Masoneria a cangrenat statul român de la vârful său şi până la funcţiile de reprezentare locală.
Aparatul administrativ este complet capturat, atât la nivel central cât şi local. Orăşele cu câteva mii de locuitori au mai multe loji masonice şi paramasonice decât parohii ortodoxe.
Organizaţiile de tip masonic şi paramasonic se desfăşoară la vedere, cu ostentaţie, în spaţiul public, prin evenimente somptuoase, ocupând locaţiile prestigioase cu capital simbolic românesc, organizând premieri şi acţiuni filantropice de promovare publică prin care capturează şi configurează ideea de merit public.
Într-o scrisoare esenţială a părintelui Ciprian Mega, ocazionată de respingerea candidaturii sale la alegerile prezidenţiale, acesta face o dezvăluire de o gravitate cu adevărat sistemică: întreaga activitate parlamentară şi guvernamentală este dirijată de comandamentele, angajamentele şi convenţiile rezultate din activitatea lojii masonice „Al.I.Cuza” şi a structurilor la care aceasta este afiliată şi care o menţin în obedienţă.
Justiţia este cangrenată ireversibil de această ciumă anti-democratică dat fiind că şefii prezenţi sau anteriori al CSM, ai Inspecţiei Judiciare şi ai parchetelor îşi declină public sau semnalează la vedere obedienţe masonice.
Biserica Ortodoxă Română a dat pe chiar conducătorul oficial al Masoneriei Române şi, deşi interzisă şi condamnată sinodal, menţine în rândurile sale clerici şi ierarhi suspectaţi de apartenenţă la masonerie. Adunarea Naţională Bisericească, organismul competent să aleagă pe însuşi Patriarhul României, funcţionează sub controlul masoneriei, componenţa sa fiind de asemenea secretă.
Şefii Serviciilor Secrete, inclusiv SPP sunt de asemenea afiliaţi masoneriei.
Prin serviciile secrete subordonate masoneriei, statul, instituţiile, viaţa politică, economică, religioasă, culturală şi mediatică sunt controlate încrucişat, pe linii de dirijare complet opace publicului, realizându-se un veritabil stat paralel a cărui funcţionare este insondabilă publicului general.
Viaţa publică în sensul general al termenului este eviscerată de instrumentele fireşti de putere şi afirmare liberă, fiind redusă la un fenomen de oglindire a jaloanelor instituite de ideologia masonică. Progresismul sau globalismul reprezintă ideologii politice totalizante, sub tutelă masonică, iar nu doctrine culturale ori civilizaţionale.
Într-o stat democratic şi suveran, orice structură care influenţează decizii publice, formează şi recrutează elite sau participă la viaţa instituţională trebuie să respecte un standard minim de transparenţă. Dacă refuză sau evită să îşi declare public componenţa reală, mecanismele de cooptare, activităţi concrete şi sursele de influenţă şi de finanţare, ea nu poate fi considerată „discretă” ci secretă în toată puterea cuvântului.
Vă reamintesc că dispoziţiile art. 40 alin.(4) din Constituţie interzic explicit asociaţiile cu caracter secret. Ocultarea ostentativă a acestei dispoziţii absolute de către personaje aflate la vârful puterii instituţionale Româneşti vulnerabilizează grav integritatea sistemică a statului. Principiile şi valorile constituţionale, chiar de prim rang precum libertatea, dreptatea, responsabilitatea publică, statul de drept, sunt vidate de substanţă şi substituite parodic.
În aceste condiţii, viaţa colectivă a poporului român este anihilată şi înlocuită cu menţinerea într-o stare vegetativă, cu semnale artificiale de vitalitate, semnale ce sunt confecţionate prin instrumente de control societal ocult.
În acest context, creştinii ortodocşi au datoria de a condamna masoneria şi roadele otrăvitoare ale activităţii şi funcţionării sale. Nu trebuie militat pentru o simplă interzicere precum cea din perioada regimului comunist, sau chiar interbelic, ci este nevoie de un instrument legislativ îndeajuns de suplu pentru a împiedica şi pedepsi transfigurarea activităţii masonice în alte forme de socializare a puterii şi influenţei oculte.
Suntem aşadar răspunzători să obţinem aplicarea concretă a dispoziţiilor constituţionale, inclusiv în privinţa interdicţiei asociaţiilor cu caracter secret.
Instrumentul concret prin care se realizează acest lucru este o Lege a interzicerii organizaţiilor secrete.
Din tatonările pe care le-am încercat în anii anteriori, o astfel de idee a fost respinsă sau voit rău-înţeleasă inclusiv în medii naţionaliste sau bisericeşti.
Este limpede că eforturile în sensul adoptării unei Legi de interzicere a organizaţiilor secrete trebuie să pornească de foarte, foarte jos. Dar am convingerea că aceste eforturi sunt necesare şi mântuitoare.
Vă rog, şi subliniez că este o fierbinte rugăminte personală, să răspăndiţi şi să discutaţi cu apropiaţii dvs despre necesitatea adoptării Legii de interzicere a organizaţiilor secrete şi despre caracterul cu adevărat primordial şi decisiv al acestui deziderat.
De ce este necesară o Lege de punere în aplicare a art. 40 alin. (4) din Constituție (interzicerea asociațiilor cu caracter secret)
În Constituția României există o dispoziție clară, invocată adeseori dar niciodată aplicată: art.40 alin.(4), care interzice explicit asociațiile cu caracter secret.
Această interdicție trebuie să fie executorie, nu una simbolică, nu una exclusiv principială. Ea exprimă o intuiție constituțională esenţială şi decisivă: viața publică nu poate fi dirijată legitim de structuri oculte, opace, bazate pe loialități şi obedienţe nepublice și pe mecanisme de decizie inaccesibile controlului democratic.
Problema reală este că, la peste trei decenii de la adoptarea Constituției, această interdicție nu are o lege de punere în aplicare coerentă.
Avem reglementări punctuale privind extremismul (nu discutăm aici despre adecvarea lor constituţională) sau criminalitatea organizată, dar nu avem un instrument normativ care să opereze acolo unde Puterea se exercită ocult, informal, netransparent și extra-legal, fără a îmbrăca formele clasice ale infracțiunii.
Această lacună legislativă produce efecte sistemice la nivelul societăţii, nu este una ce ţine doar de teorie.
Într-un stat democratic matur, orice structură care influențează decizia publică, formează elite, condiționează cariere sau coordonează acțiuni instituționale trebuie să accepte un standard minim de transparență și control jurisdicțional. Dacă refuză acest standard, problema nu mai este una de „discreție”, ci de caracter secret şi, prin urmare, de incompatibilitate cu ordinea constituțională. https://t.me/theodosieblog/1184
De aceea, este necesară o Lege a interzicerii organizațiilor cu caracter secret, construită cu rigoare și discernământ. Nu este nevoie de o lege de tip vendetă sau de o interdicție ideologică generală, și nici o reluare a reflexelor autoritare ale trecutului.
Dar avem nevoie capitală de o lege care să distingă clar între libertatea legitimă de asociere și exercitarea ocultă a puterii. Putem discuta la început despre o iniţiativă legislativă cetăţenească, dar e nevoie de mai mult de atât.
Un asemenea demers este fezabil, dar nu pot spune că este simplu. El nu poate fi redus la polemică şi imprecaţii, la acuzații colective sau la atacuri simbolice, oricât de justificate ar părea sub aspect moral. Demersul necesită: – definiţii juridice precise; – criterii autentic funcționale; – mecanisme formale de incompatibilitate și transparență; – o strategie care să reziste controlului de constituționalitate și standardelor europene.
Primele etape ale acestui demers tehnic vizează: analiza cadrului constituțional, delimitarea exactă a obiectului legii, separarea clară dintre asocierea privată și exercitarea autorității publice, precum și evaluarea riscurilor juridice și politice. Simultan, vizează comunicarea publică şi semnalarea intenţiei către cei chemaţi de conştiinţa lor să se implice. Superficialitatea şi naivitatea ar compromite totul; trebuie să fim înţelepţi ca şerpii iar competența este singura opțiune.
Este limpede că o asemenea inițiativă nu va fi acceptată ușor sau degrabă. Va întâmpina rezistență, neîncredere, deturnări și caricaturizări. Posibil retorsiune. Tocmai de aceea, ea trebuie construită pas cu pas, cu răbdare, cu inteligență politică și cu o comunicare responsabilă.
Legea de interzicere a organizaţiilor secrete trebuie să fie o încercare de a reda substanță principiilor constituționale, acolo unde ele au fost golite de conținut prin practici informale de putere, nu o luptă împotriva unor oameni sau tradiții. În lipsă, libertatea a devenit o formă fără fond.
Demersul de reconstrucţie şi de resubstanţializare începe de jos, de foarte jos, dar nu poate începe cu naivităţi. Cei care înțeleg miza știu că nu există o cale uşoară, ci doar jertfă şi muncă temeinică, claritate conceptuală și consecvență. De undeva trebuie plecat şi cineva trebuie să pună (bun?) început. Vă rog, distribuiţi.
Preluăm şi difuzăm Scrisoarea deschisă adresată Părintelui Patriarh de către părintele Ciprian Mega, (fost) candidat la alegerile prezidenţiale 2024, împreună cu documentul pe care îl calificăm drept text fundamentalpentru buna şi folositoarea participare a ortodocşilor la viaţa cetăţii.
Alegeri înainte de război
12 octombrie 2024
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Această scrisoare, care este una deschisă, este destinată atenției oamenilor care mai gândesc liber în România și cărora le pasă de viitorul acestei țări. Consider că Preafericirea Voastră sunteți unul dintre aceștia.
Mi-am propus, cu ceva vreme în urmă, să fac un film, Alegeri înainte de război, care să închidă, cumva, paranteza pe care am deschis-o anul trecut cu 21 de rubini, poveste despre care s-a vorbit intens în anumite zone ale societății românești. Orice film se bazează pe un text literar, anume scenariul, care, la rândul lui, presupune o serioasă documentare. Cum nu pot separa niciodată cuvântul cu care ies în lume de vocația mărturisitoare a Bisericii, găsesc de cuviință să abordez cinema- ul doar în această notă firească unui teolog, constrâns, desigur, de precara mea înțelegere.
Mai există un aspect relevant pentru ceea ce vă voi scrie în continuare. În luna mai, după ce am revenit din deja celebra vizită la Moscova, abordat fiind de securiști mari și mici, am primit, printre altele, amenințarea că nu voi putea candida pentru nicio funcție publică, având în vedere incursiunea în tărâmul interzis. Și, astfel, s-a activat în mintea mea un reflex vechi cât întreaga memorie a omenirii. Când îi pui omului un obstacol, el va căuta să se convingă că-l poate depăși.
Citind cu atenție și, desigur, cu o privire critică Îndreptarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind anul electoral, am înțeles că preotului îi este interzis să candideze în alegerile parlamentare și locale (2.c), să fie membru al unui partid politic (2., a și b), să se implice în campaniile electorale (2.d), să ocupe vreo funcție asimilată demnitarilor/înalților funcționari publici (2.a). Singura fereastră pe care ați lăsat-o deschisă au fost alegerile prezidențiale, la care preotul, pentru a nu încălca prevederile sinodale, își poate depune candidatura, conform Constituției României, însă doar ca independent, fără a-și face campanie electorală și, în cazul alegerii, fără a-și prelua mandatul, întrucât Președintele României este înalt funcționar public.
De asemenea, toate cele trei puncte ale alin. 4) devin un real îndemn spre implicare, având în vedere lipsa unor candidați ortodocși dintre laici, activitatea altor culte în politica partinică, ofensiva politicienilor de vârf nu doar la adresa instituției Bisericii, ci, mai cu seamă, la adresa Creației lui Dumnezeu, atunci când discută despre avort sau despre propaganda LGBTQ.
Dacă acestea sunt instrumentele pe care le avem la îndemână, cu acestea lucrăm! Pentru a evita orice gest care ar putea fi asimilat unei campanii electorale, semnăturile s-au strâns în cel mai discret mod cu putință. Eu nu am îndemnat pe nimeni să semneze, nu le-am vorbit credincioșilor bisericii unde slujesc despre această intenție, nu au circulat liste la mine în parohie.
Credincioșii noștri, chiar și prietenii orădeni care fac parte din comunitate, inclusiv părinții și socrii mei, au aflat despre „candidatură” din presa locală. Jurnaliștii orădeni au aflat, la rândul lor, din comunicatul Biroului Electoral Central, unii dintre ei reproșându-mi că nu i-am anunțat. Cu toate acestea, în trei săptămâni, prietenii mei, preoți și alți oameni de bună-credință, răspândiți peste tot în lume, au adunat 219.951 semnături. Numărul de semnături necesare reprezintă o problemă chiar și pentru partidele mari. De aceea, după cum au declarat mulți politicieni implicați în procesul electoral, la sediile partidelor se formează, cu asemenea ocazii, echipe de oameni din cercul de încredere al conducerii organizației, pentru a completa listele, transcriind, după diferite baze de date, informații personale ale diferitor cetățeni, semnând, ulterior, în numele acestora. Ca să-nțelegeți fenomenul mai bine, e posibil chiar ca Preafericirea Voastră să apăreți pe listele de susținători ai mai multor candidați, fără să Vă fi exprimat vreo intenție în acest sens.
Revenind la listele care s-au întocmit pentru a susține dosarul „candidaturii” mele, ele au fost completate cu multă rigurozitate, aceasta fiind condiția pe care am impus-o nucleului de prieteni de la care a pornit inițiativa.
Dacă s-a reușit o asemenea performanță, în trei săptămâni, pentru un preot oarecare, e cazul să conștientizăm, Părinte Patriarh, forța de care încă se bucură Biserica Ortodoxă, că noi suntem cei care definim Națiunea Română și, mai ales, că oamenii așteaptă de la noi disocierea față de politicienii care trădează interesele Țării!
Doamne, iată aici două săbii! (Lc 22, 38)
Când mi s-a propus să accept strângerea de semnături, mi-a venit în minte acest citat din Evanghelia după Sf. Luca. Se vor strânge, nu se vor strânge? Voi fi nevoit să depun această candidatură destinată eșecului? Care este gradul expunerii la ridicol pe care sunt dispus să-l primesc? Pe de altă parte, m-a înduioșat, realmente, gândul că poți pierde împreună cu țara ta, în fața unei lupte ideologice, care deschide perspectiva sumbră a anului 2025, marcat nu doar de iminența războiului, ci și de legalizarea căsătoriilor homosexuale, împreună cu adopțiile pentru astfel de cupluri. S-a întâmplat ca, în seara acelei zile, să vizionez fragmente dintr-un podcast electoral, în care pricipalul prezidențiabil, vorbind cu lejeritate despre creștinism și despre avort, a fost întrebat dacă există o femeie pentru care manifestă o admirație deosebită. N-am așteptat răspunsul lui, ci am oprit emisiunea, gândindu-mă la curajul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, manifestându-și ascultarea înaintea Arhanghelului, deschide întregii omeniri calea unei judecăți înfiorătoare, așezând înaintea fiecărui suflet, caruia i vorbește despre Nașterea mai presus de fire, perspectiva de a se îndoi de integritatea Fecioarei. Dar Ei nu i-a păsat, ci a trasat calea creștinismului: Iată roaba Domnului!
Mi-am spus că Biserica trebuie să dea mărturia porților închise. Războiul, experiența pandemiei, propaganda gender, avortul și scăderea demografică, imigranții și românii de pretutindeni, obligativitatea vaccinării și, implicit, segregarea populației din pricina acestei teme, legitimarea schismei ucrainene în detrimentul comunității românești din ținuturile istorice și ⎼ da, Preafericirea Voastră! ⎼ chiar contextualizarea și receptarea Sinodului din Creta, chestiune aparent minoră, dar care naște sensibilități majore, sunt motivele pentru care alegerile din acest an capătă pentru noi, creștinii, o importanță duhovnicească. Suntem chemați la un vot teologic, pentru o lume care va fi sau nu va mai fi.
Curajul este o virtute care definește sufletul creștin. La noi, românii acestor vremuri lipsite de eroism, curajul se încheie, invariabil, în două note, bășcălia și resemnarea, prima dintre ele fiind, de regulă, primul semn al trădării.
Pe de altă parte, invocând ajutorul lui Dumnezeu, președintele ales jură, conform art. 82 din Constituția României, să-și dăruiască toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român. Înțelegem că are prioritate dimensiunea spirituală, a cărei măsură o stabilește, în primul rând, Biserica Neamului, care, apărând libertatea conștiinței, valoare fundamentală a oricărei societăți democratice, se găsește, deopotrivă, în slujirea socială a credincioșilor și a necredincioșilor.
Dacă aș fi propus unui preot foarte cunoscut, din rândul clericilor influenceri, să facă acest experiment, cu siguranță l-ar fi refuzat. Notorietatea dumnealor înseamnă monetizare pe platformele de profil și pe rețelele de socializare, încât o asemenea expunere s-ar fi tradus printr-o reală pierdere, din multe puncte de vedere. Dac-aș fi propus această inițiativă unui preot necunoscut, chiar dacă ar fi acceptat, numele aceluia nu ar fi putut atrage semnăturile și ar fi fost expus inutil. Așadar, am găsit de cuviință să-mi dedic eu aceste trei săptămâni din viață unui demers sortit eșecului, pentru a înțelege mecanismele puterii și, mai ales, cum strivesc ele fibra creștină și viitorul acestei Națiuni.
Niciodată nu mi-am propus să fiu președintele României, nici să candidez la vreo funcție politică! În ultimele două săptămâni, am primit mai multe oferte de a candida pe listele de parlamentare, pe locuri eligibile, într-un negoț la care m-au invitat cei care s-au trezit încurcați de apariția mea într-un câmp electoral desenat cu mesaje pietiste și lozinci patriotarde. Am aflat, astfel, care sunt tarifele în schimbul cărora prestează jurnaliștii, analiștii politici și influencerii, că orice menționare a numelui unui candidat în televiziunile private, chiar și atunci când e înjurat, se plătește foarte scump, că nu există Dreapta sau Stânga, globaliști și suveraniști, ci totul este un reality-show. Dar, mai ales, că deciziile importante nu se votează în Parlament, ci se negociază într-o organizație transpartinică, din care fac parte peste 200 de parlamentari și membri ai Guvernului. Această structură se numește Loja Al. I. Cuza, fiind vorba, desigur, despre un cerc de afaceri și trafic de influență, sub umbrela Masoneriei.
În cursul acestui an, am fost invitat, săptămânal, la o emisiune de analiză politică, a cărui gazdă, persoană publică și fost politician, este, după mărturia lui, prietenul Preafericirii Voastre. Când serviciile au depistat întocmirea listelor de semnături, „suveranistul” m-a sunat pentru a-mi comunica răspicat că nimeni, în țara asta, nu-și poate manifesta intenția de a candida la Președinția României fără aprobarea SRI-ului!, că jocurile sunt făcute în așa fel încât să nu fie încurcați candidații aleși pentru turul doi, că singurul suveranist acceptat este ofițerul SIE C.G., că doamna S. va fi scoasă din competiție, cu acordul dumneaei, că spectacolul va fi animat de disputele acestea inutile, despre care orice om educat știe că omenirea le-a purtat în anii ’30, tensiuni organizate de aceleași structuri.
S-au strâns 219.951 semnături. Biroul Electoral Central a validat 176.493.
În 2019, Curtea Constituțională a României, prin Hot. nr. 4/22.09.2019, a admis contestația dlui. Viorel Cataramă, impunând BEC înregistrarea candidaturii acestuia, întrucât CCR a considerat decizia BEC „nelegală”, iar „neînregistrarea candidaturii acestuia s-a făcut doar pe baza unei simple aprecieri a aspectului unor semnături”. E drept, Președintele Curții era altcineva, iar prim-ministru nu era dl. Marcel Ciolacu. Dar Constituția era aceeași! Singura cale rămasă ar fi fost cea indicată de generalul „cu două stele”, care m-a sfătuit „prietenește”: Vă puteți duce la CEDO, nu-mi pasă. Dar acum nu veți candida!
Cum eu nu am intenționat nicio clipă să candidez la Președinția României, lucrurile s-au oprit în punctul pe care l-am dorit. Nici că se putea mai bine!
Semnăturile adunate, indiferent că luați în considerare numărul real sau numărul validat de BEC, experiența acestor săptămâni, în care am cunoscut toată flora și fauna politicii centrale, dar, mai ales, întâlnirile externe pe care le-am avut în ultimul an și atenția cu care m-am aplecat în studiul politicii externe, mă responsabilizează să Vă comunic concluziile mele înaintea Alegerilor care vor anticipa devastarea spirituală și materială a poporului român:
1.Nu există alegeri libere în România! Candidații agreați pentru prezidențiale, care nu beneficiază de suportul unor partide mari, primesc listele de semnături de la Deep State, acesta oferind și clasamentul sondajelor, pe care, ulterior, institutele de profil le oferă publicității.
2.Nu există Dreapta și Stânga spectrului politic, globaliști și suveraniști, ci sistemul se adresează, pe diferite voci, fiecăruia pe zona apropiată ideologic, încât toată paleta să pară acoperită, într-o societate în care noțiunea de opoziție a fost demult anihilată.
3.Nu există presă nealiniată, iar jurnaliștii din presa centrală sunt portavocea celor care-i plătesc. Nu există opinie, ci doar propagandă!
4.Dacă Biserica nu va demasca impostura acestor alegeri și atacul fără precedent la adresa oricăror norme democratice, semnele dictaturii se vor cunoaște, în decursul următorului an, prin: legalizarea căsătoriilor homosexuale și a adopțiilor în cadrul acestor cupluri; contestarea proprietății private; consolidarea infracțiunii delictului de opinie; restrângerea drepturilor religioase; hipersexualizarea copiilor prin programe școlare etc. Sunt dispus să Vă ofer un studiu amănunțit pentru fiecare temă din cele enumerate.
Dar, cel mai important aspect, Preafericirea Voastră, este că va fi război! El deja a început, iar lucrul acesta Vă este cunoscut. În Europa, cândva, comunismul s-a extins atât cât Occidentul i-a permis Rusiei să pătrundă către Vest. Iar nazismului, graniță i-a pus comunismul. Când lumile se devorează ideologic, este strivită făptura umană, coroana Creației lui Dumnezeu. În vremurile istorice critice, drumul drept este pierdut. De aceea, acele epoci sunt critice. Cei care deschid drumurile, silesc realitatea să-i urmeze. În urmă c-un veac, dacă cineva ar fi spus că nu vrea să fie nici comunist, nici fascist, s-ar fi trezit condamnat, fie fascist de către comuniști, fie comunist de către fasciști.
Nu există, Părinte Patriarh, teoria conspirației. Există, însă, conspirații. Pe-acestea s-au clădit toate regimurile pe care le-a cunoscut istoria.
Amintiți-Vă cum Kazantzakis, ajuns în cabinetul lui Musolini, într-o Romă diferită de ceea ce oferise istoria, o Cetate în care nu mai conta nici aerul împărătesei antice, nici tiara papală medievală, ci o disciplină stranie, impusă de personalitatea unui om de fier, a fost uimit de neliniștea, căldura, interesul afectiv cu care a întrebat dictatorul despre comunismul din Moscova! Pentru că fiara are două chipuri, care se-admiră între ele!
Și astăzi este la fel, Preafericirea Voastră! Chipurile fiarei se admiră între ele. Nu suntem apărați de NATO, ci de faptul că președintele Putin este adeptul unui pragmatism politic, iar viziunea tradițională asupra lumii, fie că e vorba de diplomație sau de strategie militară, îl determină să discute, pe canale diplomatice neoficiale, cu liderii americani. Pe de altă parte, societatea occidentală nu se teme de Rusia pentru că reprezintă aceeași lume, iar România, în calculele lor, rămâne o realitate neglijabilă. Dac-ar fi fost vorba despre dictatorul din Coreea de Nord, de exemplu, Occidentul ar fi reacționat diferit.
Noi, ortodocșii, Părinte Patriarh, fiind Biserica Dumnezeului Celui Viu (II Cor. 6, 16), avem, încă din vechime, conștiința unei ciocniri între suveranitatea spirituală și guvernarea politică, iar perioadele critice au fost expresia polemică a celor două săbii, aflate în aceeași teacă. Noi știm că Dumnezeu trebuie să guverneze lumea Sa și că nici subvențiile de la Stat, nici fondurile alocate Centrelor Eparhiale, nici vizitele electorale pe la mănăstiri nu ne îndreptățesc să legitimăm, înaintea poporului lui Dumnezeu, politicienii care agresează, în discursul public, ontologia ființei umane. Pentru noi, creștinii, indiferent că trăim într-o republică sau într-o monarhie, nu uitați că Tronul este gol! Hetoimasia tou thronou, acea pictură din arcele și absidele bisericilor paleocreștine și bizantine, este, dincolo de însemnătatea teologică, o reală invitație la discernământ politic în asemenea vremuri!
Închei aceste rânduri, mărturisindu-Vă că am renunțat la ideea de a face filmul Alegeri înainte de război. E prea târziu. Anexez acestei scrisori, câteva gânduri despre cum va trebui să fie viitorul președinte, pe care Biserica l-ar putea recomanda poporului. În rest, să ne rugăm pentru pacea lumii!
Cu durere, Pr. Ciprian Mega
*Documentul în întregime redactat de părintele Ciprian Mega, în care sunt cuprinse gândurile părintelui despre prototipul viitorului preşedinte, pe care le vom difuza într-un articol separat, poate fi descărcat AICI.
Filmul 21 de Rubini a încetat să fie un simplu act artistic încă din momentul lansării sale, fapt ce provoacă confuzii pe toate planurile.
Mai întâi că filmul reprezintă o realizare cinematografică de înaltă ţinută, care se distinge prin jocul actorilor şi prin scenariul său complex, pe două fire temporale, regizat şi realizat cu o pricepere cu adevărat surprinzătoare. Filmul este un act artistic reuşit, unul dintre cele mai bune din categoria filmelor postdecembriste româneşti, dovadă că a fost receptat ca atare de către cei care nu au o miză polemică sau ideologică subsidiară.
Standardul calitativ incontestabil atribuie filmului semnificaţii culturale, social-religioase şi, vom vedea, politice, care nu puteau fi evocate de o realizare mediocră, indiferent de subiectele pe care le-ar fi tratat sau de conţinutul concret al scenariului. Confruntat cu cenzura şi indiferenţa prefabricate ierarhic, filmul a străpuns barajul izolării sale şi a rămas relevant pentru public la multă vreme de la lansare.
Se ridică de la sine întrebarea: prin ce anume este şi va rămâne important filmul 21 de Rubini?
Mecanismul relevanţei
Pe soclul calităţii sale artistice, filmului i s-au grefat, cu sau fără intenţia producătorilor, semnificaţii social-religioase, culturale şi politice, care nu mai pot fi disociate de actul artistic.
Mecanismul de adăugire a semnificaţiilor rezidă în Adevărurile sugerate de film, nerostite dar insinuate publicului cunoscător. Filmul nu face dezvăluiri inedite şi nu confruntă deschis personaje politice din Biserică sau din afara ei. Filmul intră însă într-o conversaţie onestă cu cei care cunosc atât semnificaţiile cât şi implicaţiile mai adânci ale temelor tratate în film.
Sub aspectul conţinutului său, obiectiv vorbind, filmul se poate scutura fără pată de acuzaţiile ce s-au formulat împotriva sa. Filmul riscă să dezamăgească pe cei care abia de acum înainte urmează să îl vizioneze, tocmai din pricina faptului că nu trânteşte în văzul tuturor mizeriile despre care cu toţii ştim că există. Cu toate acestea, la final, orice spectator înţelege că filmul pune punctul pe i într-un mod mult mai deranjant decât dacă şi-ar fi asumat explicit o acuzaţie, o condamnare, un partizanat politic sau ideologic.
Ce anume deranjează?
Filmul pune la dispoziţia publicului o grilă de înţelegere a lumii noastre. Fiecare spectator este liber să recunoască în cele ce vede maximul de adevăr pe care îl pot susţine puterile sale sufleteşti. Mulţi s-au oprit la tranziţia noastră post-comunistă oarecum eşuată, alţii s-au poticnit în păcatele ierarhilor Bisericii şi în starea morală a clerului de mir, unii au găsit nepotrivită revalorizarea deţinuţilor politici foşti membri ai Mişcării Legionare precum şi condamnarea morală a informatorilor securişti din rândul clerului superior, ceilalţi s-au ofuscat din pricina abordării luptei anticorupţie şi a statutului ţării noastre de colonie fără drept de cuvânt. Acestea între multe altele, suprinzător de multe şi de unitar tratate.
Filmul evită să puncteze decisiv spre un subiect sau altul, purtând pe spectator printr-o emoţie neconsumată, ne-epuizată, până la finalul său, când niciuna dintre aceste teme, luate separat, nu mai are importanţă.
Însă privite împreună, toate aceste subiecte care ne ating conştiinţa pictează un tablou individualizat, personalizat, al realităţii pe care fiecare dintre spectatori alegem să o vedem şi să o înţelegem, în interiorul căreia suntem dispuşi sau nu să acţionăm.
În aceasta (cred eu că) rezidă forţa artistică a filmului şi această stimulare a conştiinţelor puse spre adormire este cea care deranjează.
Libertatea
Pornind de la calitatea regizorului şi producătorilor de membri ai Bisericii, filmul risipeşte libertatea ignoranţei voite şi mascate sub felurite pogorăminte, dacă acceptăm să o facă. Dacă nu, suntem lăsaţi liberi să-i descoperim filmului felurite hibe, exagerări, conjecturi, inadecvări şi intenţii mascate. Factual, nu vom putea argumenta onest niciuna, dar discuţia din prezent dovedeşte că nici nu e nevoie.
Filmul nu ne răpeşte libertatea de a crede orice dorim şi interpreta după pofta inimii oricare dintre temele fierbinţi, însă cei mai mulţi dintre privitori vom descoperi că există un fir roşu al adevărului, care deşiră pretextele artificiale. Asupra acestora, vom dezbate ulterior vizionării anunţate.
Ce teme lipsesc?
Filmul nu tratează nici direct şi nici indirect temele francmasoneriei şi cea a dominaţiei evreieşti asupra societăţii noastre, ambele subiecte fiind strâns legate împreună. Aceasta pare că a fost o alegere voită a părintelui regizor (şi scenarist), alegere care, în aceste zile, este interpretată ca o cauţionare duplicitară a influenţei francmasoneriei în Biserică şi în afara ei.
Trebuie menţionat însă că filmul a fost editat în varianta sa finală de 2 ore şi 30 de minute, deşi banda efectiv filmată a fost substanţial mai lungă şi ar fi permis lansarea filmului în două sau chiar trei părţi. Nu cunosc dacă temele menţionate au fost eliminate la montajul final sau dacă nu au făcut deloc obiectul scenariului; despre cazul subiectului Sinodului din Creta de pildă, am aflat că a fost eliminat din varianta finală pentru raţiuni pe care tind să le consider justificate.
Poate că alte vremuri şi alte conjuncturi politice sau bisericeşti vor îngădui lansarea versiunii „Extended” a filmului, sau măcar a unei noi versiuni „Director’s Cut”. Cert este că grija părintelui regizor de a nu provoca prea mare deranj prin conţinutul explicit al filmului nu l-a scutit de torentul de calomnii şi acuze ce s-au abătut asupra sfinţiei sale, chiar şi pentru varianta puternic domesticită a filmului.
Doare subiectul masoneriei?
Ulterior participării la Festivalul de Film de la Moscova, părintele Ciprian Mega a fost aspru (şi nedrept) criticat (de unii clerici şi credincioşi ortodocşi) pentru faptul că nu s-ar fi disociat public de actorul Dorel Vişan, mason premiat recent de o lojă oarecare, personalitate publică care a vehiculat în mod repetat, inclusiv la televiziunea patriarhiei, convingeri străine de ortodoxie (care convingeri, pentru mine, reprezintă apostazie şi impun excomunicarea acestuia din Biserică).
Chiar şi aşa, subliniem că nu părintele Ciprian Mega este cel care l-a promovat pe actorul Dorel Vişan ca model creştinesc, ci chiar cei aflaţi în tabăra care îl luptă pe părintele Ciprian Mega. Acesta din urmă a emis cu promptitudine un punct de vedere lămuritor în care arată că detestă francmasoneria şi că o condamnă, totodată precizând că nu este de acord cu multe din convingerile actorului Dorel Vişan, de care însă îl leagă o prietenie veche şi un mare grad de recunoştinţă profesională.
În privinţa actorului Dorel Vişan, relevantă în contextul filmului rămâne calitatea prestaţiei sale actoriceşti, incontestabilă, iar nu conţinutul convingerilor sale religioase, la fel de neortodoxe cum sunt cele ale altor actori din film.
Îndrăznesc un gând personal, ce rămâne a fi dezvoltat în secţiunea de comentarii dacă va fi cazul, prin care susţin că cei care îi pretind părintelui Ciprian Mega să se disocieze public(!) de actorul Dorel Vişan, sau de oricine altcineva din sfera publică sau privată, comit un abuz de conştiinţă şi girează o tentativă străvezie de a compromite filmul pentru raţiuni concrete care nu au provocat, la fel de recent, nici pe departe reacţii similare. Am în vedere muşamalizarea recentă a subiectului clericului candidat la funcţia de şef al masoneriei române, cleric premiat şi onorat de însuşi părintele patriarh. Din care muşamalizare înţeleg că subiectul masoneriei în Biserică nu doare chiar atât de tare şi că, de fapt, operăm cu un pretext pentru ponegrirea părintelui Ciprian Mega.
Este filmul unul anti-B.O.R. şi anti-România?
Părintele Ciprian Mega a afirmat repetat că înţelege activitatea sa regizorală ca pe o prelungire a slujirii clericale şi că, prin urmare, slujeşte Adevărului, ortodoxiei şi ţării, potrivit conştiinţei sale. Somat fiind (nelegal!) de către reprezentanţii puterii de stat să părăsească de urgenţă Moscova, părintele a declarat că este un om liber şi că nu îngăduie nimănui să îi dicteze cum să îşi iubească ţara.
Pentru a răspunde la întrebarea din subtitlu, fiecare român preocupat de subiect trebuie să se dumirească în privinţa scopurilor şi intereselor presupus afectate de activitatea părintelui. Este necesară o aplecare conştientă şi onestă asupra intereselor B.O.R. şi ale statului român şi judecarea acestora prin lentila legitimităţii lor.
Că filmul poate deranja pe aceşti ierarhi sau pe aceşti conducători ai statului român este adevărat. Motivele pentru care ar putea fi ei deranjaţi sunt însă, în opinia mea supusă contestării, necurate şi condamnabile.
Că filmul deranjează prin simpla sa existenţă, mai mult decât prin ceea ce scoate la lumină sau condamnă direct, este şi mai aproape de adevăr. Despre aceste chestiuni vom reveni în secţiunea de comentarii, dacă va fi cazul.
Este o listă surprinzătoare de nume cu care părintele Ciprian Mega a intrat în legătură în timpul vizitei sale la Moscova. Deşi nu sunt puţini cei care se îndoiesc că aceste întâlniri chiar au avut loc, mai cu seamă cea cu preşedintele Vladimir Putin a cărui inaccesibilitate este notorie, din fotografiile publicate deja reise certitudinea că părintele Ciprian Mega a stabilit contacte de nivel politic la care reprezentanţii statului român nu au acces.
Cele câteva fotografii publicate fac rezonabilă inclusiv susţinerea că părintele a fost primit de către Vladimir Putin, căruia părintele Ciprian i-a oferit în dar ceasul (cu cei 21 de Rubini), artefactul artistic al filmului şi cheia unitară de deschidere spre înţelegere a realităţilor sugerate în film.
Vizita părintelui Ciprian Mega la Moscova dovedeşte faptul că relaţiile româno-ruse pot fi îmbunătăţite dacă ar exista voinţă din partea reprezentanţilor statului nostru şi că blocajul este la noi iar nu la ruşi. Deschiderea spre dialog este una de nişă, subsumată demersului de manual de diplomaţie culturală, însă este grăitoare sub aspectul său funcţional. Din partea noastră, în timp ce părintele Ciprian Mega era onorat la Moscova, Ministerul Culturii anula difuzarea (în regim privat) a două filme artistice ruseşti în locaţii aparţinând instituţiilor noastre publice.
Invitaţie spre vizionare
Despre toate susţinerile de mai sus, cei interesaţi îşi vor putea forma o părere avizată în urma anunţului făcut de producătorii filmului.
Filmul 21 de Rubini urmează a fi difuzat în România, în a doua zi de Paşti, de televiziunea Realitatea TV. Aşadar, luni, 06 mai 2024, ora 22:00, avem program cinematografic, în urma căruia vom putea discuta la obiect, în deplină cunoştinţă de cauză.
