de Vlad-Mihai Agache | 1 mart. 2022 | Mass-media |
Pentru români, cel mai deranjant efect al conflictului militar din Ucraina, până acum, pare a fi reactivarea discursului mediatic de tip #rezist, care îşi arogă cu impertinenţă exclusivitatea ascendentului moral în conversaţia publică. Este acelaşi mecanism al indignării morale ca sursă de legitimitate, care nu doar că ocupă abuziv scena publică dar promovează un tip de discurs bazat pe ostracizare, marginalizare şi finalmente, cenzură.
Art.30 alin.(1) şi (2) din Constituţie
În România este interzisă orice formă de cenzură şi este garantată pluralitatea opiniilor şi convingerilor politice. Nu mă refer la egalitatea morală a tuturor ideilor şi opiniilor vehiculate, ci la dreptul tuturor convingerilor politice legale de a fi exprimate, rostite, vehiculate, chiar şi atunci când se menţin sub oprobiul public.
Evenimentele de mare însemnătate (geo)politică ar trebui să reprezinte momente prielnice pentru reafirmarea principiilor constituţionale la care (ar trebui să) aderăm, căci conversaţia publică este valoroasă în sine, mai cu seamă într-un aşa deşert intelectual cum a ajuns societatea noastră.
Dar ei sunt ruşi!
Din gravă nenorocire, de ceva vreme s-a re-încetăţenit obiceiul punerii pumnului în gură şi a proclamării adevărului unic. Dacă presa occidentală a funcţionat în ultimele decenii în scopul dirijării atenţiei şi stabilirii agendei publice exclusiv pe baza abuzării cadrajului mediatic (framming), începând cu invenţia termenului de „fake news” suntem în prezenţa manifestă a cenzurii proclamată ca virtute, fapt de o neruşinare de necrezut şi de neacceptat, nici măcar în cazul „ruşilor” .
Prin exact aceeaşi metodă pLandemică de înspăimântare şi surprindere a publicului prin dolul panicilor morale, directorii de discurs din societate revendică imperativul cenzurării vocilor acuzate de (data aceasta de) propagandă pro-rusă.
Solicitarea este profund imorală şi contravine în mod esenţial aspiraţiilor democratice care au impus promulgarea dispoziţiilor constituţionale aferente. România nu este parte în conflictul militar ruso-ucrainian şi nicio apreciere de oportunitate politică nu poate justifica abandonarea standardului constituţional românesc pentru avansarea unor interese mediatice de moment.
Este mai mult decât discutabilă oportunitatea cenzurii tematice pe timp de război, darămite cenzura politică pe timp de pace!
La ce foloseşte sputnik.md?
Cazul sputnik.md este mai mult decât concludent pentru ideea de infantilizare a publicului românesc, îndemnat să antipatizeze şi să-şi manifeste oprobiul pentru a menţine rusofobia ca tezaur moral principal al societăţii. Fals tezaur, calp, lipsit de valoare! De la antipatie s-a ajuns la ură, iar acum, la suprimarea prezenţei mediatice, în aplauzele entuziaste ale curentului eurofil.
Cenzura pe care o aplaudăm şi pe care o acceptăm nu doar fără bază legală, ci chiar împotriva normei constituţionale explicite, reprezintă un rău mai mare decât orice idee/informaţie neadevărată ce ar fi putut fi colportată de redacţia sputnik.md. Modalitatea laşă în care societatea noastră se lasă iarăşi amăgită pentru a accepta încălcarea garanţiilor constituţionale nu poate rămâne fără consecinţe, întocmai cum acceptarea celor „două săptămâni” de punere în paranteză a libertăţilor cetăţeneşti cică! fundamentale s-a permanentizat! Sputnik.md ne foloseşte să înţelegem cu precizie acest lucru.
Este cenzura o consecinţă firească a conflictului?
Îndrăznesc şi o acuză personală îndreptată împotriva redactorilor de la situl ortodoxinfo.ro, site care a fost abuziv şi nelegal cenzurat la începutul pLandemiei. Portalul ortodoxinfo.ro trebuia să formuleze plângeri penale, să lupte şi să se lanseze într-o activitate de apărare a dreptului său la liberă publicare. Nu ne este permis a accepta cenzura ca pe un fapt divers al contextului politic, ca pe un firesc al pandemiei, al turbulenţelor geopolitice, nici măcar al războiului. Orice restrângere de drepturi trebuie să fie proporţională şi adecvată scopului legitim propus a fi atins.
Pasivitatea fraţilor de la ortodoxinfo a lăsat, iată, loc de cenzură neruşinat de neconstituţională, girată de statul român de la cel mai înalt nivel. Chiar dacă există numeroase critici vizând calitatea informării pe care o realizează(?) ortodoxinfo.ro, chiar dacă (între altele) interviul luat pentru sputnik.com de Margarita Simonyan suspecţilor din cazul Skripal va rămâne definitiv în antologia penibilului jurnalistic şi al minciunii mediatice, nu ne este permis să acceptăm ca sancţiune cenzurarea vocilor dizidente, deja marginalizate şi ostracizate public.
Există totuşi răspundere?
Fiecare dintre noi vom da seama pentru orişice cuvânt rostit şi suntem datori să cultivăm la nivel individual şi colectiv tipul de discernământ care să minimizeze impactul neadevărurilor promovate cu sau fără intenţie. Suntem răspunzători faţă de noi înşine şi faţă de cei dragi pentru păzirea adevărului prin afirmarea sa directă, prin verificarea celor prezentate, în marja cercului nostru moral, al lucrurilor care ne interesează, care ne reprezintă, pe care le apărăm. Nu avem voie ca societate să renunţăm la această aspiraţie şi să delegăm răspunderea pe care o avem pentru garantarea execitării depline a libertăţii de exprimare.
Acest principiu ar trebuie să fie unul inconturnabil.
Solidarizare?
În acest context îmi exprim solidaritatea cu redacţia Sputnik, nu doar cea de limbă română, şi denunţ iniţiativa suprimării şi cenzurării platformelor media (pro)ruseşti. Oricât de neplăcută, abominabilă(?) chiar, li s-ar părea multora poziţionarea şi relativizarea(?) morală pe care aceste platforme o fac în legătură cu agresiunea armatei ruse în Ucraina, consider că activitatea acestora ne este nu doar utilă, ci absolut necesară, crucială, pentru a înţelege scopurile şi interesele celuilalt, cerinţă capitală pentru identificarea traseului către pace şi bună înţelegere.
Preiau în cele ce urmează postarea jurnalistului Octavian Racu cu privire la acest subiect:
Toate aceste apeluri de izolare informațională, de declanșare a unei campanii furibunde împotriva oricăror canale de comunicare “indezirabile”, nu face decât să pregătească un teren fertil pentru niște conflicte și mai mari.
Riscul oricărei conflagrații devine mai mare atunci când țările se izolează într-o bulă, își creează proprii povești cu Feți-Frumoși și Balauri, iar apoi acționează dirijați de propriile fantasme.
Iată de ce îndemnurile isterice de a interzice orice mesaj din direcția Rusiei este prăbușire într-un sectarism totalitar, o alunecare spre fundamentalism.
E nevoie de cenzură în secolul XXI? Cui îi este frică de opiniile și pozițiile altora? Probabil doar celor care nu sunt convinși de validitatea propriilor convingeri. De altfel, suntem cu toții niște oameni maturi, oameni care au capacitatea de a reflecta, judeca, de a face o alegere corectă și o libertate de a greși.
Încetați să tratați publicul ca pe o mulțime de imbecili și copii naivi. Din momentul în care îi permiteți unei persoane de peste 18 ani să cumpere alcool, țigări, să conducă automobilul, să aibă un permis de port armă și să voteze, de ce credeți că ar trebui să decidă cineva care informații ar trebuie să vadă și care nu?
Vă este frică de textele din Sputnik? Serios? Ați ajuns chiar în halul ăsta?
Dacă credeți că toate problemele vor putea fi rezolvate prin cenzură și persecuții, atunci sunteți foarte naivi. Recitiți manualele de istoria modernă și contemporană.
https://t.me/racumd/3404
Împotrivire?
Totodată, vă îndemn să citiţi şi articolele publicate de Bogdan Duca (intelectual public cu care nu-mi amintesc să fi fost vreodată de acord, dar cu privire la care mă bucur sincer că există şi scrie) şi de Georgiana Arsene, pe acelaşi subiect, apărute pe platforma telegra.ph.
Vă îndemn să vă abonaţi la canalele Telegram asociate, să descărcaţi aplicaţia sputnik şi să vă înregistraţi pe platforma vk.com, nu pentru că „ruşii” ne spun adevărul sau că o fac (ori ba!) în mai mare măsură decât alţii, ci pentru că nu avem voie să concedem la suprimarea vocilor indezirabile.
Conturi Telegram:
SputniK Moldova: https://t.me/mdsputnikmd
Sputnik România: https://t.me/sputnikmdro
Octavian Racu: https://t.me/racumd
Bogdan Duca: https://t.me/bogdanduca
https://play.google.com/store/apps/details?id=com.sputniknews.sputnik
de Vlad-Mihai Agache | 21 ian. 2022 | Mass-media |
Siturile Hotnews.ro, g4media.ro şi Newsweek.ro pun finalmente în discuţia publicului român, într-un sincron care nu mai miră pe nimeni, după mai mult de o lună de la documentul-ultimatum emis către S.U.A. de Kremlin, chestiunea de interes vital care priveşte România. Anume:
Rusia cere retragerea trupelor NATO din România.
Nu verbul „cere” este cel potrivit aici, cât mai degrabă: „ordonă” . Acesta ar fi trebuit să fie subiectul principal al dezbaterilor din presă şi din societatea civilă, imediat după vizita generalului-prim-ministru Nicolae Ciucă la Bruxelles. Faptul că acest eveniment nu a fost tratat deloc în presă este un subiect autonom, la fel de grav(fără exagerare!) cum este şi ultimatumul dat de ruşi. Tensiunea militară nu vizează Ucraina ci prezenţa SUA şi NATO în estul Europei, iar operaţiunile militare, indiferent că vor avea sau nu loc pe teritoriu ucrainean, vizează acest scop politic.
Societatea noastră face obiectul unui activităţi agresive de propagandă şi de agresiune psihologică din partea massmedia românească, activitate girată de la cel mai înalt nivel de stat, activitate ce ne-a adus pe toţi într-un punct mort. Societatea nu are resurse să se mobilizeze intelectual pentru a înfrunta realităţile zilei, se hrăneşte în continuare cu prefabricate „Rusia are P.I.B.-ul Italiei„, „Benzinărie înarmată nuclear” şi altele asemenea. Nu suntem capabili să discutăm pe fondul problematicilor de putere care ne vizează în mod direct, fie că e vorba de chestiunea militară, politică, economică sau culturală.
Publicul român este în situaţia pacientului întubat, complet inert, hrănit cu ceea ce decide curatorul mediatic. Nu există nicio disponibilitate a massmedia de a-şi reconfigura agenda în funcţie de reacţia societăţii ci se insistă în „marşul distrugătorului„, zdrobind orice încercare autonomă, oricât de firavă, de a contextualiza ori contrazice naraţiunea oficială. Nu există niciun proces de împreună-învăţare care să producă înţelepciune colectivă şi să valideze relaţii de încredere. Abordarea mediatică exclusiv prescriptivă a condus la tribalism intelectual care nu se raportează la adevăr ci la poziţii relative de putere şi dominare a agendei publice.
Vina determinantă pentru această situaţie de fapt aparţine jurnaliştilor români, editorialiştilor şi şefilor de redacţie mai precis. Există o răspundere directă care nu poate fi disociată de fişa postului şi de rolul respectivei activităţi pentru societate, indiferent de veniturile sau de situaţia materială precară a jurnalistului român. Pentru situaţia în care se regăseşte România astăzi, fie că vorbim de politica pandemică, politica economică, politica culturală, că vorbim de politică în sensul cel mai general cu putinţă, vinovaţii principali sunt jurnaliştii români, mai mult decât sunt politicienii, economiştii, oamenii de cultură. Este o realitate pe care o ignorăm şi care ne cimentează neputinţa, indiferent de subiectul/tema asupra căreia se fixează reflectorul mediatic. Chiar dacă un subiect trecut anterior sub tăcere este tratat apoi ca subiect de prim-plan, mecanismul de informare şi educare a publicului rămâne complet disfuncţional iar efectul este unul dezastruos.
Sprijinirea proiectelor mediatice alternative (de pildă r3media) este crucială dar şi, cel mai probabil, amar de tardivă şi insuficientă.
Faptul că un subiect precum „ultimatumul” rusesc a fost ignorat de presa mainstream rămâne monument de trădare a misiunii proprii şi se adaugă la panoplia falimentului nostru. Eu unul nu văd niciun semn de revenire în sine.
de Vlad-Mihai Agache | 30 mart. 2021 | Mass-media |
philippe-breton-manipularea-cuvantului
Sursa de unde am preluat cartea în format .pdf
Pentru a descrie ceea ce se întâmplă pe scena politică se cere folosirea unor termeni care, deşi par tehnici, sunt oarecum mai exacţi şi ajută la îndepărtarea confuziei şi neînţelegerilor.
Precizări prealabile
A existat o bună perioadă după căderea comunismului o adevărată idolatrie faţă de cărţile care tratau teme precum: tehnici de manipulare, metode de persuasiune, propagandă şi psihologie a maselor, tehnici de vânzări şi tehnologii politice şi aşa mai departe.
Această curiozitate arzătoare s-a manifestat pe de o parte ca reacţie la întunericul intelectual în care societatea a fost ţinută în timpul dictaturii comuniste, prin raportare la acele Fonduri S destinate unor categorii speciale de cititori şi, pe de altă parte, ca o nevoie stringentă de a acumula putere personală prin obţinerea de informaţii utile la momentul reintrării în capitalism şi în noul regim democratic.
Idei necesare la nivelul comunităţii
Din păcate, cele mai multe dintre aceste lecturi au vizat un scop strict individual, unul de avansare a intereselor personale, fie că vorbim de câmpul politic, economic sau cultural ori, mai benign, în scop defensiv, de apărare faţă de diferitele forme de manipulare cu care suntem ţintiţi.
Dar piaţa publică de idei nu a fost îmbogăţită cu tematici esenţiale pentru înţelegerea raporturilor sociale şi a modului în care funcţionează societatea, motiv pentru care discursul public din societate este preponderent mincinos, este în continuare foarte superficial, paternalist şi dominator, un discurs care nu angajează teme reale ale interesului colectivităţii decât în forme butaforice.
Tehnicile despre care mulţi dintre noi am citit şi pe care le recunoaştem ca semne de abuz şi de rea-credinţă sunt folosite fără niciun fel de ruşine sau rezervă de la cele mai importante pupitre ale autorităţii publice, uneori chiar şi din Biserică, fără a fi denunţate în niciun fel.
Politica – spaţiul predilect de manifestare
Politica românească este supra-saturată de comunicare manipulatorie, care s-a încetăţenit de o aşa manieră încât face imposibilă angajarea în forme rodnice de dialog, care să ridice nivelul de cunoaştere şi înţelegere comună. Aşa cum relaţiile comerciale de astăzi au ajuns să fie sufocate de condiţii non-negociabile, dictate de pe poziţii de putere economică, similar, relaţiile sociale sunt configurate exclusiv în termeni de adeziune la discursul dominant, orice îndoială sau punere sub semnul întrebării fiind prompt sancţionate.
Politica discursului public este integral viciată de calcule personale iar deposedarea individului de demnitatea firească ce decurge din relevanţa argumentului rostit cu bună-credinţă este îndreptăţită şi justificată de toţi cei ce se luptă pentru un dram de atenţie publică.
Manipularea cuvântului este însoţită de domnia forţei, de manifestarea glacială a autorităţii care face abuz de poziţia sa dominantă ignorând orice îndatorire de convingere onestă cu privire la binele comun. Comunicarea publică (strategică) este o formă organizată de minciună menită să erodeze conştiinţa colectivă (înţelegerea comună a grupului ţintă) şi să înfrângă rezistenţa individuală.
Alinierea massmedia la minciună
Se observă în rândul mass-media o aliniere docilă la acest cod manipulator, o submisivitate care nu poate fi explicată doar prin faptul că „presa are lesă” şi că „este vândută/cumpărată la tarabă”. Există o coerenţă a limbajului încifrat care depăşeşte graniţa punctajului mediatic al presei mainstream, ceea ce ne face să credem că, de fapt, vorbim despre un duh al lipsei de sinceritate care transcende întreaga comunicare publică şi care se manifestă inclusiv în plan individual.
Toate aceste observaţii conturează o ameninţare cu caracter urgent, una care revine şi care a fost omniprezentă în perioada comunistă, denunţată de Soljeniţîn ca fiind Minciuna Generală Conştientă.
De ce ne (mai) interesează?
Ortodocşii care înţeleg nevoia activităţii în plan civic trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a decoda şi denunţa enunţurile manipulative, însă fără a evolua spre acuzaţiile ad hominem, oricât de temeinice şi necesare ar părea acestea. Dacă denunţăm şi pe mincinos odată cu minciuna rostită, ne blocăm în poziţii de partizanat care nu ne ajută, nu ne reprezintă, care ne înlănţuiesc în poziţionări neputincioase.
Aceste succinte consideraţii m-au trimis cu gândul la cartea concisă, cunoscută, care a circulat destul de mult la începutul anilor 2000, Manipularea cuvântului de Philippe Breton, dar ale cărei idei nu se regăsesc în conştiinţa publică, decât cu titlu de excepţie. Deşi aici pe blog am făcut în mai multe rânduri referire la framing-ul abuziv al comunicării publice, termenul consacrat este cel al cadrajului/recadrajului, modul în care un eveniment este „aşezat într-un cadru moral” atunci când este adus în discuţie.
Exemplul preşedintelui Ionhannis
Pentru a fi mai explicit, fac trimitere la declaraţia de presă de astăzi a preşedintelui Iohannis, despre protestele împotriva restrângerii libertăţilor cetăţeneşti. Elementul de cadraj abuziv este următorul:
Intolerabile și complet de neacceptat sunt manifestările violente, extremismul, xenofobia, toate acestea ascunse grosolan în spatele unor revolte îndreptate împotriva unor măsuri menite să protejeze viața și sănătatea tuturor.
Acest cadraj este abuziv prin aceea că ignoră conţinutul legitim al motivelor de protest şi îi atribuie un caracter nereprezentativ. Protestele nu pot fi caracterizate ca manifestări violente, extremiste şi xenofobe decât dacă abuzăm de înţelesul comun al acestor termeni. Deşi proclamă în prealabil faptul că exprimarea liberă a opiniilor este garantată, în fapt, preşedintele şi regimul său nu abordează fondul problemei ci se mulţumeşte cu o simplă poziţionare de ascendent moral.
În cartea Manipularea cuvântului pe care am adăugat-o în fruntea acestei postări pentru valoarea sa de reper taxonomic şi de resursă de informaţii, autorul vorbeşte despre corelativul libertăţii de expresie, acela al dreptului la liberă receptare. Degeaba sunt liber să vorbesc dacă nu este nimeni liber să mă asculte, liber să intre în dialog, dispus să participe la soluţionarea pe fond a problematicii.
Noua Normalitate – cel mai recent şi dominant cadraj
Cred că în această cheie vor evolua protestele acestor zile, care vor fi sufocate de cadrajele mediatice şi de cele oficiale, abuzive şi manipulatorii, până când se vor stinge sau vor irumpe prin alte forme de violenţă. Cert este că doleanţele nu sunt recunoscute ca fiind legitime, sunt negate atât în substanţa lor cât şi în forma de exprimare, oricât de autentice ni s-ar părea nouă.
Cadrajul autentic nu poate fi impus prin forţă, ci doar în urma unui reviriment cultural, doar dacă mişcarea de protest va găsi noi căi de valorificare a ideilor de libertate şi de drepturi cetăţeneşti. În caz contrar, vom rămâne prizonierii Noii Normalităţi (alt exemplu de cadraj înşelător).
Recomand parcurgerea selectivă a cărţii ataşate, începând cu pagina de Cuprins din final, mai mult pentru a avea o idee comună despre termenii prin care putem înţelege şi caracteriza natura comunicării strategice ai cărei prizonieri suntem.
de Vlad-Mihai Agache | 29 oct. 2019 | Mass-media |
Preluăm un articol publicat în Revista 22 de doamna Brînduşa Armanca în care este deplânsă starea actuală a presei din România, fiind indicate succint şi unele dintre tarele care o afectează. Articolul este numerotat, fapt ce indică intenţia unei serii, cu cel puţin încă un articol următor în care, probabil, vor fi cuprinse şi sugestiile autoarei pentru îmbunătăţirea situaţiei. Preconizăm că aceasta va face un apel la constituirea unui organism profesional de coordonare a carierei jurnalistului în România.
Deşi acest lucru nu este precizat expres, el se întrevede pe
de o parte din modul în care articolul face vorbire despre problemele presei
din România din prezent şi, pe de altă parte, din aceea că face referire la
activitatea sindicală a MediaSind, şi a sindicatelor angajaţilor din TVR şi
Radiodifuziune. În acest caz, sindicalismul este înţeles ca o activitate
complementară asociaţiei profesionale, urmărind nu doar stabilirea unui cadru
de dezbatere din care să rezulte direcţia de evoluţie a profesiei jurnalistului
român cât mai ales protejarea demersurilor necesare pentru această evoluţie,
protecţie care nu poate fi asigurată altfel decât prin sindicalism.
Convingerea noastră fermă, care probabil devine obositoare
pentru cititorii blogului nostru, este că sindicalismul este unica modalitate
prin care poate fi protejată evoluţia unei categorii profesionale şi că sindicalizarea
trebuie să premeargă constituirea în asociaţii profesionale, întrucât fără
sindicat, orice iniţiativă profesională rămâne un simplu act de comunicare
publică.
Nu în ultimul rând, subliniem convingerea noastră că
situaţia presei din România este catastrofală şi că, pentru societatea noastră,
este chiar mai gravă decât însăşi lipsa infractructurii de transport sau a
altor probleme şi deficienţe pe care publicul le consideră vinovate pentru
nereuşitele noastre. Spaţiul public este pur şi simplu cucerit tiranic de
tehnici de propagandă mediatică, este parazitat de teme de dezbatere
pre-constituite care antamează concluzii partizane, care decredibilizează neloial
convingeri sau persoane şi care, în final, sapă la temelia oricărei năzuinţe
colective pentru însănătoşirea societăţii noastre.
Sperăm să nu nedreptăţim casta atât de necesară a jurnaliştilor
prin afirmaţia noastră că, dacă am oglindi activitatea presei româneşti în
lumina standardelor
profesionale occidentale, nicio altă categorie profesională din România nu
ar produce o imagine atât de mizerabilă.
Nu mai puţin tristă este şi împrejurarea că iniţiativele jurnalistice cele mai apropiate de etalonul profesional occidental aparţin unor echipe de tineri profesionişti care sunt străine de ortodoxie sau chiar anti-ortodoxe în mod deschis. Acesta este doar un alt nivel la care ortodoxia pierde întrucât reprezentanţii săi aleg să promoveze principiul neutralităţii civice şi politice în mod nefast, neînţelegând natura conflictului cultural în desfăşurare sau alegând fără temei să îl ignore. Din nou suntem nevoiţi să facem trimitere la Sfinţii noştri Ierarhi din trecut al căror exemplu de vieţuire, implicare şi participare la bunul mers al comunităţii infirmă calea pe care noi o urmăm astăzi, îndrăznim a zice, în mod greşit.
Oricâte similitudini s-ar găsi între presa globală, dar mai ales cu mass-media din fostele țări comuniste, în România presa se diferențiază în câteva aspecte.
Există o mare îngăduință în abordarea relației cu politicul, care ține de lejeritatea levantină cu care jurnaliștii își tratează propria etică profesională. Conivența dintre jurnaliști și politicieni a fost în istoria presei o constantă. După 1989, când formal a dispărut cenzura, presa a avut o perioadă juvenilă de entuziasm, constând într-o „vânătoare“ (hunting dog, cu termenul consacrat de profesorul Peter Gross) de subiecte de investigație și de dezvăluiri. Numărul mare de publicații, foarte multe efemeride care dispăreau după câteva ediții, apoi apariția treptată a televiziunilor și radiourilor comerciale au temperat avântul justițiar în schimbul instituționalizării și profesionalizării mass-media. Totuși, la 10-15 ani de la Revoluție, se puteau întrevedea înțelegerile subterane dintre jurnaliști și politicieni, trădate de perspectivele partizane. Și nu e vorba aici despre presa care a persistat în promovarea valorilor democratice, ci de modul cum unele organizații media s-au lăsat folosite ca instrumente în luptele politice ale vremii. Trecerea unor jurnaliști „în patul politicii“ a părut astfel firească chiar publicului care a sesizat natura propagandistică a demersului lor împachetat ca produs jurnalistic. Cazurile Carmen Avram (Antena 3/PSD) și Rareș Bogdan (Realitatea TV/PNL) sunt ilustrative. Nici fondarea unor instituții prevăzute de legislația europeană, cum este Consiliul Național al Audiovizualului, n-a oprit derapajele, ci, dimpotrivă, le-a stimulat prin intrarea membrilor CNA în jocul politic care i-a trimis acolo. Pe parcursul anilor, mediile publice, mereu acuzate de politizare, au intrat la vedere sub papuc politic. Președinții TVR și SRR au fost recrutați în ultimii 20 de ani dintre membrii de partid cu funcții înalte, iar trecerea finanțării în mâna guvernului a definitivat subordonarea. Cumpărarea „la bucată“ a jurnaliștilor din presa locală de către politicieni a devenit un exercițiu curent.
Reporter virtual sintetiza cam așa tabloul mass-media postdecembriste: „Situația din România este una specifică și este determinată de un cumul de factori: un sistem de distribuție arhaic și dezastruos…, patroni care n-au nicio legătură cu presa, cu mentalitate de «cârnățari»…, ziariști blazați și slab pregătiți și, peste toate acestea, un ghem de interese politico-economice care se apropie, deseori, de sistemele mafiote de influență“.
Comunitatea jurnalistică din România, rareori solidară, nu și-a consolidat statutul social și nici nu s-a sindicalizat astfel încât să se poată apăra în fața abuzurilor sau a schimbărilor sociale rapide, rămânând unica profesie liberală fără sistem propriu de coordonare. MediaSind, care nu acoperă întreaga presă, nu a mai reușit să semneze din 2014 un Contract Colectiv de Muncă pentru mass-media. Chiar dacă legea nu obligă, CCM fusese un instrument de protecție pentru drepturile jurnaliștilor. În TVR și SRR sindicatele s-au înmulțit și s-au divizat, slăbindu-și reciproc forța de negociere. Astfel, vocea presei ca breaslă a devenit tot mai slabă, mulțumindu-se cu libertatea presei, o cuvertură prea scurtă în vremuri de criză. S-a văzut în criza începută în 2008, când s-au pierdut locuri de muncă, iar jurnaliștii au trecut pe salarii de criză, plătite pe drept de autor, adică fără protecție socială (pensii, CAS etc.).
Business-ul de media s-a dezvoltat târziu și încet, fiindcă presa nu a fost considerată o afacere de patroni, ci mai mult un instrument de presiune în interesul lor. Investitorii străini veniți prin anii ΄90 s-au retras repede din România, părăsind afacerea în jurul anilor 2000 din cauza distorsiunilor pieței, a concurenței neloiale și a sistemului dezastruos al difuzării. A apărut în loc fenomenul „mogulilor“ care au încălecat bidiviul presei și l-au transformat în car personal de luptă. Că intențiile lor n-au fost deloc ortodoxe s-a văzut când justiția a început să li se uite în conturi și i-a condamnat penal. Voiculescu, Vântu, Ghiță, Patriciu, Adamescu, Mazăre sunt doar câteva cazuri din multe. Inventarea unui număr exagerat de „televiziuni de știri“ (la un moment dat erau șase) a avut frecvent alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului, iar dispariția presei tipărite face diferența față de țări din fostul bloc comunist care nu au renunțat așa de ușor la ziare. Este adevărat că sumele alocate de companii pieței de advertising au fost întotdeauna mici în relație cu numărul de companii din domeniul media. Oscilând între 300 și 400 de milioane de euro anual, România continuă să fie o piață de reclamă de mici dimensiuni. Ungaria cheltuie cel puțin dublu. //
Vă îndemnăm să parcurgeţi şi alte articole publicate de doamna Brînduşa Armanca, în care sunt dezvoltate şi alte idei în strânsă legătură cu acest subiect, precum şi unele, puţine, cu care suntem în dezacord evident.
