Sinele algoritmic, maşina socială şi algocraţia
Am amintit în articolul anterior despre asistenţii virtuali Siri (Apple), Alexa (Amazon),ex-Cortana (Microsoft), Duplex (Google). Aceştia sunt prezenţi şi în spaţiul serviciilor publice, precum este cazul KrattAI-ului estonian. Majoritatea producătorilor şi furnizorilor de servicii tehnologice au introdus sau introduc modalităţi interactive de comunicare între utilizator şi produsul comercializat. Generalizarea acestui tip de interacţiune şi integrarea de soluţii predictive sau generative de cunoaştere, provoacă o centralizare profundă a capacităţilor tehnologice, nu doar la nivel cantitativ, cât mai ales la unul calitativ.
Asistentul devine sinele algoritmic, o parte componentă a personalităţii umane. Aşa cum este de la sine înţeles că mâna ascultă de creier, că orice impuls al neuronilor care se referă la mişcare sau la o dexteritate punctuală va fi urmată de membrul corpului în limitele biologice fireşti, dar întocmai şi fără şovăire, la fel va acţiona şi sinele algortimic ca parte din lumea noastră interioară. În nicio ipostază sinele algoritmic nu va altera liberul arbitru în mecanismul suveranităţii personale, însă îl va preschimba ireversibil prin cunoaşterea pe care o va produce, prin slujirea/asistarea pe care o implică şi prin deschiderea către noile stări de conştiinţă pe care le va furniza titularului.
O stare de conştiinţă suplimentară: aşa cum o persoană oarbă sau surdă poate intui că există o stare experienţială pe care intelectual o poate atibui câmpului vizual sau auditiv (poate înţelege că există vederea sau auzul ca simţuri), cu toate acestea, persoana oarbă/surdă se află într-o stare de ignoranţă experienţială care nu poate fi depăşită. Încă. Ignoranţa aceasta este una relativă (reparabilă prin protezare hi-tech), pe când neparticiparea noastră la evoluţia algoritmică va căpăta un caracter absolut, pe care îl voi explica în cele ce urmează.
Noi vom înţelege că persoanele care vor dezvolta un sine algoritmic (printr-o intimitate şi întrepătrundere crescândă cu motoare de inteligenţă artificială), vor deveni o altă persoană şi mai mult decât atât. Literatura descrie maşina socială ca fiind unitatea dintre om şi tehnologie. Drepturile fundamentale actuale sunt ale persoanei, ale homo sapiens, din momentul naşterii sau concepţiei, după cum ne revendicăm de la o tradiţie cultural-juridică sau alta. Dar nu ne mai putem opri aici, dat fiind că s-au născut drepturile fundamentale de generaţie nouă. Dacă generaţia noastră a consumat atât de multe resurse de energie în privinţa dreptului la un proces echitabil, printre multe altele, pentru genraţia de astăzi, aceste preocupări devin irelevante, din perspectiva cyberjustiţiei.
Privind din exterior, maşina socială (om+tehnologie) devine titular de drepturi şi libertăţi asemenea nouă, cei de acum, dar legătura dintre om şi procese tehnologice la nivelul vieţii interioare devine ireversibilă; deschide noi stări de conştiinţă şi noi câmpuri de drepturi şi libertăţi, cu toate discuţiile ce derivă din această chestiune de filosofie (a dreptului dar nu numai).
Nu mă refer la ideea Avatarului sau a prezenţei noastre online, chiar în online-ul de nouă generaţie precum Metaverse-ul, ci la o intimitate neîntreruptă cu sinele algoritmic, care participă activ sau pasiv la întreaga noastră experienţă de viaţă, care poate oricând sugera, completa sau interveni în manifestarea noastră interioară sau exterioară, în măsura în care noi îi îngăduim acest drept de intervenţie.
Noi stări de cunoaştere personală şi de cunoaştere a persoanelor se deschid în mod implicit. De pildă, a existat un incident viral în care o tânără însărcinată a respins cu brutalitate o bătrână care i-a atins burtica. Sinele algoritmic ştie dacă interacţiunea cu o persoană produce acesteia sentimente plăcute sau utile, dacă este dispusă să accepte (la acel moment) o interacţiune sau un anumit tip de comunicare nonverbal sau extrasenzorial.
Sub promisiunea deschiderii unor noi câmpuri de comunicare umană, de eficienţă în comunicare, se edifică de la sine noi coduri de conduită de bună purtare şi de bună stare. Acest ultim aspect (codul de bună stare) devine predominant, întrucât umanitatea este afectată nu doar de manifestarea noastră către exterior, ci şi de grija şi de disciplina cu care ne vom cultiva lumile interioare. Aşa cum astăzi este de neacceptat creşterea animalelor în mijlocul Iaşului (altădată perfect firească), similar nu suntem primiţi în comuniune în noua dimensiune dacă insistăm să rămânem aceiaşi. După cum astăzi blocăm notificări pe telefonul personal, stabilim nivelurile de confidenţialitate şi de accesibilitate, sinele algoritmic aduce la îndeplinire preferinţele noastre de socializare într-o modalitate mult mai eficientă.
Această eficienţă nu se referă (doar) la productivitate, ci la eficientizarea traiului potrivit voii proprii. Spre ilustrare, ce rost să mai aibă regula păstrării liniştii pe scara blocului în perioada de odihnă, câtă vreme vom şti că într-un interval anume nimeni nu se odihneşte, ori că vecinul/vecinii fie nu sunt prezenţi, fie nu resimt disconfort. De ce ar fi nevoie să ne punem dopuri în urechi (atunci când se desfăşoară o petrecere în apartamentul vecin), când sinele algoritmic poate dezafecta punctual o simţire aşa cum o fac căştile audio cu funcţiune de eliminare a zgomotului ambiental (noise canceling)? Şi, de ce ar accepta asociaţia de proprietari un nou membru (analogic) care nu deţine aceasta capacitate de a se integra, un membru care să invoce drepturi, libertăţi, reguli şi dispoziţii legale ce sunt depăşite prin tehnologia sinelui algoritmic?
Am folosit acest exemplu pentru a se înţelege mai uşor perspectiva despre care am mai scris în perioada plandemiei, aceea a reconfigurării ideii de abuz de drept, cu înţelesul că exercitarea drepturilor fundamentale devine ilegitimă în ipoteza în care nu se sincronizează unei stări de bine colectiv, determinat în mod obiectiv (prin funcţie algortmică). De ce să insist să păstreze toată lumea liniştea, când tehnologia produce alte criterii de arbitraj între drepturile şi interesele individuale? De ce să rămână starea de linişte normalitatea socială? Care sunt criteriile în funcţie de care apreciem utilitatea noilor normalităţi?
Unele persoane ca mine au protestat vehement împotriva ideii de limitare a dreptului de circulaţie şi de acces în spaţiul public pe baza certificatului digital, clamând în apelurile noastre la împotrivire necesitatea de a apăra limitele maximale ale acestei libertăţi. Îmi menţin această atitudine.
Însă am intrat astăzi în realitatea noilor funcţii algoritmice de arbitraj, care îmi pot conferi instant alternative sau compensaţii reale, de o valoare semnificativ mai mare, pentru limitarea/restrângerea unui drept sau altul. Care să mai fie rolul virtualităţii drepturilor fundamentale (pe care nu ajungem mai niciodată să ni le exercităm) cât timp ni se oferă la schimb aptitudinea de a trăi în mod concret dar plenar privilegii imediate din aceeaşi specie? De ce ar mai fi nevoie atunci ca restrângerea drepturilor fundamentale să se realizeze prin lege adoptată de Parlament?
Bineînţeles că o astfel de balansare între interesele individuale şi cele colective comportă şi o dimensiune sancţionatorie, pentru abuzul de drept despre care am discutat deja (exercitarea drepturilor individuale la cote maximale), dimensiune sancţionatorie care nu trebuie să fie una stabilită de către autoritatea publică, ci poate viza depăşirea mediei uzuale de exercitare a unui drept, de efectuare a unei activităţi, constatată şi documentată de motoare A.I. Reperul nu mai este legea ci practica socială efectivă.
Prin urmare, sistemele reputaţionale înlocuiesc sistemul legal-administrativ impersonal. Sistemul creditulului social din China este doar unul din modelele de sistem reputaţional şi cel mai probabil, societăţile occidentale vor cunoaşte iteraţii şi variante substanţial diferite, întrucât nu există organizare socială din care să lipsească criteriul ordonator al statutului social, potrivit propriilor tradiţii de drept (tradiţii constituţionale). Or, statutul social a devenit inseparabil de capacitatea noastră de integrare nu într-o comunitate (trib sau grup), ci într-o comuniune (cu cei cu aceleaşi valori şi coduri comportamentale).
După cum proclamă noii filosofi ai tehnoştiinţelor, începând cu era digitală, axiologia bate antropologia. Cu alte cuvinte, comuniunea în valori personale şi colective şi în coduri atitudinale domină ideea subdomeniilor antropologiei (socială, economică, religioasă, urbană etc), a apartenenţei la o comunitate etnică sau locală, regională, naţională.
Cine este în acest caz îndreptăţit să emită legi, în ce scop sunt emise acestea şi de ce să nu acceptăm niveluri complementare de legitimitate a autorităţii, testate pe criteriul puterii legăturilor?
Standardele comunităţii Facebook sunt astăzi mai puternice decât dispoziţiile Constituţiei României, care printre altele, interzic “orice formă de cenzură“. Sunt mai puternice prin capacitatea executivă (enforcing), deci de aducere la îndeplinire, dar mai ales prin adeziunea la aceste standarde din partea persoanelor care, în viaţa socială, se manifestă mai mult, mai pregnant şi mai intens, ca “utilizatori” de Facebook (Youtube, Tiktok etc.) decât ca cetăţean român sau ca membru al Bisericii Ortodoxe Române.
Dar şi conceptul de cetăţenie se află sub presiunea schimbărilor imediate. Dacă chestiunea modalităţii de luare a deciziilor este una centrală în studierea impactului pe care inteligenţa artificială îl are asupra vieţii obişnuite, atunci se naşte întrebarea dacă deciziile luate de un cetăţean obişnuit sunt egale în valoare şi legitimitate cu cele luate de către un cetăţean maşină-socială. Cu alte cuvinte, se naşte întrebarea dacă trebuie menţinută egalitatea în drepturi între cel care ia o hotărâre în baza unui set de cunoştinţe discutabile din punct de vedere factologic, având la bază un raţionament viciat sau denaturat prin simplificări brutale sau neînţelegere şi deciziile care sunt luate prin asistarea de către inteligenţa artificială care asistă curatorial nu doar la consultarea informaţiilor pertinente, cât şi verifică temeinicia raţionamentelor complexe, pas cu pas.
Această evoluţie ne-a adus în punctul în care putem spune că astăzi suntem mai apropiaţi de ideea de algocraţie (guvernare prin algoritmi) decât de ideea de democraţie. Ideea că omenirea devine dominată de un sistem integral de inteligenţă artificială, care să jaloneze traiul zilnic al populaţiei prin soluţiile cele mai potrivite din punctul de vedere ideologic sau al consumului de resurse ne aduce la o răscruce cunoscută: fie devenim subiecţi exteriori ai sistemului de guvernare prin algoritmi, a căror decizii se manifestă nemijlocit asupra noastră, fie devenim noi înşine o nouă formă de inteligenţă, o maşină socială cum explicam mai sus, astfel cum ne promite deja de decenii bune curentul transumanist.
De altfel, această bifurcaţie este ilustrată de atitudinea cunoscutului om de afaceri Elon Musk, care se numără printre fondatorii OpenAI şi care a avertizat în mod repetat asupra faptului că inteligenţa artificială este mai periculoasă pentru omenire decât bomba nucleară, prin aceea că sunt dezvoltate capacităţi tehnologice mult peste capacitatea omenirii de a le înţelege şi controla. Omul ajunge să fie tutelat în cele mai intime aspecte ale vieţii sale nu pentru că este silit, ci pentru că înlesnirile materiale şi spirituale care se produc pe calea revoluţiei produsă de inteligenţa artificială sunt de neignorat. Sub acest aspect, între noi şi cei care îşi dezvoltă astăzi sinele algoritmic se cască în intervalul 5-7 ani o distanţă mai mare decât între noi cei de azi şi cei din antichitate.
Din acest motiv Elon Musk a fondat Neuralink, o firmă care cercetează şi produce dispozitivele de control mintal al computerelor. Am în vedere dispozitivele implantate în creier ce permit persoanelor să controleze nemijlocit, prin puterea gândurilor, dispozitive I.T. care le sunt exterioare. Prin acest mijloc tehnic este înlăturată bariera interacţiunii obişnuite cu dispozitivele IT (viteza tastării, interpretarea comenzilor vocale etc), acestea fiind accesate şi controlate direct prin puterea gândului.
De altfel, la 1 decembrie 2022, aşadar a doua zi după lansarea ChatGPT, Elon Musk anunţa că implantul cerebral dezvoltat de Neuralink se află în faza finală de aprobare pentru uz uman, fiind de altfel devansat de firme concurente precum Synchron care au realizat astfel de implantări pentru prima oară în cursul lunii august a anului trecut.
Pentru a nu încărca şi mai mult acest articol cu chestiuni tehnice, plasez mai jos un clip de 25 de minute care explică stadiul în care se află tehnologia la acest moment. Putem observa că în această privinţă s-au împlinit integral profeţiile părinţilor contemporani despre apariţia şi utilizarea cipurilor implantabile.
***
Însă, ceea ce cred că este important de subliniat în această privinţă este că atenţia ortodocşilor s-a concentrat multă vreme asupra nanotehnologiilor, a pericolului de inoculare forţată cu seruri/de implantare de cipuri şi asupra ideii că pecetluirea se va face printr-un tip de înşelare în raport de care trebuia să manifestăm vigilenţă lumească. Or, ceea ce se observă este că algocraţia care s-a ivit livrează o plajă extrem de ispititoare de servicii şi beneficii, dintre care cele prezente sunt de abia la început şi deja semnificativ mai valoroase decât tehnologia digitală pe care o cunoaştem.
Inclusiv din punct de vedere intelectual, oferta filosofică a noilor tehnologii este aproape de nerefuzat, întrucât crează un nou context politic care concordă idealurilor de echitate la care au făcut apel mulţi gânditori seculari din trecut. Subliniez că întreaga ofertă a noilor tehnologii se axează pe un nou val de împuternicire individuală, o nouă emancipare din condiţia mizeră în care se regăsesc mulţi dintre noi, toate circumscriindu-se liberului arbitru şi simţului de agent moral. La capătul celălalt al spectrului uman, persoanele care nu se pot adapta noii revoluţii tehnologice ar urma să beneficieze de un venit universal de bază, conservându-se ispita libertăţii în lucrarea voii proprii.
Suveranitatea intimă a deciziilor, a alegerilor pe care oamenii le vor face rămâne neatinsă, dar este configurată de o paletă nouă de opţiuni, în raport de care omenirea îşi va schimba şi modul de gândire şi modul de viaţă (politică, economică, juridică, culturală, socială). De altfel, alegerile noastre sunt libere şi în raport de telefonul de care nu ne putem despărţi.
Vocaţia sinelui algoritmic de a fi omniprezent şi omniscient deja creează o nouă lume a probelor preconstituite (a probelor digitale, a contractelor smart, cu autoexecutare, a registrelor publice blockchain), acolo unde litigiile sunt anticipate şi se sting chiar înainte de naşterea obiectului contencios.
Capacitatea motoarelor A.I. de a da sens şi înţelegere utilă imaginilor video (în esenţă, o succesiune rapidă de fotografii), deja transparentizează mediul înconjurător, produce realitate augmentată, un Metavers unde lumile de tip sandbox (de test, de încercare) deja produc o nouă dimensiune a vitalităţii umane.
Aşteptarea înfrigurată a noilor generaţii de computere cuantice (cu o forţă computaţională de ordinul milioanelor de ori peste supercomputerele de astăzi, precum şi energia nelimitată ce se va crea prin procesul de fuziune nucleară sunt următoarele două praguri tehnologice rămase de atins pentru ca lumea pe care o descriu să obţină masă critică.
Cei care refuză naraţiunile conspiraţioniste, caracterul satanic al francmasoneriei şi obiectivele genocidare ale acestora, vor întâlni în curând o grea piatră de încercare întrucât acestora li se va părea că, în sfârşit, se coboară raiul pe pământ, că izbăvirea de suferinţă este la uşi. Numai dacă nu ar fi aceşti oameni vechi şi învechiţi care alimentează distrugerea şi discordia cu războiaele lor sângeroase, cu convingerile lor anti-ştiinţifice şi cu credinţele lor religioase desuete!
Finalmente, cele două căi de întâmpinare a revoluţiei inteligenţei artificiale aparţin aceluiaşi cleşte. Fie că vom conlucra sub aspect practic prin dispozitive accesorii/periferice cu motoarele de inteligenţă artificială ori că vom evolua către sinele algoritmic prin întrepătrunderea planurilor uman-tehnologic sau prin implanturi (să nu fie!), povestea ne pare conoscută şi limpede. Însă nu doar tehnologia în sine este periculoasă ci mai ales efectul ei, impactul chemat, însuşit şi aşteptat, asupra unor suflete împătimite şi neîncercate.
Dacă multă vreme infosfera ortodoxă a fost colmatată de materiale informative de slabă calitate, care previzionau imprecis sau naiv apariţia acestui tip de tehnologii, astăzi a venit momentul arătării lor către lume.