Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător. Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.
Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.
Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.
Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).
Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci credinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.
536. Întrebare:Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?
Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta mărturisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.
537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?
Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.
538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?
Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nimenea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.
539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?
Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împlinească cele spuse de ei.
600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…
Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepăsarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătătorul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scufundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)
601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.
Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce primesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.
602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?
Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.
603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?” Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:
Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunoscători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.
699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?
Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau anatemei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).
700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?
Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub anatemă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”
Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.
701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?
Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.
733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?
Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.
734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credincios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prietenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.
Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.
Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme: – Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice. – Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi. – Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă. – Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele. – Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală. – Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.
Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.
32. Răspunsul aceluiaşi mare Bătrân către acelaşi, care l-a întrebat dacă trebuie să mănânce deosebit şi să nu iasă Miercurea şi Vinerea la Sfânta Împărtăşanie…
(…) Iar de la Împărtăşanie nu te opri cât timp intri şi ieşi (cât nu e zăvorât, n.n.), căci altfel pricinuieşti sminteală altora. (…)
170. Dacă mi se întâmplă vreo nălucire în timpul nopţii şi a doua zi am să iau Sfânta împărtăşanie, ce trebuie să fac?
Răspunsul lui Ioan: Să ne apropiem ca nişte răniţi, nu ca nişte biruitori; ca unii ce au mai degrabă trebuinţă de doctor. Şi Cel ce a vindecat pe cea care suferea de curgerea sângelui (Mt. 9, 22), ne va vindeca. Să iubim mult, ca să ni se spună şi nouă: „Vi se vor ierta multe păcate, pentru că aţi iubit mult” (Lc. 7, 47). De câte ori voieşti să te împărtăşeşti, zi: „Să nu-mi fie mie, Stăpâne, aceste sfinte Taine spre judecată sau spre osândă, ci spre sfinţirea sufletului şi a trupului”. Apoi apropie-te cu frică şi iubitorul de oameni Stăpân al nostru va face cu noi mila Sa. Amin.
212. (…) În ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, deoarece vreau să mă împărtăşesc în fiecare zi, dacă-mi este spre povară să fac să urce la mine, păcătosul, Sfânta Împărtăşanie, nu trebuie să cobor eu ca să mă împărtăşesc? Dar atunci cum nu se pierde liniştirea sau starea de retragere? (…)
(…) Iar despre aducerea la tine a Sfintei Împărtăşanii, când aceasta nu e din dispreţuire, ci din boală, nu este spre osândă. Căci Căpetenia doctorilor vine El Însuşi la cei foarte obosiţi şi bolnavi, precum a venit Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte la noi, care eram păcătoşi şi ne simţeam rău. Iartă-mă, Părinte, că, supunându-mă, am vorbit eu, nevrednicul. (…)
229. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Te rog, Părinte, iartă-mă pentru Domnul, că gândul hulei a pus stăpânire pe mine. Şi roagă-te pentru mine să mă îndrept.
(…) Şi nu mai cădea iarăşi în aceasta, „ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău” (In. 5, 19). Căci din învârtoşarea inimii ai venit la mânie şi de la mânie la reţinerea de la Sfânta Împărtăşanie. Şi, odată ce ai fost luat cu desăvârşire în stăpânire de pornirea aceasta, ai căzut în prăpastia hulei.
241. Întrebarea aceluiaşi către acelaşi mare Bătrân: Fiindcă Sfinţia ta mi-ai poruncit să liturghisesc, arată-mi, te rog, ce trebuie să gândesc sau să cuget stând lângă altar cu preotul şi împărţind Sfânta Pâine şi dând Sf. Potir spre băutură sau ducând Sf. Împărtăşanie la cineva? Şi dacă trebuie să îmbrac un veşmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei sau să-mi acopăr trupul cu o haină până la călcâie?
Răspunsul lui Varsanufie: Frate, toate cele ce se fac simbolic au înţelesuri duhovniceşti şi tu le cugeţi trupeşte. Cel ce slujeşte ca diacon trebuie să fie ca heruvimii întreg ochi, întreg minte, cugetând şi privind la cele de sus, slăvindu-le cu frică şi cutremur. Căci poartă trupul şi sângele nemuritorului împărat. El ia şi chipul serafimilor prin cântarea doxologiei şi prin legănarea sfintelor lor aripi deasupra Tainelor ascunse, arătând prin aripi uşurarea cele pământeşti şi materiale şi strigând neîncetat cu mintea, în biserica omului lăuntric, cântarea de biruinţă închinată slavei de mare cuviinţă a Dumnezeului nostru: „Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”. De rostirea înfricoşătoare a acestei vestiri fuge diavolul tremurând de la sufletul robit şi sunt alungaţi demonii, lăsându-l liber de robia lor. Acesta vede acum că i-a răsărit lumina cea adevărată. Şi luând aminte vede măreaţa frumuseţe a Mielului nemuritor şi doreşte să se sature de trupul şi de sângele Lui. Şi atunci aude pe David strigând şi grăind cu glas mare: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul” (Ps. 33, 9). Şi, sufletul apropiindu-se cu frică, se face părtaş al trupului şi al sângelui Lui şi gustul lor se face neşters în el, păzindu-l de toată patima.
Acestea cugetă-le, fie că stai în faţa Sfintelor, fie că le împarţi şi le dai de băut, fie că duci sf. Împărtăşanie la cineva, fie că aduni Sfintele, fie că împlineşti simplu toată slujirea la altar.
Cât despre veşmânt, agoniseşte-ţi hlamida duhovnicească, care face plăcere lui Dumnezeu. Iar haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Căci spune-mi, frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă de mătase şi e desfrânat, îl curăţeşte veşmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce vor face cei vrednici de Sfintele Taine, dar lipsiţi de veşminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să purtăm: pe cea a virtuţilor. Fie ca Domnul să ne învrednicească de aceasta pe noi toţi în veci. Amin.
463. Întrebare: Un iubitor de Hristos l-a întrebat pe acelaşi Bătrân de trebuie să discute mult despre Sfintele Taine? Şi dacă, apropiindu-se de ele cel păcătos, e osândit ca nevrednic?
Răspuns: Apropiindu-te de Sfintele Taine, ia aminte, primind Trupul şi Sângele lui Hristos, să le ţii fără nici o îndoială ca adevărate. Iar despre cum săvârşesc ele – nu te preocupa. Crede Celui ce a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şi sângele Meu” şi că acestea ni le-a dat spre iertarea păcatelor. Cel ce crede astfel nădăjduim că nu se osândeşte. Iar cel ce nu crede a şi fost osândit (In. 3, 18). Deci nu te împiedica de la apropiere, socotindu-te pe tine păcătos, ci crede că păcătosul ce se apropie de Mântuitorul se învredniceşte de iertarea păcatelor, precum vedem din Scriptură că cei ce se apropiau de El cu credinţă auzeau glasul lui Dumnezeu ce le spunea: „Iartă-ţi-se ţie păcatele cele multe” (Lc. 7, 47-48). Cel ce ar fi fost vrednic să se apropie de El n-ar fi avut păcat. Dar, fiindcă era păcătos şi datornic, a primit iertarea datoriilor. Ascultă, însă, şi pe Domnul Care zice: „N-am venit să mântuiesc pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13); şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Socoteşte-te, deci, pe tine păcătos şi bolnav şi apropie-te de Cel ce poate mântui pe cel pierdut (Lc. 19,10).
464. A aceluiaşi despre acelaşi: Stăpâne, cum a îngăduit Mântuitorul Hristos lui Iuda vânzătorul să se împărtăşească de Cina cea de taină? Căci Sf. Ioan Gură de Aur în tâlcuirea Evangheliei de la Matei zice: „Cel nevrednic trebuie oprit de la masa înfricoşătoare a Tainei” (P.G. 58, 743). Iar Sf. Pavel declară pe unul ca acesta supus judecăţii (I Cor. 11, 27-28).Prin acesta nu-l lasă pe cel conştient de păcatele sale să îndrăznească să se apropie de înfricoşătoarea Taină şi să se împărtăşească de viaţa izvorâtoare din ea. Deci ce trebuie să fac? Căci mult mă tulbură acest lucru pe mine, păcătosul.
Răspuns: Pentru a arăta marea Lui iubire de oameni şi că rabdă pe om până la cea din urmă răsuflare a lui, ca să se pocăiască şi să fie viu, Dumnezeu a spălat şi picioarele lui Iuda şi l-a lăsat să se împărtăşească de Tainele Sale, ca să-i ia orice apărare lui şi celor ce spun mereu că, dacă l-ar fi lăsat să se bucure de acestea, nu s-ar fi pierdut. Deci s-a osândit el însuşi şi s-a împlinit cuvântul Apostolului: „Iar dacă necredinciosul vrea să se despartă, să se despartă” (I Cor. 7, 15), cuvânt care îi priveşte şi pe păcătoşi, şi pe cei ce nu se pocăiesc. Iar dacă Sf. Ioan îi opreşte, o face pentru învăţătură şi certare, punându-le în vedere judecata şi chinul veşnic. Căci n-a spus că îi respinge cu forţa, nici că-i taie de la Biserică. Pentru că nici Iisus n-a făcut aceasta cu Iuda. Iar dacă ei rămân în păcate şi se apropie cu neruşinare, se osândesc ei înşişi, despărţindu-se de slava lui Dumnezeu.
Dar pe păcătoşii ce se apropie de Sf. Taine ca răniţi şi ca unii ce cer milă, pe aceştia îi tămăduieşte Domnul şi-i învredniceşte de Tainele Lui. Căci a spus: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Lc. 5, 32). Şi iarăşi: „Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Lc. 5, 31). Dar spun iarăşi ceea ce a spus Sf. Ioan, că prin împiedicarea celor păcătoşi de la Sf. Taine el le vestea lor osânda. Căci „cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea” (I Cor. 11, 29). Şi unul ca acesta este aruncat în afara Bisericii lui Dumnezeu. Căci el n-a luat decât judecata. De aceea n-a spus să-i taie (de la Sf. Împărtăşanie), ca să-i lase să-şi dea ei înşişi hotărârea. Pe de altă parte, nimenea nu trebuie să spună că e vrednic de Sf. Împărtăşanie, ci: „Sunt nevrednic şi cred că mă voi sfinţi împărtăşindu-mă”. Şi va fi lui aceasta după credinţa lui prin Domnul nostru Iisus Hristos. Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
570 bis. Ava (Serid) a spus de acelaşi Bătrân (Ioan) că nu l-a văzut niciodată zâmbind sau tulburându-se; nici primind Sfânta Împărtăşanie fără lacrimi după ce zicea: „Doamne, nu spre judecată să-mi fie Sfintele acestea”.
821. Întrebare: S-a dat o poruncă împărătească care opreşte pe păgâni să-şi mai ţină rânduielile lor. La fel şi pe schismatici. Şi unii dintre ei au venit după Sf. Paşti să se boteze, alţii să se împărtăşească. Oare trebuie să-i primim? Şi când trebuie să-i învrednicim de Botez şi de Sf. Împărtăşanie?
Răspuns: Pe cei ce voiesc să se boteze (să se lumineze), trebuie să-i primeşti. Şi trebuie să le dai Sfântul Botez în sfânta Patruzecime sau la Înălţarea Mântuitorului. Şi aşa vor avea toată săptămâna ca sărbătoare. Dar, dacă vreunul ar fi bănuit că face aceasta ca o simplă formă sau de frica poruncii, spune-i: „De vii din pricina poruncii, e păcat. Iar de vii cu frica lui Dumnezeu pentru viaţă, îţi vei câştiga două bunuri: cel al vieţii şi cel trupesc”. Acelaşi lucru trebuie spus şi celor ce voiesc să primească Comuniunea (Sf. Împărtăşanie) cu Biserica. Şi, de vor spune: „Venim pentru Dumnezeu”, primeşte-i îndată. Căci sunt creştini.
Biserica sărbătorește anual evenimentele importante ce țin de mântuire, în special legate de Hristos, avânt în vedere datele calendaristice după cât sunt acestea disponibile. Dar nu toate informațiile sunt riguroase pentru că nu se cunoaște momentul exact când s-au produs. De exemplu, Schimbarea la Față nu se știe că s-ar fi petrecut în jurul datei de 6 august, dar nu este important să se suprapună pe momentul precis. În ce privește Nașterea Domnului, inițial Biserica a prăznuit-o pe 6 ianuarie, împreună cu Boboteaza, după cum se vede în unele cuvântări din acele vremuri, cum ar fi a Sf. Grigorie Teologul, care face referire la ambele sărbători împărătești în aceeași zi. Mutarea Nașterii Domnului la finalul lui decembrie s-a produs din motive bine fundamentate istoric, iar cea mai cunoscută sursă de documentare a acestui fapt este omilia Sf. Ioan Gură de Aur, pe care o redăm mai jos.
Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.
Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.
Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.
Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.
Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.
Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.
Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.
Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.
Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).
De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.
Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).
Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.
Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.
Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).
Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!
Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.
Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.
Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.
Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.
Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.
Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?
Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a șasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.
Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.
Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«În luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.
Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.
Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).
Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).
„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).
Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.
Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).
Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.
Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.
Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.
Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.
O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.
Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.
Cuvânt al Sfântului Părintelui nostru Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, la îngropăciunea Trupului dumnezeiesc al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi despre losif din Arimateea; şi la Coborârea Domnului în iad, care s-a făcut în chip minunat după mântuitoarea Sa patimă
Traducere Pr. Victor Manolache
I. Ce este aceasta? Tăcere adâncă este astăzi pe pământ! Tăcere şi linişte adâncă! Tăcere adâncă pentru că Împăratul doarme. Pământul s-a înfricoşat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit şi pe cei care dormeau de veacuri i-a înviat. Dumnezeu a murit cu trupul şi iadul s-a înfricoşat. Dumnezeu a adormit pentru puţină vreme şi pe cei care se găseau în iad i-a înviat.
II. Unde sunt acum cei fărădelege, tulburările de mai înainte, glasurile şi strigătele împotriva lui Hristos? Unde sunt soldaţii şi legiunile şi mulţimile și lăncile şi scuturile? Unde sunt împăraţii şi preoţii şi judecătorii osânditori? Unde sunt săbiile şi cuţitele şi gloatele turbate? Unde sunt mulţimile şi gloata şi straja neadormită? Într-adevăr, au pierit! Pentru că în chip adevărat mulţimile au urzit planuri nesăbuite şi zadarnice. Nesăbuite, dar şi zadarnice. Căci au dat năvală asupra Pietrei celei din capul unghiului., Hristos, dar s-au strivit pe ele însele. S-au aruncat cu ură asupra Pietrei celei tari, dar valurile lor s-au risipit în spume. Au lovit deasupra fierului celui nemişcat şi s-au zdrobit. Au înălţat Piatra Vieţii pe lemnul Crucii şi Aceasta S-a prăvălit şi i-a ucis. L-au legat pe Atoputernicul Samson, pe Soarele Dumnezeirii, dar Acesta, dezlegând legăturile cele vechi, i-a pierdut pe vrăjmaşi şi pe cei fărădelege. Soarele Hristos Dumnezeu a apus pe pământ şi pe iudei i-a înveşmântat cu întuneric des.
III. Astăzi se mântuiesc cei care vieţuiesc pe pământ şi cei care de veacuri se găsesc sub pământ. Astăzi se mântuieşte întreaga lume, văzută şi nevăzută. Îndoită este astăzi prezenţa Domnului, îndoită este şi mântuirea, iubirea Sa de oameni, coborârea şi pogorământul, îndoită este venirea Sa la oameni. Hristos coboară din cer pe pământ şi de pe pământ la cele mai de jos ale pământului. Porţile iadului se deschid, cei care dormiţi de veacuri bucuraţi-vă! Cei care vă găsiţi în întuneric, în locul umbrit de moarte, primiţi Lumina cea strălucitoare! Domnul vine printre robi, Dumnezeu printre morţi, Viaţa printre muritori, Cel nevinovat între cei vinovaţi, Lumina cea neînserată la cei cufundaţi întru întuneric! Eliberatorul, la cei robiţi, la cei care se află întru cele mai de jos ale pământului! Cel care se află mai presus de ceruri, Hristos, a venit pe pământ şi am crezut, S-a coborât la cei morţi, deci să ne pogorâm împreună cu El şi să vedem tainele care s-au întâmplat acolo. Să cunoaştem lucrările minunate ale Dumnezeului Celui ascuns, cufundate sub pământ, să aflăm cum s-a descoperit şi celor din iad vestea cea buna.
IV. Deci ce a fost? Prin apariţia Sa în iad, Dumnezeu i-a mântuit pe toţi fără excepţie? Desigur că nu, ci şi acolo doar pe cei care au crezut. Ieri s-a vădit mântuirea, astăzi stăpânirea; ieri, neputinţa, astăzi, domnia; ieri, firea omenească, astăzi, cea dumnezeiască. Ieri L-au lovit, astăzi loveşte El locuinţa iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astăzi El strânge în obezi pe tiranul diavol cu legături nedezlegate. Ieri L-au osândit, astăzi dăruieşte libertate celor osândiţi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astăzi portarii iadului L-au văzut şi s-au cutremurat.
V. Ascultă însă pătimirea lui Hristos, care biruieşte puterea cuvântului! Ascultă şi înalţă cântare, ascultă şi preamăreşte, ascultă şi propovăduieşte minunile cele mari ale lui Dumnezeu – cum legea mozaică se retrage, cum harul înfloreşte, cum prefigurările sunt întrecute, cum Adevărul este propovăduit, cum umbrele sunt depăşite, cum Soarele umple lumea, cum Vechiul Testament se pleacă, cum Noul Testament se pecetluieşte, cum cele din vechime au trecut şi cele noi le-au luat locul.
VI. Două popoare se găseau în Ierusalim în vremea pătimirii lui Hristos, cel iudaic şi cel idolatru, doi regi, Pilat şi Irod, şi doi arhierei, Ana şi Caiafa, pentru ca să prăznuiască împreună cele două Paşti, cel iudaic, care înceta, şi cel creştin, care începea. Două jertfe aveau loc în aceeaşi seară, de vreme ce amândouă aduceau două mântuiri, adică ale celor vii şi ale celor morţi. Pe de o parte, iudeii L-au legat pe Mielul dumnezeiesc pentru ca să-L înjunghie şi, de cealaltă parte, idolatrii L-au cunoscut pe Dumnezeu întrupat. Primii aveau ochii întorşi spre întuneric, în timp ce ceilalţi îi aveau întorşi către dumnezeiescul Soare. Primii, legându-L pe Hristos, L-au alungat, în timp ce ceilalţi L-au primit cu bucurie. Primii I-au oferit jertfe de animale, în timp ce ceilalţi I-au oferit jertfă trupul Dumnezeului întrupat. Şi iudeii, prăznuind Paştile, şi-au reamintit de trecerea lor prin Egipt, în timp ce idolatrii prevesteau izbăvirea din înşelăciune.
VII. Şi acestea unde s-au întâmplat? în Sion, cetatea marelui Împărat. Acolo a realizat mântuirea noastră, în mijlocul pământului, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a arătat între două animale, (boul şi asinul), între Tatăl şi Duhul Sfânt, cele două Persoane dumnezeieşti. Acesta este Cel care Se face cunoscut ca Viaţă, născut din Viaţă şi darul Vieţii. Acesta este Cel Care Se naşte în iesle, între îngeri şi oameni, Cel Care Se află între două popoare şi le uneşte pe o singură temelie. Acesta este Cel profeţit de Lege şi Profeţi Care Se arată între Moise şi Ilie pe Muntele Tabor. Acesta este Cel răstignitîntre doi tâlhari şi mărturisit drept Dumnezeu de către tâlharul cel recunoscător. Acesta este Cel care între viaţa de acum şi cea viitoare şade ca Judecător veşnic. Acesta este Cel care Se arată astăzi între cei vii şi cei morţi, dăruind viaţă îndoită şi mântuire. Şi zic viaţă îndoită, împreună cu naştere îndoită şi înviere. Deci ia seama la naşterea îndoită a lui Hristos şi laudă minunile!
VIII. Îngerul i-a adus Mariei fericita veste a naşterii lui Hristos din pântecele ei, îngerul i-a adus şi Mariei Magdalena vestea minunată a înfricoşătoarei Lui învieri din mormânt. Hristos Se naşte noaptea în Betleem şi tot in timpul nopţii înviază dintre cei morţi în Sion. Peştera cea de piatrăeste locul în care Se naşte Hristos şi din nou, peştera de piatră este locul în care Hristos înviază. Scutece de pânză Hristos primeşte la naştere şi cu giulgiuri de pânză este înfăşurat şi aici. Smirnă primeşte când Se naşte şi, la fel, şi aloe când este îngropat. Acolo Iosif este numit bărbatul Mariei, chiar dacă nu era bărbatul ei, aici tot un Iosif, din Arimateea, se arată îngropătorul Vieţii noastre. Se naşte în Betleem şi în iesle, dar şi înviază în mormânt ca într-o iesle. Păstorii înaintea tuturor aduc vestea minunată a naşterii lui Hristos, dar şi primii dintre păstorii ucenici ai lui Hristos povestesc fericita Lui înviere din morţi. Acolo îngerul a strigat Fecioarei: „Bucură-te!”, aici îngerul Sfatului celui mare, Hristos, astrigat femeilor: „Bucuraţi-vă!”. La prima Sa naştere, Hristos, după patruzeci de zile, a intrat în Ierusalimul pământesc, în templu, şi a adus jertfă, ca Întâi-Născut al lui Dumnezeu, o pereche de turturele. Dar şi la învierea Lui din morţi, după patruzeci de zile, S-a urcat în Ierusalimul ceresc, de care nu se despărţise ca Dumnezeu, în adevărata Sfânta Sfintelor, ca Cel dintâi înviat din morţi şi nestricăcios, şi a adus lui Dumnezeu şi Părintelui ceresc drept jertfă, ca două turturele neprihănite, sufletul şi trupul nostru. Şi acolo, într-un chip negrăit, L-a primit în sânurile Lui, ca un alt Simeon, Dumnezeu Cel vechi de zile şi Părintele. Dacă însă pe toate acestea le asculţi ca pe nişte poveşti şi nu crezi în ele, te osândesc peceţile nedesfăcute ale mormântului împărătesc, ale Învierii lui Hristos. Pentru că, aşa cum Hristos S-a născut din Fecioara Maria, lăsând pecetluite cheile fecioriei, pe care le au din fire toate femeile şi pe care le deschide naşterea, la fel a şi înviat din morţi fără să rupă peceţile mormântului. Dar cum şi când şi de către cine a fost înmormântat Hristos, Viaţa tuturor? Să ascultăm ce spun Scrierile Sfinte.
IX. Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducăndu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Cel stricăcios s-a arătat înaintea stricăciunii, cerând să-L primească pe Dumnezeul celor stricăcioşi! Tina cere tinei să-L primească pe Făcătorul tuturor! Iarba cere de la iarbă să primească Lumina cerească! Picătura sau nimicul cere picăturii celei neînsemnate să primească Oceanul! Cine a văzut, cine a auzit vreodată? Omul primeşte de la om pe Creatorul oamenilor! Nedreptul făgăduieşte Dreptului să-i ofere Canonul şi Legea. Judecătorul nedrept îngăduie să fie înmormântat Judecătorul judecătorilor ca osândit!
X. Deci, facându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif. într-adevăr, era bogat, de vreme ce a primit întregul Ipostas al Domnului. Cu adevărat era bogat, de vreme ce a primit de la Pilat firea îndoită a Persoanei lui Hristos. Cu siguranţă că era bogat, de vreme ce s-a învrednicit să primească Mărgăritarul cel nepreţuit. Fără de îndoială că era bogat, de vreme ce a ţinut punga plină cu Comoara Dumnezeirii. Şi cum să nu fie bogat cel care a dobândit Viaţa şi mântuirea lumii? Cum să nu fie bogat Iosif, de vreme ce a primit ca dar pe Acesta care-i hrăneşte pe toţi şi pe toate le stăpâneşte? Şi facându-se seară, căci apusese în iad Soarele dreptăţii, a venit un om bogat din Arimateea, pe nume Iosif, şi care se ascundea pentru că se temea de iudei. De asemenea, a venit şi Nicodim, cel care într-o noapte venise să se întâlnească cu Iisus.
XI. O, taină a tainelor, ascunsă nouă! Doi ucenici în ascuns vin să Îl ascundă în mormânt pe Iisus, vădind prin furişarea lor taina ascunsă în iad, a Dumnezeului ascuns cu trupul! Şi se întreceau unul pe celălalt în râvna lor pentru Hristos – Nicodim, prin darul generos de smirnă şi aloe, iar Iosif arătându-se vrednic de laudă pentru îndrăzneala şi curajul său faţă de Pilat. Acesta, alungând orice frică, s-a arătat cu îndrăzneală lui Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Şi, când s-a arătat, s-a purtat cu multă înţelepciune, ca să-şi îndeplinească scopul. Astfel, nu s-a folosit înaintea lui Pilat de cuvântări meşteşugite şi măreţe, ca să nu fie exilat şi să piardă pe Cel pe Care-L căuta. Nu a zis: „Dă-mi trupul lui Iisus, Care înainte cu puţin timp a întunecat soarele şi a prăvălit pietrele de pe morminte şi a tulburat pământul, şi a deschis mormintele şi a rupt catapeteasma templului în două”. Nimic asemănător n-a zis lui Pilat.
XII. Deci ce i-a zis? „Ceva neînsemnat, ceva socotit detoţi ca nimic, am venit să-ţi cer, stăpâne! Dă-mi să înmormântez trupul mort al Celui pe Care L-ai osândit la moarte, al lui Iisus Nazarineanui, al lui Iisus Cel sărac, Cel fără acoperiş, Cel gol al Celui dispreţuit, al fiului unui tâmplar, al lui Iisus Cel legat, al lui Iisus Cel dispreţuit în patria Sa, al lui Iisus Cel străin şi nerecunoscut printre străini, şi batjocorit, şi, pe lângâ toate acestea, atârnat pe cruce. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că ce-ţi trebuie trupul Lui? Dă-mi-L pe acest Străin pentru că dintr-o ţară îndepărtată a venitaici ca să mântuiască pe străin (pe cel înstrăinat de Dumnezeu şi de patria cerească a omului). Dă-mi-L pe acest Străin, pentru că S-a coborât în pământul întunecat ca să-l înalţe pe cel înstrăinat. Dă-mi-L pe acest Străin pentru că doar Acesta este în chip real străin. Dă-mi-L pe acest Străin, a Cărui ţară nu o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin pe al Cărui Părinte nu-L ştim noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, al Cărui loc şi naştere şi viaţă n-o cunoaştem noi, cei străini. Dă-mi-L pe acest Străin, Care a vieţuit înstrăinat, cu o viaţă nemaiîntâlnită. Dă-mi-L pe acest Străin, Care aici nu are are unde să-şi plece capul. Dă-mi-L pe acest Străin, Care ca un străin S-a născut fără acoperiş în iesle, în ţară străină. Dă-mi-L pe acestStrăin, Care chiar în iesle a fugit ca un străin, ca să scape de Irod. Dă-mi-L pe acest Străin, Care chiar din scutece S-a înstrăinat în Egipt. Dă-mi-L pe acest Străin, Care nici cetate, nici sat, nici casă, nici loc unde să rămână, nici rudenii nu are, ci în ţară străină a locuit chiar dacă le avea în stăpânire pe toate. Dă-mi-L, stăpâne, pe Acesta aflat goI pe lemnul crucii, ca să-L acopăr, pe Cel care a acoperit goliciunea firii mele. Dă-mi-L pe acest Om mort și Dumnezeu ca să-L acopăr, pe Cel Care a acoperit fărădelegile mele. Dă-mi-L pe acest Mort ca să-L îngrop, pe Cel Care a îngropat în Iordan păcatul meu. Pentru un mort te rog, Care a fost nedreptăţit de către toţi, Care a fost trădat de ucenicul Său, Care a fost părăsit de prieteni, Care a fost alungat de fraţi, Care a fost pălmuit de slugi. Pentru un mort te rog fierbine, osândit de către cei pe care El Însuşi i-a eliberat din sclavie, adăpat cu oţet de către cei pe care El Însuşi i-a hrănit, rănit de către cei pe care El Însuşi i-a vindecat, părăsit de către ucenicii Săi şi lipsit de însăşi mama Sa. Pentru un mort te rog fierbinte, stăpâne, pentru Acesta fără de acoperiş, atârnat pe lemnul crucii. Pentru că nimeni nu L-a sprijinit pe pământ, nici părinte, nici prieten, nici ucenic, nici rudenie, nimeni nu s-a găsit ca să-L înmormânteze. Este singurul Fiu, Unul născut al Părintelui său, Dumnezeu în lume, şi nimeni Altul.
XII. Ademenea cuvinte a grăit Iosif lui Pilat şi cârmuitorul a poruncit să-i fie dat Prea Sfântul Trup al lui Iisus. Căci a venit peGolgota, L-a coborât pe Dumnezeu întrupat de pe cruce şi a întins deasupra pământului trupul gol, nu al unui om simplu, ci al lui Dumnezeu! Şi oricine poate vedea aşezat jos pe Acesta care pe toţi i-a tras în sus, şi rămâne pentru puţin timp fără suflare Cel care este viaţa şi suflarea tuturor. Şi se arată lipsit de ochi Cel care i-a creat pe cei cu ochi mulţi (heruvimii) şi stă întins Cel care este Învierea tuturor. Şi aşează între morţi Dumnezeu Cel întrupat, Cel care îi înviază pe cei morţi şi tace pentru puţin timp trupeşte tunetul Logosului divin şi Se înalţă de mâini omeneşti Cel Care ţine în palmele Sale pământul.
XIV. Iosife, oare, cerându-L şi primindu-L, ştii pe Cine ai primit? Apropiindu-te de cruce şi coborându-L pe Iisus, ştii pe cine ai ţinut? Dacă într-adevăr ştii pe cine ţii, acum ai devenit bogat! Pentru că altfel cum faci această îngropare a trupului dumnezeiesc, atât de înfricoşătoare? Vrednică de laudă este dorinţa ta, dar şi mai vrednică este râvna sufletului tău! Oare nu te cutremuri când porţi pe mâinile tale pe Cel de care se înfricoşează heruvimii? Într-adevăr, cu câtă teamă scoţi de pe Trupul acesta dumnezeiesc puţinul veşmânt care-L acoperă! Şi cu câtă evlavie îţi pleci ochii tăi, căci te înfricoşezi să ţintuieşti firea omenească a lui Dumnezeu cel mai presus de fire! Spune-mi, Iosife, Îl înmormântezi îndreptat spre răsărit pe cel Care este Răsăritul Răsăriturilor? Atingi cu degetele tale, aşa cum facem morţilor, şi ochii lui Iisus, Care cu Preacuratul Său deget a atins ochii orbului? Închizi oare şi gura Celui care a deschis gura celui mut? Oare îndoi şi mâinile Celui care a întărit mâinile slăbănogite, nu cumva îi legi picioarele, aşa cum facem morţilor, Celui care a făcut să umble picioarele neputincioase? Îl porţi oare pe patul morţii pe Cel care a poruncit paraliticului: Ia-ţi patul tău şi umblă? Goleşti oare şi vasul cu miruri asupra Celui care ca un mir ceresc S-a golit pe Sine şi a înnoit lumea? Îndrăzneşti oare să cureţi şi acea coastă însângerată a trupului dumnezeiesc, a lui Iisus, Care a vindecat-o pe femeia cea cu curgere de sânge? Speli oare şi cu apă Trupul lui Dumnezeu, Care pe toţi i-a spălat şi le-a dăruit curăţirea de păcate? Şi ce lumini aprinzi, oare, înaintea Luminii Celei adevărate, Care luminează pe orice om? Şi ce cântări de înmormântare înalţi Celui care neîncetat este lăudat de toată oastea cerească a îngerilor? Verşi şi lacrimi pentru Mortul acela care a lăcrimat pentru Lazăr cel mort şi l-a înviat după patru zile de la moartea lui? Şi ce tânguiri scoţi pentru Acela care a dăruit tuturor bucurie şi a încetat tristeţea Evei?
XV. Iosife, fericesc mâinile tale, care au îngrijit şi au atins mâinile şi picioarele trupului dumnezeiesc al lui Iisus încă însângerate! Fericesc mâinile tale, care au atins coasta însângerată a lui Dumnezeu înainte de Toma, de credinciosul cel necredincios cu curiozitatea lui vrednică de laudă. Fericesc gura ta, care s-a săturat în chip nesătul şi s-a înfrăţit cu gura lui Iisus, umplându-se de Duhul Sfânt. Fericesc ochii tăi, care s-au apropiat de ochii lui Iisus şi au luat de la aceştia lumina cea adevărată. Fericesc faţa ta, care s-a apropiat de faţa lui Dumnezeu. Fericesc umerii tăi, care L-au ţinut pe Cel Care le ţine pe toate. Fericesc capul tău, care s-a apropiat de Capul tuturor. Îi fericesc pe Iosif şi pe Nicodim, pentru că s-au făcut heruvimi înaintea heruvimilor, înălţând şi purtându-L deasupra lor pe Dumnezeu. Pentru că s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu înaintea celor cu şase aripi (Serafimii), acoperind şi cinstindu-L pe Domnul, nu cu aripi, ci cu giulgiuri. Pe Acesta, de Care se cutremură Heruvimii, Iosif şi Nicodim Îl poartă pe umerii lor şi-L duc împreună cu toate cetele uimite ale îngerilor netrupeşti.
XVI. Aşadar, de vreme ce au venit Iosif şi Nicodim, împreună cu ei a alergat şi toată ceata îngerilor lui Dumnezeu. Au ajuns mai întâi heruvimii, au alergat aproape de ei serafimii, L-au purtat tronurile, L-au acoperit cei cu şase aripi, s-au mirat cei cu ochi mulţi, L-au acoperit puterile, i-au cântat măririle, s-au cutremurat cetele, s-au tulburat toate oştile cetelor cereşti care, pline de mirare şi admiraţie, se întrebau între ele: „Ce este această mare şi nemaiîntâlnită şi negrăită privelişte? Pe Acesta, pe Care noi, puterile cele fără de trupuri, nu putem să-L privim în cer ca pe un Dumnezeu înfricoşător, Îl privesc pe pământ oamenii ca om gol şi mort?”
XVII. Pe Acesta, în faţa Căruia heruvimii stau cu evlavie, Iosif şi Nicodim Îl înmormântează cu îndrăzneală. Cum S-a coborât Acesta, Care n-a lăsat cerurile? Cum a ieşit Acesta, Care este înlăuntru? Cum a venit pe pământ cel Care umple universul? Cum S-a golit Acesta, Care pe toţi i-a îmbrăcat? Cum S-a aflat împreună cu Maica Lui pe pământ, ca om adevărat, Acesta, Care Se află împreună cu Părintele Său neîncetat în ceruri ca Dumnezeu? Cum S-a arătat oamenilor ca om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu iubitor de oamenii Acesta, Care niciodată până acum nu S-a arătat nouă?
XVIII. Cum Cel nevăzut S-a făcut văzut? Cum Cel fără de trup S-a întrupat? Cum a pătimit Cel fără de patimă? Cum Judecătorul S-a arătat în faţa judecăţii? Cum Viaţa a gustat moarte? Cum Cel nedespărţit încape în mormânt? Cum locuieşte în mormânt Cel care n-a lăsat braţele Părintelui Său? Cum trece de poarta peşterii Acesta, Care a deschis porţile cerurilor, Care n-a stricat cheile Fecioarei, însă a zdrobit porţile iadului? Acesta, Care S-a arătat lui Toma, fără să deschidă uşile casei, a deschis însă oamenilor uşile împărăţiei Sale, în timp ce uşile şi peceţile mormântului le lasă închise? Cum este socotit împreună cu cei morţi Acesta, Care este liber între ei? Cum Lumina cea neînserată vine în locul întunecat, umbrit de moarte? Unde se duce? Unde Se coboară Acesta, pe Care nici moartea nu-L poate ţine? Care este raţiunea, modul, scopul care-L coboară în iad? Nu cumva coboară ca să-L înalţe pe Adam, cel osândit şi rob împreună cu noi? Da! Merge să-l caute pe primul om creat ca pe oaia cea pierdută. Fireşte că vrea să-i viziteze şi pe cei care locuiesc în întuneric, în locul umbrit de moarte. Fără îndoială că pe Adam cel robit şi pe Eva cea roabă împreună cu el se duce să-i elibereze de dureri Dumnezeul şi fiul lor.
XIX. Să ne coborâm însă cu El! Să dănţuim toţi, împreună să batem din palme, să săltăm, să-L urmăm, să-L preamărim. S-o facem degrabă, văzând împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii şi eliberarea osândiţilor de către Domnul Cel Bun. Vedeţi că Cel care din fire este iubitor de oameni purcede să-i elibereze cu multă putere şi stăpânire pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, pe cei închişi în morminte – pe cei pe care i-a înghiţit în chip tiranic moartea amară şi nesătulă, furându-i de la Dumnezeu, şi îngrămădindu-i pe toţi împreună şi, după ce-i eliberează, iată că-i pune împreună cu cei care locuiesc în ceruri. Acolo, Adam cel întâi creat şi primul născut este legat mai jos decât toţi osândiţii. Acolo este Abel, primul om mort şi primul păstor, prefigurarea uciderii nedrepte a Păstorului Hristos. Acolo este Noe, prototipul lui Hristos, al Creatorului, al Corăbiei celei mari a lui Dumnezeu, al Bisericii, acel Noe care prin porumbel, prin Duhul Sfânt, a salvat toate neamurile sălbatice de la pieirea necredinţei şi a alungat pe corb, pe diavolul înfricoşător. Acolo este Avraam, înaintaşul lui Hristos, jertfitorul fiului său întâi-născut, care a adus jertfă de trei ori fericită lui Dumnezeu, cu sabie, dar şi fără sabie, cu moarte, dar şi fără moarte. Acolo jos este în legături şi Isaac care, ca prefigurare a lui Hristos şi a jertfei Lui, a fost legat în vechime pe pământ de către Avraam. Acolo jos este Iacov, cel întristat, aşa cum era mai înainte întristat pe pământ pentru pierderea lui Iosif. Acolo este Iosif, cel întemniţat, aşa cum a fost întemniţat în Egipt, prefigurându-L pe Hristos Cel legat şi pe Stăpânul. Acolo jos în întuneric este Moise, aşa cum cândva pe pământ se afla înlăuntrul coşului întunecat. Acolo jos, în groapa iadului, este Daniel, aşa cum odinioară pe pământ se găsea în groapa leilor. Acolo, în groapa stricăciunii şi a morţii este Ieremia, aşa cum altădată se afla în groapa mocirlei. Acolo, înlăuntrul chitului iadului se găseşte Iona, prototipul veşnicului Iona, al lui Hristos Cel mai înainte de veci, Care trăieşte în veci nesfârşiţi. Acolo este David, protopărintele lui Dumnezeu, înaintaşul după trup al lui Hristos. Şi ce să zic despre David şi Iona şi Solomon? Acolo, ca într-un pântece întunecat (aşa cum se afla în pântecele mamei sale Elisabeta), este şi marele Ioan, cel mai mare decât toţi profeţii, de două ori slujitor, şi înaintemergător şi propovăduitor al celor vii şi al celor morţi, cel trimis de către Irod în închisoarea iadului, în temniţa omenirii, unde prevesteşte pe Hristos celor care au murit de veacuri, drepţi şi nedrepţi.
XX. Din iad, toţi profeţii şi drepţii Îl rugau tainic pe Dumnezeu, cu rugăciuni neîncetate, cerând izbăvirea de acea moarte nesfârşită, de multa durere, de întristare, de vrăjmăşia care-i ţinea, de înfricoşare şi întunecime. Şi unul Îi zicea lui Dumnezeu: „Din pântecele iadului auzi strigătul glasului meu!” Altul: „Din adâncurile inimii mele am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” Şi altul: „Arată-Ţi faţa Ta şi ne vom mântui!” Şi altul: „Tu, Care şezi pe tron de heruvimi, arată-Te!” Şi altul: „Porneşte puterea Ta nebiruită, vino să ne mântuieşti!” Şi altul: „Să ne ajungă degrabă milostivirea Ta, Doamne!” Şi altul: „Scapă sufletul meu de adâncurile iadului!” Şi altul: „Doamne, scapă-mă din iadul sufletului meu!”. Şi altul: „Să nu părăseşti sufletul meu în iad!” Şi altul: „Să se ridice viaţa mea din stricăciune la Tine, Domnul şi Dumnezeul meu!”
XXI. Deci, auzindu-i pe toţi aceştia, Mult-Milostivul Dumnezeu, Hristos, a socotit că nu era drept să ofere iubirea Sa de oameni doar celor care au vieţuit în vremea Lui sau după aceasta, ci şi celor care înainte de îngroparea Sa se găseau robi în iad şi se aflau în întuneric şi în umbra morţii. De aceea, Logosul dumnezeiesc i-a vizitat cu trup însufleţit pe cei care vieţuiau pe pământ, în timp ce S-a arătat cu trupul Său îndumnezeit şi preacurat, despărţit de trup, nu însă şi de dumnezeirea Lui, sufletelor care fuseseră despărţite şi acestea de trup şi se aflau în iad.
XXII. Aşadar să alergăm cu mintea şi să mergem în iad, ca să vedem acolo jos cum, cu puterea Sa atotputernică, Hristos îl biruieşte în întregime pe tiranul sufletelor înrobite şi cum, cu strălucirea Sa, robeşte fără mâini toată oştirea lui, acele legiuni nemuritoare ale demonilor, scoţând din ţâţâni porţile cele nematerialnice, zdrobindu-le cu lemnul crucii şi sfărâmând cu piroanele dumnezeieşti zăvoarele cele veşnice şi topind precum lumânarea, cu legătura mâinilor Sale dumnezeieşti, lanţurile cele nedezlegate şi împungând cu suliţa cu care a fost împunsă coasta Sa dumnezeiască inima nematerialnică a tiranului. Hristos spulberă tăria săgeţilor lui la vremea în care pe cruce îşi întinde ca un arc mâinile Sale dumnezeieşti. De aceea, dacă-L urmezi pe Hristos, vei vedea în tăcere unde l-a legat pe tiran şi unde i-a atârnat capul, cum a smuls din temelii temniţa şi cum i-a scos pe cei întemniţaţi, cum eliberat pe Adam şi cum a înviat-o pe Eva, cum a stricat peretele cel din mijloc şi cum l-a osândit pe diavolul cel fermecător. Cum a omorât moartea şi cum a înălţat semnele biruinţei. Cum a pierdut în întregime stricăciunea şi cum l-a ridicat pe om la vrednicia lui dintru început.
XXIII. Deci Acesta, Care ieri, cu voia Lui, n-a chemat legiunile îngerilor să-L ajute, ci-i spunea lui Petru: „Ți se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, acum coboară, aşa cum se cade lui Dumnezeu şi Stăpânului împotriva iadului şi a morţii,ca să-l războiască pe tiran cu moartea Lui, având împreună cuEl nu doar douăsprezece legiuni ale cetelor trupeşti şi nemuritoare şi nevăzute, ci mii şi mii de îngeri, Arhangheli, Stăpâniri, Tronuri, Serafimi şi Heruvimi. Acestea Îl urmează şi-L înconjoară, şi-L cinstesc pe Hristos ca pe Stăpânul şi Împăratul lor. Şi nu ca aliaţi, – nu, niciodată! pentru că Atotputernicul Hristos Dumnezeu de ce alianţă are nevoie? O fac pentru că sunt datori şi doresc în acelaşi timp să se afle lângă Stăpânul lor. Şi, ca nişte suliţaşi credincioşi şi războinici şi slujitori strălucitori ai stăpânirii împărăteşti a Domnului, doar la semnul dumnezeiesc al Lui aleargă în grabă să dea de ştire unul altuia şi să împlinească porunca Lui, împodobiţi cu cununile biruinţei împotriva taberelor vrăjmaşilorşi ale tiranilor. Desigur că de aceea şi coboară, însoţindu-L pe Dumnezeu şi Stăpânul în cele mai de jos ale pământului şi în părţile cel mai adânci ale iadului, în locuinţele cele de sub pământ ale morţilor din vechime, ca să-i scoată cu putere acum pe cei legaţi de veacuri.
XXIV. Deci, când Domnul cu alaiul Său dumnezeiesc S-a arătat strălucitor înaintea porţilor închise, înaintea tainiţelor întunecate şi a lăcaşurilor de sub pământ şi a peşterilor iadului, mai marele oştilor îngereşti, Gavriil, fiind prin tradiţie cel care aduce oamenilor veştile bune şi fericite, îi înştiinţează pe toţi şi cu glas puternic de Arhanghel şi de soldat al oştilor îngereşti, impunător şi tunător, strigă către puterile vrăjmaşe: „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” După acesta, strigă şi Mihail: „Şi dărâmaţi porţile cele veşnice!” După aceea şi Puterile glăsuiesc: „Daţi-vă la o parte, portari ai fărădelegii!”. În urma lor, şi Stăpânirile strigă poruncitor: „Stricaţi lanţurile cele nedezlegate!” Şi un alt înger tună: „Ruşinaţi-vă, vrăjmaşi potrivnici lui Dumnezeu!”, iar un altul: „Înfricoşaţi-vă, tirani nemiloşi!”
XXV. Şi. precum atunci când apare o oaste împărătească victorioasă, înfricoşătoare, atotputernică, neînfrântă, frică şi cutremur şi tulburare şi panică îi cuprinde pe vrăjmaşii neînfrântului Împărat, la fel s-a întâmplat pe neaşteptate şi în iad, prin acea prezenţă nemaiîntâlnită a lui Hristos în cele de dedesubt. O strălucire puternică de sus a orbit şi a întunecat chipurile puterilor vrăjmaşe ale iadului, în timp ce auzeau şi glasuri poruncitoare, ca de soldaţi, care tunau: „Ridicaţi, căpetenii, porţile, ridicaţi porţile!” – nu adică să le deschideţi, ci să le smulgeţi din temelii, să le aruncaţi departe, încât să nu se mai închidă niciodată. „Ridicaţi, căpetenii, porţile!” nu pentru Hristos, Care este aici, căci poate să treacă şi prin porţile încuiate oricând voieşte, ci pentru că vă porunceşte vouă, slugi care fugiţi, să scoateţi porţile veşnice şi să le aruncaţi departe, să le sfărâmaţi. De aceea nu porunceşte mulţimilor voastre, ci vouă înşivă, care sunteţi socotiţi conducătorii lor: „Ridicaţi, căpetenii, porţile de aici!”
XXVI. Căpetenii de aici, nu alte căpetenii! Chiar dacă până acum aţi stăpânit cu răutate peste cei care au murit de la începutul veacurilor, de acum înainte nu veţi porunci nici acestora, nici altora, nici chiar vouă înşivă! Scoateţi porţile, pentru că S-a arătat Hristos, Poarta cea cerească. Deschideţi calea Celui care a păşit cu piciorul Său în temniţa iadului. Numele Lui este Domnul, şi ca Domn poate să treacă prin porţile morţii. Voi aţi creat porţile morţii, Acesta, însă, a venit să treacă prin ele. De aceea, scoateţi porţile, cârmuitori! Scoateţi-le, nu zăboviţi! Aruncaţi-le degrabă! Scoateţi-le fără amânare şi, dacă credeţi că aşteptăm, vă înşelaţi! Vom porunci porţilor înseşi să iasă de la sine, fără să punem măcar mâna: „Sfărâmaţi-vă, porţi veşnice!”
XXVII. Şi, când puterile îngereşti au strigat aceste cuvinte, în clipa aceea porţile s-au sfărâmat, lanţurile s-au dezlegat, cheile s-au descuiat, zăvoarele s-au rupt în bucăţi, temeliile temniţei s-au cutremurat şi puterile vrăjmaşe au luat-o la fugă. Unul îl împingea pe celălalt, se încurca în picioarele lui, striga ca celălalt să fugă. S-au înfricoşat, s-au ridicat, s-au umplut de uimire, s-au tulburat, şi-au schimbat chipul, s-au cutremurat, au împietrit şi totodată s-au pus pe fugă, s-au minunat şi, în acelaşi timp, s-au înspăimântat. Şi unul stătea cu gura deschisă, altul îşi ascundea faţa între genunchii săi, altul cădea cu faţa la pământ secerat, altul se făcea ca un mort, altul se pierdea de uimire şi altul alerga să se ascundă mai adânc.
XXVIII. Deci acolo Hristos a tăiat capetele tiranilor flămânzi, care s-au cutremurat de venirea Lui şi au deschis cu frică gurile lor, ca şi cum ar fi avut frâie şi urlau: „Cine este acest Împărat preaslăvit? Cine este Acesta care a venit aici împreună cu atâţia? Şi face asemenea minuni? Cine este Acesta care săvârşeşte acum în iad lucruri care nu s-au întâmplat niciodată? Cine este Acesta, Care scoate de aici pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor? Cine esteAcesta, Care a doborât şi a făcut nefolositoare puterea cea nebiruită şi bărbăţia noastră?”
XXIX. Acestora le-au răspuns Puterile îngereşti ale Domnului şi au grăit: „Tirani fără de lege, vreţi să aflaţi Cine este acest Împărat prcaslăvit? Este Domnul Cel tare şi puternic şi nebiruit în războaie, cel Care ca pe nişte tirani fără de lege şi nemernici v-a exilat şi aruncat jos din tăria cerească. Este cel Care a pierdut capetele vrăjmaşilor diavoli în apele Iordanului! El este cel Care cu crucea v-a batjocorit, v-a defăimat, v-a arătat neputincioşi. Este cel Care v-a legat, v-a înveşmântat în întuneric și v-a aruncat în abis. Este cel Care vă va arunca în focul cel veșnic și în gheenă, cel Care văva pierde! Nu zăboviţi mai mult, nu staţi, daţi fuga şi scoateţi-i pe cei întemniţaţi, pe aceştia pe care până acum rău i-aţi chinuit! Pentru că stăpânirea voastră a fost pierdută, tirania voastră a fost desființată, invidia voastră a fost nimicită, lauda voastră a fost în întregime pierdută, puterea voastră a fost călcată în picioare şi alungată.
XXX. Acestea grăiau puterile biruitoare ale Domnului împotriva puterilor vrăjmaşe şi, în acelaşi timp, se mişcau ca fulgerul – unii distrugeau din temelie temniţa, alţii îi alungau pe vrăjmașii care fugeau să scape în părţile cele mai dinafară ale iadului, spre cele mai adânci, alții alergau și cercetau cele mai din adânc, fortărețele și peșterile, alții aduceau din diferite locuri pe vrăjmaşi la Domnul, alţii îl legau pe tiran cu legături nedezlegate, alţii îi eliberau pe cei întemniţaţi de la începutul veacurilor, unii dădeau porunci, alţii le împlineau fără întârziere, unii alergau înaintea Domnului, căci înainta mai adânc, şi alţii Îl urmau ca pe un Dumnezeu şi Împărat biruitor.
XXXI. Aşadar, în timp ce se grăiau și se întâmplau acestea în iad și toate se cutremurau, Domnul Se apropia ca să ajungă în părțile cele mai adânci, iar Adam, cel întâi creat și primul dintre muritori, care se afla strâns legat, mai jos decât toți, a simțit pașii Domnului, Care Se apropia de cei întemnițați, și a auzit glasul Lui, când mergea prin temniță. Atunci s-a întors către toţi cei legaţi de veacuri împreună cu el şi le-a zis: „Aud zgomotul paşilor Celui care Se apropie de noi şi, dacă într-adevăr am fost învredniciţi să ajungă Acela până aici, atunci suntem liberi! Dacă, într-adevăr, Îl vedem printre noi, atunci ne-am mântuit de iad!”
XXXII. Şi, pe când Adam spunea acestea şi altele asemănătoare tuturor celor împreună cu el, Domnul a intrat ţinând arma biruitoare a crucii. Când L-a întâlnit în faţă, protopărintete Adam și-a lovit pieptul de uimire și a strigat: „Domnul meu să fie cu noi cu toți!”. Și Hristos i-a răspuns lui Adam: „Și cu duhul tău!”. După aceea, l-a apucat de mână, l-a sculat și I-a zis: „Scoală-te, tu, cel ce dormi, ridică-te din morţi, Hristos te va lumina! Eu, Dumnezeul tău, Care de dragul tău m-am făcut fiul tău (după firea omenească), din dragoste pentru tine şi pentru urmaşii tăi, acum, cu puterea pe care o am, grăiesc şi poruncesc celor întemniţaţi: „Ieşiţi!”, şi celor care se găsesc în întuneric: „Veniţi la lumină!”, şi celor care au murit: „Înviaţi!”. Şi ţie, Adame, îţi poruncesc: „Ridică-te din somnul tău! Nu te-am creat pentru aceasta, ca să rămâi întemnițat în iad. Scoală-te din morţi, Eu sunt viaţa oamenilor. Ridică-te, făptura Mea, ridică-te, înfăţişarea Mea, cel creat după chipul Meu! Ridică-te şi să plecăm de aici, pentru că te-ai unit cu Mine şi Eu cu tine. Pentru tine M-am făcut fiul tău, Eu, Care suntDumnezeul tău! Pentru tine am primit înfăţişarea ta de rob, Eu, Domnul! Pentru tine am coborât pe pământ şi mai jos de pământ Eu, Care Mă aflu mai sus decât cerurile. Pentru tine, omul, M-am făcut ca un om neajutorat, părăsit între cei morţi. Pentru tine, care ai ieşit din grădina raiului, am fost lăsat în mâna iudeilor, într-o grădină, şi M-am răstignit într-o grădină!
XXXIII. Priveşte la scuipările de pe faţa Mea, le-am primit de dragul tău, ca să te readuc unde ai fost înainte, când ţi-am dat suflarea Mea. Ia seama la palmele de pe obrajii Mei, căci le-am primit ca să redau înfăţişării tale pervertite vederea pe care o avea ca chip al Meu. Priveşte la loviturile de bicide pe spatele Meu, le-am primit ca să risipesc greutatea păcatelor tale. Priveşte la mâinile Mele ţintuite: le-au ţintuit bine pe lemnul crucii pentru tine, care n-ai întins bine mâna ta spre pomul oprit. Priveşte picioarele Mele ţintuite bine, au fost ţintuite pe lemnul crucii din pricina picioarelor tale, care n-au alergat bine spre pomul neascultării. În ziua a şasea a ieşit hotărârea de osândă pentru tine, în ziua a şasea din nou te plăsmuiesc şi-ţi deschid Raiul.
XXXIV. Am gustat fiere de dragul tău, ca să vindec plăcerea amară pe care ai gustat-o din acel rod dulce. Am gustat oţet, ca să scot pentru totdeauna din viaţa ta acel potir otrăvitor al morţii. Am primit buretele, ca să şterg zapisul păcatelor tale. Am primit trestia, ca să semnez cu ea eliberarea neamului omenesc. Am adormit pe cruce şi am fost împuns cu suliţa în coastă pentru tine, cel pe care te-am adormit în Rai, şi din coasta ta am plăsmuit-o pe Eva. Coasta Mea a vindecat durerea coastei tale. Somnul Meu te va scoate din somnul tău în iad. Suliţa care M-a străpuns a oprit sabia de foc care se rotea împotriva ta şi-ţi interzicea intrarea în Rai.
XXXV. Deci, scoală-te şi să plecăm de aici! Cândva te-am alungat din Raiul pământesc, acum te readuc nu în Raiul acela, ci pe tronul ceresc. Te-am împiedicat mănânci din pomul vieţii, iată, acum M-am unit cu tine, Eu, Viaţa! Am poruncit heruvimilorsă te păzească ca pe un rob, acum poruncesc heruvimilor să ţi se închine ca lui Dumnezeu (omul îndumnezeit). Te-ai ascuns de Dumnezeu pentru că erai gol la trup, iată că ai ascuns pe Dumnezeu înlăuntrul tău gol. Te-ai îmbrăcat cu haina de piele a ruşinii, iată că Eu M-am îmbrăcat cu haina cea de sânge a trupului tău, cu toate că sunt Dumnezeu! De aceea, sculaţi-vă, să plecăm de aici! Să mergem de la moarte la viaţă, de la stricăciune la nestricăciune, de la întuneric la lumina veşnică. Sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Să mergem de la durere la desfătare, de la robie la libertate, de la temniţa iadului la Ierusalimul cel ceresc, de la legături la odihnă, de la sclavie la desfătarea Raiului, de la pământ la cer.
XXXVI. De aceea am murit şi am înviat, ca să fiu Domnul celor morţi şi al celor vii. Deci, sculaţi-vă şi să plecăm de aici! Părintele Meu ceresc aşteaptă oaia cea pierdută. Cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor îl aşteaptă pe Adam, cel împreună slujitor cu ele – care va învia, se va înălţa, şi se va întoarce la Dumnezeu. Tronul heruvimic este pregătit. Aceştia care vă vor înălţa sunt grabnici şi râvnitori. Cămara de nuntă a fost pregătită. Masa cinei este întinsă. Lăcaşurile şi locurile veşnice sunt gata. Comorile bunurilor au fost deschise. Împărăţia cerurilor a fost pregătită înainte de veacuri. Ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi gândul omului n-a cugetat la bunurile care-l aşteaptă pe om!
XXXVII. Deci, când spunea acestea şi altele asemenea, Domnul a înviat. Şi în acelaşi moment a înviat şi Adam cel unit cu El, şi Eva. Dar şi multe alte trupuri ale sfinţilor care muriseră de la începutul veacurilor s-au sculat, vestind învierea cea de a treia zi a Domnului. S-o primim şi noi, cei credincioşi, şi s-o îmbrăţişăm cu bucurie, dănţuind împreună cu îngerii, psalmodiind împreună cu arhanghelii şi, în acelaşi timp, preamărindu-L pe Hristos, Cel care ne-a ridicat din stricăciune şi ne-a dăruit viaţă. Acestuia I se cuvine slava şi puterea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, în vecii nesfârşiţi. Amin!
Problema botezului a preocupat foarte mult pe Sf. Ciprian al Cartaginei, îndeosebi validitatea celui făcut de eretici și schismatici. S-au întrunit o serie de Sinoade care au luat decizii pe această temă în Africa acelor vremuri (jumătatea sec. al III-lea). Biserica a trecut printr-o perioadă de tulburare atunci, iar Sfântul Ciprian a avut o descoperire de la Dumnezeu să fugă din fața prigoanei (250) pentru a ajuta la rezolvarea lor. Așa se face că a suferit mucenicia abia câțiva ani mai târziu, în 258. Din această perspectivă, el este o autoritate de seamă. O temă conexă a botezului a fost și vârsta la care pot fi botezați pruncii, la care dă un răspuns în scrisoarea redată mai jos, validată și de un Sinod. Se înțelege că nu este obligatoriu botezul din pruncie, din primele zile, dar nu este interzis, ci chiar recomandat.
Scrisoarea a LXIV-a
Cypianus şi colegii săi care, în număr de 66, au luat parte la Sinod1, trimit sănătate fratelui lor Fidus2.
I.1.
Am citit, prea iubite frate, scrisoarea ta…
II.1. În ceea ce priveşte botezul copiilor, despre care ai spus că nu trebuie botezaţi în ziua a doua sau a treia de la naştere, ci consideri că trebuie respectată legea veche a tăierii împrejur, astfel că nou-născutul nu trebuie botezat şi sfinţit înainte de ziua a opta, Sinodul nostru a fost de altă părere. Căci nimeni nu a aprobat modul tău de a proceda, ci toţi au susţinut că nici unui om venit pe lume nu trebuie să i se refuze mila şi harul lui Dumnezeu. 2. Căci, de vreme ce Domnul spune în Evanghelie: „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55), atât cât stă în puterile noastre nu trebuie să pierdem, dacă se poate, nici un suflet. Într-adevăr, ce-i lipseşte celui pe care mâinile lui Dumnezeu l-au plămădit în sânul maicii sale? Nouă şi ochilor noştri ni se pare că cei ce s-au născut cresc odată cu trecerea zilelor noastre pământeşti. În realitate, cele care sunt făcute de Dumnezeu se desăvârşesc prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Atoatefăcătorul.
III.1. În sfârşit, toţi oamenii, copii sau vârstnici, primesc în chip egal darul dumnezeiesc. Acest lucru ni-l spune credinţa dumnezeieştii Scripturi când Elisei s-a culcat, rugându-se astfel lui Dumnezeu, peste copilul văduvei, care era mort, încât buzele sale să fie pe buzele copilului şi ochii săi pe ochii lui, iar mâinile şi picioarele profetului să fie întinse exact peste mâinile şi picioarele copilului». 2. Dacă această situaţie este examinată după felul în care ne naştem şi după trupul nostru, (ne dăm seama că) un copil nu poate să aibă aceleaşi dimensiuni cu un adult şi că membrele lui nici nu pot să se măsoare şi să se prezinte ca unele mai mari. Dar aci este înfăţişată egalitatea dumnezeiască şi duhovnicească, fiindcă toţi oamenii sunt de aceeaşi talie, fiind făcuţi de Dumnezeu odată pentru totdeauna şi fiindcă vârsta noastră se poate deosebi în creşterea trupurilor după ceea ce vede omul, nu după Dumnezeu. Astfel ar însemna că harul însuşi care este dat celor botezaţi este acordat mai mic sau mai mare, după vârsta celor care îl primesc. Dar Sfântul Duh este oferit nu după o anumită măsură, ci din dragoste şi bunătate paternă. Căci Dumnezeu nu primeşte pe cineva ca persoană sau ca vârsta, ci, pentru dobândirea harului ceresc, se oferă ca un Tată Care face parte dreaptă tuturor.
IV.1. Ai mai spus că piciorul copilului în primele zile după naştere nu este curat şi că fiecare dintre noi se teme să-l sărute. Socotim că nici acesta nu trebuie să fie un obstacol pentru a-i da harul ceresc. Căci scris este: „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1, 15). 2. Şi nimeni dintre noi nu trebuie să se teamă de ceea ce Dumnezeu a socotit vrednic să facă. Căci, deşi copilul este nou la naştere, nu înseamnă totuşi că trebuie să ne temem să-l sărutăm când i se dă darul şi pacea deoarece fiecare dintre noi, când sărută copilul, trebuie să se gândească, potrivit credinţei sale, la înseşi mâinile lui Dumnezeu încă prezente (în copilul pe care l-a plămădit) şi pe care, într-un anumit fel, le sărutăm în omul abia format şi de curând născut, deoarece îmbrăţişăm ceea ce a făcut Dumnezeu. 3. Iar dacă în trupeasca tăiere împrejur a iudeilor era respectată ziua a opta, aceasta era ca o rânduială făcută cunoscută nouă dinainte, în chip de umbră şi simbol şi care trebuie să se împlinească prin adevăr, la venirea lui Hristos. Căci ziua a opta, adică prima zi după ziua de sabat, era ziua în care urma să învie Domnul, să ne aducă la viață şi să ne dea tăierea împrejur cea duhovnicească; această zi a opta, adică prima după ziua de sabat şi ziua Domnului, a precedat în chip de simbol (viitorul). Acest simbol a încetat (să mai existe) când a venit adevărul şi când ne-a fost dată duhovniceasca tăiere împrejur.
V.1. De aceea credem că nimeni nu trebuie să fie oprit de la dobândirea harului prin legea care a fost stabilită; (de asemenea), tăierea împrejur cea duhovnicească nu trebuie împiedicată de trupeasca tăiere împrejur, ci orice om trebuie primit la harul lui Hristos, fiindcă şi Petru spune în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (10, 28). 2. De altfel, dacă ar putea să împiedice ceva pe oameni la dobândirea harului, mai degrabă pe adulţi şi pe cei de vârsta înaintată ar putea să-i împiedice păcatele lor prea grele. Şi, dacă este dată, după ce au venit la credinţă, unor vinovaţi foarte mari în faţa lui Dumnezeu şi dacă de la botez şi de la har nu este oprit nimeni, cu atât mai mult nu trebuie oprit copilul care, abia născut, n-a păcătuit cu nimic în afară de faptul că, născut trupeşte din Adam, a suferit, la prima naştere, molipsirea vechii morţi; prin însuşi acest fapt el ajunge mal uşor să primească iertarea păcatelor, deoarece lui îi sunt iertate nu păcatele proprii, ci păcatele altora.
VI.1. Şi, de aceea, prea iubite frate, hotărârea noastră luată în acest Sinod a fost că nimeni nu trebuie oprit de noi de la Botez şi de la harul lui Dumnezeu, Care este milostiv, blând şi drept pentru toţi oamenii. 2. Deoarece credem că acest lucru trebuie respectat şi pus în practică în privinţa tuturor, cu atât mai mult trebuie respectat în privinţa copiilor şi a noilor născuţi, care, prin însuşi acest fapt, au dreptul mai mult (decât ceilalţi) la ajutorul nostru şi la mila dumnezeiască deoarece, chiar de la naştere, când ţipă şi când plâng, nu fac nimic altceva decât să se roage. Îţi dorim, prea iubite frate, să fii mereu sănătos.
Traducere Prof. Gh. BADEA (din revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul 1982).
1. E vorba, se pare, de Sinodul din toamna anului 251.
2. Nu se cunoaşte unde era episcop Fidus. Probabil în apropiere de Bulla, unde era episcop Therapius, despre care e vorba în capitolul I al scrisorii.
3. Cf. IV Regi 4, 32-37; însă Şunamita nu era văduvă. Probabil un lapsus memoriae al Sfântului Ciprian.
După cum am mai scris, creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Așa a fost cazul în Alexandria pe vremea Sf. Dionisie, în sec. al III-lea. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei.
Acesta a trăit într-o perioadă în care a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă, la scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. Întreaga provincie romană a Africii a fost afectată profund. Pentru că păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, se impunea un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad Demetrianum), adresată unui intelectual păgân, prin care Sfântul încearcă să demonstreze că acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.
Mai există o lucrare, intitulată De mortalitate sau Despre condiția muritoare a omului, adresată creștinilor, prin care trezește în ei nădejdea în bunătățile viitoare și o atitudine demnă în fața morții, care este o trecere din exil spre patria cerească. Pentru noi, cei de acum, obișnuiți mai mult cu comoditatea lumii, rândurile scrise de el sunt simple și poate chiar teatrale. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, cum este cazul unui preot, redat în tratatul de mai jos. Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un Părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli. Printre altele, se numără și atitudinea în fața amenințării ciumei.
Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de rai. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos, reală.
Scrierea Sf. Ciprian ar trebui să fie o rememorare a condiției autentice a credinciosului pe care să ne-o asumăm fiecare. Poate că provocările pandemiei de coronavirus sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo.
Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba, dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale lumii şi puternicele valuri ale veacului, iar ea însăşi – [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de neclintit inimii lor. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în ciuda modestei noastre vrednicii, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de Hristos.
Capitolul II
Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa vijeliilor şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni.
El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.
Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise, urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc. 16:31).
Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice urmează celor trecătoare.
Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea, dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către Hristos îi va fi frică de moarte. Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că urmează să domnească împreună cu Hristos.
Capitolul III
Căci este scris: „Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1: 17). Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului, renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?
Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [Sa], a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri curând, odată ce Îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au văzut mântuirea Ta” (Lc. 2: 29-30), desigur, arătând şi dovedind că noi, robii lui Dumnezeu, atunci avem pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii, căutăm limanul sălăşluirii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei, aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.
Capitolul IV
Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui?
Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.
Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia; dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.
Capitolul V
Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti, El Însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în bucurie” (In. 16: 20).
Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când tristeţea noastră se schimbă în bucurie, Însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16: 22).
Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi luată niciodată?
Capitolul VI
Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.
Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.
Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai îndoieşti!
Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei.
Capitolul VII
Cât foloseşte să părăseşti această lume arată Însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca, Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl” (In. 14: 28), desigur învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.
Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig (Flp. 1: 21), socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.
Capitolul VIII
Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună nouă şi celorlalţi. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri? Atât timp cât suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup muritor nu primeşte nemurirea şi Hristos nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt [neajunsurile] trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.
La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi, atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă, naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.
Capitolul IX
Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult cu atacurile diavolului.
Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu, rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări” (Sir. 2: 1). Şi mai departe: „Să ai curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei” (Sir. 2: 4-5).
Capitolul X
Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi, Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1: 21). Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit, din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?” (Iov 2: 10).
În toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale. Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui Dumnezeu” (Iov 1: 8).
Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!” însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa răbdare.
Mai târziu, arhanghelul Rafael l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece, atunci când tu şi Sara, nora ta, vă rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale” (Tobit 2: 14).
Capitolul XI
Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după legea Domnului, această rânduială de a nu cârti în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât, că a vorbit deseori împotriva lui Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea Numerilor, zicând: „Să înceteze murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri” (Num. 17: 10).
Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt; Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită” (Ps. 50: 17); chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu” (Deut. 8: 2). Şi din nou: „Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru” (Deut. 13: 4).
Capitolul XII
Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere. Tu, care nu poţi nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de muritorsă-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul?
Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale, datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci de lupte; nici să te slăbească sau să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile viitoare.
Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.
Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului. Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.
Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o corabie care este construită cu îmbinări solide este lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.
Capitolul XIII
Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat”, zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune»” (2Cor. 12: 7-9).
Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi” (Sir. 27: 5).
Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta: aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările nu ne îndepărtează de adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.
Capitolul XIV
Acum pântecele destrămat de suferinţabolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite, printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre ruinele neamului omenesc şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!
Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui, vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.
Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua. Să se teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.
Capitolul XV
Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.
Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.
Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte grabnică.
Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi, fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în luptă în clipa morţii.
Capitolul XVI
În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.
Deşi această molimă nu a adus nici un alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am început să dorim bucuroşi martiriul.
Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.
Capitolul XVII
Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei de faţă, mă întristează faptul că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei şi care m-am afierosit în întregime pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.
În primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici nu poţi spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta, Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.
Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său (Fac. 4: 5)? Şi totuşi Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.
Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de Dumnezeu Judecătorul.
Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de martiriu.
Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El Însuşi confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi inimile” (Apoc. 2: 23).
Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit credincios, drept şi demn de laudă.
Capitolul XVIII
Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia Lui, iar Dumnezeu Însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!
Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.
Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă diavolului aici [pe pământ] decât de a domni cu Hristos?
Capitolul XIX
În sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt de statură şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?”
Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.
Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?
Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos pentru noi toţi.
Capitolul XX
Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici, când ei şi-au luat deja veşminte albe acolo; că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.
Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut, născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să nimicim adevărul prin faptele noastre.
Capitolul XXI
Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se întristează la plecarea celor dragi: „Nu doresc”, zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4: 13-14). El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.
În schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci” (In. 11: 25-26).
De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!
Capitolul XXII
Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.
Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „Însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21).
Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.
El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se facă” (In. 17: 24).
Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate, să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.
Capitolul XXIII
Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el, precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El” (Fac. 5: 24).
S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din această molimă a lumii. Ba mai mult, Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care Îl mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit”, zice, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa […]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii” (Înț. Sol.4: 11-14).
Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor! Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu!” (Ps. 83: 1-2).
Capitolul XXIV
Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.
Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel Care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?
În epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a pururea” (1In. 2: 15-17).
Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El Însuşi ne va chema.
Capitolul XXV
De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie şi asupra ei se năpustesc furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.
Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa, acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos, prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?
Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi nenorocirile de neocolit?
Capitolul XXVI
Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.
Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?
Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.
De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noi! Ce desfătare va fi acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!
Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti. Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!
[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre, El, Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei Lui acelora care L-au dorit mai mult!
(din cartea Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre condiția muritoare a omului, traducere, introducere de Adina Roșu, în vol. 7 din seria „Credința Ortodoxă”, editura Basilica)
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38). Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17). Adevărată e proorocia care spune: „Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).
Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne: „De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5). Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu: „Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4). Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam: „Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii,Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(Din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez)
În care se prezintă faptul că lumina ei este nezidită [1]
Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm din nou această mare lucrare a lui Dumnezeu, vorbesc de toată zidirea văzută. O laudă și se minunează de ea când o cercetează și înțelepții elinilor. Însă noi facem aceasta spre slava lui Ziditorului, iar aceia împotriva Ziditorului; căci au slujit în mod jalnic zidirii în locul Ziditorului. Așa și glasurile proorocești apostolice și patristice le clarificăm și noi, însă spre folosul celor de față și spre lauda Duhului, Care a grăit prin prooroci, apostoli și Părinți. Se apucă să le explice și fruntașii relei erezii temporare, însă spre vătămarea celor convinși de ei și spre stricarea adevărului bunei-credințe, folosindu-se de glasurile Duhului împotriva Duhului. Dar cuvântul despre harul evanghelic, care este înalt și potrivit pentru urechi și înțelegeri încărunțite, Părinții noștri purtători de Dumnezeu ni l-au reprezentat potrivit pentru noi, cei nedesăvârșiți, rafinându-l prin gurile lor, așa cum mamele iubitoare de fii, mestecând mâncarea mai tare, o prepară bună și acceptabilă și pentru sugari, de vreme ce fluidul din gura mamelor trupești devine hrană pentru copii și înțelesurile din inimile Părinților purtători de Dumnezeu devin hrană folositoare pentru sufletele celor ce ascultă și sunt convinși, iar gurile celor răutăcioși și rău-credincioși cele pline de otravă mortală, când sunt amestecare cu cuvinte de viață, devin mortale și acestea pentru cei care ascultă fără vigilență.
2. Deci să fugim de cei care nu primesc explicațiile patristice, ci se ispitesc să introducă cele potrivnice de la ei înșiși și se prefac că se țin de cuvintele din text, dar resping înțelegerea cea bine-credincioasă. Să fugim mai mult decât fuge cineva de șarpe! Căci cel ce mușcă trupul omoară vremelnic, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor; dar cei ce prind însuși sufletul cu dinții îl despart de Dumnezeu, ceea ce este moarte veșnică a sufletului nemuritor. Deci să fugim de unii ca aceștia cu toată puterea și să scăpăm la cei ce prezintă lucruri bine-credincioase și mântuitoare, ca unii care sunt în acord cu predaniile patristice.
3. Am spus unele ca acestea acum și am făcut introducerea către dragostea voastră deoarece astăzi prăznuim cinstita Schimbare la Față a lui Hristos de pe munte și cuvântul nostru este despre lumina ei, împotriva căreia încă și acum este dusă o luptă din partea celor ce duc război cu lumina. Hai să punem înainte glasurile evanghelice citite puțin mai înainte astăzi spre dezvăluirea tainei și spre etalarea adevărului.
«După șase zile, Iisus i-a luat de-o parte pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele» (Mt. 17: 1).
Acest lucru este primul necesar să fie privit din Evanghelie, după care zi numără Matei, Apostolul și Evanghelistul lui Hristos, cele șase zile, după care a venit ziua Schimbării la Față? Deci după care? După aceea în care a spus Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său și adaugă, spunând «că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa» (Mt. 16: 28), numind slava Tatălui și împărăția Sa lumina propriei Schimbări la Față. acest lucru îl spune și Evanghelistul Luca, arătând și prezentând mai vădit că «au fost după aceste cuvinte ca la opt zile și, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage și s-a făcut chipul feței Sale în timp ce se ruga altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucitoare» (Lc. 9: 28).
4. Dar cum conglăsuiesc între ei, unul spunând limpede de opt zile între făgăduință și ziua arătării, iar celălalt după șase zile? Ascultă și înțelege! Au fost opt pe munte și s-au arătat șase. Acești trei, Petru, Iacov și Ioan, sunt cei care au urcat împreună cu Iisus; și au văzut acolo că sunt și vorbesc împreună cu El Moise și Ilie, așa încât aceștia sunt șase. Dar totuși au fost împreună cu Domnul în mod nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul dând mărturie prin glas că Acesta este Fiul Său iubit, iar Celălalt strălucind prin norul luminos și arătând că lumina este de-o-fire și unitară a Fiului cu El și cu Tatăl; căci bogăția Lor este faptul de a fi de-o-fire și țâșnirea unitară a strălucirii. Deci astfel sunt opt cei șase. Deci, precum în acestea nu există nici o contrazicere între șase și opt, tot la fel nici Evangheliștii nu se contrazic, unul zicând după șase zile, iar pentru Luca au fost opt zile după cuvintele acestea; dar prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat un chip oarecare al faptelor celor combinate pe munte tainic și vădit.
5. Dacă ar lua seama așa cineva bine și după literă, ar putea să vadă că propovăduitorii dumnezeiești sunt în consens între ei. Deoarece Luca a zis opt zile fără să fie în dezacord cu cel care a zis apoi de șase zile, însă a cuprins și ziua în care au fost spuse cuvintele acelea, dar și ziua în care S-a schimba Domnul la Față. Acestea le dă de înțeles și Matei pentru cei care iau seama cu pricepere prin prepoziția „după”, care arată posteritatea. El a zis, iar acela a lăsat-o, căci nu zice după opt zile, ca acela cu șase zile, ci că s-au făcut ca la opt zile. Astfel că nici o deosebire în înțelegerea celor istorisite de Evangheliști.
6. Dar se mai arată ceva mare și tainic prin faptul că ni se pare că sunt în dezacord între ei. Luați aminte cu mintea la cele ce vor fi spuse, cei care sunteți mai străbătători cu mintea! De ce a zis unul după șase zile, iar celălalt a trecut și peste săptămână, pomenind de optime? Pentru că priveliștea mare a luminii Schimbării la Față a Domnului este taina zilei a opta, adică a veacului viitor, care se arată după odihna lumii făcute în șase zile și după depășirea simțurilor noastre, care lucrează înșesit. Căci avem cinci simțuri, dar cuvântul exprimat prin simțuri, dacă este adăugat la acestea, face ca lucrarea simțirii noastre să fie înșesită.
Dar împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici este nu numai peste simțire, ci și peste cuvânt; de aceea, după nelucrarea cea bună a celor împlinite înșesit, șeptimea/săptămâna îmbogățește valoarea acestei nelucrări și în optime împărăția lui Dumnezeu se arată prin puterea unei lucrări mai bune. Domnul a zis mai dinainte despre această putere a Duhului dumnezeiesc, prin care face văzută celor vrednici împărăția lui Dumnezeu, arătând ucenicilor: «sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27), adică dând celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, care curăță dinainte stricăciunea mortală și dăunătoare sufletului, care este păcatul. Iar gustarea din acest păcat este începutul răului prin gând, pe când cei care se curăță dinainte de ea nu vor gusta moartea sufletului, păzindu-se neprihăniți prin puterea viitoarei arătări, precum socotesc eu, și în privința minții.
7. «Dar sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27).
Împăratul a toate este pretutindeni și pretutindeni este împărăția Lui, așa încât faptul de a veni împărăția lui nu arată că vine din altă parte, ci că se arată prin această putere a dumnezeiescului Duh; de a ceea a spus că vine întru putere. Această putere nu se face pur și simplu oricui, ci celor ce au stat cu Domnul, adică celor stabiliți în credința Lui și celor ca Petru, Iacov și Ioan și celor care sunt ridicați de cuvânt mai înainte pe un munte înalt, adică celor ce au urcat peste firea noastră smerită. Deoarece din acest motiv Se arată Dumnezeu în munte, după cum ar spune cineva. Pe de o parte El coboară din înălțimea Sa, iar pe de altă parte ne ridică pe noi din smerenia de jos ca să fie cuprins Cel necuprins într-o măsură în firea născută/muritoare și pe cât este în siguranță. O astfel de închipuire nu este mai rea decât mintea, ci cu mult mai bună și mai înaltă pentru că se face prin puterea dumnezeiescului Duh.
8. Așadar nu se face și se desface, nici nu este circumscrisă, nici nu cade sub puterea simțită lumina Schimbării la Față a Domnului, deși este văzută cu ochi trupești pentru puțin timp și pe vârful mic al muntelui, ci de la trup la duh în acel moment, potrivit celui ce a spus: «au trecut inițiații Domnului prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul” și astfel au văzut, pe cât le-a dăruit puterea dumnezeiescului Duh, lumina aceea negrăită. Celor ce o hulesc acum, fără să o vadă, li se pare că cei aleși dintre apostoli au văzut printr-o putere simțită și zidită lumina Schimbării la Față a Domnului și, de aceea, se apucă să tragă înspre zidire nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea dumnezeiescului Duh, prin care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci n-au auzit sau n-au crezut pe Pavel, care spune: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Lui; căci Duhul cercetează și adâncurile lui Dumnezeu» (1Cor. 2: 9).
9. Dar, când a sosit ziua a opta, după cum s-a spus, a luat cu Sine Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage. Căci mereu Se ruga mereu despărțindu-Se de toți, chiar și de apostoli, ca atunci când a hrănit pe cei cinci mii împreună cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești imediat i-a slobozit pe toți și pe toți ucenicii i-a silit să se suie în corabie, iar El Însuși S-a suit într-un munte să Se roage (Mt. 14: 22). Sau a luat cu Sine puțini și pe aceia care depășeau pe ceilalți. Și, când s-a apropiat mântuitoarea patimă, celorlalți ucenici le-a zis: „Ședeți aici până Mă voi ruga”, dar a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan (Mt. 26:36). Deci pe aceștia singuri și acum, luându-i cu Sine, «S-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor», adică în timp ce ei vedeau.
10. Ce înseamnă că S-a schimbat la Față?
Zice teologul Gură de Aur: „a deschis, precum a bine-voit, puțin din dumnezeire și a arătat celor inițiați pe Dumnezeu, Care locuia în El. «Căci s-a făcut, în timp ce El Se ruga», precum zice Luca, «înfățișarea Lui alta, strălucind ca soarele», precum scrie Matei. A zis ca soarele nu ca să înțeleagă cineva acea lumină simțită – fugi de lipsa de vedere a celor ce nu pot înțelege nimic mai înalt decât cele ce se arată prin simțuri –, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc și văd la nivelul simțurilor, aceasta este Hristos ca Dumnezeu pentru cei care viețuiesc potrivit duhului și văd în Duhul și nu este nevoie de altă lumină pentru cei ce văd cele dumnezeiești în vedenii. Căci El este lumină pentru cele veșnice și nu este altceva, căci de ar trebui o a doua lumină pentru cei ce au pe cea mai mare?
Când Se ruga așa, a strălucit și a descoperit în mod negrăit celor aleși dintre ucenici acea lumină negrăită, fiind ei împreună cu proorocii de vârf ca să arate că rugăciunea este autoarea acelei vederi și să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu prin virtute și prin unirea cu El în minte intervine și se arată acea strălucire, fiind dată și văzută de toți cei care se ațintesc neîncetat spre Dumnezeu prin lucrarea binelui riguroasă și prin rugăciune sinceră. Căci frumusețea cea adevărată și cea mai dorită a dumnezeieștii și fericitei firi este văzută numai de cel curățit la minte. Cel care se ațintește spre scânteierile și harismele acestea se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora o figură obișnuită cu o rază înflorită. De aceea și fața lui Moise a fost slăvită când vorbea cu Dumnezeu.
11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față când a urcat în munte și astfel a văzut slava Domnului? Dar a pătimit transformarea, nu a lucrat-o, potrivit cu cel ce spune: „la aceasta mă aduce lucirea măsurată de aici a adevărului, să văd și să pătimesc strălucirea lui dumnezeu”[2]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos a avut de la Sine strălucirea aceea; de aceea El nu avea nevoie nici de rugăciune, care strălucea trupul cu dumnezeiască lumină, ci a arătat de unde le vine și cum li se arată sfinților strălucirea lui Dumnezeu, căci vor străluci și drepții ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13:43) și, devenind așa toți lumină dumnezeiască, ca vlăstare ale luminii dumnezeiești, vor vedea pe Hristos strălucind peste măsură dumnezeiește și negrăit, a cărui slavă a dumnezeirii, care provine din fire, s-a arătat pe Tabor și în trup datorită unității Ipostasului. Așa a strălucit și fața Lui prin această lumină ca soarele.
12. Cei ce proiectează cuvântul elinesc și înțelepciunea acestei lumi asupra noastră și nu se supun deloc bărbaților duhovnicești în privința cuvintelor Duhului, ci aleg să-i contrazică, când aud de lumina Schimbării la Față a Domnului de pe munte, care s-a făcut văzută ochilor apostolești, se coboară imediat la lumina simțită și zidită și trag înspre aceasta lumina cea nematerială, neînserată, veșnică și nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de minte, ei înșiși fiind jos și neputând să înțeleagă nimic mai presus de cele pământești. Deși Cel Care a strălucit cu aceasta a arătat-o dinainte că este nezidită, numind-o împărăție a lui Dumnezeu. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este roabă și zidită, căci ea singură este neîmpărățită și neînvinsă de toate și dincolo de orice timp și veac și nu este îngăduit, zice, să înceapă sau să ajungă sub veacuri sau sub timp împărăția lui Dumnezeu. Credem că aceasta este moștenirea celor ce se mântuiesc.
13. De vreme ce Domnul, când S-a schimbat la Față, a strălucit și arătat acea slavă, strălucire și lumină și va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici pe munte, prin urmare a luat o lumină și va ajunge în veci pe care nu o avea înainte? Fugi de această hulă! Căci cel ce spune aceasta va slăvi trei firi în privința lui Hristos, cea dumnezeiască, cea omenească și a acelei lumini. Așadar nu a arătat altă strălucire, ci pe cea pe care o avea nevăzut. Avea strălucirea firii dumnezeiești ascunsă de trup. Deci lumina aceea este a dumnezeirii și este nezidită, de vreme ce și Hristos S-a schimbat la Față, potrivit teologilor[3], nu luând ceea ce nu era, nici transformându-Se în ceva ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi văzători. Vezi că sunt orbi față de acea lumină ochii care văd potrivit firii? Așadar acea lumină nu este simțită, nici cei ce văd nu au văzut pur și simplu cu ochii simțiți, ci au fost realcătuiți prin puterea dumnezeiescului Duh.
14. Deci au fost schimbați și astfel au văzut schimbarea, nu pe cea desăvârșită, ci pe cea pe care a primit-o frământătura noastră din această observație, fiind îndumnezeită prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul. De acolo a cunoscut și cea care a zămislit în feciorie și a născut în mod străin pe Dumnezeu purtător de trup, născut din ea și Simeon l-a luat în brațe ca pe un Prunc cu mâinile, iar bătrâna Ana I-a ieșit în întâmpinare. Căci dumnezeiasca putere s-a arătat ca prin niște pojghițe de cristal, strălucind celor ce au ochii inimii curățiți.
15. De ce îi ia pe corifei dintre ceilalți și îi suie și sunt ei singuri deoparte?
Ca să arate cumva ceva mare și tainic. Cum este ceva mare și tainic priveliștea luminii simțite, pe care cei aleși și cei împreună cu ei lăsați jos o aveau și înainte de a urca? Dar de ce au avut nevoie ei de puterea Duhului și de adaosul prin ea sau de schimbarea ochilor pentru a vedea acea lumină dacă era simțită și zidită? Cum să fie slava și împărăția Tatălui și lumina Duhului simțite? Dar cum va veni Hristos într-o astfel de slavă și împărăție în veacul viitor, când nu este nevoie de aer, de lumină, de loc și de unele ca acestea, ci Dumnezeu va fi pentru noi în loc de toate, potrivit Apostolului (1Cor. 15: 28)? Iar dacă este în loc de toate, va fi oricum și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că și lumina aceea este a dumnezeirii, de vreme ce și Ioan, cel mai teologic dintre Evangheliști, arată în Apocalipsă că cetatea aceea viitoare și stătătoare «nu are nevoie de soare, nici de lună ca să strălucească în ea; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este sfeșnicul ei» (Apoc. 21: 23). Oare nu ne-a arătat explicit și acolo că Iisus, Care S-a schimbat acum la Față dumnezeiește pe Tabor, Care ține trupul drept sfeșnic, iar în loc de lumină slava dumnezeirii, care s-a arătat celor care au urcat pe munte? Dar și despre cei ce vor locui în cetatea aceea El Însuși zice că «nu vor avea nevoie de lumina sfeșnicului și de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu va lumina asupra lor și nu va mai fi noapte» (Apoc. 22: 5). Deci ce este această lumină în care nu este schimbare sau umbră de schimbare (Iac. 1: 17)? Ce este această lumină neschimbată și neînserată? Oare nu este a dumnezeirii?
16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise, fiind suflet fără de trup, cum au fost văzuți și au fost slăviți prin lumina simțită? Și aceștia, fiind văzuți în slavă acolo, vorbeau de ieșirea pe care urma să o împlinească în Ierusalim. Dar cum de au recunoscut Apostolii pe cei pe care nu-i văzuseră înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?
17. Dar, ca să nu întindem prea mult mintea voastră, restul cuvintelor evanghelice le vom depozita pentru o vreme pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă. Crezând, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos, cele pe care numai ei singuri le știu precis (căci tainele Mele sunt ale Mele și ale celor ai Mei, zice Dumnezeu prin proorocul (Daniel 2: 27)), deci crezând bine, precum am fost învățați și pricepând taina Schimbării la Față a Domnului, să călătorim spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea slavei neschimbătoare, să curățim ochiul minții de întinările pământești, disprețuind orice încântare și delectare care nu sunt stabile, care, deși ar părea dulci, însă produc durere veșnică, deși aduc farmec trupului, dar îmbracă sufletul cu haina aceea a urâtă a păcatului, pentru care, după ce este legat de mâini și de picioare, cel ce nu are haina legăturii nestricăcioase este scos în focul și întunericul acela mai din afară.
18. De care lucru să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii nemateriale și veșnice a Schimbării la Față a Domnului spre slava Lui și a Tatălui Său fără de început și a făcătorului de viață Duh, a Cărora este una această strălucire, dumnezeire, slavă, împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Aceasta este
prima (a 34-a) din cele două cuvântări ale Sf. Grigorie Palama la această
sărbătoare, probabil rostită în seara Praznicului Schimbării la Față, urmată de
omilia din timpul Liturghiei (a 35-a din cele păstrate în opera sa).
[1]
Traducere a Omiliei 34, prima la Schimbarea la Față, din ΕΠΕ 76, p. 352-379.
[2]
Vezi Sf. Grigorie Palama, Către Gavra 20, Scrieri 2, p. 347.
[3]
Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față 12, PG 96,
564C.
al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului
Binecuvântat este Dumnezeu.
Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar
podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se
arată plinirea praznicelor împărăteşti.
Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă
rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl.
9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci
cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă
împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică
săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la
primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al
doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer:
«Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).
Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu
primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare,
Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină
şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a
învrednicit de viaţă
veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin
lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât
praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea,
a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea
bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat
apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând
cerurile cele luminoase şi
urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le
spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde
sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos
mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele
cereşti şi depăşind pe
Veliar, răsturnându-l cu putere.
Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că
Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească
minunea cea uimitoare a dreptăţii
lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o
slavă asemănătoare, s-a înălţat
la ceruri. Către aceştia ne
adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg.
2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere
nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul.
Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a
coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în
cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând
cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea
rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o,
Părintelui Său aducând-o ca dar, spune:
„Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale,
a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe. Văzându-o,
deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta
dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile
îndurărilor în curgerile Iordanului şi,
miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând
vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.
Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând
trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin
Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul
se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind
de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a
amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut
că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin
mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit,
tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am
încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit;
la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar,
văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut;
dar, văzându-L că mănâncă şi
bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când
cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu
ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga,
spunând: «Toate neamurile bateţi
din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că
Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător,
mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi
iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,
Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc
şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la
spate.
Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer
ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut
să mă ascund în ape; şi,
aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a
biciuit. Vreau să stăpânesc şi
pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al
Domnului este pământul şi plinirea
lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a
arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a
învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor
lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile
stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă
pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate
laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a
unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l
murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să
nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e
pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată
pretutindeni de ploaia cea cerească şi
care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi
o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt.
13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea
elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei
înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc
pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul
iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise:
«Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au
închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât
pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe
pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi
o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni;
şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci
propovăduitorii bunei credinţe,
bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au
văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut
adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile
ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe
Făcătorul cerului, gândiţi-vă
la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni,
că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?
Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]
În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.
Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.
Pocăința fiului risipitor
Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Suntem învăţaţi de
dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să
deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne
încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi
binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi
mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41,
10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a
lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în
suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi
psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia,
deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de
împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe
care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi
desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor]
care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce
fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor?
Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la
milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească
făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea
şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din
adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la
simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine
însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest
lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi
şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi
nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă
iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva
[Ef. 2, 9], ci din iubirea lui
Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem
însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne
pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi
păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu
cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem
strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi,
dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri
gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai
înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut
supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi
plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip
vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului
nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru
Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe
care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea
rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru
fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David:
„Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” [Ps. 118, 128]; şi
împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a
înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva
trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul;
împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura
puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi
atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea.
Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu
le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei
patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru
că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea
obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza
fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se
pocăiesc pentru mântuirea lor.
Pe lângă cele pe care
ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce
trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele:
Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei
chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor
şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele
tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să
intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc
şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori
şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori,
după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci
douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne,
brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul
Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne,
nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar
rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi.
Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată
săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu
putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea
ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum
am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de
la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta
se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei
dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi
nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns
la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta
s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te
abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu
credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin,
ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al
slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi
vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al
zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi
ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita
pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi
te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără
milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi;
şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei
fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine
va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi
faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au
răstignit.
Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.
(Din cartea Sf. Simeon
Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole,
Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)
