Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos

al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului

Binecuvântat este Dumnezeu.

Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se arată plinirea praznicelor împărăteşti. Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl. 9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer: «Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).

Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare, Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a învrednicit de viaţă veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea, a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând cerurile cele luminoase şi urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele cereşti şi depăşind pe Veliar, răsturnându-l cu putere.

Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească minunea cea uimitoare a dreptăţii lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o slavă asemănătoare, s-a înălţat la ceruri. Către aceştia ne adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg. 2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul. Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o, Părintelui Său aducând-o ca dar, spune: „Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale, a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe.            Văzându-o, deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile îndurărilor în curgerile Iordanului şi, miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.

Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit, tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit; la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar, văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut; dar, văzându-L că mănâncă şi bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga, spunând: «Toate neamurile bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător, mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la spate.

Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut să mă ascund în ape; şi, aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a biciuit. Vreau să stăpânesc şi pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată pretutindeni de ploaia cea cerească şi care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt. 13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise: «Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni; şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci propovăduitorii bunei credinţe, bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe Făcătorul cerului, gândiţi-vă la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni, că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?

Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]

Cum se dobândește dezlegarea de păcate

În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.

Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.

Pocăința fiului risipitor

Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Suntem învăţaţi de dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor] care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva [Ef. 2, 9], ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.

Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi, dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: „Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” [Ps. 118, 128]; şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mântuirea lor.

Pe lângă cele pe care ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele: Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne, nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au răstignit.

Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte  de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.

(Din cartea Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole, Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)

Sf. Ioan Gură de Aur: Ce este și cum trebuie primită Sfânta Împărtășanie

În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.

În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).

Cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur despre dumnezeiasca Împărtășanie, dar și despre cât de des trebuie să se împărtășească creștinul

Dumnezeiasca Împărtășanie

Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.

Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat  ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.

Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.

Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…

Cât de des să ne împărtășim?

Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.

Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.

Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.

De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.

Despre Paști și Sfânta Împărtășanie

(partea morală din Omilia V din Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei):

Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.

Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.

Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.

Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.

Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Vasile cel Mare, OMILIE DESPRE RAI

Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a plăsmuit (Fc. 2:7).

Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu. Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine din pământ.

2. Căci zice: Şi a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea, neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea, strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul, unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină, nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa, prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât veselie.

3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?

4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui, ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.

5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele, cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele, împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât frumuseţea este utilitatea.

6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare. Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.

7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite. Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ, apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea înţelegătoare[1].

8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase? Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2], gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească, dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta? Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3]. Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles, aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.

Deci a sădit Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci Eden se tălmăceşte desfătare.

8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură, care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.

9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare, vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4] Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps. 36:4).

10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci spre răsărituri. Căci fiecare din plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps. 35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5]. Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc. 2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6], l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.

11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos, îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps. 91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps. 89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini, unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7]. Şi, măcar[8] de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită, nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.

12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută. Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare! Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.


[1] Deci sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material, faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.

[2] Prin minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza izolării ei în cele materiale.

[3] Raiul este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.

[4] Pentru că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie, având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh, pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.

[5] În rai trupul primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură şi înviorează sufletul.

[6] Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin abdicarea de la grija de suflet.

[7] Este obiceiul Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti. Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează mintea prin răsărituri.

[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.

Această omilie este preluată din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai.

Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt la Naşterea lui Hristos

Omilie la Sfânta Naştere a lui Hristos[1]

Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze? Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi: Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci „când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti. Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti. Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci, cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele înţelese.

Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit Dumnezeirii neputinţa obişnuită.

Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile, obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine bunătăţii.

Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu. Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria, şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2]. Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is. 7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.

«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt». Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus «ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte, zice, „cu noi este Dumnezeu”.

Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor, care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată, tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).

«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt. 1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt. 1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia: «n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”. Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3] e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta, după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.

Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată. Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat, deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu. Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă, care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii s-au bucurat cu bucurie mare.

Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.

O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului. Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă, dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria în vecii vecilor. Amin.


[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.

[2] Era necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în sânul unei familii.

[3] Astrologia cu care se ocupau ei.

Sf. Grigorie Palama – Omilie spre buna rânduială a Postului

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină stră­lucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin rugăciunile voastre de dimi­neaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai pos­tul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chi­pul fără de nici un folos.

2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în ce­nuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Dom­nului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” [Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” [Psalmi 139:1-3].

4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugă­ciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi în­şine şi cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să stăm în biserica lui Dumnezeu.

6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie, spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:6].

7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între po­poare, Doamne, cânta-voi Ţie între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări binecuvântaţi pe Dumne­zeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnu­lui, Celui ce ne-a făcut pe noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre, care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.

8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi 56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşter­nutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].

9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.

10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui, dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă altminteri, chiar îndurând noi ostenea­la postului şi a rugăciunii, rămânem lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oa­meni, şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.

11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare

[analogie]

, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea

[imaginaţia]

chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.

12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor [Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.

13. Iar postul care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte şi se înso­ţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu, pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt, împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos, Domnul nostru.

14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de în­ceput şi cu Duhul Său cel Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursă: ΠΕΜΠΤΟΥΣΙΑ.ro

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt despre proorocii mincinoşi şi despre învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu şi despre semnele sfârşitului acestui veac. Spus când urma el să plece din trup[*]

1. Dureros e cuvântul, pentru că-i şi ultimul, precum mi s-a arătat, însă şi plin de multă bucurie. Dureros, într-adevăr, pentru că nu voi mai vorbi către voi; dar plin de bucu­rie, că a venit la mine vremea să fiu slobozit şi să fiu împreună cu Hristos; şi, după cum a zis Domnul: Nu voi mai vorbi cu voi (In. 14:30). Dar mai vorbesc acum întru durerea inimii despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi ereticii fără de Dumnezeu, despre care Apostolul a spus: Oamenii răi şi impostori vor propăşi spre mai rău, amăgind şi amă­giţi fiind (2Tim 3:13), despre care adesea v-am pomenit. Căci multe cuvinte am făcut, cu harul lui Hristos, precum şi ştiţi, iubitorilor de Dumnezeu; şi aproape în fiecare cuvânt v-am pomenit despre acestea, de vă amintiţi de cele grăite ieri; dar ştiu că vă amintiţi şi cel mai mult cei iubitori de Dumnezeu, cei iubitori de cărţi şi cei iubitori de Hristos. Căci cel iubitor de cărţi pe drept e numit iubitor de Hristos, după graiul Stăpânului, că Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele; cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu (In. 14:24,21), Cel ce Mă iubeşte se va îndeletnici cu legea ziua şi noaptea (cf. Ps. 1:2), adică cu Evanghelia şi cu celelalte Scripturi. Căci cel ce are neştearsă în inima lui pomenirea lui Dumnezeu, aşteptându-L din ceruri, pururea păzeşte ceasul venirii Lui. Având totdeauna în mâini căr­ţile sfinte, nu va uita de acele înfricoşate cărţi, despre care s-a scris: Şezut-a Judecătorul şi cărţile s-au deschis (Dan. 7:10). Ai văzut cât câştig este a cerceta Scripturile, după cum adesea aţi auzit?

Dar ce este ceea ce spunem, că nimic n-a lăsat, nici n-a trecut sub tăcere din cele folositoare dumnezeiasca Scriptură, ci pretutindeni strigă prin prooroci şi apostoli, dă mărturie, dina­inte chemând şi dinainte întărind pe fiecare ca o mamă iubitoare de fii, care-şi iubeşte pro­prii fii. Şi aduce aminte despre cele trecute, despre cele de faţă şi despre cele viitoare, netrecând nimic cu vederea, precum s-a zis mai înainte, din cele folositoare vouă. Şi aceasta nu grăindu-le în ascuns, nici pronunţându-le cu glas stins, ci pretutindeni cu trudă şi cu putere strigându-le prin Lege şi prooroci şi apostoli şi prin Stăpânul Însuşi. Căci spune prin Isaia proorocul: Strigă cu tărie şi nu cruţa, ca o trâmbiţă înalţă glasul tău! (Is. 58:1). Şi iarăşi zice: Suie pe un munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului şi dimineaţă spune: Înălţaţi-vă, nu vă temeţi! (Is. 40:9). Şi iarăşi David spune: Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu (Ps. 64:3). Iar Ioan Teologul spune în epistola sa sobornicească: Vedeţi de voi înşivă (2 In 1:8). Iar Pavel ce zice? Vedeţi cum umblaţi (Ef. 5:15). Iar Domnul: Eu cu îndrăzneală am grăit lumii şi n-am grăit nimic în ascuns (In 18:20). Şi în altă parte Evanghelistul despre El: Stătut-a şi a strigat, spunând: De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7:37). Vezi câtă luptă, câtă sârguinţă, cu câtă îndrăzneală strigă şi nimeni nu ia seama? Şi iarăşi feri­citul Pavel spune: Vedeţi de câini, vedeţi de lucrătorii cei răi, vedeţi de tăierea-împre­jur (Flp. 3:2). Vedeţi cum umblaţi, că zilele rele sunt (Ef. 5:15-16). Şi Ioan: Vedeţi de voi în­şivă ca să nu pierdeţi cele ce-aţi lucrat, că mulţi amăgitori au ieşit în lume (2 In. 1:8). Şi multe sunt de acestea în dumnezeieştile Scripturi cele Vechi şi ale Noului Legământ, care strigă şi ne trezesc din uşurătatea noastră. Dar noi facem dimpotrivă, după cum a zis Isaia proorocul: Cu urechile lor greu au auzit şi ochii lor şi i-au închis (Is. 6:10). O, cât de multe şi de mari scrieri auzind, nu înţelegem! De unde vom fi şi fără răspuns în ziua cercetării, când va veni Cel ce luminează cele ascunse ale întunericului şi vădeşte sfaturile inimilor, când va şedea Judecătorul şi cărţile se vor deschide, de care noi acum râdem când le au­zim şi nu le primim. Căci fiecare din noi ne rătăcim pe propria cale, lăsând calea cea dreaptă, şi ne facem ca în vremea din început, când nu veniseşi la noi, Doamne. Şi cu adevărat întru noi s-a împlinit proorocia lui David, care spune: Şi s-au amestecat cu nea­murile şi au învăţat lucrurile lor (Ps. 105:34). Pentru aceasta suntem smeriţi în tot pămân­tul pentru păcatele noastre şi au sosit la noi sfârşiturile veacurilor, precum este scris: Şi păstorii sunt lupi şi oile zdrobite; şi foame la uşi, nu foame de pâine şi sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumnezeu (vezi Amos 8:11). Deci nimeni din cei ce nădăj­duiesc în Domnul să nu dispere. Deci nu fiţi deprimaţi, văzând înainte totdeauna pe Cel ce a zis: Sunt cu voi (Mt. 28:20).

2. Cutezaţi, deci, căci nu va omorî de foame Domnul sufletele drepţilor. Despre această foame spune Domnul prin proorocul: Şi va fi în zilele acelea că voi aduce foamete pe pământ; nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi cuvânt al lui Dumne­zeu. Şi vor alerga împrejur de la răsărit până la apus căutând cuvântul Domnului (Amos 8:11-12). Vezi că nu despre pâine spune? Căci Dumnezeu nu despre pâine a spus. O, foame cumplită şi stricătoare de suflet şi dăunătoare! O, foame aducătoare de pedeapsă veşnică! Aceasta e foamea care e dătătoare a toată fapta rea; aceasta e foamea care e pricină a tot răul. Această foame văzând-o dinainte proorocul David venind, se roagă de Domnul, spunând: Dumnezeul meu, să nu taci de la mine! (Ps. 27:1) Şi despre credincioşii sârguincioşi a proorocit, spunând: Izbăveşte din moarte sufletele lor şi sprijină-i pe ei în foamete (Ps. 32:19). Şi în altă parte spune: Şi în zile de foame se vor sătura (Ps. 36:18) şi iarăşi: Milostiv şi îndurat e Domnul; hrană a dat celor ce se tem de El (Ps. 110:5). acestea le-a spus David despre cei ce cercetează Scripturile, fraţilor, ca să nu flămânzim când va veni foamea cea stricătoare de suflet; să cercetăm ca să nu ne amăgim şi să fim purtaţi de orice vânt. Pentru că zice Domnul către cei fără de grijă: Vă rătăciţi, neînţelegând Scriptu­rile (Mt. 22:29). Căci cu adevărat aceştia rătăcesc. Căci de unde a venit foamea cea uci­gătoare de suflet? Nu din necercetarea Scripturilor? O, de la câte bunuri ne-am întors noi înşine, lepădând dumnezeieştile Scripturi! Căci stăpânească e porunca: Cercetează cu osârdie, cercetează şi caută şi vei afla multă bogăţie neasemuită şi comoară ascunsă în ţarină; vei înţelege dumnezeiasca Scriptură. Cercetează şi vei afla şi, aflând, toate câte le ai vinde-le şi cumpără ţarina aceea, cunoştinţa cea bună a Sfintelor Scripturi, în care e as­cuns Fiul, adevărata înţelepciune a Tatălui; pe Care aflându-L, fericit vei fi, după cum este scris: Fericit omul care a aflat înţelepciune (Proverbe 3:13). Cercetează, iubitule, chiar de eşti bogat sau sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie. Cercetaţi Scripturile. Căci dumnezeiasca Scriptură este cămară a tot binele. Dar să revenim la cele dinainte, căci despre sfârşit era cuvântul şi despre proorocii mincinoşi şi învăţătorii mincinoşi şi despre ereticii fără de Dumnezeu, şuvoaie care potopesc dreptatea pretutindeni şi amăgesc pe mulţi. Şi de unde a venit aceasta? Arătat este că din necunoaşterea şi din lipsa de cercare a întâi-stătătorilor; căci unde este necercarea păstorilor, acolo e pierzania oilor. Ce voi zice, dar, mai întâi? Despre sfârşitul nostru? Sau voi înfăţişa dogmele cele spurcate ale ereticilor fără de Dumnezeu? De era vreme, aveam să înfrâng şi să răspund dogmelor lor cele spurcate şi lucrurilor celor nepotrivite; însă mare este lupta şi mult cuvântul ca să dezgolesc necuratele dogme ale acestora şi să triumfez asupra lor. Numai că nevoia de faţă este să-i arăt din Sfintele Scripturi că aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Hristos şi lupi ai turmei Lui, purtaţi în toate părţile şi scoşi dintre oile lui Hristos. De aceea s-au şi numit cu drep­tate lupi de către prooroci şi de Însuşi Stăpânul şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi, ci şi ciumaţi şi necredincioşi şi grăitori împotrivă şi vrăjmaşi şi clevetitori şi hulitori şi făţarnici şi furi şi tâlhari şi spurcaţi şi prooroci mincinoşi şi călăuze oarbe şi amăgitori şi răi şi antihrişti şi sminteli şi fii ai celui rău şi dihonii şi fără de Dumnezeu (atei) şi luptători împotriva Du­hului, care hulesc Duhul harului, cărora nu li se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, din pricina cărora calea adevărului este hulită. Dar pentru acestea şi fii ai diavolului celui rău, după cum zice teologul: Vădiţi sunt fiii diavolului (1In 3:10). Trebuie, deci, să ne ocupăm întâi de aceştia şi să vorbim cândva şi despre sfârşit. Deci, de vreme ce au ajuns la noi sfârşiturile veacurilor, precum spune Apostolul, şi s-au ridicat vremuri groaznice şi fă­rădelegea s-a înmulţit şi dragostea multora s-a răcit şi amăgitori sunt mulţi, adu, deci, să desfacem cărţile sfinte, în care aflăm calea adevărului, să mergem, alergând, la munţii cei sfinţi, spun de prooroci şi de apostoli, ca să nu rătăcim şi să fim purtaţi de orice vânt al în­văţăturii prin nimereala oamenilor, prin dibăcie spre uneltirea rătăcirii (Ef. 4:14). Să nu ră­mânem jos, ci să ne suim cu ucenicii cei sfinţi pe muntele cel fericit şi să ascultăm pe Păstorul nostru spunând: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi (Lc. 21:8); vedeţi să nu vă rătăcească ci­neva (Mt. 24:2). Şi Ioan asemenea spune: Ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat (2In. 1:8); şi Pavel: Luaţi seama la câini; luaţi seama cum umblaţi. Iar Luaţi seama şi Luaţi seama nimic altceva nu înseamnă decât că este spus spre întărirea voastră despre cei ce amăgesc cu pielea de oaie şi ascund lupul şi care înşală pe cei nesăbuiţi. Dar foarte de nevoie se gră­ieşte pretutindeni în Scripturi Luaţi seama şi Vedeţi şi Privegheaţi şi Luaţi aminte nu numai la ei înşişi, ci şi la toată turma. Căci nimic din cele folositoare nouă nu a tăcut dumneze­iasca Scriptură.

3. Iar mie îmi vine să lăcrimez când aud din Biserica noastră pe unii spunând: Nu s-au grăit acestea în dumnezeieştile Scripturi; şi aceasta nu numai între laici, ci şi de la cei ce se cred păstori şi ţin locurile apostolilor şi proorocilor, însă nu şi purtările[1]; către care vreme potrivită este a zice: Vai vouă, călăuze oarbe, neînvăţaţi şi neîntăriţi; arătoşi cu hai­nele, şi nu cu cărţile, care aţi lăsat cuvântul lui Dumnezeu şi slujiţi pântecelui, Dumnezeul cărora este pântecele şi slava lor întru ruşine (Flp. 3:19), care vă folosiţi de laptele şi de lâna şi de cărnurile turmei, iar de oi nu purtaţi grijă! Cum, dar, veţi scăpa, nesocotind o astfel de mântuire? Eu, fiind de faţă cu cuvântul în mijloc, voi adăuga mai multe mărturii, dovedind din Sfintele Scripturi, din Evanghelii, din prooroci, din apostoli şi din ce dă Hristos cum să fie închisă gura celor ce vorbesc nedreptăţi şi cum să se lumineze inima celor ce doresc cuvântul. Dar de unde să începem decât de la Cel ce a zis: Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 21:6)? Să-şi trezească fiecare mintea sa, lepădând toată grija vieţii. Zis-a Domnul: Vedeţi să nu vă rătăciţi. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hris­tos; şi pe mulţi vor amăgi (Mt. 24:4-5). Şi iarăşi: Luaţi aminte de voi înşivă din partea proo­rocilor mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori; însă din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:15-16), zice; adică din cuvinte, din proorocia mincinoasă, din făţărnicia lor, din reaua lor credinţă, din hula lor îi veţi cunoaşte. Căci nu poate pom putred să facă roade bune. Căci tot pomul din roada lui se cunoaşte. Aşa şi voi pe aceştia din roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7:20). Şi, cunoscându-i, nu-i primiţi în casă, nici nu vă întâlniţi cu ei, nici nu-i învredniciţi de cuvânt, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea lor; ci luaţi aminte la aluatul lor sau la erezia lor. Nimeni dintre voi să nu se scârbească sau să asculte în chip superficial, căci Dumnezeu e Cel ce vorbeşte. Ascultaţi, păstorilor, gla­surile Păstorului celui Mare; ascultaţi cum descoperă şi triumfă asupra lupilor celor as­cunşi; ascultaţi şi luaţi aminte şi de voi înşivă, şi de toată turma. Luaţi seama la câini, luaţi seama la furi! Căci cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur şi tâlhar. Şi iarăşi spune despre ei: Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea (Mt. 12:30). Şi iarăşi spune către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Vai vouă, că încuiaţi împărăţia ceruri­lor. Căci voi nu intraţi, nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre (In 8:44; Mt. 23:13). Şi în altă parte iarăşi: Voi nu sunteţi dintre oile Mele(In. 10:26). Ai văzut cum pretutindeni Stăpânul înfierează şi vădeşte pe cei necredincioşi ca noi să nu fim amăgiţi? O, coborâre nespusă; o, bunătate neasemănată! Ce vom răsplăti Domnului pentru toate acestea? Ce vom răs­punde Mai-marelui Păstorilor? O, păstori şi împreună-păstori, iată puţine din cele multe. Cum strigă peste tot Stăpânul, întărind prin curatele Evanghelii: Luaţi seama, privegheaţi, luaţi aminte, sârguiţi-vă, luptaţi-vă! Şi nu numai prin strigătul Evangheliilor, ci şi prin ale proorocilor purtători de Dumnezeu şi prin ucenicii cuvântători de Dumnezeu se vestesc cele asemenea, căci vorbeşte prin toţi aceştia precum socoteşte; şi-mi dă mărturie Pavel, care spune: Hristos, Care vorbeşte prin mine (2Cor. 13:3). Vino, aşadar, să aducem în mijloc pe cuvântătorii de Dumnezeu şi să ascultăm de la ei ce ne vestesc despre eretici. Zi, fericite Petre, pe care te-a fericit Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos, zi-ne nouă despre cei ce amăgesc şi urmează să amăgească turma lui Hristos, pe care ţi-a dat-o şi ţi-a încredinţat-o Păstorul cel Mare şi Episcopul[2] sufletelor noastre; zi câte Duhul Sfânt ţi-a dat şi întăreşte turma ta. Arată-ne pe lupii cei dintâi, după Povăţuitorul tău, Hristos Dom­nul. Petru a zis: Aceasta să cunoaşteţi întâi, că vor veni în zilele cele din urmă batjocoritori care vor umbla după poftele lor (2Pt. 3:3). Şi iarăşi spune: Şi între voi vor fi învăţători min­cinoşi, care vor strecura eresuri pier­zătoare şi care tăgăduiesc pe Stăpânul Care i-a cum­părat pe ei (2Pt. 2:1). Şi mulţi vor urma neobrăzărilor lor; pentru care judecata nu întârzie şi pierzania lor nu dormitează; fii ai blestemului, care au părăsit calea cea dreaptă. Acestea le-a spus Petru, Petru cel fericit cu adevărat, Petru – piatra credinţei, pe care a clădit Hristos Biserica, Petru, cel ce are cheile cerurilor, Petru, care a mers împotriva valurilor, căldura dragostei Stăpânului Hristos, care pe Simon Magul în Roma l-a aruncat, ca un co­rifeu şi înainte-stătător pe întâiul tâlhar şi ucenicul diavolului întru erezii. Ioan a zis: Vădiţi sunt fiii diavolului. Vezi cum în toţi aceştia vorbeşte Hristos? Căci şi în Evanghelii cele asemenea a zis către ei: Voi din tatăl vostru, diavolul, sunteţi. Ştiu pe mulţi care spun că şi pe ei i-a plăsmuit Dumnezeu (căci fără de Dumnezeu, spun ei, nu s-a făcut nimic) neînţe­legând nici cele ce spun, nici cele pe care le întăresc. Că pe mine m-a zidit Dumnezeu zic şi eu împreună, însă m-a zidit pentru fapte bune, ca întru ele să petrecem şi să ne facem fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă.

4. Dar să revenim la cele puse înainte. Spune Ioan: Şi acum mulţi antihrişti au apă­rut; pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Iubiţilor, nu credeţi oricărui duh, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, pentru că mulţi prooroci mincinoşi au intrat în lume. Şi iarăşi spune: de vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură cu sine nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bună-ziua (bucură-te!). Căci cel cel-i spune bună-ziua se face părtaş şa faptele lui cele rele. Şi iarăşi: Tot cel ce trece peste şi nu rămâne în învăţătura lui Hris­tos nu are pe Dumnezeu (2In. 7-11). Ioan ne sfătuieşte acestea, Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai presus decât toţi sfinţii, care a întărit Biserica de la o margine până la alta a lumii şi a închis gurile ereticilor cu teologia. Iacov a zis: Cel ce pare să fie prieten al lor se pune vrăjmaş al lui Dumnezeu (cf. Iac. 4:4). Ascultaţi, toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii, le­pădare dureroasă: vrăjmaşi ai lui Dumnezeu sunteţi. Căci cel ce este prieten cu vrăj­maşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului, ci nici de viaţă nu se învredniceşte, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi mai rele rabdă. Iuda al lui Iacov a zis: Căci s-au strecurat unii oameni, care au fost scrişi de odinioară spre această judecată, necinstitori, care schimbă harul Dumnezeului nostru întru neobrăzare şi care tăgăduiesc pe Singurul Stăpân şi Domn al nostru, pe Iisus Hristos (Iuda 4). Şi iarăşi spune: La sfârşitul vremurilor în vre­mea din urmă vor fi batjocoritori, care vor umbla după poftele lor necu­viincioase. Aceştia sunt cei ce se păstoresc fără teamă pe ei înşişi, nori fără de apă purtaţi de vânturi, stele rătăcitoare, cărora bezna întunericului li se păstrează în veac (Iac. 1:12). Acestea şi mai multe ne sfătuieşte Iacov cel bun. Vino de acum, Pavele, vasul alegerii, zi-ne şi tu însuţi după harul cel dat ţie de la Dumnezeu, zi-ne despre veacul cel rău de faţă; arată pe lupii cei ascunşi, triumfă şi dă pe faţă pe furii turmei sfinte a lui Dumnezeu. Pavel zice: Ştiu că vor intra după plecarea mea între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma (Fapte 20:29). Vezi că pretutindeni cuvântătorii de Dumnezeu glăsuiesc împreună cu Învăţătorul despre ereticii cei fără de Dumnezeu, numindu-i câini şi lupi? După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama la tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşarta amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima şi a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr. 13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi ne­credincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15). Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi să beţi paharul lui Hristos şi paharul demo­nilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de masa lui Hristos şi de masa demonilor. Ieşiţi din mijlo­cul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi! Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc: Ascultaţi: Nu vă în­jugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti? Acestea Pavel le îndeamnă şi le învaţă şi le îmboldeşte, Pavel, vasul alegerii, îngrădirea Bisericii, cel biruitor în multe lupte, Pavel, lira de Dumnezeu vestitoare, propovăduirea lui Hristos, scriitorul dogmelor, trâmbiţa Cuvântului, ritorul bunei-credinţe, năvodul neamurilor. Şi feri­ciţii cuvântători de Dumnezeu acestea şi mai multe decât acestea au spus despre cei fără de Dumnezeu şi despre necredincioşi; căci e nevoie şi pe aceştia să-i aduc în mijloc. Zis-a proorocul David: Nu este în gura lor adevăr. Şi iarăşi spune: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut vrăjmaşi (Ps. 138:20). Şi Solomon spune: Cei necredincioşi făţărni­cesc buna-credinţă. Şi iarăşi spune: Fiule, să nu te amăgească bărbaţii necredincioşi, nici să mergi pe cale cu ei (Prov. 1:10). Iar Isaia proorocul, dar mai degrabă Domnul spune prin prooroc: Fii am născut şi i-am înălţat, dar ei M-au lepădat (Is. 1:2); şi iarăşi: Nu este bucu­rie pentru cei necredincioşi, spune Domnul (Is. 48:22).

5. Prin urmare ajung acestea? Sau să aduc în mijloc şi pe toţi proorocii? Însă ajung şi acestea pentru cei ce vor să asculte. Căci cel ce nu ia aminte la cele tâlcuite nici prin cele multe nu va fi convins. Însă încă puţin să mai zăbovim la graiurile proorocului David şi să vedem cum dă pe faţă şi triumfă asupra vicleşugului ascuns de ei şi spune: Nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă (Ps. 5:9) şi cele următoare. Vezi înţelegerea prooro­cului, cum denunţă şi descoperă, biruind pe cei rău-slăvitori ca să nu ne amăgim noi! As­cultaţi, drept-slăvitorilor, şi nu vă adunaţi; ascultaţi, păstorilor, şi înfricoşaţi-vă şi nu tăceţi, ci propovăduiţi cuvântul; nu daţi loc diavolului, nu daţi uşă lupilor! Urmaţi fericitului apostol Petru, cum în Roma pentru Simon, cel de trei ori blestemat, care hulea şi spunea că el este puterea lui Dumnezeu nici un ceas n-a tăcut sau s-a întors, ci, luându-l, l-a arătat a fi prooroc mincinos şi tâlhar şi duşman al lui Dumnezeu, aruncându-l, l-a dat pierzării. Ase­menea şi pe fiul acestuia, dar mai degrabă al diavolului, Montan, cel spurcat şi necurat şi fără de Dumnezeu, cu osârdie mare mustrându-l apostolul cu cele două preadesfrânate, dovedindu-l şi duşman al lui Dumnezeu, şi hristos mincinos, şi prooroc mincinos, i-a închis gura şi a astupat gura lui spurcată în numele lui Hristos, nerăbdând îndelung, nedând îna­poi de la hula acestuia. Aşa faceţi, dar, şi voi, păstorilor, şi nu vă faceţi părtaşi faptelor ne­curate ale întunericului, ci mai degrabă chiar mustraţi-le, după cum şi apostolii şi David, pă­rintele lui Dumnezeu, au dus pentru ei multă trudă şi multe lupte, mustrând şi certând, dându-i pe faţă şi mijlocind la Dumnezeu împotriva lor şi spunând: Până când păcătoşii, Doamne, până când păcătoşii vor râde? Risipeşte-i cu puterea Ta. Dă-le lor, Doamne, după faptele lor, că n-au înţeles întru faptele Tale, Doamne. Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl vei batjocori. Şi iarăşi cere David, aducând rugăciuni Stăpânului ca El, prin venirea Lui, să-i facă cererea lui, strigând şi spunând: Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară; Doamne, să nu zăboveşti. Degrab să ne cuprindă pe noi îndurările Tale, Doamne. Şi ce face iubitorul de oameni Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cu­noştinţa adevărului să vină, că aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr? Nu-Şi întoarce urechea, nici nu trece cu vederea rugăciunea sfinţilor, ci a plecat cerurile şi S-a pogorât şi pe toate le-a iconomisit spre mântuirea neamului nostru şi pe toate ni le-a arătat, făcând şi învăţând. Apoi, voind să înveţe, ca cei ce vor fi mai-mari ai Bisericii aşa să gonească pe eretici, a făcut un bici din frânghii, intrând, pe toţi i-a scos templu şi i-a îm­pins şi i-a gonit, spunând: Casa Mea casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari. Ascultaţi, întâi-stătători ai Bisericilor! Căci vouă v-a arătat binele ca să urmaţi pe urmele Lui, luând aminte de pretutindeni cu de-amănuntul, gonind lupii şi păzind turma. Apoi, scoţând afară pe toţi, adică pe cei ce cugetau cele potrivnice, dinainte zicând sfârşi­tul şi pustiirea şi dispariţia lor, spunând pe cea care urma să fie din neam în neam celor ce cugetă cele potrivnice: Iată, vi se lasă casa voastră pustie. Vezi cum s-au făcut faptă cu­vintele, căci vrăjmaşii şi uneltitorii asupra Bisericii, adică ereticii, în fiecare neam şi neam sunt daţi pierzării, după cuvântul Domnului, pe care l-a grăit, că Tot răsadul pe care nu l-a sădit Tatăl Meu va fi dezrădăcinat, ceea ce s-a şi făcut. Căci El cel dintâi a făcut aceasta şi a arătat-o; iar după înălţarea Sa la ceruri împotriva lor au fost rânduiţi fericiţii apostoli. Iar după aceştia învăţăturile cele dumnezeieşti ale acestora şi învăţătorii Bisericii şi Sfintele Sinoade ce au fost la vremi, dezrădăcinându-i pe cei erau nepocăiți, i-au dat pierzării, după cea scrisă: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Aşadar au dispărut şi au pierit pentru fărădelegea lor. Căci unde sunt cei ce odinioară războiau Bise­rica, împăraţi şi puternici şi înţelepţi? N-au fost risipiţi şi au pierit şi s-au făcut ca nimic?

6. Căci unde e aroganţa şi semeţia iudeilor? Unde e Simon Magul, cel dintâi între eretici, ucenicul şi înaintemergătorul antihristului? Unde e Montan, născutul cel rău al acestuia şi urmaşul nebuniei şi neobrăzării acestuia, căpetenia celor răi cu cele două preadesfrânate şi cele ce se numesc taine ale acestora, vrednice de adâncă tăcere, spur­căciunile şi necurăţiile despre care şi Apostolul a spus: Căci cele ce se fac de ei ruşine este a le şi spune? Unde este Marchion, unde Vales, unde Manes, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie, unde toţi cei ce au stat împotrivă adevărului, despre care strigă Biserica: Înconjuratu-m-au câini mulţi? N-au pierit toţi? Căci au fost risi­piţi pentru hula lor şi au fost goniţi ca nişte lupi. Căci au aflat pe luptătorii împotrivă şi răz­boinicii înnăscuţi şi cei cu adevărat păstori, pe fericiţii bărbaţi care erau odinioară în frun­tea Bisericilor. Însă multă deosebire văd între păstorii de odinioară şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia fugari; aceia bine-credincioşi cărţilor şi dogmelor, aceştia ai hai­nelor şi mizilicurilor. Aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug; aceia sufletul lor şi-l puneau pentru oi, urmând Păstorului cel bun. O, fericiţi bărbaţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii; de care s-au înfricoşat demonii şi s-au cutremurat ereticii şi au închis gura celor ce grăiesc nedreptăţi! Voi vorbi, aşadar, şi eu aproape ca David, care, căinându-se, spunea: Unde sunt milele Tale cele de demult, Doamne? Zic şi eu cu lacrimi: unde este corul acela fericit al episcopilor şi învăţătorilor care au strălucit ca luminătorii în lume, ţinându-se de cuvântul vieţii? Dar ce ne împiedică să-i aducem şi pe aceştia în mijloc, chiar dacă puţini din mulţi? Căci şi a ne aduce aminte de ei este sfinţire a sufletului. Unde este Evodie, buna-mi­reasmă (evodia) a Bisericii şi urmaşul şi următorul Sfinţilor Apostoli? Unde este Ignatie, casnicul lui Dumnezeu? Unde Dionisie, pasărea cerului? Unde Ipolit, cel prea dulce şi bine-înţelegător? Unde e Vasile cel Mare şi care trebuie să fie socotit la acelaşi nivel cu un mai mic al apostolilor? Unde e Atanasie cel sfânt şi nesătul de virtuţi? Unde e Grigorie, al doilea teolog şi ostaşul de neînvins al lui Hristos şi cel de acelaşi nume cu el? Unde e Efrem cel de mult preţ, mângâierea celor descurajaţi, povăţuirea tinerilor, călăuzirea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia împotriva ereticilor, primitorul Duhului, vasul virtuţilor? Ai văzut cât de mare e deosebirea şi câtă diferenţă între bărbaţii aceia fericiţi şi sfinţi şi cei de acum? Ştiu şi pe alţi învăţători purtători de Dumnezeu, însă ajunge pentru momentul de acum. Aceia sufletul lor, după cum am spus mai înainte, şi-l puneau pentru oi; iar aceştia, lăsând oile, fug; aceia erau puternici şi în cuvânt, şi în faptă; iar aceştia în bunuri şi în ago­niseli şi în cai şi măgari şi moşii şi turme şi brutării şi mese strălucite. Cuvântul lor e mult despre acestea în fiecare zi şi noapte, iar cuvânt despre turma cea cuvântătoare nici unul, pentru care vor da cuvânt în ziua judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva despre cărţi, răs­pund, spunând: Sunt sărac şi nu o duc bine ca să cumpăr cărţi. Apoi se apropie nu ca cei săraci, ci purtând haine strălucite, agonisind o pungă groasă şi gâturi ca de tauri îngrăşaţi, trăgând la sine mulţimea ucenicilor, dar mai degrabă a bucătarilor; cele ce ruşine este şi a le spune, căci, din prisosinţa bogăţiei, au agonisit țiitoare cu pretext de servitori. O, adânc al ruşinii! O, propăşire a răutăţii! O, amărăciune a iubirii de arginţi! O, pântece nesăţios! În rest de aici sminteli, şuşoteli, ocară, batjocuri, tulburări. Apoi, fiind chemaţi, răspund: nu nedreptăţesc pe nimeni, am stăpânirea asupra bunurilor mele. Apoi, dacă unul din ereticii cei fără de Dumnezeu grăieşte fără de socoteală răstălmăciri, nu este nici unul care să răspundă împotrivă, războinic – nicăieri. Toţi se fac săraci atunci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, iubire de arginţi, rădăcină rea a toate relele! Cu bogăţia socotiţi să vă mântuiţi? Însă mai lesne este să între cămila prin urechea acului decât bogatul în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 19:24). Desfătându-vă, îmbătându-vă şi îngâmfându-vă, vreţi să biruiţi ereziile? Însă vai vouă, cei ce vă desfătaţi şi vă îngâmfaţi cu aur şi vă înfrumuseţaţi cu haine felurite; cum veţi arăta altora sărăcia cea bună a lui Hristos, Care pentru noi a sărăcit, Care a poruncit ucenicilor Săi să nu aibă bani la cingători? Cu adevărat rătăciţi, neînţelegând Scripturile. Nu auziţi pe Domnul spunând: Fericiţi cei săraci şi iarăşi: Vai vouă, bogaţilor şi: Nu vă adunaţi comori pe pământ? Bogăţia voastră v-a amăgit şi cuvântul vostru a lipsit; hainele voastre au fost mâncate de molii; despre care veţi da cuvânt lui Hristos, Păstorului celui Mare. Căci nu aţi fost întru neştiinţă, pentru că fiecare din voi va da cuvânt despre sine lui Dumnezeu; dar voi, episcopilor, preoţilor şi diaconilor, şi pentru oi, fiecare după cum a crezut. Luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma: Vedeţi să nu lipsească vreo oaie din turmă. Căci cunoaşteţi aceasta, că, de va lipsi vreo oaie, întâmplându-se să fie mâncată de fiare, toată viaţa voastră se va prăpădi; căci sângele ei îl va cere Judecătorul din mâinile voastre.

7. Treziţi-vă, deci, în cealaltă vreme, propovăduiţi cuvântul, lepădaţi toată grija vieţii, luaţi seama cu de-amănuntul cum umblaţi; Luaţi seama la câini. Iarăşi spun Luaţi seama şi nu încetez a spune. Luaţi seama la furi, luaţi seama că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Privegheaţi şi fiţi treji, cei ce vi s-a încredinţat harul stăpânesc, şi vegheaţi, păziţi ceasul înfricoşătoarei veniri a Stăpânului, când va veni să ia socoteală de la voi, cărora v-a încre­dinţat talanţii. Acestea, aşadar, având în minte, iubiţilor, păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi, precum spune Apostolul, nu de nevoie, ci de voie, nici cu câştig urât, ci cu tra­gere de inimă, nici ca stăpânind clerul, ci pilde turmei făcându-vă. Şi, arătându-Se Păstorul cel Mare, veţi dobândi cununa neveştejită a slavei. Deci iarăşi grăiesc acestea: Ascultaţi, preoţi ai Domnului, împăraţi ai pământului şi toate popoarele, căpetenii şi toţi judecătorii pământului, tineri şi fecioare, bătrânii cu cei mai tineri. Luaţi în urechi, toţi care locuiţi lu­mea, cei mici şi cei mari, fie bărbat, fie femeie, la un loc bogatul şi sărmanul; vă îndemn luaţi aminte la cele spuse; căci vreau să vă dovedesc şi să vă îndestulez pe voi din Sfin­tele Scripturi că nu toţi cei ce se numesc creştini sunt creştini, ci numai se amăgesc, chemându-se numai cu numele creştini cu chemare goală. Cu cuvântul sunt mulţi creştini, dar cu purtarea puţini şi rari; cu înfăţişarea sunt ca creştinii şi ca ucenicii lui Hristos, dar cu comportarea trădători; cu cuvântul sunt bine-credincioşi şi milostivi, dar cu purtarea necre­dincioşi şi nemilostivi; cu chemarea sunt creştini, dar cu faptele păgâni, după cum a zis di­nainte proorocul David: S-au amestecat între neamuri şi au învăţat faptele lor. Şi cu ade­vărat cu noi s-a împlinit proorocia aceasta. Câţi creştini se ţin de basme iudaice şi elineşti, de spiţe de neamuri, de mantică[3], de astrologie şi descântece şi filacterii şi de păziri de zile şi ani, divinaţii şi vise şi glasuri ale păsărilor şi aprind făclii la izvoare şi se spală şi se păzesc de întâlniri şi mănâncă jertfe idoleşti şi sânge de sugrumate şi de animale ucise de fiare şi de bătăile aripilor şi de multe altele asemenea acestora? Cum se vor afla creştini cei ce săvârşesc acestea? Dar cu câtă îndrăzneală cutează să se numească pe ei înşişi creştini! Dar cum cutează să se apropie de dumnezeieştile Taine cei ce sunt mai răi decât elinii? Ascultaţi iarăşi: Câţi creştini sunt care fac ritualurile neamurilor, nearătarea feţelor sau strigări sau dansuri sau plesnirea mâinilor sau înveşmântarea femeilor ca bărbaţii? Celor ce fac acestea nu le foloseşte nimic să se numească creştini. Căci, precum fata sau fecioara, până când îşi păzeşte fecioria ei în chip binecuvântat şi vrednic se numeşte fe­cioară şi este; dar după ce e amăgită de cineva şi se întinează şi-şi pierde fecioria, nu mai este fecioară; aşa şi cel ce se numeşte creştin, de calcă legămintele şi făgăduinţele şi lea­pădă cuvântul Evangheliei şi săvârşeşte cele păgâneşti nu-i foloseşte nimic să se nu­mească el creştin, după cum s-a grăit mai înainte. Înţelegeţi, deci, toţi, iubiţilor, că prin pu­ţine cuvinte ne-am lepădat de toate acelea, spunând: Mă lepăd de Satana şi de toate fap­tele lui. Înţelege ce-ai spus: de toate faptele lui; vezi cui te-ai logodit, nu unui înger, nu unui împărat pământesc, nu unei căpetenii a acestui veac, ci Împăratului celor ce împărăţesc şi Căpeteniei celor ce cârmuiesc; Lui te-ai logodit şi te-ai mărturisit şi te-ai rânduit cu multe mărturii; te-ai lăsat în mâna Lui şi tu şi cuvintele tale. În rest, aşteaptă-L pe El când va veni din ceruri, arătând zapisul tău, graiurile din gura ta înaintea îngerilor şi a oamenilor. Vezi, frate, şi păzeşte-te de rămăşiţa din faptele păgâneşti! Ascultă pe Apostolul care spune: Aceasta spun, deci, şi dau mărturie în Domnul ca să nu mai umblaţi voi după cum umblă şi celelalte neamuri întru deşertăciunea minţii lor, întunecaţi la înţelegere. Dar voi n-aţi învă­ţat aşa pe Hristos. Luaţi aminte la cele spuse, iubiţilor, şi nu vă amestecaţi cu cei ce să­vârşesc acestea. Căci mulţi sunt ucenici ai pierzării şi se înmulţesc încă. Vedeţi că zilele rele sunt şi vremea îşi alege pe slujitorii ei.

8. Şi nu te mira dacă păstorii se fac lupi. Căci, vorbind către episcopi şi preoţi, Pavel a zis: Dintre voi se vor scula bărbaţi grăind răstălmăciri (Fapte 20:30). Încât nimeni din voi să nu se amăgească, având înfăţişare îngerească dinafară şi pe dinăuntru drăcească. Pentru aceasta a spus Iisus: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Dar şi eu grăiesc iarăşi cele asemenea: Vedeţi să nu vă amăgească cineva, nici din cei dinăuntru, nici din cei dinafară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ sau de grăieşte cineva răstălmăciri; unii vin la voi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori, alţii au înfăţişarea bunei-credinţe, dar tăgăduiesc puterea acesteia. Dar voi, iubiţilor, nu vă amăgiţi, ci, precum aţi primit pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, în El să umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Voi da şi despre acestea aici cuvântul; dar, grăind puţine despre semnele sfârşitului, voi înceta. Iar când voi începe să vorbesc despre sfârşit, înfricoşare vine asupra mea şi-mi ies din mine. Toate mi­nunile Domnului sunt mari şi înfricoşătoare şi slăvite; dar capătul sfârşitului şi taina celei de-a doua veniri a Lui cea mai presus de cuvânt şi de minte şi de înţelegere întrece toată istorisirea şi loveşte [de uimire] tot auzul. Dar mare luptă şi multă dorire a ucenicilor este să audă de la Învăţător semne despre sfârşit. Căci, precum adesea aţi auzit Evanghelia spunând: Şezând Iisus pe Muntele Măslinilor, s-au apropiat de El ucenicii Lui de-o parte, spunând: Zi nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestui veac? Vezi înţelep­ciunea şi priceperea ucenicilor. Când socoteau să-L întrebe un lucru mare, nu s-au apro­piat toţi, ci deosebi şi zic: Zi nouă, Stăpâne, şi Zi nouă, Bunule; Zi nouă, Cunoscătorule de inimi; Zi nouă, Cel ce cunoşti cele din urmă şi cele de demult; Zi nouă, Cel ce ştii toate înainte de facerea lor; Zi nouă, Făcătorule al veacurilor; Zi nouă, Părinte al veacului ce va să fie; Zi nouă, care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului, când va să vii să ju­deci viii şi morţii a toată lumea; când vei desfiinţa toată începătoria şi toată stăpânirea şi puterea; când Ţi se va pleca tot genunchiul al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ. Zi nouă care este semnul venirii Tale ca să învăţăm şi noi toate neamurile venirea Ta cea neobişnuită. Iar Domnul le-a zis lor: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul. Vedeţi să nu vă amăgească cineva; că vremea este aproape. Ceea ce noi vedem acum cu ochii noştri le-a zis atunci: Vremea este aproape; acum a venit şi toţi o vedem. Vezi câtă osârdie a Stăpânului pentru învăţăto­rii mincinoşi şi pentru eretici ca să-i dea de gol şi să ne arate vicleşugul ascuns într-înşii? De aceea, la întrebarea ucenicilor, înainte de semne i-a şi adus pe aceştia ca lupi ai turmei şi înaintemergători ai Antihristului, apoi a zis dinainte cele următoare, războaie şi răscoale, neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie; pe care, văzându-le acum, nu le înţele­gem, văzând pe alocuri războaie şi foamete şi spaime şi semne din cer şi celelalte pe care le-a grăit, cele mai multe, văzându-le, nu le înţelegem. Atunci, zice, se vor sminti mulţi şi se vor vinde unii pe alţii. Şi unde nu este acum trădare? Nu sunt toţi aproape unii împotriva altora şi nu se urăsc unii pe alţii? Şi aceasta s-a plinit, după cum vedem. Nu sunt toţi unii împotriva altora, neam peste neam, împărăţie peste împărăţie, cârmuitori împotriva celor asemenea, episcopi împotriva episcopilor, prezbiteri împotriva prezbiterilor şi diaconi îm­potriva diaconilor, citeţi unii împotriva altora, mireni împotriva mirenilor? Căci, pentru că s-a plinit fărădelegea, se răceşte dragostea multora. Pentru aceasta a zis dinainte Stăpânul: Cercetaţi Scripturile şi Să nu fiţi amăgiţi. Alt semn a pus înainte, spunând: Şi se va propo­vădui această Evanghelie în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor. Şi atunci aş­teaptă sfârşitul, fii gata să vezi urâciunea pustiirii, pe fiul pierzării, pentru care va fi necaz mult şi mare, asemenea cu care n-a mai fost de la începutul lumii. Şi iarăşi spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne şi minuni încât, de-i cu pu­tinţă, să amăgească şi pe cei aleşi. Dar vezi cum în sus şi-n jos sunt proorocii mincinoşi şi apostolii mincinoşi ai lui Antihrist, fiul pierzării, care, fiind apucaţi de duhuri necurate şi lu­craţi de ele, se fac înaintemergători ai lui Antihrist, cel ce se pune împotrivă; şi prin dog­mele lor înşeală şi gătesc popor potrivit pentru primirea fiului pierzării.

9. Pentru aceasta dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi-n jos că mulţi amăgitori au ieşit în lume. Pentru aceasta şi Stăpânul a adus cuvântul: Iată, dinainte v-am spus. Dar trebuie ca noi să înţelegem noima fiecărei expresii. Iată, dinainte v-am grăit vouă: adică de acum nu aveţi dezvinovăţire. Iată, dinainte v-am grăit vouă; de vor amăgi pe vreunul din voi de neiertat va fi. Iată, dinainte v-am grăit vouă; nimeni nu are dezvino­văţire binecuvântată. Iată, dinainte v-am grăit vouă toate; vedeţi să nu vă amăgiţi. Vedeţi să nu primiţi alt Hristos mincinos în locul Meu, Cel adevărat. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristosul şi pe mulţi vor amăgi; şi: Vremea este aproape. Să nu mergeţi, deci, după ei. Vedeţi cât cuvânt în Sfintele Scripturi despre acestea. Pentru aceasta v-am adus aminte adesea de ereticii cei fără de Dumnezeu şi în cele de acum vă îndemn să nu vă amestecaţi cu ei în vreo faptă, nici la mâncare sau la băutură sau cu pri­etenie sau cu pace. Căci cel ce se înşeală cu acestea şi se amestecă cu ei se face pe sine străin de soborniceasca Biserică. Iar ucenicul cel adevărat şi fără vicleşug al lui Dumnezeu strigă cu îndrăzneală: De vă bine-vesteşte cineva ceva afară de ceea ce aţi primit ana­tema să fie; şi cele ale lui David cântă: Doamne, nu pe cei ce Te urăsc pe tine i-am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am topit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei. Înfricoşaţi-vă şi vă cutremuraţi, cei ce faceţi agape şi petreceţi cu dânşii ca să nu pieriţi prin păgânătăţile lor. Dar se potriveşte şi aici [cuvântul] Iată, dinainte v-am grăit vouă. Ci să venim la cele aşe­zate înainte, care se împlinesc pentru sfârşit. Şi, ca să zic pe scurt: semnele cele dinainte zise s-au plinit; trebuie de acum să fii gata şi pregătit şi să nu te ocupi mai mult decât cu cele scrise. Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi au răstălmăcit dumnezeieştile Scripturi; dar tu vezi să nu crezi lor! Mult rău, multă răutate s-a revărsat pe pământ, multe sminteli; dar tu ia seama să nu te amăgeşti; nu te pleca nici la dreapta, nici la stânga, ci mergi pe calea îm­părătească. Ai mulţi credincioşi, iubitule, deşi nu pe pământ, ci în cer, cu care sârguieşte să fii totdeauna în înţelegere! Ai acolo sărbătorile îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti; ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei ce au strălucit în viaţa monahală, mulţime multă, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, acestora fă-le loc, pomenirea acestora s-o ai în inima ta ziua şi noaptea, totdeauna, ţinând în mâinile tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos. Fă-te negustor al cuvântului dreptăţii ca să poţi mustra pe cei ce răspund împotrivă şi să cerţi pe cei ce spun basme şi să reduci la tăcere pe eretici şi pe cei ce cad să-i povăţuieşti şi să-i întorci. Cercetează dumnezeieştile Scripturi ca, atunci când vei vedea vreo răzme­riţă şi tărăboi, să nu cazi, ci să scapi la dumnezeiasca Scriptură. Dar vezi să nu fii laş, nici să te clatini de la înţelegerea ta! Când vei vedea pe mulţi care nu înţeleg, nu te înstrăina; trebuie să fie şi acestea. Când vei vedea mulţi prooroci mincinoşi, adu-ţi aminte de Stăpâ­nul, Care spune: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Când [vei vedea] amăgitori în cuvinte, adu-ţi aminte de proorocul care spune: Vai celor ce scriu răutate. Când vei vedea pe cei evlavioşi şi credincioşi şi înţelepţi ponegriţi, iar pe cei condamnaţi şi trufaşi şi trădători şi desfrânaţi mai de vază, adu-ţi aminte de Apostolul, care spune: Oa­menii desfrânaţi şi impostori vor propăşi spre tot mai rău, amăgind şi fiind amăgiţi. Când vei vedea Sfânta Scriptură spurcată de cei ce par că sunt creştini şi pe cei ce grăiesc cu­vântul lui Dumnezeu urâţi, adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Dacă lumea vă urăşte pe voi, cunoaşteţi că pe Mine M-a urât mai înainte de voi. De M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni. Când vei vedea popoare alergând la grăitorii de basme şi la ghicitul în cărţi şi la înşiruitorii de neamuri şi la mantici şi la învăţăturile demonilor şi la cei ce întreabă du­hurile necurate, nu te agita, nici să nu cazi! Şi, de vezi pe cei ce par a fi păstori făcând acestea, să nu disperi, ci, lăcrimând, adu-ţi aminte de Apostolul care spune: În vremurile de apoi vor apostazia unii de la credinţă, luând aminte la duhurile amăgirii şi la învăţăturile demonilor celor necuraţi. Şi iarăşi spune: Va fi o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci-şi vor grămădi învăţători după poftele lor, gâdilându-şi auzul, şi-şi vor în­toarce auzul de la adevăr şi vor fugi după basme.

10. Când vezi masă de mare preţ, cină, desfătare, amăgire, agitaţie şi glasuri răz­vrătite, adu-ţi aminte de Domnul, Care a spus: Vai celor îndestulaţi, că veţi flămânzi; vai celor ce râdeţi, că veţi plânge. Când vei vedea dănţuind şi jucând şi cântând cântecele demonilor, suspină şi, lăcrimând, aminteşte-ţi de David, care spune: N-au cunoscut, nici n-au înţeles, în întuneric umblă; şi de proorocul Isaia, care spune: Vai de cei ce se scoală dimineaţă şi gonesc după sicheră[4], care aşteaptă seara pentru chitare şi psaltirioane şi tim­pane şi flaut, care beau vin; faptele lui Dumnezeu nu le privesc şi faptele mâinilor Lui nu le înţeleg. Şi simplu, văzând toată sminteala care se face, aminteşte-ţi de Stăpânul Care spune: Vai lumii pentru sminteli; cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai prin cine vin. Însă ce zic cei grei la inimă, care caută minciuna? Nu este rău, spun ei, să te înalţi; căci ce rău fac chitara şi celelalte instrumente? O, neştiinţă de pe urmă! O, înţele­gere rea a diavolului! Neam rău şi preadesfrânat, acestea răsplătiţi Domnului? Stăpânul cel curat a poruncit pretutindeni ca nicidecum să nu huzurească creştinul şi tu spui: Ce rău fac acestea? Vai de cei ce spun amarului dulce; vai de cei ce ţin întunericul ca lumină! Dar să ne zică nouă cei neînvăţaţi, din care Sfântă Scriptură pot să înfăţişeze că trebuie creştinul să facă aceste lucruri? Care carte a Sfinţilor, care Evanghelie a învăţat să se poarte aşa cu necuviinţă creştinii? Iată, Biserica cea sobornicească şi apostolească de la răsăritul soarelui şi până la apus şi de la marginile lumii strigă şi învaţă şi îmboldeşte prin Lege şi prooroci şi prin apostoli şi prin Însuşi Stăpânul şi nicăieri nu află cineva că e îngă­duit creştinului să facă aceste lucruri. Câţi împăraţi sunt şi puternici şi înţelepţi şi de neam bun şi slăviţi şi legiuitori şi robi şi liberi şi săraci şi bogaţi şi bătrâni şi tineri? Cine dintre aceştia poate să dovedească sau să înfăţişeze despre acestea că e îngăduit creştinului să cânte din chitară sau să dănţuiască sau altceva de acest fel să facă, de care am grăit mai înainte? Nimeni nu poate să pună înainte. Nimeni să nu vă înşele; nu sunt acestea ale creştinilor; acestea sunt străine de Biserica cea sobornicească; acestea toate păgânii lumii le fac. Nimeni, fraţilor, să nu vă înşele; câţi vă găsiţi întru acestea aţi căzut din har; Hristos nu vă va folosi la nimic. Dar să venim iarăşi la mărturisirea cea dintâi şi bună, la care am fost chemaţi, înaintea a multor martori, a îngerilor şi a oamenilor şi a Ziditorului a toate; căci El Însuşi ţine zapisul mărturisirii noastre în cer ca să răsplătească fiecăruia după cum a lucrat şi a păzit mărturisirea. Căci legămintele şi lepădarea de diavolul şi unirea cu Hris­tos şi lucrurile şi faptele noastre şi cuvintele şi gândurile şi huzurelile şi glumele fiecăruia din noi sunt scrise; şi Hristos vine având pe toate scrise. De acum ce vrei? Să-L minţi? Însă nu se poate; căci în mâna Lui eşti şi tu, şi cuvintele tale. Ci vrei să te ascunzi? Însă nu se poate, deoarece în mâna Lui sunt marginile pământului şi nu este zidire nearătată înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite ochilor Lui şi nu se ascund de faţa Lui. De te sui în cer, El acolo este; de te cobori în adânc, acolo e de faţă. Căci scris este: Toate câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. Ce vom face, deci, fraţilor? Strâmtorare ne este de pretutindeni. Căci El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi rărunchii. Nu este fugă; căci nu este cine să scape din mâinile Lui. E cu ne­putinţă să te ascunzi; căci ţine rotundul pământului şi pe cei ce locuiesc pe el ca lăcustele. Nu se poate să stai împotrivă, după cum este scris: Tu înfricoşat eşti şi cine va sta Ţie îm­potrivă? Căci El Însuşi stăpâneşte cele cereşti şi cele pământeşti şi cele dedesubt, Care va să desfiinţeze toată cârmuirea şi stăpânirea şi puterea. Apărare nu este, nici prilej, nici înţelegere. Pentru aceasta de la marginile pământului până la margini strigă dumnezeias­ca Scriptură şi îmboldeşte şi mustră şi povăţuieşte şi dă mărturie şi ameninţă. De aceea zice Stăpânul nostru: Cel ce Mă dispreţuieşte pe Mine şi nu primeşte graiurile Mele nu-l judec Eu; cuvântul pe care l-am spus îl va judeca în ziua cea din urmă. Şi iarăşi spune: De nu veneam şi nu le vorbeam lor, păcat nu aveau; dar acum nu au dezvinovăţire pentru pă­catul lor. Auziţi că nu au nici o dezvinovăţire. Într-adevăr, fraţilor, strâmtorare vă este de pretutindeni.

11. Însă cine dă într-adevăr răspuns, că, iată, destul v-am îmboldit cu cuvântul, arătându-vă cele triste şi aducându-vă aminte de pedepse, şi v-am scris certările, lovindu-vă şi înfricoşându-vă cu prisosinţă. Şi ştiu cu adevărat că aşa este; şi ştiu că fiecare din voi va da seamă pentru cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare va secera ceea ce seamănă şi fieca­re îşi va purta povara sa. Ci, precum ai vestit acestea şi le-ai adus în mijloc şi ne-ai plesnit şi ne-ai înfricoşat, arată-ne restul şi modul mântuirii, dă-ne şi leacul rănii, precum ai zis cele usturătoare zi şi cele făcătoare de bucurie! Iată, vreau să mă mântuiesc, ce voi face? Cum să mă mântuiesc? De ce fel de purtare am nevoie? La cine voi scăpa? Căci mult am păcătuit: în fapte şi în cuvinte, de voie şi fără de voie, noaptea şi ziua şi în tot ceasul. Ce voi face, deci? Cum să mă mântuiesc? La cine voi scăpa? Îţi spun eu la Cine să scapi. Fericitul David a arătat la cine trebuie să scăpăm, zicând: Dumnezeu e scăparea şi pute­rea noastră. Aceasta a arătat-o şi Ioan, cel mai mare decât toţi proorocii, care spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Aceasta a vestit-o şi îngerul, spunând: Căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor; şi iarăşi spune proorocul David: Doamne, la Tine am scăpat. La Acesta scapă şi tu, Care spune: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi; Care zice: N-au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei ce o duc rău; Care a zis: Pocăiţi-vă; căci s-a apropiat împărăţia cerurilor; care a spus: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; Care a spus: Are stăpânire Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele; Care a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; Care a spus: Viu sunt Eu, că nu vreau moartea păcătosului cât să se întoarcă şi să-l viez pe el; Care a zis: Va face izbândire celor ce strigă către El zi şi noapte; Care a zis: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. La Acesta scapă, pocăindu-te şi lăcri­mând. Pocăieşte-te şi nu te îndoi; pocăieşte-te şi nu fi fără curaj, nici nu te nesocoti pe tine însuţi, având leacul mântuirii. În cer bucurie se face de te pocăieşti şi tu eşti uşuratic? În­gerii tresaltă şi tu dormitezi? Pentru tine a venit Doctorul sufletelor şi tu ascunzi rana? El strigă: Veniţi la Mine, fiii oamenilor, veniţi la Mine! Şi tu nu te sârguieşti? El strigă: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă. O, iubire de oameni neasemănată a Stăpânului! N-a venit, deci, să cheme pe drepţi, zice, ci pe păcătoşi. Cutează, deci, păcă­tosule, şi nu fi fără curaj! Căci pe tine a venit să te cheme Păstorul cel bun, pentru tine a plecat cerurile şi S-a coborât, spunând: Veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi. Căci n-a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi. Dar vezi să nu fii laş pentru cuvânt, auzind de ne­spusa Lui iubire de oameni, căci nu numai despre chemarea simplă a grăit, ci a adăugat la pocăinţă. Căci n-a venit, zice, să cheme pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă, nu la râs, ci la lacrimi, nu la vorbire ruşinoasă, ci la slavoslovire, nu la mese şi cine şi beţii, ci la post şi priveghere şi lacrimi, nu la dansuri şi cântece de chitară şi la cântece triste, ci la plâns şi necaz şi strâmtorare, spunând: Fericiţi cei ce plâng, adică pentru păcatele lor. Începe, deci, să te pocăieşti; dă numai începutul şi Dumnezeul celor ce se pocăiesc va lucra îm­preună şi te va întări şi vei afla har mult şi ţi se va face mai presus decât mierea şi fagurul. Multe sunt căile vieţii, precum este scris, şi multe felurile mântuirii. Prin care fel vrei mân­tuieşte-te, numai mântuieşte-te! De ai – miluieşte; de nu ai – nu cere Dumnezeu. Nu ai pâine, nu ai haină. Pleacă genunchii, bate-ţi pieptul, adu lacrimile, suspină, plângi, întinde mâinile tale la cer, ridică ochii tăi către Stăpânul, posteşte, priveghează! Acestea le are tot omul şi nu poate să tăgăduiască; pe acestea sârguieşte să le aduci lui Dumnezeu tot­deauna. Însă şi acestea cu scop şi cu judecată trebuie făcute ca să nu alergi la nimereală şi să te osteneşti în deşert.

12. Deci, făcând aceste virtuţi şi aducând lui Dumnezeu pocăinţă, păzeşte cu de-amănuntul şi cercetează nu cândva să ai vrăjmăşie împotriva cuiva şi scopul tău să se facă deodată deşert, ci, după cum a zis Apostolul Pavel, Cu frică şi cutremur lucrând mântuirea noastră şi păzind porunca ce spune: De iertaţi oamenilor greşalele lor va ierta şi Tatăl vostru cel ceresc greşalele voastre. Deci, de te rogi lui Dumnezeu cu toată inima şi nu în râs şi îngrijorându-te, păzeşte această poruncă a Lui şi iartă de ai ceva împotriva cuiva. Vrei să ţi se ierte greşalele tale? Iartă şi tu pe cele ale aproapelui. Iar dacă tu nu ierţi greşalele fratelui, nici pe ale tale nu ţi le va ierta Stăpânul, căci zice: De nu iertaţi oameni­lor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta pe ale voastre. Şi ştim toţi că nu minte, căci nemincinos este şi credincios în toate cuvintele Lui. Fii, dar, gata, aşteptând în fiecare zi pe Cel ce va cere sufletul tău. Nu astăzi să te pocăieşti şi mâine să uiţi, nu astăzi să plângi şi mâine să joci, nu astăzi să posteşti şi mâine să te îmbeţi, fiind purtat de mulţi, nu astăzi să priveghezi şi mâine să te întinzi, ci poartă grijă de mântuirea ta ca să te încu­nunezi. Nu întoarce spatele virtuţii, nu fugi de osteneală ca să nu fii depărtat de cununi. Urăşte toată bucuria acestei lumi şi slava ei. Şi zi cu David: Nedreptatea am urât şi m-am scârbit de ea, iar legea Ta am iubit(Ps. 118:163) şi De la toată calea cea rea am oprit pi­ciorul meu. Juratu-m-am şi m-am pus să păzesc poruncile Tale. Sârguieşte, deci, să fii totdeauna gata ca, atunci când va veni Cel ce cere sufletul, să te afle gata întru pocăinţă şi eu îţi dau asigurare nu te va despărţi de cei mântuiţi. Păzeşte pururea porunca Domnului: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită. Şi iarăşi spune: Fiţi gata, că în ceasul în care nu socotiţi Fiul Omului va veni. Ascultă şi pe Apostolul care spune: Necurmat rugaţi-vă. Înţelegeţi ce înseamnă necurmat, adică totdeauna, în toată vremea şi noaptea, şi ziua, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază şi în tot ceasul, şi lucrând, şi odihnindu-te, şi păstorind, şi muncind, şi dormind, şi fiind treaz. Nu aştepta Duminica sau vreo sărbătoare sau deo­sebirea locului. Căci nu e circumscrisă Dumnezeirea într-un loc; căci În mâinile Tale sunt marginile pământului. Pentru aceasta şi proorocul David, rugându-se în fiecare zi şi noapte, nu aştepta ziua, nici deosebirea locului, ci zicea lăcrimând şi sfătuindu-şi sufletul său: În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tu, iubitule, nu aştepta ceasul sau ziua sau deosebirea locului, ci, după cum am spus mai înainte, în tot locul, şi în casă, şi în biserică fiind, roagă-te şi oriunde te-ai afla, în tot locul stăpânirii lui Dumnezeu. Ascultaţi, toţi care locuiţi lumea, laolaltă bogatul şi săracul, fie bărbat, fie fe­meie, fie maturi, bătrâni şi tineri, împăraţii pământului şi judecătorii pământului, ascultaţi ce este scris: Vremea s-a scurtat ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Să lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum cu mintea întreagă şi cu drep­tate şi cu credinţă şi în cel ce va să vină aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei ma­relui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aduceţi-vă aminte de mine tot­deauna, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit de la fericiţii bărbaţi, de la prooroci şi apostoli şi de la Stăpânul tuturor. Pildă de rea pătimire şi de îndelungă răbdare aveţi pe prooroci, de răbdare pe Iov, de întreagă înţelepciune pe Iosif, de judecată pe Daniel, de dragoste pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, de pocăinţă pe David, părintele lui Dumnezeu, îl aveţi. Căci acesta s-a făcut nouă chip al pocăinţei, îmboldindu-ne şi îndemnându-ne şi spunând: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine; şi eu vă voi învăţa chipul pocăinţei, deoarece şi eu oarecând m-am smintit, însă prin pocăinţă m-am sculat şi cunosc iubirea de oameni a Stăpânului, ştiu cum cu adevărat îi primeşte pe cei ce se pocăiesc cu braţele deschise, căci e cu neputinţă să mintă Stăpânul meu. Căci L-am auzit spunând: Cele ce ies din buzele Mele nu le voi lepăda. Căci cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. O dată M-am jurat pe cel sfânt al Meu. Viu sunt Eu, Care nu voiesc moartea păcătosului. Auziți că S-a dat pe Sine Iubitorul de oa­meni. Pentru aceasta îi îmboldesc pe toţi: Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi, după cum avem vreme, să alergăm cu picioare sprintene, înainte de a veni ziua Domnului cea mare; Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire. Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Dom­nului, Care ne-a făcut pe noi. Că El ne-a făcut pe noi, El. Îndură-Te de noi şi ne binecuvintează, arată faţa Ta peste noi şi ne miluieşte! Căci El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc, El ne primeşte pe noi, care ne pocăim, El ne şi păstoreşte. Lui fie slava şi tă­ria şi toată mulţumirea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


[*] Traducere din greaca veche după PG 59: 553-568. Text apărut și în revista „Glasul monahilor” în 2004.

[1] Joc de cuvinte. Locurile (τροποι) şi purtările, felul de a fi (τροποι) sună asemănător în greceşte.

[2] Păzitorul.

[3] Un fel de ghicire.

[4] Băutură ameţitoare; vin.