Problema botezului a preocupat foarte mult pe Sf. Ciprian al Cartaginei, îndeosebi validitatea celui făcut de eretici și schismatici. S-au întrunit o serie de Sinoade care au luat decizii pe această temă în Africa acelor vremuri (jumătatea sec. al III-lea). Biserica a trecut printr-o perioadă de tulburare atunci, iar Sfântul Ciprian a avut o descoperire de la Dumnezeu să fugă din fața prigoanei (250) pentru a ajuta la rezolvarea lor. Așa se face că a suferit mucenicia abia câțiva ani mai târziu, în 258. Din această perspectivă, el este o autoritate de seamă. O temă conexă a botezului a fost și vârsta la care pot fi botezați pruncii, la care dă un răspuns în scrisoarea redată mai jos, validată și de un Sinod. Se înțelege că nu este obligatoriu botezul din pruncie, din primele zile, dar nu este interzis, ci chiar recomandat.
Scrisoarea a LXIV-a
Cypianus şi colegii săi care, în număr de 66, au luat parte la Sinod1, trimit sănătate fratelui lor Fidus2.
I.1.
Am citit, prea iubite frate, scrisoarea ta…
II.1. În ceea ce priveşte botezul copiilor, despre care ai spus că nu trebuie botezaţi în ziua a doua sau a treia de la naştere, ci consideri că trebuie respectată legea veche a tăierii împrejur, astfel că nou-născutul nu trebuie botezat şi sfinţit înainte de ziua a opta, Sinodul nostru a fost de altă părere. Căci nimeni nu a aprobat modul tău de a proceda, ci toţi au susţinut că nici unui om venit pe lume nu trebuie să i se refuze mila şi harul lui Dumnezeu. 2. Căci, de vreme ce Domnul spune în Evanghelie: „Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55), atât cât stă în puterile noastre nu trebuie să pierdem, dacă se poate, nici un suflet. Într-adevăr, ce-i lipseşte celui pe care mâinile lui Dumnezeu l-au plămădit în sânul maicii sale? Nouă şi ochilor noştri ni se pare că cei ce s-au născut cresc odată cu trecerea zilelor noastre pământeşti. În realitate, cele care sunt făcute de Dumnezeu se desăvârşesc prin puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Atoatefăcătorul.
III.1. În sfârşit, toţi oamenii, copii sau vârstnici, primesc în chip egal darul dumnezeiesc. Acest lucru ni-l spune credinţa dumnezeieştii Scripturi când Elisei s-a culcat, rugându-se astfel lui Dumnezeu, peste copilul văduvei, care era mort, încât buzele sale să fie pe buzele copilului şi ochii săi pe ochii lui, iar mâinile şi picioarele profetului să fie întinse exact peste mâinile şi picioarele copilului». 2. Dacă această situaţie este examinată după felul în care ne naştem şi după trupul nostru, (ne dăm seama că) un copil nu poate să aibă aceleaşi dimensiuni cu un adult şi că membrele lui nici nu pot să se măsoare şi să se prezinte ca unele mai mari. Dar aci este înfăţişată egalitatea dumnezeiască şi duhovnicească, fiindcă toţi oamenii sunt de aceeaşi talie, fiind făcuţi de Dumnezeu odată pentru totdeauna şi fiindcă vârsta noastră se poate deosebi în creşterea trupurilor după ceea ce vede omul, nu după Dumnezeu. Astfel ar însemna că harul însuşi care este dat celor botezaţi este acordat mai mic sau mai mare, după vârsta celor care îl primesc. Dar Sfântul Duh este oferit nu după o anumită măsură, ci din dragoste şi bunătate paternă. Căci Dumnezeu nu primeşte pe cineva ca persoană sau ca vârsta, ci, pentru dobândirea harului ceresc, se oferă ca un Tată Care face parte dreaptă tuturor.
IV.1. Ai mai spus că piciorul copilului în primele zile după naştere nu este curat şi că fiecare dintre noi se teme să-l sărute. Socotim că nici acesta nu trebuie să fie un obstacol pentru a-i da harul ceresc. Căci scris este: „Toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1, 15). 2. Şi nimeni dintre noi nu trebuie să se teamă de ceea ce Dumnezeu a socotit vrednic să facă. Căci, deşi copilul este nou la naştere, nu înseamnă totuşi că trebuie să ne temem să-l sărutăm când i se dă darul şi pacea deoarece fiecare dintre noi, când sărută copilul, trebuie să se gândească, potrivit credinţei sale, la înseşi mâinile lui Dumnezeu încă prezente (în copilul pe care l-a plămădit) şi pe care, într-un anumit fel, le sărutăm în omul abia format şi de curând născut, deoarece îmbrăţişăm ceea ce a făcut Dumnezeu. 3. Iar dacă în trupeasca tăiere împrejur a iudeilor era respectată ziua a opta, aceasta era ca o rânduială făcută cunoscută nouă dinainte, în chip de umbră şi simbol şi care trebuie să se împlinească prin adevăr, la venirea lui Hristos. Căci ziua a opta, adică prima zi după ziua de sabat, era ziua în care urma să învie Domnul, să ne aducă la viață şi să ne dea tăierea împrejur cea duhovnicească; această zi a opta, adică prima după ziua de sabat şi ziua Domnului, a precedat în chip de simbol (viitorul). Acest simbol a încetat (să mai existe) când a venit adevărul şi când ne-a fost dată duhovniceasca tăiere împrejur.
V.1. De aceea credem că nimeni nu trebuie să fie oprit de la dobândirea harului prin legea care a fost stabilită; (de asemenea), tăierea împrejur cea duhovnicească nu trebuie împiedicată de trupeasca tăiere împrejur, ci orice om trebuie primit la harul lui Hristos, fiindcă şi Petru spune în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (10, 28). 2. De altfel, dacă ar putea să împiedice ceva pe oameni la dobândirea harului, mai degrabă pe adulţi şi pe cei de vârsta înaintată ar putea să-i împiedice păcatele lor prea grele. Şi, dacă este dată, după ce au venit la credinţă, unor vinovaţi foarte mari în faţa lui Dumnezeu şi dacă de la botez şi de la har nu este oprit nimeni, cu atât mai mult nu trebuie oprit copilul care, abia născut, n-a păcătuit cu nimic în afară de faptul că, născut trupeşte din Adam, a suferit, la prima naştere, molipsirea vechii morţi; prin însuşi acest fapt el ajunge mal uşor să primească iertarea păcatelor, deoarece lui îi sunt iertate nu păcatele proprii, ci păcatele altora.
VI.1. Şi, de aceea, prea iubite frate, hotărârea noastră luată în acest Sinod a fost că nimeni nu trebuie oprit de noi de la Botez şi de la harul lui Dumnezeu, Care este milostiv, blând şi drept pentru toţi oamenii. 2. Deoarece credem că acest lucru trebuie respectat şi pus în practică în privinţa tuturor, cu atât mai mult trebuie respectat în privinţa copiilor şi a noilor născuţi, care, prin însuşi acest fapt, au dreptul mai mult (decât ceilalţi) la ajutorul nostru şi la mila dumnezeiască deoarece, chiar de la naştere, când ţipă şi când plâng, nu fac nimic altceva decât să se roage. Îţi dorim, prea iubite frate, să fii mereu sănătos.
Traducere Prof. Gh. BADEA (din revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul 1982).
1. E vorba, se pare, de Sinodul din toamna anului 251.
2. Nu se cunoaşte unde era episcop Fidus. Probabil în apropiere de Bulla, unde era episcop Therapius, despre care e vorba în capitolul I al scrisorii.
3. Cf. IV Regi 4, 32-37; însă Şunamita nu era văduvă. Probabil un lapsus memoriae al Sfântului Ciprian.
După cum am mai scris, creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Așa a fost cazul în Alexandria pe vremea Sf. Dionisie, în sec. al III-lea. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei.
Acesta a trăit într-o perioadă în care a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă, la scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. Întreaga provincie romană a Africii a fost afectată profund. Pentru că păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, se impunea un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad Demetrianum), adresată unui intelectual păgân, prin care Sfântul încearcă să demonstreze că acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.
Mai există o lucrare, intitulată De mortalitate sau Despre condiția muritoare a omului, adresată creștinilor, prin care trezește în ei nădejdea în bunătățile viitoare și o atitudine demnă în fața morții, care este o trecere din exil spre patria cerească. Pentru noi, cei de acum, obișnuiți mai mult cu comoditatea lumii, rândurile scrise de el sunt simple și poate chiar teatrale. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, cum este cazul unui preot, redat în tratatul de mai jos. Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un Părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli. Printre altele, se numără și atitudinea în fața amenințării ciumei.
Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de rai. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos, reală.
Scrierea Sf. Ciprian ar trebui să fie o rememorare a condiției autentice a credinciosului pe care să ne-o asumăm fiecare. Poate că provocările pandemiei de coronavirus sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo.
Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba, dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale lumii şi puternicele valuri ale veacului, iar ea însăşi – [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de neclintit inimii lor. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în ciuda modestei noastre vrednicii, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de Hristos.
Capitolul II
Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa vijeliilor şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni.
El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.
Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise, urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc. 16:31).
Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice urmează celor trecătoare.
Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea, dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către Hristos îi va fi frică de moarte. Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că urmează să domnească împreună cu Hristos.
Capitolul III
Căci este scris: „Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1: 17). Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului, renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?
Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [Sa], a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri curând, odată ce Îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au văzut mântuirea Ta” (Lc. 2: 29-30), desigur, arătând şi dovedind că noi, robii lui Dumnezeu, atunci avem pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii, căutăm limanul sălăşluirii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei, aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.
Capitolul IV
Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui?
Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.
Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia; dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.
Capitolul V
Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti, El Însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în bucurie” (In. 16: 20).
Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când tristeţea noastră se schimbă în bucurie, Însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16: 22).
Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi luată niciodată?
Capitolul VI
Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.
Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.
Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai îndoieşti!
Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei.
Capitolul VII
Cât foloseşte să părăseşti această lume arată Însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca, Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl” (In. 14: 28), desigur învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.
Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig (Flp. 1: 21), socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.
Capitolul VIII
Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună nouă şi celorlalţi. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri? Atât timp cât suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup muritor nu primeşte nemurirea şi Hristos nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt [neajunsurile] trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.
La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi, atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă, naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.
Capitolul IX
Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult cu atacurile diavolului.
Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu, rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări” (Sir. 2: 1). Şi mai departe: „Să ai curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei” (Sir. 2: 4-5).
Capitolul X
Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi, Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1: 21). Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit, din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?” (Iov 2: 10).
În toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale. Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui Dumnezeu” (Iov 1: 8).
Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!” însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa răbdare.
Mai târziu, arhanghelul Rafael l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece, atunci când tu şi Sara, nora ta, vă rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale” (Tobit 2: 14).
Capitolul XI
Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după legea Domnului, această rânduială de a nu cârti în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât, că a vorbit deseori împotriva lui Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea Numerilor, zicând: „Să înceteze murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri” (Num. 17: 10).
Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt; Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită” (Ps. 50: 17); chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu” (Deut. 8: 2). Şi din nou: „Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru” (Deut. 13: 4).
Capitolul XII
Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere. Tu, care nu poţi nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de muritorsă-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul?
Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale, datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci de lupte; nici să te slăbească sau să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile viitoare.
Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.
Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului. Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.
Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o corabie care este construită cu îmbinări solide este lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.
Capitolul XIII
Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat”, zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune»” (2Cor. 12: 7-9).
Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi” (Sir. 27: 5).
Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta: aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările nu ne îndepărtează de adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.
Capitolul XIV
Acum pântecele destrămat de suferinţabolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite, printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre ruinele neamului omenesc şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!
Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui, vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.
Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua. Să se teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.
Capitolul XV
Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.
Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.
Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte grabnică.
Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi, fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în luptă în clipa morţii.
Capitolul XVI
În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.
Deşi această molimă nu a adus nici un alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am început să dorim bucuroşi martiriul.
Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.
Capitolul XVII
Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei de faţă, mă întristează faptul că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei şi care m-am afierosit în întregime pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.
În primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici nu poţi spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta, Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.
Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său (Fac. 4: 5)? Şi totuşi Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.
Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de Dumnezeu Judecătorul.
Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de martiriu.
Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El Însuşi confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi inimile” (Apoc. 2: 23).
Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit credincios, drept şi demn de laudă.
Capitolul XVIII
Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia Lui, iar Dumnezeu Însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!
Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.
Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă diavolului aici [pe pământ] decât de a domni cu Hristos?
Capitolul XIX
În sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt de statură şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?”
Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.
Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?
Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos pentru noi toţi.
Capitolul XX
Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici, când ei şi-au luat deja veşminte albe acolo; că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.
Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut, născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să nimicim adevărul prin faptele noastre.
Capitolul XXI
Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se întristează la plecarea celor dragi: „Nu doresc”, zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4: 13-14). El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.
În schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci” (In. 11: 25-26).
De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!
Capitolul XXII
Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.
Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „Însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21).
Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.
El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se facă” (In. 17: 24).
Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate, să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.
Capitolul XXIII
Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el, precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El” (Fac. 5: 24).
S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din această molimă a lumii. Ba mai mult, Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care Îl mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit”, zice, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa […]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii” (Înț. Sol.4: 11-14).
Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor! Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu!” (Ps. 83: 1-2).
Capitolul XXIV
Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.
Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel Care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?
În epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a pururea” (1In. 2: 15-17).
Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El Însuşi ne va chema.
Capitolul XXV
De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie şi asupra ei se năpustesc furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.
Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa, acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos, prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?
Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi nenorocirile de neocolit?
Capitolul XXVI
Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.
Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?
Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.
De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noi! Ce desfătare va fi acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!
Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti. Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!
[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre, El, Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei Lui acelora care L-au dorit mai mult!
(din cartea Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre condiția muritoare a omului, traducere, introducere de Adina Roșu, în vol. 7 din seria „Credința Ortodoxă”, editura Basilica)
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38). Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17). Adevărată e proorocia care spune: „Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).
Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne: „De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5). Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu: „Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4). Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam: „Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii,Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(Din cartea Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez)
În care se prezintă faptul că lumina ei este nezidită [1]
Lăudăm și noi și ne minunăm când contemplăm din nou această mare lucrare a lui Dumnezeu, vorbesc de toată zidirea văzută. O laudă și se minunează de ea când o cercetează și înțelepții elinilor. Însă noi facem aceasta spre slava lui Ziditorului, iar aceia împotriva Ziditorului; căci au slujit în mod jalnic zidirii în locul Ziditorului. Așa și glasurile proorocești apostolice și patristice le clarificăm și noi, însă spre folosul celor de față și spre lauda Duhului, Care a grăit prin prooroci, apostoli și Părinți. Se apucă să le explice și fruntașii relei erezii temporare, însă spre vătămarea celor convinși de ei și spre stricarea adevărului bunei-credințe, folosindu-se de glasurile Duhului împotriva Duhului. Dar cuvântul despre harul evanghelic, care este înalt și potrivit pentru urechi și înțelegeri încărunțite, Părinții noștri purtători de Dumnezeu ni l-au reprezentat potrivit pentru noi, cei nedesăvârșiți, rafinându-l prin gurile lor, așa cum mamele iubitoare de fii, mestecând mâncarea mai tare, o prepară bună și acceptabilă și pentru sugari, de vreme ce fluidul din gura mamelor trupești devine hrană pentru copii și înțelesurile din inimile Părinților purtători de Dumnezeu devin hrană folositoare pentru sufletele celor ce ascultă și sunt convinși, iar gurile celor răutăcioși și rău-credincioși cele pline de otravă mortală, când sunt amestecare cu cuvinte de viață, devin mortale și acestea pentru cei care ascultă fără vigilență.
2. Deci să fugim de cei care nu primesc explicațiile patristice, ci se ispitesc să introducă cele potrivnice de la ei înșiși și se prefac că se țin de cuvintele din text, dar resping înțelegerea cea bine-credincioasă. Să fugim mai mult decât fuge cineva de șarpe! Căci cel ce mușcă trupul omoară vremelnic, despărțindu-l de sufletul cel nemuritor; dar cei ce prind însuși sufletul cu dinții îl despart de Dumnezeu, ceea ce este moarte veșnică a sufletului nemuritor. Deci să fugim de unii ca aceștia cu toată puterea și să scăpăm la cei ce prezintă lucruri bine-credincioase și mântuitoare, ca unii care sunt în acord cu predaniile patristice.
3. Am spus unele ca acestea acum și am făcut introducerea către dragostea voastră deoarece astăzi prăznuim cinstita Schimbare la Față a lui Hristos de pe munte și cuvântul nostru este despre lumina ei, împotriva căreia încă și acum este dusă o luptă din partea celor ce duc război cu lumina. Hai să punem înainte glasurile evanghelice citite puțin mai înainte astăzi spre dezvăluirea tainei și spre etalarea adevărului.
«După șase zile, Iisus i-a luat de-o parte pe Petru, pe Iacov și pe Ioan și i-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele» (Mt. 17: 1).
Acest lucru este primul necesar să fie privit din Evanghelie, după care zi numără Matei, Apostolul și Evanghelistul lui Hristos, cele șase zile, după care a venit ziua Schimbării la Față? Deci după care? După aceea în care a spus Domnul, învățându-i pe ucenicii Săi, că Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său și adaugă, spunând «că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărăția Sa» (Mt. 16: 28), numind slava Tatălui și împărăția Sa lumina propriei Schimbări la Față. acest lucru îl spune și Evanghelistul Luca, arătând și prezentând mai vădit că «au fost după aceste cuvinte ca la opt zile și, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage și s-a făcut chipul feței Sale în timp ce se ruga altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucitoare» (Lc. 9: 28).
4. Dar cum conglăsuiesc între ei, unul spunând limpede de opt zile între făgăduință și ziua arătării, iar celălalt după șase zile? Ascultă și înțelege! Au fost opt pe munte și s-au arătat șase. Acești trei, Petru, Iacov și Ioan, sunt cei care au urcat împreună cu Iisus; și au văzut acolo că sunt și vorbesc împreună cu El Moise și Ilie, așa încât aceștia sunt șase. Dar totuși au fost împreună cu Domnul în mod nevăzut și Tatăl și Duhul Sfânt, Unul dând mărturie prin glas că Acesta este Fiul Său iubit, iar Celălalt strălucind prin norul luminos și arătând că lumina este de-o-fire și unitară a Fiului cu El și cu Tatăl; căci bogăția Lor este faptul de a fi de-o-fire și țâșnirea unitară a strălucirii. Deci astfel sunt opt cei șase. Deci, precum în acestea nu există nici o contrazicere între șase și opt, tot la fel nici Evangheliștii nu se contrazic, unul zicând după șase zile, iar pentru Luca au fost opt zile după cuvintele acestea; dar prin amândouă aceste cuvinte ne-au dat un chip oarecare al faptelor celor combinate pe munte tainic și vădit.
5. Dacă ar lua seama așa cineva bine și după literă, ar putea să vadă că propovăduitorii dumnezeiești sunt în consens între ei. Deoarece Luca a zis opt zile fără să fie în dezacord cu cel care a zis apoi de șase zile, însă a cuprins și ziua în care au fost spuse cuvintele acelea, dar și ziua în care S-a schimba Domnul la Față. Acestea le dă de înțeles și Matei pentru cei care iau seama cu pricepere prin prepoziția „după”, care arată posteritatea. El a zis, iar acela a lăsat-o, căci nu zice după opt zile, ca acela cu șase zile, ci că s-au făcut ca la opt zile. Astfel că nici o deosebire în înțelegerea celor istorisite de Evangheliști.
6. Dar se mai arată ceva mare și tainic prin faptul că ni se pare că sunt în dezacord între ei. Luați aminte cu mintea la cele ce vor fi spuse, cei care sunteți mai străbătători cu mintea! De ce a zis unul după șase zile, iar celălalt a trecut și peste săptămână, pomenind de optime? Pentru că priveliștea mare a luminii Schimbării la Față a Domnului este taina zilei a opta, adică a veacului viitor, care se arată după odihna lumii făcute în șase zile și după depășirea simțurilor noastre, care lucrează înșesit. Căci avem cinci simțuri, dar cuvântul exprimat prin simțuri, dacă este adăugat la acestea, face ca lucrarea simțirii noastre să fie înșesită.
Dar împărăția lui Dumnezeu făgăduită celor vrednici este nu numai peste simțire, ci și peste cuvânt; de aceea, după nelucrarea cea bună a celor împlinite înșesit, șeptimea/săptămâna îmbogățește valoarea acestei nelucrări și în optime împărăția lui Dumnezeu se arată prin puterea unei lucrări mai bune. Domnul a zis mai dinainte despre această putere a Duhului dumnezeiesc, prin care face văzută celor vrednici împărăția lui Dumnezeu, arătând ucenicilor: «sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27), adică dând celor ce văd puterea de a vedea cele nevăzute, care curăță dinainte stricăciunea mortală și dăunătoare sufletului, care este păcatul. Iar gustarea din acest păcat este începutul răului prin gând, pe când cei care se curăță dinainte de ea nu vor gusta moartea sufletului, păzindu-se neprihăniți prin puterea viitoarei arătări, precum socotesc eu, și în privința minții.
7. «Dar sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere» (Lc. 9: 27).
Împăratul a toate este pretutindeni și pretutindeni este împărăția Lui, așa încât faptul de a veni împărăția lui nu arată că vine din altă parte, ci că se arată prin această putere a dumnezeiescului Duh; de a ceea a spus că vine întru putere. Această putere nu se face pur și simplu oricui, ci celor ce au stat cu Domnul, adică celor stabiliți în credința Lui și celor ca Petru, Iacov și Ioan și celor care sunt ridicați de cuvânt mai înainte pe un munte înalt, adică celor ce au urcat peste firea noastră smerită. Deoarece din acest motiv Se arată Dumnezeu în munte, după cum ar spune cineva. Pe de o parte El coboară din înălțimea Sa, iar pe de altă parte ne ridică pe noi din smerenia de jos ca să fie cuprins Cel necuprins într-o măsură în firea născută/muritoare și pe cât este în siguranță. O astfel de închipuire nu este mai rea decât mintea, ci cu mult mai bună și mai înaltă pentru că se face prin puterea dumnezeiescului Duh.
8. Așadar nu se face și se desface, nici nu este circumscrisă, nici nu cade sub puterea simțită lumina Schimbării la Față a Domnului, deși este văzută cu ochi trupești pentru puțin timp și pe vârful mic al muntelui, ci de la trup la duh în acel moment, potrivit celui ce a spus: «au trecut inițiații Domnului prin schimbarea simțurilor pe care a lucrat-o în ei Duhul” și astfel au văzut, pe cât le-a dăruit puterea dumnezeiescului Duh, lumina aceea negrăită. Celor ce o hulesc acum, fără să o vadă, li se pare că cei aleși dintre apostoli au văzut printr-o putere simțită și zidită lumina Schimbării la Față a Domnului și, de aceea, se apucă să tragă înspre zidire nu numai lumina aceea, slava și împărăția lui Dumnezeu, ci și puterea dumnezeiescului Duh, prin care se descoperă celor vrednici cele dumnezeiești. Căci n-au auzit sau n-au crezut pe Pavel, care spune: «cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Lui; căci Duhul cercetează și adâncurile lui Dumnezeu» (1Cor. 2: 9).
9. Dar, când a sosit ziua a opta, după cum s-a spus, a luat cu Sine Domnul pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a suit într-un munte să Se roage. Căci mereu Se ruga mereu despărțindu-Se de toți, chiar și de apostoli, ca atunci când a hrănit pe cei cinci mii împreună cu femei și copii cu cinci pâini și doi pești imediat i-a slobozit pe toți și pe toți ucenicii i-a silit să se suie în corabie, iar El Însuși S-a suit într-un munte să Se roage (Mt. 14: 22). Sau a luat cu Sine puțini și pe aceia care depășeau pe ceilalți. Și, când s-a apropiat mântuitoarea patimă, celorlalți ucenici le-a zis: „Ședeți aici până Mă voi ruga”, dar a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan (Mt. 26:36). Deci pe aceștia singuri și acum, luându-i cu Sine, «S-a suit într-un munte înalt deosebi și S-a schimbat la Față înaintea lor», adică în timp ce ei vedeau.
10. Ce înseamnă că S-a schimbat la Față?
Zice teologul Gură de Aur: „a deschis, precum a bine-voit, puțin din dumnezeire și a arătat celor inițiați pe Dumnezeu, Care locuia în El. «Căci s-a făcut, în timp ce El Se ruga», precum zice Luca, «înfățișarea Lui alta, strălucind ca soarele», precum scrie Matei. A zis ca soarele nu ca să înțeleagă cineva acea lumină simțită – fugi de lipsa de vedere a celor ce nu pot înțelege nimic mai înalt decât cele ce se arată prin simțuri –, ci ca să cunoaștem că ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc și văd la nivelul simțurilor, aceasta este Hristos ca Dumnezeu pentru cei care viețuiesc potrivit duhului și văd în Duhul și nu este nevoie de altă lumină pentru cei ce văd cele dumnezeiești în vedenii. Căci El este lumină pentru cele veșnice și nu este altceva, căci de ar trebui o a doua lumină pentru cei ce au pe cea mai mare?
Când Se ruga așa, a strălucit și a descoperit în mod negrăit celor aleși dintre ucenici acea lumină negrăită, fiind ei împreună cu proorocii de vârf ca să arate că rugăciunea este autoarea acelei vederi și să învățăm că prin apropierea de Dumnezeu prin virtute și prin unirea cu El în minte intervine și se arată acea strălucire, fiind dată și văzută de toți cei care se ațintesc neîncetat spre Dumnezeu prin lucrarea binelui riguroasă și prin rugăciune sinceră. Căci frumusețea cea adevărată și cea mai dorită a dumnezeieștii și fericitei firi este văzută numai de cel curățit la minte. Cel care se ațintește spre scânteierile și harismele acestea se împărtășește de ceva din ea, ca și cum s-ar colora o figură obișnuită cu o rază înflorită. De aceea și fața lui Moise a fost slăvită când vorbea cu Dumnezeu.
11. Vedeți că și Moise s-a schimbat la față când a urcat în munte și astfel a văzut slava Domnului? Dar a pătimit transformarea, nu a lucrat-o, potrivit cu cel ce spune: „la aceasta mă aduce lucirea măsurată de aici a adevărului, să văd și să pătimesc strălucirea lui dumnezeu”[2]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos a avut de la Sine strălucirea aceea; de aceea El nu avea nevoie nici de rugăciune, care strălucea trupul cu dumnezeiască lumină, ci a arătat de unde le vine și cum li se arată sfinților strălucirea lui Dumnezeu, căci vor străluci și drepții ca soarele în împărăția Tatălui lor (Mt. 13:43) și, devenind așa toți lumină dumnezeiască, ca vlăstare ale luminii dumnezeiești, vor vedea pe Hristos strălucind peste măsură dumnezeiește și negrăit, a cărui slavă a dumnezeirii, care provine din fire, s-a arătat pe Tabor și în trup datorită unității Ipostasului. Așa a strălucit și fața Lui prin această lumină ca soarele.
12. Cei ce proiectează cuvântul elinesc și înțelepciunea acestei lumi asupra noastră și nu se supun deloc bărbaților duhovnicești în privința cuvintelor Duhului, ci aleg să-i contrazică, când aud de lumina Schimbării la Față a Domnului de pe munte, care s-a făcut văzută ochilor apostolești, se coboară imediat la lumina simțită și zidită și trag înspre aceasta lumina cea nematerială, neînserată, veșnică și nu numai mai presus de simțire, ci și mai presus de minte, ei înșiși fiind jos și neputând să înțeleagă nimic mai presus de cele pământești. Deși Cel Care a strălucit cu aceasta a arătat-o dinainte că este nezidită, numind-o împărăție a lui Dumnezeu. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este roabă și zidită, căci ea singură este neîmpărățită și neînvinsă de toate și dincolo de orice timp și veac și nu este îngăduit, zice, să înceapă sau să ajungă sub veacuri sau sub timp împărăția lui Dumnezeu. Credem că aceasta este moștenirea celor ce se mântuiesc.
13. De vreme ce Domnul, când S-a schimbat la Față, a strălucit și arătat acea slavă, strălucire și lumină și va veni iarăși precum a fost văzut de ucenici pe munte, prin urmare a luat o lumină și va ajunge în veci pe care nu o avea înainte? Fugi de această hulă! Căci cel ce spune aceasta va slăvi trei firi în privința lui Hristos, cea dumnezeiască, cea omenească și a acelei lumini. Așadar nu a arătat altă strălucire, ci pe cea pe care o avea nevăzut. Avea strălucirea firii dumnezeiești ascunsă de trup. Deci lumina aceea este a dumnezeirii și este nezidită, de vreme ce și Hristos S-a schimbat la Față, potrivit teologilor[3], nu luând ceea ce nu era, nici transformându-Se în ceva ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea era, deschizând ochii lor și făcându-i din orbi văzători. Vezi că sunt orbi față de acea lumină ochii care văd potrivit firii? Așadar acea lumină nu este simțită, nici cei ce văd nu au văzut pur și simplu cu ochii simțiți, ci au fost realcătuiți prin puterea dumnezeiescului Duh.
14. Deci au fost schimbați și astfel au văzut schimbarea, nu pe cea desăvârșită, ci pe cea pe care a primit-o frământătura noastră din această observație, fiind îndumnezeită prin unirea cu Dumnezeu Cuvântul. De acolo a cunoscut și cea care a zămislit în feciorie și a născut în mod străin pe Dumnezeu purtător de trup, născut din ea și Simeon l-a luat în brațe ca pe un Prunc cu mâinile, iar bătrâna Ana I-a ieșit în întâmpinare. Căci dumnezeiasca putere s-a arătat ca prin niște pojghițe de cristal, strălucind celor ce au ochii inimii curățiți.
15. De ce îi ia pe corifei dintre ceilalți și îi suie și sunt ei singuri deoparte?
Ca să arate cumva ceva mare și tainic. Cum este ceva mare și tainic priveliștea luminii simțite, pe care cei aleși și cei împreună cu ei lăsați jos o aveau și înainte de a urca? Dar de ce au avut nevoie ei de puterea Duhului și de adaosul prin ea sau de schimbarea ochilor pentru a vedea acea lumină dacă era simțită și zidită? Cum să fie slava și împărăția Tatălui și lumina Duhului simțite? Dar cum va veni Hristos într-o astfel de slavă și împărăție în veacul viitor, când nu este nevoie de aer, de lumină, de loc și de unele ca acestea, ci Dumnezeu va fi pentru noi în loc de toate, potrivit Apostolului (1Cor. 15: 28)? Iar dacă este în loc de toate, va fi oricum și în loc de lumină. De aici se arată iarăși că și lumina aceea este a dumnezeirii, de vreme ce și Ioan, cel mai teologic dintre Evangheliști, arată în Apocalipsă că cetatea aceea viitoare și stătătoare «nu are nevoie de soare, nici de lună ca să strălucească în ea; căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și Mielul este sfeșnicul ei» (Apoc. 21: 23). Oare nu ne-a arătat explicit și acolo că Iisus, Care S-a schimbat acum la Față dumnezeiește pe Tabor, Care ține trupul drept sfeșnic, iar în loc de lumină slava dumnezeirii, care s-a arătat celor care au urcat pe munte? Dar și despre cei ce vor locui în cetatea aceea El Însuși zice că «nu vor avea nevoie de lumina sfeșnicului și de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu va lumina asupra lor și nu va mai fi noapte» (Apoc. 22: 5). Deci ce este această lumină în care nu este schimbare sau umbră de schimbare (Iac. 1: 17)? Ce este această lumină neschimbată și neînserată? Oare nu este a dumnezeirii?
16. Dar și Moise și Ilie, mai ales Moise, fiind suflet fără de trup, cum au fost văzuți și au fost slăviți prin lumina simțită? Și aceștia, fiind văzuți în slavă acolo, vorbeau de ieșirea pe care urma să o împlinească în Ierusalim. Dar cum de au recunoscut Apostolii pe cei pe care nu-i văzuseră înainte, dacă nu prin puterea descoperitoare a acelei lumini?
17. Dar, ca să nu întindem prea mult mintea voastră, restul cuvintelor evanghelice le vom depozita pentru o vreme pentru sfânta și dumnezeiasca slujbă. Crezând, după cum am fost învățați de cei luminați de Hristos, cele pe care numai ei singuri le știu precis (căci tainele Mele sunt ale Mele și ale celor ai Mei, zice Dumnezeu prin proorocul (Daniel 2: 27)), deci crezând bine, precum am fost învățați și pricepând taina Schimbării la Față a Domnului, să călătorim spre strălucirea acelei lumini și, iubind frumusețea slavei neschimbătoare, să curățim ochiul minții de întinările pământești, disprețuind orice încântare și delectare care nu sunt stabile, care, deși ar părea dulci, însă produc durere veșnică, deși aduc farmec trupului, dar îmbracă sufletul cu haina aceea a urâtă a păcatului, pentru care, după ce este legat de mâini și de picioare, cel ce nu are haina legăturii nestricăcioase este scos în focul și întunericul acela mai din afară.
18. De care lucru să fim izbăviți toți prin strălucirea și cunoașterea luminii nemateriale și veșnice a Schimbării la Față a Domnului spre slava Lui și a Tatălui Său fără de început și a făcătorului de viață Duh, a Cărora este una această strălucire, dumnezeire, slavă, împărăție și putere, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Aceasta este
prima (a 34-a) din cele două cuvântări ale Sf. Grigorie Palama la această
sărbătoare, probabil rostită în seara Praznicului Schimbării la Față, urmată de
omilia din timpul Liturghiei (a 35-a din cele păstrate în opera sa).
[1]
Traducere a Omiliei 34, prima la Schimbarea la Față, din ΕΠΕ 76, p. 352-379.
[2]
Vezi Sf. Grigorie Palama, Către Gavra 20, Scrieri 2, p. 347.
[3]
Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Față 12, PG 96,
564C.
al celui între Sfinţi Părintele nostru Epifanie, Episcopul Ciprului
Binecuvântat este Dumnezeu.
Podoabă a trupului este capul, care stă deasupra trupului, iar
podoabă a praznicelor e praznicul de astăzi. „Care este?”, zice. Prăznuim înălţarea lui Hristos cu trupul ca ceea ce se
arată plinirea praznicelor împărăteşti.
Căci, precum capul este cu înfăţişare luminată, aşa şi praznicul de astăzi străluceşte frumuseţea harului dumnezeiesc; însă cei mulţi, necunoscând măreţia acestuia, îl socotesc mai prejos. Şi, dacă voiţi a învăţa, aţintiţi-vă cu răbdare la mine mintea! Numai vă
rog să lucraţi împreună cu mine prin rugăciuni şi suflările cele de plumb domoliţi-le şi valurile bârfirii liniştiţi-le şi daţi-mi mie auzul neocupat. Căci, după înţeleptul Solomon, «cuvintele înţelepţilor întru odihnă sunt ascultate»(Eccl.
9:17). Aşadar praznicul cel dintâi e naşterea cea înfricoşată şi minunată după trup a lui Hristos. Căci
cum nu e minunată coborârea din ceruri a lui Dumnezeu la noi, dar mai degrabă
împreună-coborâre? Pentru că Stăpânul tuturor a socotit vrednică înfăţişarea robului de a o uni cu Sine şi Cel ce cuprinde toate a avea maică
săracă. Al doilea praznic e cel al Teofaniei, care are o privelişte cu mult mai mare decât primul. Căci la
primul praznic steaua a arătat pe Dumnezeu Cuvântul cel născut, iar la al
doilea praznic Ioan a strigat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii» (In. 1:29). Şi Tatăl a întărit mărturia Celui botezat, strigând din cer:
«Acesta este Fiul Meu ce iubit, întru Care am binevoit» (Mt. 3:17).
Însă nici atunci nu a fost întreagă dobândirea întregii înţelepciuni deoarece trupul muritor încă nu
primise prin Înviere nemurirea. Al treilea praznic după patima cea mântuitoare,
Învierea, face vii prin botezul sângelui Lui pe cei ce străfulgerează de lumină
şi sunt renăscuţi prin apă şi prin Duh Sfânt. De aceea chiar şi lumea căzută a sculat-o şi pe Adam, cel ce a căzut de demult, l-a
învrednicit de viaţă
veşnică. Prin lemn a mâncat Adam moarte, prin
lemnul crucii viaţă lumii se dăruieşte. Şi acesta s-a arătat mai slăvit decât
praznicele de dinainte deoarece întru el moartea, omorând prin moarte moartea,
a adus viaţă veşnică celor muritori. Însă nici acesta nu avea plinătatea
bucuriei, ţinând pe pământ pe Cel înviat. Şi cel al Cincizecimii are bucurie mare şi mai presus de cuvânt, în care s-a dat
apostolilor Duh Sfânt; dar astăzi, în ziua Înălţării, toate s-au umplut de veselie. Deschizând
cerurile cele luminoase şi
urcând văzduhul cel din părticele mărunte şi pe cel din pământ în buclele cele cereşti înnodându-l şi toate firile îngerilor stârnindu-le
spre neîncetată bucurie, străină privelişte ne-a arătat, trupul nostru ridicat pe tron împărătesc. Unde
sunt cei ce se îndeletnicesc cu hipodromurile şi iubesc măiestria vizitiilor? Veniţi, vedeţi hipodrom uimitor, Creatorul zidirii ţinut în car omenesc, nu pe pământ râpos
mânând, ci suindu-Se în chip nou pe drumuri eterice şi zorindu-se să ia loc în sânurile cele
cereşti şi depăşind pe
Veliar, răsturnându-l cu putere.
Însă copiii iudeilor cei zavistnici, auzind adevărul, că
Hristos S-a înălţat la ceruri, vrând să facă să pălească
minunea cea uimitoare a dreptăţii
lui Ilie, îl aduc pe Ilie, spunând: Ce vă daţi în vânt, creştinilor, că S-a înălţat Hristos, precum spuneţi? Căci şi Ilie, om fiind, învrednicindu-se de o
slavă asemănătoare, s-a înălţat
la ceruri. Către aceştia ne
adresăm cu îndrăzneală: Pentru ce, o, iudeilor, prădaţi cărţile şi nu vedeţi cele scrise în ele cu amănunţime? Pentru ce citiţi şi nu cunoaşteţi? Căci ce zice dumnezeiasca Scriptură? «Şi s-a înălţat Ilie întru cutremur ca la cer» (4Rg.
2:11); iar «ca la cer» are o înţelegere
nedesluşită, iar „la cer” arată vădit adevărul.
Iar că nici Ilie, nici altcineva nu s-a suit la cer decât Singur Cel ce S-a
coborât din cer, Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu, El Însuşi a spus-o despre Sine, încredinţându-le pe toate: «Nimeni nu s-a suit în
cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In. 3:13), Păstorul cel bun, Care, lăsând
cele nouăzeci şi nouă de oi ale îngerilor în munţii cereşti şi oaia cea
rătăcită aflând-o şi purtând-o pe umeri şi la limanul cel ceresc aducând-o,
Părintelui Său aducând-o ca dar, spune:
„Aflat-am, Tată, oaia cea rătăcită, pe care, înşelând-o şarpele cel viclean prin măiestriile sale,
a rătăcit-o şi i-a arătat căi rele şi a murdărit cu tina politeismului curăţia dumnezeieştii cunoştinţe. Văzându-o,
deci, că se înăbuşă în mocirla vieţii, am răpit-o degrabă la dreapta
dumnezeirii Mele şi am spălat-o cu milostivirile
îndurărilor în curgerile Iordanului şi,
miruind-o cu buna mireasmă a Sfântului Duh, am sprijinit-o prin Înviere, făcând
vrednică de dumnezeirea Ta pe cea străină, pe oaia cea cuvântătoare”.
Astăzi diavolul se jeluieşte de înfrângerea casei sale, văzând
trupul nostru suindu-se la ceruri; astăzi păcatul e dezlegat ca un fum prin
Înălţarea lui Hristos Iisus; astăzi diavolul
se tânguieşte, spunând: „Ce voi face, nenorocitul? Răpind
de la mine pe toţi cei din veac ca un şoim iute, deşert m-a făcut şi, tăindu-mi din toate părţile aripile, m-a azvârlit la pământ. M-a
amăgit Fiul Mariei. N-am ştiut
că Dumnezeu Se ascunde în trup omenesc. L-am văzut îmbrăcat în trup omenesc şi, socotindu-L om simplu, i-am mişcat pe iudei împotriva Lui şi pe cele ce nu cutezam să le răpesc prin
mine însumi, pe acestea le-am lucrat prin iudei. Mii de cleveteli am născocit,
tot felul de ocară am gândit asupra Lui; cu trestie şi cu burete L-am adăpat; cu spini am
încununat capul Lui; cu palme L-am necinstit, pe cruce prin cuie L-am pironit;
la sfârşit de moarte dându-L, ca şi cum aş fi biruit, am prăznuit cu iudeii. Dar,
văzând că S-a ridicat a treia zi, precum a zis mai înainte, ca şi cum aş fi primit un pumnal în inimă, am căzut;
dar, văzându-L că mănâncă şi
bea, iarăşi I-am pregătit altă cruce. Însă, pe când
cugetam acestea în sine, Îl văd pe El cu slavă urcându-Se la cer, de unde eu cu
ruşine am căzut. De aceea şi Psalmistul, de multă vreme striga,
spunând: «Toate neamurile bateţi
din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, că
Domnul e Preaînalt, Împărat înfricoşător,
mare peste tot pământul»(Ps. 46:2); şi
iarăşi: «Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,
Domnul în glas de trâmbiţă»(Ps. 46:5). Vreau să-L prind şi, ca un plumb, cad jos; voiesc să-L apuc
şi mă văd în chip nevăzut cu mâinile la
spate.
Ce voi face, nefericitul? M-a aruncat de pretutindeni. Din cer
ca pe o piatră prea mică m-a azvârlit jos, pe pământ. Căzând pe pământ, am vrut
să mă ascund în ape; şi,
aflându-mă ascuns în curgerile Iordanului, ca pe un balaur, prinzându-mă, m-a
biciuit. Vreau să stăpânesc şi
pământul – şi toate, ca păzitoare ale legii stăpâneşti, strigă glasul cel împotriva mea: «Al
Domnului este pământul şi plinirea
lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea» (Ps. 23:1). Cutremurul a
arătat că este al Domnului. Căci pământul, care poartă numele Domnului, s-a
învolburat cu tremur de neîndurat, fiind biciuit pentru neorânduiala fiilor
lui, ca şi cum şi-ar deschide gura pentru fracturile
stihiilor, striga mărimea durerii celei ascunse; şi, cruţând pe cei ce au păcătuit, ca o mamă
pentru fii, se roagă: «Cine va grăi puterile Domnului? Auzite va face toate
laudele Lui? Al Domnului este pământul şi plinirea lui». Căci trupul cel plăsmuit din pământ l-a
unit cu Sine Hristos şi l-a aşezat în ceruri. Vine diavolul, voind să-l
murdărească prin curvie. Însă, având ca paznic neadormit ochiul sufletului, să
nu îngădui tâlharului să strice ochiul minţii ca, îndrăznind în faţa lui, să zică: „Nu mă fac vânzător al moşiei Stăpânului. Căci al Domnului e
pământul şi Biserica lui Hristos cea cultivată
pretutindeni de ploaia cea cerească şi
care aduce lui Hristos roadă pururea înverzită treizeci [şi şaizeci] şi
o sută. «Ieşit-a, zice, semănătorul să semene» (Mt.
13:3) şi una a căzut lângă cale, amăgirea
elinească. Şi au venit păsările, răpitorii cei
înfometaţi ai demonilor, şi au mâncat-o. Alta a căzut pe loc
pietros, zic de voirea cea cu chip aspru a iudeilor, şi îndată a răsărit vlăstar prematur şi fărădelege. Căci astfel este felul
iudeilor. Căci în pustie, pe când li se dădea Lege, au grăit către Moise:
«Toate câte le-a zis Dumnezeu le vom face şi le vom asculta»(Iş. 19:8). Şi cei ce au făgăduit acestea s-au
închinat la un viţel fără de suflet şi au cinstit mai mult pe cel mort decât
pe Dumnezeu cel viu. Alta a căzut între spini, ereziile cele cu ţepi tari şi cu limbi hulitoare, care înăbuşă sămânţa evlaviei în fiecare zi. Alta a căzut pe
pământ bun, Biserica lui Hristos cea prielnică, care aduce roadă treizeci şi şaizeci şi
o sută. Treizeci e jugul întregii înţelepciuni;
şaizeci e al fecioriei cu înfăţişare îngerească; o sută e al dumnezeieştii dreptăţi, al curăţiei şi al vitejiei mucenicilor. Căci
propovăduitorii bunei credinţe,
bine vestind tuturor venirea Domnului cea de pe urmă, au spus: «Aşa va veni, în ce fel L-aţi văzut ridicându-Se» (FA 1:11). Căci au
văzut doi bărbaţi în veşminte albe. Doi, ca să fie crezut
adevărul; bărbaţi, ca să-i întărească în bărbăţie pe ucenici, îmbrăcaţi în alb, ca să strălucească gândurile
ascultătorilor. Deci ce-au propovăduit cei ce au văzut? Bărbaţi israeliteni, ce staţi privind la cer? Ce vă aţintiţi privirea la cer? Mai degrabă, văzând pe
Făcătorul cerului, gândiţi-vă
la măreţia Celui ce-l ţine şi vă minunaţi de pogorământul iubirii Lui de oameni,
că, unind cu Sine pe omul cel pământesc, l-a arătat cetăţean ceresc şi locuitor al cerului l-a aşezat. Vai, unde s-a suit cel ce şedea jos! Ce staţi privind la cer?
Aşa va veni. Aşa. Cum? Fiind îmbrăcat cu trupul nostru şi punând înainte coasta cea străpunsă cu suliţa ca să privească iudeii la Cel pe Care L-au împuns; iar noi vom fi învredniciţi a vedea faţa Lui cu îndrăzneală şi vom dobândi bunurile făgăduite cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[Text publicat inițial în revista Glasul monahilor, mai-iunie 2005, traducere din greaca veche de Ierod. (Ierom.) Lavrentie]
În pericopa evanghelică ce se citește în Duminica Tomei, prima de după Paști, se relatează faptul că Hristos cel înviat a dăruit ucenicilor Săi prin suflare asupra lor puterea de a lega și dezlega păcatele. Este vorba despre Taina Spovedaniei. Pentru că este un har, acesta trebuie înțeles cum se cuvine, în chip ortodox, nu catolic-legist, judecătoresc. O bună prezentare a acestui aspect se găsește în Epistolele despre spovedanie ale Sf. Simeon Noul Teolog. În ele este descrisă lucrarea pe care sunt însărcinați duhovnicii să o facă în sufletele celor ce se mărturisesc. Epistola a 2-a, pe care o redăm aici, prezintă ce este dator să facă cel care se pocăiește, cum trebuie să-și ducă epitimia primită eventual la spovedanie pentru păcatele sale pentru a ajunge la dezlegarea lor, care constă în dobândirea părerii de rău pentru ele cu zdrobire de inimă, adică tocmai contrariul împietririi produse de fărădelegi.
Un aspect important: Această scrisoare punctează un lucru esențial în viața duhovnicească, anume că dezlegarea de păcate nu se produce în momentul rugăciunii formale pe care o rostește duhovnicul la finalul spovedaniei, ci abia când dobândim cugetul smerit, simțământul lăuntric de pocăință, zdrobire și străpungere. Spovedania, legarea și dezlegarea păcatelor tocmai aceasta urmăresc, sunt mijloace prin care este lucrată curățirea duhului, a cugetului.
Pocăința fiului risipitor
Despre pocăinţă şi care sunt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întâi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei
Suntem învăţaţi de
dumnezeieşti le Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să
deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne
încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor (canonisirii, n.n.) pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încât nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebuie să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă, şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pământ şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Prorocul David, deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă, socotindu-se în el însuşi că L-a mâniat pe Stăpânul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atât de multe şi de nenumărate şi
binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plângând şi
mâhnindu-se [Ps 34, 14; 37, 7; 41,
10; 42, 2], cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a
lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în
suspinul inimii lui şi celelalte asemenea, pe care ne învaţă în fiecare zi
psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi când se pocăia,
deşi era împărat şi avea grijă de atâta popor, de femei şi copii, de casă şi de
împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe
care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tâlharul şi
desfrânata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat [risipitor]
care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrânatele şi cu vameşii? Din ce
fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor?
Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la
milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească
făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea
şi străpungerea [inimii] lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din
adâncul sufletului lor şi de la osândirea conştiinţei lor; fiindcă venind la
simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osândit pe sine
însuşi şi a plâns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest
lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi
şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi
nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă
iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva
[Ef. 2, 9], ci din iubirea lui
Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem
însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne
pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi
păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum câinele la vărsătura lui [2 Ptr. 2, 22]. Dar a ne păzi noi să nu
cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem
strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija şi,
dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri
gândiţi cu mintea [inteligibili] demoni. Căci, pentru că am fost prinşi mai
înainte de vrăjmaşul prin păcate şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut
supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim târâţi şi de asemenea pofte şi
plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip
vrednic de milă şi ticălos pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului
nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpânului nostru
Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe
care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întâmple şi să nu păţim un asemenea
rău, trebuie să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru
fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David:
„Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am
urât” [Ps. 118, 128]; şi
împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a
înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva
trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecului postul;
împotriva iubirii de plăcere înfrânarea, împotriva băuturii multe băutura
puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi
atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea.
Căci, dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte ca să nu
le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei
patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru
că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea
obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza
fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se
pocăiesc pentru mântuirea lor.
Pe lângă cele pe care
ţi le-am scris până acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce
trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lângă acestea, şi care sunt următoarele:
Când se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei
chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor
şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele
tale şi să plângi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să
intri în biserică, şi când vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc
şi să spui “Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50: ,,Miluieşte-mă, Dumnezeule,
după mare mila Ta!” şi “Doamne miluieşte!” de cincizeci de ori
şi “Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!” tot de cincizeci de ori,
după care să spui Psalmul 6: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici
cu urgia Ta să mă cerţi!” şi “Doamne, câte am păcătuit cu lucrul, cu cuvântul
şi cu gândul, iartă-mă!” pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci
douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne,
brânză, ouă, peşte, vin și lapte, după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul
Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănânci carne,
nici brânză, nici ouă, dar din celelalte să mănânci cu măsură şi înfrânare, iar
rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi.
Iar în Postul Mare să nu guşti lapte (probabil ulei, n.n.) şi vin toată
săptămâna, afară de sâmbăta şi duminica, ci să-ţi chinui trupul pe cât e cu
putinţă, precum e potrivit unor creştini care vor să se mântuiască, iar rugăciunea
ta să o dublezi şi în aceste patruzeci de zile, ca şi în celelalte posturi, cum
am spus mai înainte. Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de
la pâinea binecuvântată, adică de la anafură, cât timp gândul și socotinţa ta
se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi până ce vei
dobândi socotință tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi
nu vei urî păcatul în chip desăvârşit. Iar când te vezi pe tine însuţi că ai ajuns
la această stare bună, că ai urât păcatul în chip desăvârşit şi socotinţa ta
s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărârea să te
abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu
credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pâine şi un simplu vin,
ci cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Şi, făcând aşa, te vei face părtaş al
slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvârşită a păcatelor tale şi
vei dobândi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al
zilei [1 Tes.5, 5]. Vezi
ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita
pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, căci atunci când te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi
te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicându-te fără
milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrânării tale dintâi;
şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei
fi osândit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: „Oricine
va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, vinovat va fi
faţă de Trupul şi Sângele Domnului” [1Cor. 11, 27], adică va primi aceeaşi osândă cu aceia care L-au
răstignit.
Nu-ţi scriu mai multe decât cele pe care ţi le-am scris, temându-mă să nu te plictisesc. Tu însă, frate, dacă vei face şi mai multe decât acestea, te vei folosi şi-ţi vei da sufletului tău bunătăţile cele veşnice. Căci cele pe care ţi le-am spus nu ţi le-am scris să le faci pentru că-ţi dau curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor, ci ţi le-am scris pentru că îţi aduc aminte de păcatele tale, fiindcă dacă aş şti că te vei întrista pentru ele nici acestea puţine nu le-aş fi scris iubirii tale. Vreau de la tine numai să te rupi de obişnuinţa păcatului şi de faptele cele nelalocul lor, ruptură şi abţinere pe care te rog mult să o păzeşti. Şi, dacă îţi e cu putinţă să faci aceasta fără alte sudori şi osteneli, voi fi mulţumit şi numai cu aceasta. Şi scrie-mi încontinuu despre sănătatea ta, ca să văd credinţa şi iubirea pe care le ai faţă de mine şi să-mi aduc aminte de tine încă şi mai fierbinte şi cu mai multă râvnă atunci când îmi întind mâinile mele spre Dumnezeu eu, nevrednicul. Harul lui Dumnezeu să fie cu duhul tău. Amin.
(Din cartea Sf. Simeon
Noul Teolog, Scrieri III, Imne, Epistole,
Capitole, Ed. Deisis, Sibiu, 2001)
În Joia Mare (din Săptămâna Patimilor de anul acesta), când Biserica prăznuiește Cina cea de Taină, a fost publicată o cuvântare a Sf. Ioan Gură de Aur despre Sfintele Taine în traducere neo-greacă. Textul este foarte important și binevenit chiar și pentru perioada pascală a Săptămânii luminate, drept aceea este potrivit de citit în aceste zile. Deocamdată ne mulțumim cu această traducere, care nu are o trimitere precisă de unde a fost luată, dar, în caz că va fi găsit fragmentul în greacă veche, va urma o îmbunătățire a formei finale prin verificarea cu originalul. Am adăugat și un pasaj pe aceeași temă dintr-o altă omilie, care completează ideile și întregește învățătura despre Sfintele Taine.
În contextul lipsirii de slujbe și de Împărtășanie din cauza epidemiei actuale, este cu atât mai bine să conștientizăm fiecare cum ar fi trebuit să prețuim Trupul și Sângele lui Hristos și cât de mult ar trebui să ținem să avem parte de Ele mai ales în cazul amenințării cu boală (molimă).
Dacă vine clipa dumnezeieștii Împărtășanii și este vorba să te apropii de Sfânta Masă, crede neclintit că acolo este prezent Hristos, Împăratul a toate. Când vezi că preotul îți oferă Trupul și Sângele Domnului, nu socoti că preotul face aceasta, ci crede că mâna care se întinde este a lui Hristos. Cel Care a strălucit cu prezența Lui masa de la Cina cea de Taină, Acesta și acum împodobește Masa dumnezeieștii Liturghii. Este prezent concret și cercetează intenția fiecăruia și observă cine se apropie cu evlavie potrivită cu Sfânta Taină, cine cu conștiință rea, cu gânduri murdare și necurate, cu fapte întinate.
Deci meditează și tu ce cusur ai îndreptat, ce virtute ai săvârșită, ce păcat ai stins prin mărturisire, în ce te-ai făcut mai bun. Dacă te înștiințează conștiința ta că te-ai îngrijit suficient de cicatrizarea rănilor sufletești, dacă ai făcut ceva mai mult decât postul, împărtășește-te cu frică de Dumnezeu! Altfel, stai departe de preacuratele Taine. Și, când te curățești de toate păcatele tale, atunci să te apropii.
Deci să veniți la dumnezeiasca Împărtășanie cu frică și cutremur, cu conștiință curată, cu post și rugăciune. Fără să vă agitați, fără să vă călcați în picioare și să îmbrânciți pe cei de alături. Pentru că aceasta constituie cea mai mare nebunie și cea mai mare desconsiderare a Sfintelor Taine.
Spune-mi, omule, de ce faci agitație? De ce te zorești? Poate te presează nevoia să-ți faci treburile tale? Și oare te-a prins gândul că ai treburi în ceasul când mergi să te împărtășești? Nu cumva ai sentimentul că ești pe pământ? Socotești că te afli cu oamenii, și nu cu cetele îngerilor? Dar așa ceva este dovada unei inimi împietrite…
Cât de des să ne împărtășim?
Există și alt subiect: Mulți se împărtășesc o dată pe an, alții de două ori, alții de mai multe ori. Pe care din ei îi vom aproba? Pe cei ce se împărtășesc o dată, de multe ori sau de puține ori? Nici pe cei o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puține ori, ci pe aceia care se apropie de Sfântul Potir cu inimă curată, cu viață nepătată. Aceștia să se împărtășească mereu! Ceilalți, păcătoșii nepocăiți, să stea departe de preacuratele Taine pentru că altfel își pregătesc judecată și osândă pentru ei înșiși.
Sfântul Apostol spune: «Cine mănâncă Pâinea și bea Paharul Domnului într-un mod nepotrivit se face vinovat de păcat față de Trupul și Sângele Domnului, provocându-și osândă» (1Cor. 11:27, 29). Adică va fi chinuit atât de sever, ca și răstignitorii lui Hristos, de vreme ce aceia s-au făcut vinovați de păcat față de trupul Lui.
Mulți dintre credincioși au ajuns într-un asemenea punct de desconsiderare a Sfintelor Taine, încât, deși sunt plini de răutăți nemăsurate și nu se îndreaptă deloc pe ei înșiși, se împărtășesc de sărbători nepregătiți. Fără să știe că sărbătoarea nu este o condiție pentru dumnezeiasca Împărtășanie, ci, după cum am zis, conștiința curată. Și, precum cel care nu simte nici o răutate în conștiința lui trebuie să vină la dumnezeiasca Împărtășanie în fiecare zi, așa și cel care este împovărat cu păcate și nu se pocăiește trebuie să nu se împărtășească nici de Praznic.
De aceea vă și rog iarăși pe toți să nu vă apropiați de dumnezeieștile Taine așa nepregătiți și deoarece ar cere-o praznicul, ci, dacă vă decideți vreodată să luați parte la dumnezeiasca Liturghie și să vă împărtășiți, să vă curățați de răutăți pe voi înșivă cu multe zile înainte, cu pocăință, cu rugăciune, cu milostenie, cu îngrijire de cele duhovnicești.
Multe ca acestea se fac şi astăzi. Fiindcă preoţii nu ştiu pe cei păcătoşi şi nevrednici a se împărtăşi de Sfintele Taine, Dumnezeu face aceasta de multe ori, căci îi predă pe aceia satanei. Când se întâmplă boli sau curse sau alte nenorociri de felul acestora, pentru aceasta se întâmplă. Aceasta o şi spune Pavel, zicând: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (1Cor. 11: 30). Şi cum se întâmplă aceasta, zici tu, dacă noi ne apropiem de Sfintele Taine o singură dată în cursul anului? Apoi acesta este răul cel mare, că tu hotărăşti vrednicia apropierii de Sfintele Taine nu după curăţia cugetului, ci după intervalul de timp şi crezi că aceasta este evlavie, de a nu te apropia de multe ori în cursul anului de Sfânta Împărtăşire, neştiind că, dacă te apropii cu nevrednicie, fie chiar numai o dată, aceasta îţi pătează şi înfierează sufletul; iar dacă te-ai apropiat cu vrednicie, fie chiar şi numai o dată, ţi l-ai mântuit.
Îndrăzneală nu este a te apropia de multe ori în cursul anului, ci a te apropia cu nevrednicie, fie chiar şi o singură dată în tot timpul anului. Noi însă ne găsim în aşa stare de ticăloşie şi îndobitocire că, deşi în cursul anului facem mii de rele, totuşi pentru îndepărtarea de acele rele nu avem nici o grijă, ci credem că ne este de ajuns a nu îndrăzni să ne apropiem des de Trupul lui Hristos sau să ne apropiem cu batjocură, neînţelegând că cei ce L-au răstignit pe Hristos o singură dată L-au răstignit. Dar oare, fiindcă o singură dată L-au răstignit, păcatul lor este mai mic? Şi Iuda o singură dată a vândut pe Hristos! Dar cum? Oare faptul acesta l-a scăpat de răspundere? De ce faptul acesta să-l îndeplinim numai o dată şi la un anumit timp în cursul anului? Timp de apropiere să ne fie nouă curăţia cugetului. Nici o deosebire nu este între Paști şi Taina ce acum se săvârşeşte; unul şi acelaşi lucru este, fiind acelaşi har al Duhului, aşa că Paștile aceeaşi este. Ceea ce grăiesc acum o ştiţi voi, cei iniţiaţi în taine. Şi Vineri, şi Sâmbătă, şi Duminică, şi în ziua mucenicilor una şi aceeaşi Jertfă se săvârşeşte. „Căci de câte ori veţi mânca această Pâine şi veţi bea acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni.” (1Cor. 11: 26). Nu prescrie tu sau, mai bine zis, nu mărgini într-un timp anumit Jertfa cea fără de sânge. Apoi, zici tu, cum de se numeşte atunci Paști? Pentru că atunci a pătimit Hristos pentru noi.
Deci nimeni să nu se apropie de acea Jertfă în alt mod, iar de aceasta în altul, fiindcă o putere este, o valoare este, un har este, unul şi acelaşi Trup este; nu doar că aceea este mai sfântă decât aceasta sau că aceea este inferioară acesteia. Lucrul acesta îl ştiţi şi voi, nimic mai nou văzând aici, afară doar de vălurile (perdelele) acestea împodobite şi de strălucirea mulţimii. Zilele acelea au poate ceva mai mult decât acestea: atunci a început ziua mântuirii noastre, căci în acea zi S-a jertfit Hristos; dar în privinţa Tainelor, nici o altă preferinţă nu are una asupra celeilalte.
Şi apoi, când tu te apropii de hrana aceasta preţioasă, îţi speli gura; şi, când voieşti a te apropia de hrana cea duhovnicească, nu-ţi speli sufletul, ci te apropii plin de necurăţie? Nu sunt de ajuns, zici tu, cele patruzeci de zile de post pentru a curăţi de păcate chiar şi pe cel mai încărcat cu ele? Ce folos este, spune-mi, când cineva, voind a curăţi un loc, aruncă acolo mirodenii, iar după câtva timp de la aruncarea mirodeniilor el pune bălegarul; oare n-a dispărut mirosul cel plăcut? Aceasta se petrece şi cu noi. Ne-am făcut vrednici de a ne apropia de cele sfinte după puterea noastră, apoi iarăşi ne murdărim pe noi înşine. Aceasta o spunem şi pentru cei ce pot să se cureţe în timpul celor patruzeci de zile.
Deci, iubiţilor, să nu ne lenevim spre mântuirea noastră. „Ca un câine care se întoarce unde a vărsat, aşa este omul nebun care se întoarce la nebunia lui” (Isus Sirah 34, 26; Pildele lui Solomon 26: 11). Vă rog să vă străduiţi, ca să nu rămână zadarnică osteneala noastră. Căci numai astfel ne vom putea învrednici de bunurile cele făgăduite nouă. Cărora fie cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Şi a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri şi a pus acolo pe omul pe care l-a
plăsmuit (Fc.
2:7).
Să înţelegem, o, ascultătorilor, sădire vrednică de
Dumnezeu şi rai cuviincios iubirii de frumuseţe (filocalie) a Unui Ziditor ca
Acesta şi atât de mare! În cele de mai înapoi s-a zis: „Să răsară pământul
iarbă verde şi pomul roditor care încolţeşte sămânţă să facă rod! Şi s-a făcut
aşa” (Fc. 1:11). Iar aici iarăşi spune: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden”. Dacă
raiul ar fi fost plin de copacii cei obişnuiţi, ar fi avut cu adevărat
întemeierea de la facerea cea dintâi a plantelor şi pomii care au fost sădiţi
mai apoi în el n-ar fi avut trebuinţă de o sădire mai aleasă a lui Dumnezeu.
Dar acum se arată chiar din Scriptură că felurimile soiurilor de plante care au
fost făcute cu măiestrie de Dumnezeu Însuşi mai apoi în rai sunt altele mult
mai diferite cu chipul şi cu gustul decât cele ce au fost date afară de la sine
din pământ.
2. Căci zice: Şi
a făcut Dumnezeu să mai răsară din pământ tot copacul frumos la vedere şi bun
la mâncare (Fc. 2:9). Căci, precum l-a învrednicit pe om de o plăsmuire mai
aleasă decât celelalte animale, aşa a făcut şi petrecerea omului să fie lucru
chiar al mâinii Sale, alegând loc îndemânatic şi care covârşea toată zidirea,
neîntunecat datorită înălţimii, minunat cu frumuseţea, neclintit cu aşezarea,
strălucit prin covârşirea asupra tuturor şi pentru că străluceşte toate
răsăriturile stelelor, fiind împresurat cu văzduh străveziu şi având prea
plăcută şi prea bună rânduială a vremurilor. Acolo deci a sădit Dumnezeu raiul,
unde nu era silă a vânturilor, nici nepotrivire a vremurilor, nici grindină,
nici furtuni, nici vifore, nici trăsnete, nici îngheţare de iarnă, nici
umezeală de primăvară, nici arşiţă de vară, nici uscăciune de toamnă, ci bună
închegare şi conglăsuire paşnică a vremurilor. Fiindcă fiecare era împodobită
cu frumuseţea sa şi nu era ameninţată de vecina. Că nici vara nu făcea vătămare
florilor de primăvară alergând ea poate mai înainte de vremea sa, nici iarăşi
roadele cele de vară şi cele de toamnă nu cădeau jos şi se stricau, fiind
lovite de multe ori din cauza neorânduielii văzduhului. Toate vremile dănţuiau
cu bună rânduială împrejurul locului aceluia, fiind împletite unele cu altele
şi legate lin şi fără de mâhnire şi aducând fiecare bunătăţile ei în vremea sa,
prea bune şi nevătămate. Încă şi pământul acela era gras şi moale, curgând cu
adevărat miere şi lapte, şi bine tocmit spre toată facerea de roade, plin de
ape prea roditoare. Apele erau frumoase şi plăcute şi foarte subţiri şi
limpezi, având multă frumuseţe la vedere şi dăruind mai mult folos decât
veselie.
3. Deci mai întâi a făcut locul acela vrednic de
primirea plantelor lui Dumnezeu, apoi a sădit într-însul frumuseţi de multe
feluri ale pomilor, care dăruiau vedere prea veselitoare omului şi desfătare
prea plăcută. Cum să-ţi pot aduce chiar de faţă frumuseţile patriei de unde ai
căzut ca să te pot slobozi din izgonire, durându-te după vrednicie pentru
lipsirea de acestea, şi iarăşi să alergi către cele cu adevărat bune şi
frumoase şi neamestecate cu cele rele şi de întristare?
4. Căci şi aici sunt livezi verzi şi frumoase la
vedere, însă închipuie-ţi cu gândul ceva mai de bucurie decât aceasta: cum se
ascunde aici trandafirul cu spinul, având neplăcerea împreunată cu bucuria şi
dându-ne mărturie pe scurt că toate cele frumoase ale vieţii de aici sunt
amestecate cu cele de întristare. Căci, într-adevăr, nici una din bunătăţile
omeneşti nu este chiar curată, ci în orice veselie lumească este înfiptă îndată
întristarea: la nuntă văduvia, în hrănirea fiilor grija, la naşterea de fii
buni moartea, lângă slăviri necinstirile, în desfătări pagubele, lângă sănătate
boala. Înflorit este trandafirul, dar îmi pricinuieşte posomorâre. Căci, de
câte ori văd floarea, îmi aduc aminte de păcatul meu pentru care a fost osândit
pământul să-mi răsară spini şi pălămidă. Şi aici splendoarea florilor de
primăvară stă puţină vreme pentru că, atunci când le dorim noi, ne lasă. Căci
n-am apucat a le culege şi s-au veştejit în mâinile noastre. Dar acolo floarea
nu străluceşte puţină vreme, apoi dispare, ci are frumuseţea vreme îndestulată
şi veşnică şi nesfârşită bucurie. Buna mireasmă este fără de saţiu, vopseaua
frumoasă străfulgerează de-a pururea. Silniciile vânturilor nu o mâhnesc, nu o
veştejesc lunile cele noi, nu o îngheaţă gerurile, nu o usucă arşiţa soarelui,
ci este duh măsurat care dă o oarecare adiere subţire şi plăcută şi care suflă
uşor şi blând asupra lor şi păzeşte splendoarea lor neîmpilată de vreme şi neveştejită.
5. Iar frumuseţile plantelor, vrednice şi acestea de
crearea şi sădirea Celui ce le-a sădit, câte sunt uscăcioase şi câte sunt cu
desişuri, cele ce au numai o singură ramură, cele cu multe ramuri, cele cu
ramurile înalte, cele înverzite din toate părţile, cele ce leapădă frunzele,
cele ce au pururea frunze, cele ce se golesc, cele pururea înverzite, cele
roditoare, cele neroditoare, unele slujind la trebuinţă, iar altele folosind
spre bucurie. Toate deosebindu-se cu mărimea şi cu frumuseţea, fiind umbroase
cu ramurile, înfrunzite din toate părţile cu frunzele, încărcate cu roadele,
împlinesc altora altă trebuinţă şi înfrumuseţare cu îndestulare. Căci multă
este splendoarea fiecăreia din roadele acestea şi mai multă iarăşi decât
frumuseţea este utilitatea.
6. Care cuvânt va înfăţişa covârşirea acelei
plăceri? Căci, de va compara cineva cele de acolo cu cele de aici, mai degrabă
le va ocărî cu asemănarea decât îţi va arăta vreo luminare din acea înfăţişare.
Fiindcă chipul este mult scăzut faţă de adevărul lucrului închipuit. Toate sunt
desăvârşite, toate coapte la vreme, nu crescute puţin câte puţin. Căci nu cresc
din floare spre deplinătate cu timpul, ci sunt răsădite de la sine cu
deplinătatea lor. Şi sunt săvârşiri ale firii, nu ale îndemânării omeneşti.
7. Acolo sunt şi specii de felurite păsări care prin
floarea aripilor şi prin ciripitul glasului bucură cu o oarecare minunare ce se
adaugă la cele ce se văd ca să se ospăteze omul prin toate simţurile, pe unele
văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, iar pe altele
mirosindu-le şi din altele gustând. Erau şi vederi de animale de uscat de multe
feluri împreună cu păsările, care erau toate blânde, toate obişnuite
întreolaltă, ele auzeau şi grăiau cu bună pricepere. Nu era atunci înfiorător
şarpele, ci domol şi blând, nefăcând valuri sălbatice şi netârându-se pe faţa
pământului, ci păşind înalt pe picioare. De acest fel erau delicate şi toate
celelalte animale necuvântătoare câte acum sunt nedomesticite şi nedomolite.
Deci acolo l-a pus Dumnezeu pe omul pe care l-a plăsmuit. În alt loc l-a
plăsmuit şi acolo l-a băgat. Căci, precum Dumnezeu adică i-a făcut întâi pe
luminători, apoi i-a pus pe tărie, aşa şi pe om l-a plăsmuit ţărână din pământ,
apoi l-a pus în rai. Şi însemnează că nu s-a zis „pe care l-a făcut”, ci „pe
care l-a plăsmuit”. Căci expresia „pe care l-a făcut” arată pe cel după chip şi
acesta este netrupesc, iar lucrul cel netrupesc nu se scrie şi nu se circumscrie
în vreun loc. Totuşi făptura urmează neapărat plăsmuirii, adică trupului îi
urmează sufletul. Căci trebuie să fie împreună cel alcătuit. Însă merge înainte
locul trupului, iar sufletul se închide ca urmare într-un loc prin ţinerea sau
amestecarea cu trupul, dar nu prin firea cea obişnuită, adică prin fiinţa cea
înţelegătoare[1].
8. Oare te-am veselit cu povestirea frumuseţilor
raiului sau mai mult te-am întristat prin asemănarea cu cele stricăcioase?
Căci, cugetând mintea ta cu adevărat lucruri înalte şi care sunt mai presus de
lume, ca ceea ce are petrecerea în ceruri şi priveşte spre vrednicia cea de sus[2],
gândea la cele făgăduite şi lua seama să audă ceva din bunătăţile cele
făgăduite nouă, „pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit,
nici la inimă de om nu s-au suit” (1 Cor. 2:9). Deci cine să le povestească,
dacă ochiul nu le-a văzut? Dacă urechea nu le-a auzit, cum le va primi a ta?
Dacă la inimă de om nu s-au suit, cum le va încăpea mintea noastră? Deci nu le
scoatem afară nici pe cele trupeşti, dar le căutăm pe cele duhovniceşti[3].
Căci, precum în Lege era ceva simţit, dar făcea şi închipuire a ceva înţeles,
aşa şi raiul îl înţelegem şi trupeşte, dar îl tâlcuim şi duhovniceşte.
Deci a sădit
Dumnezeu rai în Eden spre răsărituri. Numele plantelor a fost trecut sub
tăcere, dar locul în care l-a sădit a fost arătat. Adică în desfătare, căci
Eden se tălmăceşte desfătare.
8. Deci, oare, numeşte desfătarea cea prin gură,
care se dă pântecelui şi al cărei sfârşit îi este şezutul? Şi a dat desfătarea
cea pieritoare? Asta este harul cel de la Dumnezeu pentru om, umplerea
pântecelui şi bunăstarea trupului şi revărsarea care pricinuieşte plăcere? Sau
a zice aceasta nu este nici lucru bine-credincios. Căci acest lucru este prilej
de neînfrânare şi ocară şi de toate cele oprite deodată, adică a îngrăşa prea
tare trupul şi a cufunda sufletul care locuieşte într-însul în mulţimea
mâncărurilor şi a-l face lesne plecat spre tot păcatul.
9. Aşadar, se cuvine să înţelegem altă desfătare,
vrednică de Dumnezeu, ca şi sădirea să se socotească cuviincioasă lucrării lui
Dumnezeu. Care desfătare deci, poate să fie potrivită sfinţilor?[4]
Ascultă pe cel ce zice: „Desfătează-te de Domnul şi-ţi va da ţie cererile
inimii tale” (Ps. 36:4).
10. Deci, de vreme ce nemărginită este felurimea
virtuţii şi neurmată frumuseţea, fiindcă are începutul de la înţelepciunea cea
de multe feluri a lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a scris că a sădit Dumnezeu rai nu spre răsărit, ci
spre răsărituri. Căci fiecare din
plantele cele sădite de Domnul străfulgera, fiind împodobită cu a sa lumină a
virtuţii. Acolo sunt „pornirile râului celui ce veseleşte cetatea lui Dumnezeu”
(Ps. 45:4), iar într-alt loc (al Scripturii) se numeşte „pârâu al desfătării” (Ps.
35:9), care hrăneşte şi creşte frumuseţile acelor plante gândite[5].
Acest lucru se zice şi în cuvintele ce urmează ale Scripturii: râu care iese din Eden ca să adape raiul (Fc.
2:7). Deci în cele de dinainte s-a scris că, după ce a împlinit mai întâi
zidirea, a adus apoi aşa într-însa pe om spre cârmuire şi stăpânire, iar acum
dimpotrivă, mai întâi l-a plăsmuit pe om şi atunci a sădit raiul. Iar pricina
este că acolo a fost ca să aducă înăuntru îndată pe stăpânul casei ca să umple
casa şi nu să-i dăruiască mai pe urmă îndestularea după ce l-ar fi zidit
sărman. Iar aici, fiindcă i-a dăruit împlinirea cea din propăşire[6],
l-a zidit într-alt loc şi mai pe urmă îl sălăşluieşte în rai ca să cunoască
covârşirea frumuseţii din el şi să se teamă de păgubirea căderii din el după ce
s-ar fi învăţat deosebirea vieţii de afară şi a petrecerii celei din rai din
compararea amândurora şi din înseşi ispitirea şi a uneia, şi a alteia.
11. Dar, ca să înţelegi sădire vrednică de mâna şi
lucrarea lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de cele zise de Domnul către ucenici în
Evanghelie: „Voi sunteţi viţele şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15:4), adică
sunteţi sădiţi de Dânsul. Dintr-acea sădire sunt şi cei sădiţi în casa
Domnului, precum este scris (Ps. 91:13), şi înfloresc în curţile Dumnezeului
nostru. Şi iarăşi acelaşi lucru şi la proorocul: „Eu am sădit vie aducătoare de
roadă, toată adevărată” (Ier. 2:21). Iar Pavel, următorul lui Hristos,
îndrăzneşte şi zice: „Pentru că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; ogorul
lui Dumnezeu sunteţi. Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a făcut să
crească” (1Cor. 3:9 şi 7). Încă şi dreptul de la David s-a asemănat „pomului
celui sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza
lui nu va cădea” (Ps. 1:3). Şi iarăşi: „Dreptul ca finicul va înflori” (Ps.
91:12) şi „via din Egipt o ai mutat, scos-ai afară neamuri şi o ai sădit” (Ps.
89:9). Aşadar, ispiteşte-te ca prin nişte învăţături ca acestea să vii la
înţelegerea raiului acela şi să ajungi şi tu la zorile dumnezeieştii lumini,
unde răsare lumina cunoştinţei, unde s-a sădit raiul desfătării[7].
Şi, măcar[8]
de vei şi înţelege vreun tărâm trupesc primitor de sfinţi, în care petrec toţi
cei ce au strălucit pe pământ în fapte bune, care s-au bucurat de harul lui
Dumnezeu după o răsplătire vrednică şi de frumuseţea cea adevărată şi fericită,
nu vei cădea nici aşa din asemănarea cea cuviincioasă pentru rai.
12. Deci acolo sunt înrădăcinate şi cu tărie înfipte
puterile cele bune, slujitoare sfinţilor, cărora a fost dat omul, fiind de
curând născut şi având trebuinţă de multă nevoinţă şi iscusinţă spre
desăvârşire. În locul în care este adunarea sfinţilor, în care sunt
răsăriturile luminii, în care este desfătarea sufletului, acolo a pus Dumnezeu
pe om. Deci, de eşti trupesc şi socoteşti mare îndulcirea din cele simţite, ai
zugrăvirea aceea a raiului celui trupesc şi săturarea cea prea plăcută.
Sârguieşte spre acestea, fiindcă acolo vei afla dăruire de neîncetată desfătare!
Iar de eşti duhovnicesc şi cugeţi cele mai înalte decât bucuriile cele
trupeşti, suie-te cu gândul către frumuseţile îngerilor, învaţă-te cu
de-amănuntul roadele dreptăţii care sunt într-înşii, vezi râul lui Dumnezeu cel
plin de ape, ale cărui porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu (Ps. 45:4), al
cărui meşter şi Făcător este Dumnezeu (Evr. 11:10)! Printr-acea cetate curge
râul acesta al lui Dumnezeu, care începe din Eden, care adapă raiul. Socotind
toate acestea cu înţelegerea, slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul acestora, Care
pentru tine şi pentru a ta plăcere a făcut bunătăţile cele atât de multe şi
atât de mari şi te-a învrednicit de o slavă ca aceasta, numai de te vei
întoarce pururea către Dânsul cu gândul şi vei înţelege de la Cine şi pentru
Cine am fost aduşi la fiinţă! Că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
[1] Deci
sufletul se amestecă nu cu ceva netrupesc, asemenea lui, ci cu ceva material,
faţă de care nu are atingere în mod normal. Legătura dintre trup şi suflet este
prin plăsmuirea, prin crearea Ziditorului. Este uimitoare prin faptul că ţine
laolaltă materia şi spiritul. De aceea şi este omul cununa creaţiei.
[2] Prin
minte ne asemănăm şi ne legăm de Dumnezeu şi de cele netrecătoare. De aceea şi
vrea ea să audă şi să cunoască cele ce o privesc pe ea, pe care nu le ştie din cauza
izolării ei în cele materiale.
[3] Raiul
este un loc văzut, cu plante, păsări şi copaci, ape, vânturi, dar urechea şi mintea
omului pământesc nu le poate gândi pentru că sunt împodobite toate cu o
frumuseţe duhovnicească, nevăzută, nematerială. Dacă nu pricepe cineva podoaba
netrupească din rai se poate spune că a pierdut înţelegerea lui. La fel după cum
pe un om îl cunoaştem cu adevărat după suflet, şi nu după trup. O statuie sau
un tablou sau o poză pot spune foarte puţin despre omul întruchipat în ele.
[4] Pentru
că neamul omenesc s-a lipsit de desfătarea cea duhovnicească, noi ne bucurăm
doar de bunătăţile cele materiale şi nu avem experienţa celor nevăzute. Dar la
început Dumnezeu a dat omului să se bucure cu adevărat nu numai de lucruri
materiale, ci şi de cele nemateriale. I-a dat viaţă să petreacă cu sfinţenie,
având îndestulare trupului şi toată desfătarea sufletească. Dumnezeu fiind duh,
pe toate le face duhovniceşti, pline de sfinţenie.
[5] În rai trupul
primea desfătare prin toţi pomii şi cele de acolo, însă cu mult mai mult se
împărtăşea de această desfătare sufletul. El era hrănit prin virtuţile lui Adam
de harul lui Dumnezeu, care adumbrea totul. Virtuţile sunt ca nişte răsaduri
înţelegătoare pe ogorul minţii, care aduc roade purtătoare de viaţă. Aşa cum
roadele materiale hrănesc trupul, tot aşa cele duhovniceşti şi gândite satură
şi înviorează sufletul.
[6] Omul
este făcut după chipul lui Dumnezeu, pe care-l lucrează ca să ajungă la
asemănare. Dumnezeu i-a dat omului să se zidească singur prin propăşirea în
virtute. Mai mult decât atât, el poate chiar muri, se poate strica prin
abdicarea de la grija de suflet.
[7] Este obiceiul
Sf. Vasile să explice prin citate scripturistice înţelesurile duhovniceşti.
Aici ne lasă pe noi să înţelegem şi lumina cea nematerială care luminează
mintea prin răsărituri.
[8] Se mulţumeşte şi cu o înţelegere mai plăpândă, dar care nu cade din adevăr.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi
a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă
să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci
cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al
cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar cum se va servi limba de înţelesuri? Tatăl era şi Fiul S-a născut. Nu zi:
Când?, ci alungă întrebarea! Nu căuta cum, căci nu e cu putinţă a se răspunde! Căci
„când” este temporal, iar „cum” face modul naşterii lunecos spre cele trupeşti.
Ţin să spun din Scriptură că e ca strălucirea faţă de slavă şi ca chipul faţă
de prototip. Totuşi, deoarece nu ţi-a potolit preocuparea gândurilor această
raţiune a răspunsului, voi alerga la negrăirea slavei şi voi mărturisi că modul
naşterii dumnezeieşti e neînţeles prin gânduri şi nespus prin vorbe omeneşti.
Nu spune: „Dacă S-a născut, nu era”, nici nu-ţi atrage cu viclenia vorbelor înţelesuri
vulgare, întinând adevărul cu închipuirile de aici şi mânjind teologia. A zis
că S-a născut ca să arate originea şi cauza Lui, nu ca să-L pună pe Fiul mai
apoi decât timpul. Să nu hoinărească mintea ta, fugind după veacuri mai vechi
decât Fiul, care nici nu sunt, nici n-au fost. Căci cum pot fi mai vechi
făpturile decât Cel ce le-a făcut? Căci cel ce e purtat imediat la aceasta de
înşiruirea cuvântului a uitat de ceea ce scapă observării. Să lăsăm, deci,
cuvintele despre naşterea aceea veşnică şi negrăită, gândindu-ne la faptul că
mintea e mai mică decât lucrurile, iar cuvântul e iarăşi mai lipsit decât cele
înţelese.
Trebuie, dar, să luăm seama cât de mare este
abaterea de la adevăr în privinţa cuvântului. Dacă mintea nu poate să străbată
până la firea celor imperceptibile, firea raţiunii pentru cele înţelese în
vreun fel este neputincioasă în egală măsură. Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu
între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor
şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci
prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu
din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi
unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată
omenitatea. Deci cum a venit, zice, prin Unul făclia la toţi? În ce fel e dumnezeirea
în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci nu
aleargă focul la fier. Rămânând mai presus de loc, îi împărtăşeşte din puterea
lui obişnuită, care nu se împuţinează prin împărtăşire şi plineşte întreg
împărtăşirea lui. Ca şi acesta, şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat din Sine «şi
S-a sălăşluit între noi», nici schimbare n-a suferit «şi Cuvântul trup S-a
făcut»(In. 1:14), nici cerul nu era gol de Cel ce-l înconjura, iar pământul a
primit în sânurile sale pe Cel ceresc. Să nu gândeşti vreo cădere a
Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc ca trupurile! Nici să-ţi imaginezi
că S-a schimbat Dumnezeirea Care Se coboară în trup, căci e neschimbat Cel
nemuritor. Deci cum nu S-a umplut, zice, Dumnezeu Cuvântul de neputinţa
trupească? Zicem că nici focul nu se împărtăşeşte de trăsăturile fierului. Fierul
e negru şi rece; totuşi, fiind înfierbântat, nu primeşte forma focului; se face
el strălucitor, nu înnegreşte focul şi el se învăpăiază, nu răceşte văpaia. Aşa
şi trupul omenesc al Domnului, el s-a împărtăşit de dumnezeire, n-a împărtăşit
Dumnezeirii neputinţa obişnuită.
Sau nu apreciezi că Dumnezeirea nu lucrează
nici măcar la fel cu focul acesta simţit, ci patima îşi imaginează despre Cel
nepătimaş [pornind] de la neputinţa omenească şi nu te dumireşti cum a rămas
intactă prin părtăşia cu Dumnezeu firea stricăcioasă? Învaţă taina! Pentru
aceasta este Dumnezeu în trup, ca să omoare în Sine moartea care se ascunsese
înăuntru. Căci, precum remediile din leacuri opresc stricăciunile,
obişnuindu-se cu trupul, şi, precum întunericul care se găseşte în casă se
destramă prin pătrunderea luminii, tot aşa şi Cel ce stăpâneşte moartea prin
firea omenească S-a arătat prin venirea dumnezeirii. Şi, precum gerul este în
apă cât timp este noapte şi umbră şi opreşte fluiditatea, iar când încălzeşte
soarele, se topeşte [apa] de rază, aşa a împărăţit moartea până la venirea lui
Hristos. Deoarece s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu şi a răsărit
Soarele dreptăţii, moartea a fost înghiţită de biruinţă, nerăbdând prezenţa
vieţii adevărate. O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu!
Datorită covârşirii iubirii de oameni nu suntem acaparaţi de robie. Oamenii
caută raţiunea pentru care este Dumnezeu între oameni, trebuind să se închine
bunătăţii.
Ce-ţi vom face, omule? Când Dumnezeu a rămas
în înălţime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine şi S-a întovărăşit prin
trup, nu L-ai primit. Dar cauţi motiv cum să te familiarizezi cu Dumnezeu.
Învaţă că pentru aceasta este Dumnezeu în trup, deoarece trebuia să sfinţească
trupul acesta blestemat, să împuternicească pe cel slăbit, să familiarizeze pe
cel înstrăinat de Dumnezeu cu El, să suie în ceruri pe cel căzut din rai. Şi cine
este lucrătorul acestei iconomii? Trupul Sfintei Fecioare. Care sunt originile
naşterii? Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, care a umbrit. Dar mai
degrabă ascultă chiar graiurile Evanghelistului! «Logodită fiind, zice, mama
Lui, Maria, cu Iosif, înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că are în pântece
din Duhul Sfânt»(Mt. 1:18). Fiind şi fecioară, şi logodită cu bărbat, a fost
socotită potrivită pentru slujirea iconomiei ca să-i fie cinstită şi fecioria,
şi nunta să nu se degradeze. Căci fecioria a fost aleasă ca potrivită pentru
sfinţenie, iar prin logodnă se includ începuturile nunţii[2].
Totodată a avut logodnic păzitor al vieţii ei pentru ca Iosif să fie şi martor
obişnuit al curăţiei Mariei şi să nu fie vreun motiv pentru bârfe că şi-ar fi
întinat fecioria. Dar am a zice şi altă raţiune cu nimic mai necinstită decât
cele grăite, că vremea prielnică înomenirii Domnului, hotărâtă de demult şi
rânduită înainte de întemeierea lumii, a venit atunci când trebuia ca Duhul
Sfânt şi puterea Celui Preaînalt să întocmească trupul acela purtător de
Dumnezeu. Deoarece în neamul ei n-a fost între oameni cineva de o cinste cu
curăţia Mariei ca să primească lucrarea Duhului, a fost ascunsă întâi prin
logodnă, apoi a fost aleasă fericita Fecioară, nefiind vătămată cu nimic
fecioria de logodnă. Dar se spune la unul din cei de demult şi altă raţiune, că
s-a înţeles logodna cu Iosif ca să ascundă fecioria Mariei de căpetenia
veacului acestuia. Căci forma logodnei Fecioarei a fost înţeleasă odinioară ca
o îngrădire faţă de cel rău, care păzea pe fecioare, despre care auzise pe
proorocul care spune: «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu»(Is.
7:14). A fost nimicit, deci, prin logodnă pizmaşul fecioriei. Căci ştia că arătarea
Domnului, care se va face prin trup, va fi destrămarea puterii lui.
«Înainte de a fi ei împreună, s-a aflat că
are în pântece din Duhul Sfânt». Pe amândouă le-a aflat Iosif, zămislirea şi
pricina, că-i din Duhul Sfânt. De aceea, temându-se să se numească bărbat al
unei astfel de femei, «a vrut s-o lase pe ascuns», neîndrăznind să facă public
cele despre ea. Drept fiind, a primit descoperirea tainelor. Căci, «gândind el
acestea în sine, un înger al Domnului i s-a arătat în vis, spunând: Nu te teme
a lua pe Maria, femeia ta!»(Mt. 1:20). Nu cugeta la aceea că vei umbri păcatul
cu bănuieli nepotrivite! Căci te vei numi drept nu prin faptul că se acoperă
fărădelegile prin tăcerea bărbatului drept. «Nu te teme a lua pe Maria, femeia
ta!» A arătat că nu s-a supărat, nici nu s-a scârbit, ci s-a temut de ea ca de
una plină de Duhul Sfânt. «Căci ceea ce S-a născut în ea este din Duhul Sfânt».
Şi aici e arătat că nu s-a făcut alcătuirea trupului Domnului după firea
obişnuită. Căci îndată a fost desăvârşit cu trupul Cel zămislit, nu s-a
formăluit câte puţin prin plăsmuiri, după cum arată cuvintele. Căci n-a spus
«ceea ce s-a zămislit», ci «ceea ce s-a născut». Deci trupul întocmit din
sfinţenie era vrednic de unirea cu dumnezeirea Unuia-Născut. «Va naşte Fiu şi vei
pune numele Lui Iisus»(Mt. 1:21). Păzim faptul că la cele ce li se atribuie
nume cu dinadinsul, au dovada unei firi sugerate [de nume], ca la Avraam, Isaac
şi Israel. Căci denumirea fiecăruia dintre aceştia arăta mai degrabă trăsătura
virtuţii împlinite de ei decât caracterul trupului. Pentru aceasta şi acum este
numit Iisus, adică „mântuirea poporului”. Dar şi taina rânduită înainte de
veacuri şi propovăduită odinioară prin prooroci avea deja termenul împlinit. «Iată,
Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu». Şi acea denumire de odinioară este o
arătare a toată taina, că Dumnezeu este între oameni, deoarece se tălmăceşte,
zice, „cu noi este Dumnezeu”.
Şi nimeni să nu se clatine de ciuda iudeilor,
care zic că nu fecioara, ci tânăra se spune de prooroc. Căci zice: «iată,
tânăra în pântece va lua». Întâi de toate ceea ce s-a dat de Domnul drept semn
este foarte în afara raţiunii, pe când acest lucru este ceva obişnuit şi pare a
fi mărturisit de toată firea. Căci ce zice proorocul? «Şi a adăugat Domnul a
vorbi cu Ahaz, spunând: Cere semn pentru tine de la Domnul Dumnezeul tău în
adânc sau în înălţime! Şi a zis Ahaz: Nu voi cere, nici voi ispiti pe
Domnul»(Is. 7:12). Apoi, după puţin zice: «Pentru aceasta vă va da Domnul Însuşi
semn. Iată, Fecioara în pântece va lua»(Is. 7:13-14). Căci, deoarece Ahaz n-a
cerut semn în adânc sau în înălţime, Domnul Însuşi a dat semn, dar un semn
neaşteptat şi uimitor şi diferit mult faţă de firea obişnuită ca să înveţi că
Cel ce S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului este Însuşi Cel ce
S-a suit chiar mai presus de toate cerurile. Aceeaşi femeie a fost fecioară şi
maică, a rămas în sfinţenia fecioriei şi a moştenit şi binecuvântarea naşterii
de prunci. Dacă unii dintre cei ce au tradus termenul evreiesc au propus să fie
tânără în loc de fecioară, nu dăunează cuvântului. Căci am aflat că este în
obiceiul Scripturii să ia adesea în loc de „fecioară” termenul „tânără”, precum
zice în Deuteronom: «De va afla cineva o copilă fecioară care nu e
logodită şi se va culca cu ea, silind-o, şi se va afla, va da omul care s-a
culcat cu ea tatălui tinerei cincizeci de didrahme»(22:28-29).
«Şi, sculându-se, a luat pe femeia lui»(Mt.
1:24). Şi, socotind-o femeia lui cu bună dispoziţie, cu dragoste şi cu toată
grija care se îndreaptă spre cei casnici, a primit toate lucrurile nunţii. «N-a
cunoscut-o pe ea, zice, până ce a născut pe Fiul ei cel Întâi-născut»(Mt.
1:25). Aceasta induce de acum presupunerea că, după ce a slujit cu curăţie
naşterii Domnului, care se săvârşise prin Duhul Sfânt, Maria nu s-a lepădat de
lucrurile legiuite de nuntă. Dar noi, deşi nu dăunează nimic cuvântului (căci
fecioria era necesară până la slujirea iconomiei, ceea ce nu mai cerea multă
grijă în continuare pentru raţiunea tainei), totuşi, pentru că auzul
iubitorilor de Hristos nu primeşte să fi încetat de a fi fecioară Născătoarea
de Dumnezeu, le socotim mărturii suficiente pe acestea. Termenul „până” din expresia:
«n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei» adesea pare să arate o
limită de timp, dar după adevăr arată ceva nedelimitat. În ce fel este ceea ce
s-a spus de Domnul: «Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul
veacului»(Mt. 28:20). Căci după veacul acesta nu urmează să nu mai fie Domnul
cu sfinţii, ci făgăduinţa semnifică neîntreruperea vremii de faţă, nu e separare
a celei viitoare. În acelaşi mod zicem că se înţelege şi aici termenul „până”.
Dar, deoarece se spune „Întâi-născut”, cel întâi-născut nu are deloc legătură
cu cei ce apar, ci întâi-născut se numeşte cel ce deschide primul pântecele. Faptul
că Maria a fost fecioară până la capăt îl arată şi istoria cu Zaharia. Căci
există un cuvânt, şi acesta ajuns din predanie la noi, că Zaharia, care a primit
în locul pentru fecioare pe Maria după zămislirea Domnului, a fost ucis de
iudei între templu şi altar, fiind acuzat de popor că a pregătit semnul acela
neaşteptat şi mult lăudat, ca o fecioară să nască şi să nu i se strice
fecioria. «Născându-Se Iisus, zice, în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată, magi de la răsărit au venit la Ierusalim spunând: Unde este
Împăratul iudeilor Care S-a născut?»(Mt. 2:1). Magii sunt de neam persan, care
iau aminte la mantică, la incantaţii şi la unele antipatii fireşti şi la
observarea celor de pe cer. Şi Valaam părea să fie adeptul acestei mantici, cel
ce a fost trimis de Valac ca să blesteme pe Israel prin nişte ceremonii, care
chiar spune acestea în a patra sa pildă despre Domnul: «Om văd, zice, care ascultă
cuvintele lui Dumnezeu, care înţelege cunoştinţa Celui Preaînalt şi priveşte
vedenia lui Dumnezeu în somn; ochii lui fiind deschişi. Îi voi arăta Lui şi nu
acum, Îl fericesc şi nu se apropie. Răsare o stea din Iacov şi va răsări un Om
din Israel»(Num. 24:15-17). Pentru aceasta, căutând locul Iudeii, după
pomenirea proorociei de demult, au venit să vadă unde este Împăratul iudeilor
Care S-a născut. Dar poate că şi puterea potrivnică a devenit mai stinsă de
acum prin arătarea Domnului şi, pricepând că lucrarea lor[3]
e zadarnică, au dat mărturie cu putere multă pentru Cel născut. Pentru aceasta,
după ce au aflat pe Copil, I s-au închinat cu daruri. Magii, neam înstrăinat de
Dumnezeu şi străin de legăminte, s-au învrednicit primii de închinare pentru că
mărturiile de la vrăjmaşi sunt mai vrednice de credinţă. Căci, dacă se închinau
iudeii primii, închinarea lor ar fi fost socotită o înrudire. Dar acum cei ce
nu aparţineau nimănui I s-au închinat ca lui Dumnezeu ca să fie osândiţi
casnicii care L-au osândit pe Cel Căruia I se închină cei de alt neam. De vreme
ce se închinau mişcărilor cerurilor, n-au privit degeaba minunea priveliştilor
din cer, o stea nouă şi neobişnuită care a răsărit la naşterea Domnului.
Şi nimeni să nu pună pe seama condiţiilor
astrologice răsărirea stelei. Căci cei ce bănuiesc sursa de la stelele deja
existente atribuie fiecăreia faptul de a fi motivul aparent al acestor
întâmplări din viaţă. Dar aici nici una din stelele existente n-a însemnat
naşterea Împăratului, nici ea nu era dintre cele obişnuite. Căci cele ce se
întind de-a lungul zidirii din început fie sunt cu adevărat nemişcate pentru
totdeauna, fie au o mişcare fără oprire. Iar aceasta care s-a arătat se vede că
are pe amândouă: şi mişcarea, şi stabilitatea. Şi între cele ce sunt deja, cele
ce sunt ţintuite nu se mişcă niciodată, iar cele rătăcitoare nu stau niciodată.
Iar cea care are în sine amândouă, mişcarea şi stabilitatea, este învederat că
nu aparţine nici unora. Căci s-a mişcat de la răsărit până la Betleem şi a stat
deasupra unde era Copilul. De aceea, mişcându-se magii de la răsărit, au urmat
călăuzirea stelei, s-au oprit la Ierusalim, au tulburat toată cetatea prin
venirea lor şi au pus în ei frica de Împăratul iudeilor. După ce au aflat,
deci, pe Cel pe Care-L căutau, L-au cinstit cu daruri, cu aur, tămâie şi
smirnă. Poate că au urmat cumva proorocia lui Valaam şi aici, care a zis despre
Hristos acestea: «Aplecându-se, se va odihni ca un leu şi ca un pui de leu.
Cine-L va trezi? Cei ce Te binecuvintează se vor binecuvânta şi cei ce Te
blesteamă se vor blestema»(Num. 24:9). Deci, de vreme ce cuvântul arată prin
leu demnitatea împărătească, prin aplecare patima, iar prin a binecuvânta cu
putere Dumnezeirea, urmând proorociei, magii I-au adus ca unui Împărat aur, ca
unui mort smirnă şi ca unui Dumnezeu tămâie. Căci nu se poate zice că au
înţeles cu grijă cele despre naştere de la steaua care era aproape ca o cometă,
care pare cel mai mult să arate pe urmaşii împăraţilor când stă nemişcată pe
cer. Căci şi acestea sunt nemişcate, precum am zis, arderea făcându-se într-un
loc circumscris. Căci cometele, meteoriţii şi asteroizii au forme diferite şi
denumiri obişnuite cu formele. Aceasta e sursa tuturor. Căci, când răbufneşte
aerul din jurul pământului şi se revarsă în locul de deasupra şi, aruncând ca o
materie de foc magma şi lava erupţiei de acolo, furnizează înfăţişarea limpede
a unei stele. Cea care s-a arătat la răsărit, mişcându-i pe magi spre căutarea
Celui născut, iarăşi a dispărut până ce li s-a arătat a doua oară celor ce se
avântaseră spre Iudeea ca să audă a Cui era şi Cui slujea şi pentru Cine a
apărut. Căci, venind, a stat deasupra unde era Copilul. De aceea, văzând, magii
s-au bucurat cu bucurie mare.
Să primim, aşadar, şi noi această bucurie în inimile noastre! Căci această bucurie o binevestesc îngerii păstorilor. Cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănţuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă» nu în înfăţişarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfăţişarea robului, ca să elibereze pe cel robit. Cine e aşa de amorţit cu sufletul, cine e aşa de urâcios ca să nu se bucure, să se veselească şi să tresalte cu cei de faţă? De obşte este praznicul pentru toată zidirea. Acesta dă lumii cele mai presus de lume. Pe îngeri îi trimite la Zaharia şi la Maria; pune corurile de îngeri să spună: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire»(Lc. 2:14). Stelele străbat cerul, magii sunt mişcaţi dintre neamuri, pământul primeşte în peşteră, nimeni nu e îmbufnat. Să pronunţăm şi noi un cuvânt de veselie; să dăm nume praznicului: Teofania! Să prăznuim cele de mântuire lumii, ziua de naştere a omenităţii. Astăzi s-a dezlegat osânda lui Adam. Nu mai sunt cuvintele: «pământ eşti şi în pământ te vei întoarce»(Fac. 3:19), ci «de Cel ceresc te-ai legat, la cer te vei sui». Nu mai sunt cuvintele: «în întristări vei naşte fii»(Fac. 3:16), căci fericită e cea care a născut pe Emanuel şi sânii care L-au alăptat. Pentru aceasta «Prunc S-a născut nouă şi Fiu S-a dat nouă, a Cărui stăpânire [este] peste umărul Lui»(Is. 9:5). Îmi înfloreşte inima şi izvor mi se face mintea. Dar scurtă mi-e limba şi sleit cuvântul ca să vestească o bucurie aşa de mare. Înţelege-mi cu dumnezeiască cuviinţă înomenirea Domnului! Neîntinată înţelege-mi şi nepătată Dumnezeirea, deşi apare în fire materială! Îndreptează pătimirea, nu se umple ea de patimă. Nu vezi că şi soarele vine în noroi şi nu se murdăreşte deloc şi străluceşte murdăria şi nu primeşte putoarea? Dimpotrivă, la cele pe care le întâlneşte le usucă putrefacţiile. Cine nu se va teme, dar, să amestece puroiul nostru în firea cea nepătimaşă şi neîntinată? Pentru aceasta S-a născut, ca să te curăţeşti tu prin înrudire. Pentru aceasta creşte, ca să te familiarizezi tu prin obişnuinţă.
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni
al lui Dumnezeu! Pentru covârşirea darurilor nu credem Binefăcătorului.
Datorită marii iubiri de oameni a Stăpânului dispărem în robie. O, smintită şi
rea nerecunoştinţă! Magii se închină şi creştinii cercetează cum e Dumnezeu în
trup şi în ce fel de trup şi dacă e om desăvârşit sau nedesăvârşit Cel ce l-a
luat. Să fie trecute sub tăcere cele de prisos în Biserica lui Dumnezeu şi să
se slăvească cele crezute, să nu fie descusute cele trecute sub tăcere! Amestecă-te
cu aceia care au primit pe Domnul din cer cu bucurie! Gândeşte-le la păstorii
înţelepţiţi, la preoţii care prooroceau, la femeile care se bucurau când Maria
a fost învăţată să se bucure de Gavriil, când Elisabeta a avut în pântece pe
Ioan săltând. Anei i s-a bine-vestit, Simeon a fost chemat, închinându-se în
micul Prunc Marelui Dumnezeu; nedispreţuind pe Cel văzut, ci slăvind mărirea
dumnezeirii Lui. Căci S-a arătat, precum lumina prin bucăţile de sticlă,
dumnezeiasca putere prin trupul omenesc, strălucind celor ce au ochii inimii
curăţiţi. Cu care şi noi ne-am afla oglindind cu faţa descoperită slava
Domnului ca şi noi înşine să ne schimbăm din slavă în slavă cu harul şi cu
iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi tăria
în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după versiunea din PG 31, 1457-1476. Este publicat în volumul Sf. Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez.
[2] Era
necesar ca Hristos să Se nască şi să crească în cadrul unei familii, să aibă
parte şi de ocrotirea unui tată pentru ca să împlinească deplin legile lăsate
de Dumnezeu în firea oamenilor, în cazul acesta aceea ca pruncii să crească în
sânul unei familii.
1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării
liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a
razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti
şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu,
izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască,
desfăcându-și aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile,
ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt
mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să
petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă
râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului
tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, și la fel ca voi prin
rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne
îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând
mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai
postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un
folos.
2. Există,
fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din
mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din
mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a
greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi
Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă
pierzătoare de aspidă” [Deuteronom 32:33]. Pentru acestea şi proorocul Isaia
zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” [vezi Isaia 20:1]; şi iarăşi
acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” [vezi Isaia 58:3]. Dar şi
către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi
plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se
cheamă post, zi plăcută Domnului?” [Isaia 58:5] şi „Când ridicaţi mâinile
voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea [Isaia 1:15]. 3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a
îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor
ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor
noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute
limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim
astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege
toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug”
[Psalmi 51:1 ]; şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea,
spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă
izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor”
[Psalmi 139:1-3].
4. Dar noi, fraţilor, în vremea postului şi a rugăciunii,
să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că
în adevăr şi pe drept avem, fie că doar socotim că avem, şi să fim cu toţii
oameni evlavioşi, să gândim mai mult unii despre alţii sub îndemnul dragostei
şi al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind în noi înşine şi
cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru ca să postim
noi cu postul cel aducător de laude şi fără de prihană. Iar cererile noastre
către Dumnezeu, cele din vremea postului, să fie bine primite, şi să-L numim pe
El „Tată după. har, în chip cuvenit, învrednicindu-ne astfel a-I grăi cu
îndrăzneală: „Tată, iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri”.
5. Dar iarăşi cugetarea din vremea rugăciunii săvârşite
de noi şi a postului devine fără de nici un folos prin lucrătura celui ce
unelteşte împotriva sufletelor noastre; căci o astfel de cugetare semeţită
având acel fariseu, deşi postea şi se ruga, s-a întors gol. Dar noi, ştiind că
este necurat şi neprimit la Domnul tot cel ce are inima semeaţă şi ştiind prea
bine că noi suntem datori lui Dumnezeu cu multe şi cu mari daruri şi că dăm
înapoi prea puţin din ceea ce datorăm, să le facem uitate pe cele dăruite mai
înainte, ca şi cum ar fi o nimica toată, şi îndreptându-ne cu mintea spre cele
viitoare, să postim, să ne rugăm cu inimă zdrobită şi cu smerenie să ne
învinuim pe noi înşine, ca să fie postul nostru curat, iar noi cu vrednicie să
stăm în biserica lui Dumnezeu.
6. Există şi un alt chip de viclenie a celui rău, care
face ca osteneala noastră pentru post şi rugăciune să fie fără de câştig pentru noi, îndemnându-ne să săvârşim şi postul, şi rugăciunea mânaţi de slava
deşartă şi de făţărnicie. De aceea şi Domnul vesteşte iarăşi în Evanghelie,
spunând: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6].
7. Aceste cuvinte nu le spune Domnul ca pe o poruncă de a
fi îndepărtate adunările şi rugăciunile şi cântările de psalmi, căci atunci nu
ar fi spus proorocul alcătuitor al Psalmilor. „În mijlocul adunării Te voi
lăuda” [Psalmi 21:24] şi „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ţie
între neamuri” [Psalmi 56:12] şi „Rugăciunile mele le voi face înaintea ce-lor
ce se tem de El” [Psalmi 21:29]; şi încă ne-a mai grăit nouă: „În adunări
binecuvântaţi pe Dumnezeu” [Psalmi 67:27] şi „Veniţi să ne închinăm şi să
cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe
noi” [Psalmi 94:6]. Dar şi către alţii mai sus aşezaţi – despre care nu este
timpul şi locul să vorbim acum – îşi îndreaptă Domnul îndemnul la rugăciunea
cea făcută când suntem singuri în casele noastre şi în aşternuturile noastre,
care întăreşte rugăciunea către Dumnezeu săvârşită în biserici, aşa cum
rugăciunea cea lăuntrică, făcută cu mintea, o întăreşte pe cea săvârşită cu
buzele. Fiindcă acela ce ar voi să se
roage numai atunci când se află în biserica lui Dumnezeu, neîngrijindu-se deloc
de rugăciune acasă, sau pe drumuri, sau în pieţe, acela nu se roagă cu adevărat
nici când stă dinaintea altarului Iui Dumnezeu.
8. Acestea le arată şi acela care, după ce spune: „Gata
este inima mea, Dumnezeule!”, adaugă: „Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56:10], iar în altă parte: „De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în
dimineţi am cugetat la Tine…” [Psalmi 62:7]. Dar ne învaţă şi El: „Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate
oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,
când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor
ca posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:16-18].
9. O, cât de mare şi neasemuită este iubirea Ta de
oameni! Prin aceste cuvinte Însuşi Domnul ne-a arătat îndoiala şi tăgada care
vor stărui asupra Judecăţii de apoi, pentru ca noi să căpătăm de aici o mai
bună judecată şi o soartă mai fericită. Căci Domnul îi va agrăi atunci pe cei
ce trăiesc după slava deşartă şi nu după porunca Lui, spunând, potrivit celor
de mai sus: „Aţi luat plata în viaţa voastră”, precum a zis şi Avraam către
acel bogat care ardea în focul mistuitor: „Ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta” [Luca 16:25]. Iar celor ce caută spre El, în vremea în care se
ostenesc pentru virtute, spune că le va răsplăti sub ochii tuturor, adică le va
da în schimb, la arătarea Sa, această cuprinzătoare binecuvântare şi moştenire
şi desfătare neamestecată şi veşnică. Cel Care vrea ca toţi să se mântuiască şi
să vină la cunoştinţa adevărului vădeşte acum – precum spuneam – hotărârea cea
neprihănită şi neschimbătoare, arătând aici că nu sunt fii ai lui Dumnezeu
decât aceia care dispreţuiesc slava omenească.
10. Căci de aceea aduce El în faţă cuvântul Său hotărât
asupra acestor soiuri de oameni, spunând: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va da înapoi ţie pe faţă”, pentru ca să-i arate El şi să-i facă pe cei ce
dispreţuiesc omeneasca slavă deşartă copii înfiaţi şi împreună moştenitori ai
Săi; iar pe aceia ce nu sunt astfel să-i lepede din vrednicia de fii al Lui,
dacă nu se pocăiesc. Cuvintele acestea le-a grăit Domnul pentru ca nu cumva cei ce se roagă şi postesc să
caute la părerile oamenilor, de la care nu este nici un folos, fiindcă
altminteri, chiar îndurând noi osteneala postului şi a rugăciunii, rămânem
lipsiţi şi străini de răsplată. El spune să ne ungem capul şi să ne spălăm
faţa, adică să nu ne folosim de paloarea cea nefirească, nici să nu avem capul
murdar şi cu totul uscat, ca şi cum am părea că suferim aceasta din pricina
postului încrâncenat şi din dispreţ faţă de trup, vânând astfel laude din
partea oamenilor. Căci acestea le făceau fariseii, dorind ei a fi văzuţi de oameni,
şi de aceea, pe bună dreptate, au fost socotiţi despărţiţi de Biserica lui
Hristos, iar Domnul ne opreşte întru totul să ne asemănăm lor.
11. Dacă se va numi cugetul [raţiunea], prin asemănare
[analogie]
, cap al sufletului, ca unul ce este conducător, iar închipuirea
[imaginaţia]
chip al sufletului, în care se află jilţul cel statornic al
puterilor [energiilor] izvorâte din simţuri, este bine ca noi, atunci când
postim, să ne ungem capul cu untdelemn, adică să facem să fie cugetul nostru
milostiv, iar faţa noastră, adică închipuirea, să o spălăm de gândurile cele
ruşinoase şi necurate, de mânie şi de toată răutatea. Pentru că un astfel de
post, împlinit ca atare, nu numai patimile cele rele, ci dimpreună cu acestea
şi pe duhurile cele necurate, care sunt începătoare şi pricinuitoare ale unor
astfel de patimi, le surghiuneşte şi le ruşinează, aşezându-i pe cei ce postesc
la rând cu îngerii cei buni, întorcându-i către acei îngeri şi orânduind ca
aceştia să fie păzitori ai acelora, degrabă ajutători şi împreună lucrători.
12. În felul acesta, pe vremuri, alături de cei trei
tineri din Babilon, împodobiţi cu înfrânarea şi cu postul, a fost văzut în
mijlocul focului mistuitor şi un al patrulea, care era cu ei, păzindu-i şi
purtându-le de grijă ca să rămână teferi, de parcă în chip minunat i-ar fi
scăldat în rouă [Daniel 3:25]. „Tot astfel, dinaintea lui Daniel, care postea
de multe zile, s-a înfăţişat un înger care îi dădea sfaturi înţelepte şi îi
prevestea lui cele viitoare. Şi în acelaşi chip, altădată, un înger a adus de la
o mare depărtare pe un proo-roc [Avacum] care a străbătut văzduhul şi care a
purtat hrana [lui Daniel], prin rugăciune şi post astupându-se gura leilor
[Daniel/Bel şi balaurul, 33]. Asemenea şi nouă, care ne ostenim şi ne străduim
în post trupesc şi duhovnicesc şi în rugăciuni, cu ajutorul şi împreună
lucrarea îngerilor celor buni, văpaia de foc a poftei trupeşti ne va fi stinsă
de tot, iar mânia ne va fi îmblânzită precum cea a leilor, făcându-ne noi
părtaşi la hrana cea proorocească. Prin nădejdea bunurilor viitoare, prin
credinţă şi prin clarvederea cea duhovnicească, ne vom învrednici noi să călcăm
în picioare şerpii şi scorpiile şi toată puterea vrăjmaşului.
13. Iar postul
care nu este împlinit în acest fel şi nu se săvârşeşte în acest chip se înrudeşte
şi se însoţeşte mai degrabă cu îngerii cei răi, căci a lor este pustiirea
însoţită de mânie, de ură şi de trufie, ca şi de împotrivirea faţă de Dumnezeu,
pe când noi, ca unii ce suntem robi şi slujitori ai binelui, stăm împotriva
acestor îngeri răi, cum şi spune Apostolul: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” [Efeseni 6:12]. Aşadar, pe scurt,
împotrivirea noastră faţă de ei se împlineşte prin post, dar noi cerem pentru
paza noastră şi platoşa înţelepciunii, şi coiful milostivirii celei
mântuitoare, şi scutul credinţei, precum şi sabia cea prea îndestulătoare a
Duhului Sfânt, adică cuvântul cel mântuitor dat nouă de Dumnezeu, ca să ne fie
spre apărare. În felul acesta ne vom întrece în lupta cea bună, vom păzi
credinţa cea temeinică, vom stinge toate săgeţile de foc ale celui rău, vom
dobândi cununa Lui cea veşnică şi cerească, înfăţişându-ne ca biruitori în
toate, bucurându-ne de-a pururi împreună cu îngerii din ceruri, întru Hristos,
Domnul nostru.
14. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel
Preasfânt şi de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
