Azimuturi politice – Nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale

de Vlad-Mihai Agache | 29 apr. 2025 | Politică | 2 comentarii

Ideea nerecunoaşterii alegerilor prezidenţiale din mai 2025 a răsărit simultan din mai multe medii.

În funcţie de riscul perceput de către regimul aflat la putere în România, pericolul nerecunoaşterii alegerilor de către Statele Unite ale Americii se distinge în mod deosebit. Nu consider că această apreciere este greşită, dimpotrivă. Nerecunoaşterea de către Statele Unite ale Americii a legitimităţii conducătorului statului ne-ar trimite în faliment şi, potrivit unor voci credibile, pe un curs de dezmembrare teritorială.

Apoi, presa progresistă din România dă ca fiind sigură nerecunoaşterea alegerilor prezidenţiale de către Federaţia Rusă, stat care a emis prin reprezentanţi de vârf opinii critice vizând evoluţia vieţii noastre politice din ultimul an. În acelaşi front, sunt alăturate şi unele state care fac parte din BRICS, aliaţii apropiaţi ai Federaţiei Ruse pe scena politică internaţională.

În fine, în linia unor tribalisme europene străvezii, dacă alegerile ar fi câştigate zdrobitor de un reprezentant al naţionalismului românesc, suntem preveniţi că nici Uniunea Europeană nu ar accepta rezultatul votului popular şi că Bruxelul ne-ar plasa într-o carantină izolaţionistă.

Cine mai lipseşte din enumerare?

De observat că problema nerecunoaşterii alegerilor din România este circumscrisă cu insistenţă sferei politicii externe, deşi vocile celor care îndeamnă la boicotarea ciclului electoral, la neparticiparea, nesprijinirea, nevalidarea loviturii de stat sunt îndeosebi numeroase.

Dintre cei despre care se preconizează că nu vor recunoaşte alegerile din România, distinct de cei enumeraţi anterior, lipseşte, în mod evident, poporul român. 

Acest lucru nu este întâmplător. Segmentul de electorat care nu doreşte să participe la alegeri este unul activ şi în curs de agregare.

Primul pas

Conferinţa de astăzi, pentru care am pregătit acest text, este unul dintre exemplele de consolidare a unei mişcări politice. Faptul că a fost necesară închirierea succesivă a trei săli de conferinţă, rezervarea fiind anulată deşi au fost semnate contracte şi achitate sumele prestabilite, precum şi faptul că întâlnirea de astăzi a fost necesar să fie organizată în condiţii de semi-clandestinitate, dovedesc voinţa regimului de putere din România de a împiedica vehicularea şi dezvoltarea acelor convingeri care îi contestă legitimitatea şi care cer imperativ pedepsirea severă a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea regimului democratic din România (aşa imperfect cum era).

Organizatorii conferinţei au cerut participanţilor să-şi imagineze soluţiile juridice, legislative şi politice necesare pentru refondarea statului de drept, fără a se concentra disproporţionat asupra participării la alegerile de duminică.

În acest scop, au fost dezbătute chestiuni de fond în câteva şedinţe Zoom şi pe mai multe grupuri dedicate organizării răspunsului popular faţă de lovitura de stat şi faţă de instituirea în România a regimului hibrid de guvernare.

Soluţii juridice

Sub fanionul soluţiilor juridice au fost propuse mai multe acţiuni în instanţă care să vizeze anularea actelor subsecvente momentului expirării mandatului prezidenţial.

În fapt, preşedintele Klaus Iohannis a rămas în funcţie după data de 21 decembrie 2024, numind în timpul uzurpării funcţiei prezidenţiale Guvernul şi Prim-ministrul acum aflaţi la Palatul Victoria. Guvernul actual, care a fost numit în funcţie de un uzurpator al funcţiei de Preşedinte a emis actele normative care organizează alegerile din mai, atât sub aspectul candidaturilor cât şi sub cel al campaniei electorale.

Vom vedea mai târziu că nici candidaturile şi nici campania electorală nu sunt libere, caracter obligatoriu din perspectivă constituţională dar şi din perspectiva relaţiilor internaţionale.

Soluţii legislative

În mod evident, se impune modificarea legii de funcţionare şi organizare a Curţii Constituţionale a României, apoi a legii privind alegerea Preşedintelui României, cu scopul de a bloca interferenţa Curţii Constituţionale în afara procedurii electorale explicit prevăzută de lege. A fost propusă inclusiv desfiinţarea Curţii Constituţionale a României, aspect ce ţine de reforma constituţională.

Faţă de compromiterea iremediabilă a sistemului judiciar, printr-o serie de abuzuri de neconceput pentru practicienii dreptului din România, propun reconsiderarea legiferării unui nou statut pentru Grefa Judiciară, care să protejeze pe grefierii care ar fi ales să nu participe la butaforiile dictate din înăuntrul şi din afara sistemului.

Rolul istoric al grefierului a fost de a reprezenta o contramăsură în timp real la abuzurile pe care magistratul cauzei le-ar putea comite profitând de urgenţa cauzei, de efectele ireversibile şi de împrejurări concrete ce nu mai pot fi reparate în calea de atac. Lipsa contrasemnăturii grefierului pe orice act procesual (mai puţin rezultatul deliberării) conduce la nulitatea absolută a actului. Refondarea Grefei Judiciare ar proteja magistraţii corecţi şi ar disipa presiunea din interiorul sistemului şi din afara sa, de pe judecător spre/asupra unui colectiv de profesionişti ai dreptului a căror carieră este gestionată distinct faţă de cea a magistraţilor.

O nouă Constituţie?

Nu în ultimul rând, se apreciază necesară adoptarea unei noi Constituţii, având în vedere că gradul de siluire a prezentului acord constituţional împiedică renaşterea României, chiar şi în condiţiile unor reforme constituţionale parţiale.

Consider că această propunere este cu totul şi totul periculoasă şi inoportună în actualul context politic. O nouă Constituţie adoptată de reprezentanţii regimului care a îngropat-o pe cea actuală nu ar conduce la făurirea unui viitor încurajator, dimpotrivă, ar compromite şi acest instrument esenţial de reconstrucţie statală, poate chiar ar diminua standardul de libertate consfinţit astăzi.

O discuţie separată poate privi revenirea la Constituţia din anul 1991, repudiind modificările din anul 2003 care au aşezat dreptul european deasupra celui intern naţional (inclusiv la nivel constituţional), au permis înstrăinarea fondului funciar, cedarea suveranităţii în chestiuni cheie, nemaipomenind că au servit drept pretext pentru ca CCR să introducă cu de la sine putere un examen de europenism al convingerilor şi opiniilor politice pentru candidaţii la funcţiile publice, însuşindu-şi o prerogativă absolut arbitrară şi incompatibilă cu statul de drept.

Alegeri prezidenţiale sau proceduri electorale?

Într-una din discuţiile avute în grupul de organizare am opinat în sensul că Alegerile din 4-18 mai 2025 nu sunt propriu-zis alegeri prezidenţiale, deşi sunt astfel denumite. Am opinat că avem de-a face cu o categorie de *proceduri electorale* menite să detensioneze societatea și să legitimeze autoritatea noului regim instituit după anularea anti-legală a alegerilor anterioare.

Consider important de înţeles faptul că alegerile prezindenţiale reprezintă un ansamblu de proceduri electorale, precum şi efectele acestora în corpul electoral (asupra poporului cu drept de vot), care conduc la alegerea în funcţia de Preşedinte al României al celui mai popular candidat, liber să se înscrie în competiţie şi liber să-şi comunice mesajul atât direct cât şi indirect.

Comunicarea indirectă vizează emulaţia electorală, entuziasmul şi amorsarea emoţională a majorităţii astfel încât să îşi dorească sau să accepte schimbări de esenţa şi centralitatea politicilor publice, inclusiv la nivel constituţional şi de politică internaţională, nu doar ajustări minore.

Controlul strict al *mesajului electoral*, cenzurarea abundentă, reducerea acestuia la o sumă de propagatori etichetaţi ca fiind „actori politici” şi ameninţarea cu sancţiuni de o mărime însutită contravenţiilor obişnuite inhibă emulaţia electorală şi, finalmente, împiedică exercitarea firească a drepturilor electorale.

Acestea nu se reduc la dreptul de a ştampila un buletin de vot, ci includ şi dreptul de propagandă politică, de contribuţie directă la efortul electoral, de participare partizană sau nepartizană la dezbaterea publică şamd.

Ce sunt procedurile electorale?

În lipsa libertăţii candidaturilor şi în lipsa libertăţii campaniei electorale, avem de-a face cu proceduri electorale (pe scară largă) care constau în esenţă în instituirea şi organizarea unei masive birocraţii electorale care ocultează absenţa elementelor de fond menite să asigure legitimitatea rezultatului electoral.

Subiecte precum: detaliile gestiunii financiare a fondurilor electorale, condiţiile de formă ale materialului electoral, reacţiile faţă de cenzurarea unui mesaj sau altul, centralitatea activităţii BEC în atenţia publică şi în programul massmedia, apeluri repetate la cenzură, eliminare, sancţionarea unor mesaje, idei sau persoane, şi încă altele, colmatează cu furaj informaţional canalele de comunicare, denaturând ierarhia chestiunilor de importanţă pentru corpul electoral.

Scopul acestei imense birocraţii electorale, tarată de păcatele tuturor birocraţiilor însetate să-şi extindă prerogativele şi privilegiile, este menţinerea status quo-ului, exact chestiunea infirmată prin votul surpriză din luna noiembrie.

Procedurile electorale şi masiva birocraţie creată pentru a acoperi goliciunea de legitimitate nu doresc nimic altceva decât a conceda autoritatea funcţiei prezidenţiale către reprezentantul ales de către oligarhia care conduce în mod real România.

Cine conduce România?

Unul dintre candidaţii respinşi nelegal de regimul hibrid din ciclul electoral din luna noiembrie 2024 este preotul Ciprian Romeo Mega, cel care a dezvăluit împrejurarea că în Parlamentul României politica legislativă se stabileşte în Loja masonică „Alexandru Ioan Cuza”, care numără peste 400 de membri, majoritatea parlamentari.

În esenţă, regimul oligarhic din România este circumscris organizaţiilor francmasonice, care integrează atât puterile executivă, legislativă şi judecătorească, dar şi ierarhia forţelor de ordine şi de securitate, puterea economică, mediatică şi culturală.

În interiorul acestui regim oligarhic supra-naţional se desfăşoară competiţii şi lupte de putere care sunt mai relevante pentru competiţia prezidenţială decât votul popular.

Acesta din urmă nu mai are rolul de mandatare, de delegare a suveranităţii personale în scopul reprezentării politice, ci are rol de exprimare a preferinţei faţă de un mit electoral sau faţă de altul, sub multiplele sale forme de manifestare.

Cât mai contează votul?

Valoarea votului este cea recunoscută de oligarhia aflată la putere. La nevoie, aşa cum am văzut, votul nostru poate să nu valoreze nimic.

Dar, deşi votul nu (mai?) reprezintă gestul de desemnare a unui reprezentant de către fiecare cetăţean român care îşi deleagă în cadrul constituţional puterea şi suveranitatea personală, votul continuă să poarte valoarea necesară confirmării alegerilor decise de către oligarhia regimului hibrid.

Cu alte cuvinte, votul nostru nu mai alege Preşedintele României, dar contează pentru cei de la putere ca instrument de recunoaştere a alegerii candidaţilor lor. Acest lucru nu este fără însemnătate, dimpotrivă. Cei care ne-au anulat votul autentic au nevoie de participarea noastră pentru a determina acceptarea rezultatului orchestrat de aceştia abuzând procedura scrutinului prezidenţial.

Cum putem vota în folosul nostru?

Trebuie să facem distincţia între votul prezidenţial şi votul reacţionar. Deşi gestul de a vota este unitar, semnificaţiile sale pot fi multiple. Votul prezidenţial se referă la alegerea liberă a Preşedintelui României; din decembrie anul trecut, votul prezidenţial ne este refuzat.

Votul reacţionar reprezintă un gest electoral de participare la procedurile electorale instituite de puterea de stat, dar în scopul exprimării unei împotriviri faţă de aceasta. Deşi votul reacţionar vizează numele unui candidat, semnificaţia sa este de a confirma un set de idei sau de convingeri care sunt asociate electoratului acelui candidat.

Votul reacţionar este acordat celui care se angajează să lupte împotriva oligarhiei de la putere, nu celui care ar fi cel mai bun Preşedinte al României. Votul reacţionar se acordă doar în condiţiile unui plan cunoscut şi, mai ales, sub coordonarea unui lider recunoscut în tabăra noastră. Fără plan şi fără lider, votul reacţionar va fi folosit de stat ca sursă de legitimare şi îl va califica aşa cum îi va conveni.    

Boicot?

După cum spuneam, un număr mare de persoane refuză să voteze deoarece sunt conştiente că gestul lor nu va cântări drept vot pentru prezidenţiale.

În acelaşi timp, mulţi greşim invocând faptul că prin participarea la vot am participa Lovitura de stat, am legitima Lovitura de stat, am valida regimul oligarhic de la putere.

Acest regim oligarhic este integral ilegitim, fiind numit la putere de un preşedinte uzurpator sau acceptând ca preşedintele uzurpator să rămână la putere şi după momentul expirării mandatului său. Pe cale de consicinţă, şi alegerile organizate de acest regim sunt ilegitime şi, prin urmare, s-ar impune boicotul.

În prealabil trebuie spus că dacă nu ne numărăm între cei care au complotat cu Enache, Ciolacu şi Iohannis (secondaţi de securişti) pentru anularea alegerilor, atunci nu putem spune că am participat sau că participăm a lovitura de stat.

De asemenea, nu putem spune că legitimăm o lovitură de stat în lipsa unui gest de afirmare explicită a validităţii şi legitimităţii acestora. Atunci când vorbim despre rău, complicitatea faţă de un rău explicit trebuie să aibă, de asemenea, o natură explicită.

Este până la un punct condamnabilă tăcerea în faţa răului, dar aceasta nu poate fi prezumată spre rău ci, la fel de bine, poate fi considerată o pregătire în săvârşirea binelui, după putere.

Boicot plus vot reacţionar

Trăgând linia, observăm că linia de demarcaţie apare între, pe de o parte, cei care votează considerând că e drept să învestească un candidat în funcţia de Preşedinte al României şi, pe de altă parte, între cei care dau un vot reacţionar alături de cei care aleg boicotul. Grăniţuirea se face pe hotarul acceptării sau respingerii anulării Turului 2.

Reţinem aşadar că în tabăra naţionalistă este prezent un pluralism politic stratificat pe trei paliere:

– Electoratul singurului candidat suveranist admis de regimul oligarhic care dau un vot deplin (cei 14% din turul I care şi-l doresc şi Preşedinte);

– Electoratul care ar prefera un alt candidat interzis în funcţia de Preşedinte, dar care dau un vot reacţionar pentru cel care promite sacrificiu şi luptă pentru alegeri libere anticipate;

– Electoratul care nu participă la vot ci se angajează în alte demersuri de iniţiere sau de sprijinire a unui pol politic şi civic reacţionar.

Cum voi proceda eu?

Aduc în discuţie cazul meu întrucât introduc un criteriu pe care îl consider pertinent pentru lupta noastră.

Sunt adeptul ideii de boicot din pricina faptului că niciunul dintre candidaţii îngăduiţi de regimul oligarhic să participe la alegerile din mai 2025 nu s-ar califica pentru primirea votului reacţionar, necum cel prezidenţial.

Cu toate acestea, voi participa la vot şi voi da votul reacţionar candidatului suveranist sprijinit manifest de câteva persoane cărora le recunosc influenţa morală şi intelectuală asupra mea, până dincolo de voia mea. Pentru mine un astfel de nume este profesorul Corvin Lupu, căruia i se adaugă şi alte personalităţi care au aderat la Grupul pentru România (a se vedea https://geopolitika.ro/articles/grupul-pentru-romania-comunicatul-nr-41/).

Din punctul de vedere al organizării frontului naţionalist, recunoaşterea unei influenţe dincolo de hotărnicia voii proprii este esenţială. Chiar dacă eu unul aş fi ales o altă conduită, apelul public din partea unei persoane căruia îi recunosc un statut deosebit în inima mea are precedenţă faţă de propria mea dorinţă, convingere, hotărâre.

În lipsa recunoaşterii în forul interior de către naţionaliştii români a unui astfel de ascendent, rezistenţa va rămâne pulverizată, fragmentată. Pe de altă parte, destăinuirea numelui personalităţilor cu un astfel de ascendent produce o ierarhizare naturală şi ajută la operaţionalizarea demersurilor de luptă.

Cum învingem pasivitatea şi indiferenţa?

Din nefericire, nu există nicio altă cale în afară de purtarea sarcinilor unii altora. Efortul depus de cei care se angajează în lupta pentru eliberarea de sub jugul oligarhiei ilegitime care s-a înstăpânit pe statul român este datorat disproporţionat de cei cu inimă bună şi cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

Scuza des întâlnită că e nevoie mai întâi de agregare a unei mase critice sau chiar a unei majorităţi, este absolut contraproductivă.

Iniţial este vorba despre jertfă în afara oricărei rezonabile raţionalizări omeneşti, jertfă orientată spre folosul şi slujirea semenilor, chiar dacă per ansamblu aceştia o vor respinge, o vor discredita. Un astfel de sacrificiu aduce roade în timp.

Probleme practice pentru nerecunoaşterea alegerilor

Întrucât invariabil discuţiile despre boicot ajung la subiectul nerecunoaşterii rezultatului alegerilor şi se îndrepată către constituirea unor instituţii paralele, chiar în exil, simt nevoia să îi previn pe simpatizanţii acestor convingeri că o astfel de opţiune presupune o determinare care nu este neapărat specifică românilor.

Aceste iniţiative presupun lansarea persoanelor aderente pe un traseu de coliziune cu forţa regimului oligarhic ce controlează statul român şi nu numai. De asemenea, voit ori ba, se produce o auto-marginalizare, o formă de ghetoizare socială şi politică de lungă durată care este foarte dificil de dezvoltat în viitor; rezistenţa se va fi insularizat de viaţa socială şi politică cultivată de către puterea de stat şi va risca să devină rapid irelevantă.

Pentru a se discuta serios despre nerecunoaşterea alegerilor şi despre constituirea alternativelor instituţional politice, juridice şi militare (paramilitare) necesare frontului reacţionar trebuie, cu necesitate, să luăm aminte la rezistenţa din exil faţă de instituirea regimului comunist din România şi la insuccesul deplin al acestora, nu doar în anii 50, ci şi în perioada post-decembristă.

Mai adaug riscul ca nerecunoaşterea alegerilor, de către o facţiune semnificativă dar dezorganizată, să fie instrumentată chiar împotriva intereselor noastre de recuperare şi de refondare a unui stat constituţional.

Chiar şi aşa, paşi concreţi sau măcar simbolici în această direcţie trebuie să fie iniţiaţi, măcar pentru a ne menţine deschise orizonturile de acţiune. 

Controlul securist al statului

Motivul pentru care statul constituţional a fost îngropat prin lovitura de stat din decembrie şi înlocuit cu un regim hibrid rezidă în dorinţa de menţinere la putere în formula înrădăcinată şi de perpetuare a controlului securist asupra societăţii.

Reamintim că alegerile din noiembrie au fost organizate după ce au fost excluşi neconstituţional trei candidaţi cu dosare de candidatură valabile (Diana-Iovanovici Şoşoacă, Răzvan Constantinescu şi Ciprian Romeo Mega). Alegerile din noiembrie au fost jalonate de acest abuz iniţial iar rezultatul turului I s-a produs şi ca urmare a perturbărilor create de deciziile iniţiale ale Curţii Constituţionale şi ale Biroului Electoral Central.

Participanţii la turul I din noiembrie 2024 sunt dintre cei faţă de care operase deja filtrul oligarhiei, chiar Călin Georgescu fiind prezentat, prin prisma datelor sale biografice, ca fiind un candidat de sistem.

De ce au fost anulate alegerile câştigate de candidatul de sistem?

Răspunsul pe care îl propun este că motivul anulării alegerilor nu este victoria candidatului Călin Georgescu ci victoria electoratului său, etichetat ca naţionalist, suveranist, izolaţionist, chiar extremist.

Anularea alegerilor a fost provocată de obstinaţia celor ce controlează societatea românească de a ţine la marginea lumii segmentul electoral de care noi aparţinem. Victoria reprezentantului acestui electorat este indezirabilă pentru oligarhie, cu excepţia cazului în care eventualul reprezentant ar accepta detonarea, diluarea sau deturnarea mandatului său (cazul Meloni).

Preşedintele Călin Georgescu

Spre cinstea domnului Călin Georgescu, acesta nu a cedat presiunilor detonării sau deturnării, deşi strategia sa de luptă politică a urmărit menţinerea ordinii publice şi a puterii regimului uzurpator. Călin Georgescu nu a iniţiat o mişcare politică de contestare, de luptă şi, mai ales, de pedepsire a vinovaţilor însă, în apărarea domniei sale trebuie adăugat că o astfel de cale este extrem de dificilă din pricina lipsei bărbaţilor de caracter, lipsei de competenţă, lipsei de resurse media, financiare, reputaţionale.

Călin Georgescu rămâne, în pofida biografiei sale, politicianul care a adus cel mai mult bine societăţii româneşti, inclusiv prin modalitatea în care a ales să evite conflictul politic şi social şi prin recunoaşterea votului reacţionar primit în urma eliminării nelegale a celor trei contracandidaţi sus-menţionaţi, etichetaţi ca fiind rusofili. 

Prin votul prezidenţial primit în turul I şi prin votul parţial din turul II, Călin Georgescu este de facto Preşedintele României şi rămâne în continuare învestit în această luptă prin procură, prin sprijinirea candidaturii lui George Simion, cel care şi-a proiectat campania electorală exclusiv în scopul coagulării votului reacţionar. De altfel, sub acest semn a şi refuzat participarea la dezbaterea organizată pentru candidaţii prezidenţiali.

Evoluţii paralele sau indirecte

Organizatorii Conferinţei au plecat de la ideea de „a nu ne pune toate ouăle în acelaşi loc!”

„Turul 2, înapoi!”, deşi apare ca o imposibilitate politico-juridică, rămâne un deziderat legitim şi care poate fi satisfăcut integral doar prin revenirea la statul de drept şi prin pedepsirea vinovaţilor, nu neapărat în această ordine.

„Turul 2, înapoi!” este mai mult decât o lozincă, este un fanion care denunţă simultan producerea unei lovituri de stat în acelaşi timp şi lovitură constituţională dar şi puci militar, prin implicarea serviciilor de informaţii.

„Turul 2, înapoi!” condamnă prigoana judiciară dezlănţuită împotriva unor persoane afiliate curentului naţionalist, injust catalogate ca fiind extremiste.

„Turul 2, înapoi!” nu se referă la organizarea expeditivă a unui ciclu electoral între Elena Lasconi şi Călin Georgescu. Acest deziderat pretinde alegeri libere, corecte şi periodice: libere atât sub aspectul candidaturilor, cât şi al campaniei electorale, dar şi al emulaţiei electorale. În acest moment este greu de crezut că altcineva decât Călin Georgescu ar câştiga orice scrutin prezidenţial în România şi presimt că acest fapt se va perpetua multă vreme.

„Turul 2, înapoi!” acceptă nevoia de a depăşi tărâmul competiţiei electorale de creuzet şi lărgirea conversaţiei către subiectul formelor alternative de guvernare, de regim politic, de organizare, care să răspundă nevoilor de libertate şi demnitate individuală şi colectivă în secolul XXI.

„Turul 2, înapoi!” presupune lansarea unor proiecte mici care să antameze implicarea personală şi colectivă care să covârşească efectele loviturii de stat şi care să cheme angajamentul deplin al unui conducător autentic al naţiunii române şi să îl convingă să accepte această cruce grea.

„Turul 2, înapoi!” afirmă că importantă nu este supravieţuirea, ci Învierea.

*Text pregătit pentru conferinţa din 29.04.2025 la care

nu am putut participa personal din cauza unor piedici de ultim moment