Textul deciziilor luate la Sinodul V Ecumenic

de | 25 iul. 2026 | Ortodoxie | 0 comentarii

Sinaxarul ortodox menționează data de 25 iulie ca zi de pomenire a celor 165 de Sfinți Părinți adunați la Sinodul V Ecumenic. Mai ales pentru că mulți teologi contemporani încearcă să discrediteze lucrările lui și să le pună pe seama unor mașinații politice, am considerat că este necesar să fie cunoscut măcar textul final al deciziei din ultima ședință a acestui Sinod.

Convocat de împăratul Iustinian, Sinodul s-a ocupat de condamnarea celor „trei capitole” sau lucrări care circulau și erau puse în discuție în acea vreme, prin care se încerca păstrarea, menținerea în atenție a dogmelor condamnate la Sinoadele anterioare, cu un secol înainte. Disputele teologice au continuat după Sinodul IV de la Calcedon atât la nivel doctrinar, cât și pe linie bisericească. Cele trei subiecte fierbinți erau persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, care a fost dascăl al lui Nestorie, unele texte ale lui Teodoret de Cyr și scrisoarea lui Ibas către Mari persanul, care critică amândouă linia Sf. Chiril al Alexandriei și Sinodul III de la Efes.

Dintre cele opt ședințe, ultima (din 2 iunie 553) conține decizia finală și un sumar al discuțiilor ce au avut loc. Pe aceasta o redăm mai jos în traducere după textul din cartea The Acts of the Council of Constantinople of 553, with related texts on the Three Chapters Controversy, Liverpool University Press, 2009, comparat cu cel din cartea Μιτροπολίτου Νικοπόλεως Μελέτιου, Η Πέμπτη Οικοθμενική Συνοδος, Atena, 1985.

Cele 15 anatematisme de condamnare a origenismului le-am tradus după cartea Mitropolitului Meletie, a doua din cele menționate mai sus. Mai adaug doar faptul că disputa în jurul persoanei și învățăturii lui Origen a început chiar din timpul vieții sale, fiind caterisit și condamnat de Arhiepiscopul Dimitrie al Alexandriei, deși protejat de alți episcopi, în special din Ierusalim. Atacurile teologice asupra sa au fost constante și îndreptățite, prin Metodie din Olimp, Sf. Epifanie de Salamina, Fer. Ieronim și mulți alți Părinți. Se știe că Sf. Atanasie cel Mare s-a mulțumit doar să-l critice ușor, iar Sf. Vasile îl considera rătăcit, însă admitea că a spus și lucruri bune „prin forța tradiței”. Apogeul divergențelor a avut loc în timp, în sec. al VI-lea, când au avut loc mai multe condamnări sinodale, cea mai cunoscută fiind în 543, de un Sinod lărgit cu aprobare ecumenică. În final condamnarea oficială a fost unul din motivele convocării Sinodului V Ecumenic din Constantinopol. Deși apărat mereu de personalități bisericești diferite, păstrat în atenție intens și în zilele noastre, Origen rămâne un mare teolog al Bisericii și luat de reper în diferite cercetări, însă doar pe considerente istorice și ca sursă de informații. Statutul său real este acela de eretic condamnat și promotor al unor învățături bazate pe mitologii elinești (păgâne).

Deși unii susțin, în încercarea de reabilitare sau albire a lui Origen, că el nu a fost subiect de discuție la Sinodul V pentru că nu se găsesc mențiuni în cadrul practicalelor, ci doar condamnările oficiale, toate mărturiile vremii converg spre ideea că acestea sunt reale și sunt adeverite chiar și de Sinodul VI Ecumenic.

Imagine: Basilica

A opta ședință a Sinodului V Ecumenic. Condamnarea celor trei Capitole

(1) Atunci când marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos, a împărțit talanții după puterea fiecăruia și a cerut, la vremea cuvenită, rodul ostenelii lor, potrivit parabolei din Evanghelii, omul căruia i se încredințase un singur talant și care l-a păstrat neîmpuținat a fost osândit deoarece nu a lucrat și nu a înmulțit ceea ce îi fusese încredințat. Cu cât mai mare și mai înfricoșătoare este, așadar, judecata celui care nu numai că a fost nepăsător pentru sine, ci s-a făcut pricină de tulburare și de poticnire și pentru alții, deși tuturor celor evlavioși le este limpede că, atunci când este pusă în discuție dreapta credință, nu numai omul nelegiuit este condamnat, ci și acela care ar fi putut împiedica nelegiuirea și totuși a neglijat îndreptarea celorlalți.

De aceea și noi, cărora ni s-a încredințat păstorirea Bisericii Domnului, temându-ne de blestemul cu care sunt amenințați cei ce lucrează cu nepăsare la lucrurile Domnului, ne străduim cu râvnă să păstrăm sămânța cea bună a credinței neatinsă de neghina nelegiuirii semănată de vrăjmaș (cf. Matei 13, 25).

(2) Pentru că am văzut că adepții lui Nestorie încercau să impună Bisericii lui Dumnezeu nelegiuirea lor prin mijlocirea nelegiuitului Teodor, odinioară episcop al Mopsuestiei, și prin scrierile sale nelegiuite, precum și prin cele scrise cu nelegiuire de Teodoret și prin scrisoarea necuviincioasă despre care se spune că a fost trimisă de Ibas către Mari Persanul, ne-am ridicat pentru a îndrepta cele puse în discuție și, chemați după voia lui Dumnezeu și la porunca preaevlaviosului împărat, ne-am adunat în această cetate imperială.

(3) S-a întâmplat ca Vigiliu să se afle în această cetate imperială și ar fi trebuit să participe la toate dezbaterile privitoare la aceste Trei Capitole. El le condamnase adesea, atât prin cuvânt, cât și în scris; apoi s-a învoit și în scris să participe la Sinod și să cerceteze împreună cu noi aceste Trei Capitole, pentru ca toți împreună să dăm o hotărâre în acord cu credința ortodoxă.

De aceea, preaevlaviosul nostru împărat, potrivit înțelegerii la care ajunseserăm, i-a îndemnat atât pe Vigiliu, cât și pe noi să ne întrunim împreună, deoarece se cuvine ca preoții să dea o soluție comună unor probleme comune. În consecință, l-am rugat cu stăruință pe Preasfinția Sa să-și împlinească făgăduințele făcute în scris, arătându-i că nu este drept ca prilejul de poticnire pricinuit de aceste Trei Capitole să sporească și astfel să tulbure Biserica lui Dumnezeu. Însă el, deși fusese invitat în repetate rânduri atât de noi toți, cât și de către înalții demnitari trimiși la el de preaevlaviosul împărat, a amânat să dea ascultare acestor chemări și îndemnuri și să participe.

Atunci i-am adus aminte de marele exemplu al Apostolilor și de tradițiile Părinților. Căci, deși fiecare dintre Apostoli era plin de harul Sfântului Duh și nu avea nevoie de sfatul altora cu privire la cele ce trebuiau făcute, totuși ei nu au voit să hotărască singuri problema aflată în dezbatere — dacă neamurile trebuie sau nu să fie tăiate împrejur — înainte de a se aduna împreună și înainte ca fiecare să-și întărească afirmațiile prin mărturiile dumnezeieștilor Scripturi.

Astfel, toți împreună au dat hotărârea asupra acestei chestiuni, scriind către cei dintre neamuri și spunând:

„Adunându-ne cu toții laolaltă, părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă cu cale să nu punem peste voi nicio altă povară decât cele ce sunt de trebuință: să vă feriți de cele jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrânare.” (Faptele Apostolilor 15, 25–29)

(4) Și Sfinții Părinți, care s-au întrunit în diferite vremuri în cele patru Sfinte Sinoade, au urmat aceeași tradiție străveche și au hotărât împreună asupra ereziilor și problemelor ivite. Este limpede că numai prin cercetare comună, atunci când sunt înfățișate și cercetate argumentele ambelor părți, lumina adevărului risipește întunericul minciunii.

(5) Căci, în cele privitoare la credință, nimănui nu-i este îngăduit să anticipeze judecata întregii Biserici, deoarece fiecare are nevoie de ajutorul aproapelui său. Așa spune Solomon în Pilde: „Fratele ajutat de fratele său este asemenea unei cetăți întărite și puternic ca o împărăție bine întemeiată” (cf. Pilde 18, 19). Și iarăși spune în Ecclesiastul: „Mai buni sunt doi decât unul, căci au plată bună pentru osteneala lor. Dacă unul cade, celălalt îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade și nu este altul care să-l ridice” (cf. Ecclesiastul 4, 9–10). Și din nou: „Dacă unul poate fi biruit, doi îi pot sta împotrivă, iar funia împletită în trei nu se rupe ușor” (Ecclesiastul 4, 12). Însuși Domnul spune: „Adevărat grăiesc vouă: dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru pe care îl vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Cel din ceruri. Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 19–20)

(6) Dar, întrucât nici după amintirea unor asemenea exemple el nu a voit să se întrunească împreună cu noi, ne-am adus aminte de cuvântul Apostolului: „Fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu” (Romani 14, 12). Ne-am temut atât de judecata pregătită celor care provoacă poticnire unuia dintre cei mici (cf. Matei 18, 6) — cu atât mai mult când cei smintiți sunt preaevlaviosul împărat și mulțimea credincioșilor și a Bisericilor —, cât și de cuvântul pe care Dumnezeu i l-a spus lui Pavel: „Nu te teme, ci vorbește și nu tăcea, căci Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău” (Faptele Apostolilor 18, 9–10). Prin urmare, ne-am adunat și, înainte de orice altceva, am mărturisit pe scurt că ținem credința pe care Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, a încredințat-o Sfinților Săi Apostoli, iar prin ei Sfintelor Biserici și pe care Sfinții Părinți și învățători ai Bisericii, care au venit după Apostoli, au transmis-o turmelor încredințate lor.

(7) Am mărturisit, așadar, că păstrăm, ținem și propovăduim în Sfintele Biserici mărturisirea de credință alcătuită de cei 318 Sfinți Părinți adunați la Niceea, care au lăsat Bisericii sfânta învățătură, adică Simbolul credinței. De asemenea, primim și tâlcuirea dată de cei 150 de Părinți adunați la Constantinopol, care au urmat aceeași mărturisire de credință și au lămurit-o; precum și acordul în aceeași credință al celor 200 de Sfinți Părinți întruniți la Efes și hotărârea celor 630 de Părinți adunați la Calcedon cu privire la una și aceeași credință, pe care și ei au urmat-o și au propovăduit-o. Iar pe toți cei care, potrivit nevoilor vremii, au fost condamnați sau anatematizați de Biserica sobornicească și de cele patru Sfinte Sinoade amintite mărturisim că îi socotim și noi condamnați și anatematizați.

(8) După ce am făcut această mărturisire de credință, am început cercetarea celor Trei Capitole. Mai întâi am cercetat cazul lui Teodor al Mopsuestiei. Când hulele cuprinse în cărțile sale au fost citite în auzul tuturor, ne-am minunat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, că focul dumnezeiesc nu a mistuit îndată limba și mintea care au rostit asemenea lucruri. Nici nu am fi îngăduit continuarea citirii acelor blasfemii, de teamă să nu atragem asupra noastră mânia lui Dumnezeu chiar și numai prin simpla lor pomenire, deoarece fiecare hulă o întrecea pe cea dinainte prin nelegiuirea ei și zguduia până în adâncul sufletului pe cel care o asculta. Totuși am socotit că era necesar ca cei care se fălesc cu asemenea hule să fie dați de rușine prin aducerea lor la lumină. De aceea, cu toții, aprinși de indignare împotriva hulelor rostite împotriva lui Dumnezeu, am ridicat glas de osândă și de anatemă împotriva lui Teodor – ca și cum ar fi fost de față și viu – atât în timpul citirii, cât și după încheierea ei, spunând: „Miluiește-ne, Doamne! Nici măcar demonii nu au îndrăznit să rostească asemenea lucruri împotriva Ta.”

(9) Cât de nesuferită a fost limba aceea! O, cât de adâncă a fost stricăciunea acestui om și cât de trufașă mâna pe care a ridicat-o împotriva Făcătorului său! Acest nenorocit, care se lăuda că cunoaște Scripturile, nu și-a adus aminte de cuvintele prorocului Osea: „Vai lor, că s-au depărtat de Mine! Sunt nenorociți pentru că au nelegiuit față de Mine. Eu i-am izbăvit, dar ei au grăit împotriva Mea minciuni. Și nu au strigat către Mine inimile lor, ci au gândit rele față de Mine. Vor cădea de sabie din pricina neînvățăturii limbii lor. Aceasta este greșeala lor în sânul lor. Au călcat legământul Meu și au lucrat fărădelege împotriva legii Mele” (cf. Osea 7, 13 – 8, 1).

Pe drept cuvânt, Teodor este numărat printre acești nelegiuiți, căci a respins prorociile despre Hristos și, pe cât a stat în puterea lui, s-a străduit să denigreze marea taină a iconomiei mântuirii noastre. El a încercat în multe feluri să dovedească faptul că dumnezeieștile prorocii nu sunt, cum spune dumnezeiasca înțelepciune, decât niște mituri așezate spre râs pentru păgâni. Și nu a înțeles nimic din aceste cuvinte proorocești împotriva celor necredincioși. În mod deosebit nu a înțeles deloc ceea ce a spus dumnezeiescul Avacum despre aceia care învățau minciuni: „Vai celui ce își amețește aproapele cu băutură adusă prin furtună și îl îmbată, ca să privească în peșterile lor!” (cf. Avacum 2, 15), adică în învățăturile lor întunecate, cu totul lipsite de lumina adevărului.

(10) Ce nevoie mai este să spunem multe? Oricine dorește poate lua în mâini cărțile nelegiuitului Teodor sau capitolele extrase din scrierile sale și cuprinse în actele sinodului nostru și va descoperi nebunia fără margini a celui care a rostit asemenea lucruri. Cât despre noi, ne temem să continuăm și să aducem din nou în amintire acele afirmații „de nerostit”. (11) De asemenea, ni s-au citit mai multe scrieri ale Sfinților Părinți îndreptate împotriva lui și a nebuniei sale, care întrece pe aceea a tuturor ereticilor; s-au citit și mărturii istorice, precum și legi imperiale, care făceau cunoscută nelegiuirea lui încă din vremea sa.

(12) Însă, deoarece, în ciuda tuturor acestor dovezi, apărătorii nelegiuirii sale, fălindu-se chiar cu ocările pe care le-a aruncat împotriva Făcătorului său, spun că el nu trebuie anatematizat după moarte, deși cunoaștem tradiția Bisericii potrivit căreia ereticii sunt anatematizați și după moarte, am socotit necesar să cercetăm și această chestiune.

În actele sinodului este arătat cum diferiți eretici au fost anatematizați chiar după moartea lor. Ne-a devenit limpede în multe feluri că cei care susțin contrariul nu iau aminte nici la judecățile lui Dumnezeu, nici la învățătura Apostolilor, nici la tradițiile Părinților. Să-i întrebăm, așadar, ce au de spus despre cuvintele Domnului referitoare la Sine: „Cel ce crede în Mine nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, pentru că nu a crezut în numele Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3, 18). Și despre cuvintele Apostolului: „Chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum am spus mai înainte, și acum iarăși spun: dacă cineva vă propovăduiește altă Evanghelie decât aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1, 8–9). Dacă Domnul spune că omul necredincios „a și fost judecat”, iar Apostolul îi anatematizează chiar și pe îngeri dacă ar propovădui altceva decât ceea ce a fost vestit, cum pot acești oameni, care îndrăznesc orice, să afirme că asemenea cuvinte se referă numai la cei vii? Sau poate nu știu — ori, mai degrabă, se prefac că nu știu, deși cunosc adevărul — că judecata anatemei nu este altceva decât despărțirea de Dumnezeu și că omul nelegiuit, chiar dacă nu a primit încă în chip formal această osândă din partea altora, în realitate își aduce singur anatema asupra sa atunci când, prin nelegiuirea lui, se desparte de Adevărata Viață?

(13) Și ce vor răspunde la cuvintele Apostolului: „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și păcătuiește, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10–11)? În deplin acord cu aceasta, Sfântul Chiril, de fericită pomenire, scrie astfel în cărțile alcătuite împotriva lui Teodor: „Trebuie să ne ferim de cei stăpâniți de asemenea greșeli grave, fie că sunt încă în viață, fie că au trecut din această lume; căci se cuvine să ne depărtăm de ceea ce este vătămător și să nu privim la persoane, ci la ceea ce este plăcut lui Dumnezeu”.

(14) Tot astfel, același Sfânt Chiril, de fericită pomenire, în scrisoarea adresată lui Ioan, episcopul Antiohiei, și Sinodului întrunit acolo, vorbind despre Teodor, care fusese anatematizat împreună cu Nestorie, spune: „Se cuvenea, așadar, să prăznuim cu mare bucurie acest fapt, deoarece orice învățătură care se află în acord cu înșelarea lui a fost alungată. Căci împotriva tuturor celor care împărtășesc sau au împărtășit învățătura lui stă hotărârea pe care atât noi, cât și sfinția voastră am rostit-o fără șovăire, anatematizând pe cei care mărturisesc doi Fii și doi Hristoși. Fiindcă, după cum am spus, și noi, și voi propovăduim un singur Hristos, un singur Fiu și un singur Domn, Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, «Care S-a făcut asemenea oamenilor și la înfățișare S-a aflat ca un om», după cuvântul preînțeleptului Pavel” (cf. Filipeni 2, 7–8).

(15) De asemenea, în scrisoarea adresată lui Alexandru, Martinian, Ioan, Paregorie și Maxim, preoți și părinți ai monahilor, precum și tuturor celor care duceau împreună cu ei viața pustnicească, același Sfânt Chiril scrie: „Căci deja Sfântul Sinod — mă refer la cel adunat la Efes după voia lui Dumnezeu —, atunci când a dat hotărârea sa sfântă și deplin întemeiată împotriva învățăturii rele a lui Nestorie, a condamnat împreună cu acesta, supunându-i aceleiași sentințe, și cugetările nebunești ale tuturor celor care, fie înaintea lui, fie după el, au împărtășit aceleași învățături și au îndrăznit să le rostească sau să le scrie. Căci era potrivit ca, odată condamnată o asemenea nebunie atât de vădită într-o singură persoană, condamnarea să se îndrepte nu doar împotriva acelei persoane, ci, ca să spunem așa, împotriva întregii erezii și blasfemii prin care au atacat învățătura cea dreaptă a Bisericii, propovăduind doi Fii, despărțind ceea ce este de nedespărțit și aducând învinuire cerului și pământului că s-ar închina unui simplu om. Căci mulțimea sfintelor puteri cerești împreună cu noi se închină unui singur Domn, Iisus Hristos”.

(16) De asemenea, au fost citite mai multe scrisori ale Fericitului Augustin, vestit între episcopii Africii, în care se arată limpede că este drept ca ereticii să fie anatematizați chiar și după moarte.

(17) Această tradiție bisericească a fost păstrată și de ceilalți episcopi foarte evlavioși ai Africii. Tot astfel, și Sfânta Biserică a Romei a anatematizat anumiți episcopi chiar după moartea lor, deși în timpul vieții nu fuseseră judecați pentru chestiuni de credință. Ambele fapte sunt consemnate și în actele Sinodului nostru.

(18) Însă, întrucât ucenicii lui Teodor și ai nelegiuirii sale, răstălmăcind în chip vădit adevărul, încearcă să invoce anumite pasaje din scrierile Sfinților Chiril și Proclu ca și cum acestea ar fi fost scrise în apărarea lui Teodor, se cuvine să le adresăm cuvintele prorocului: „Drepte sunt căile Domnului; cei drepți vor umbla pe ele, iar cei nelegiuiți se vor poticni în ele” (Osea 14, 9). Căci și aceștia, înțelegând greșit ceea ce acești Sfinți Părinți au scris cu înțelepciune și cu dreaptă socotință, folosesc cuvintele lor pentru a-și găsi dezvinovățire pentru păcatele lor.

Este limpede că Părinții nu urmăreau nicidecum să-l elibereze pe Teodor de anatemă. Ei au întrebuințat unele expresii îngăduitoare numai din iconomie, din pricina celor care îl apărau pe Nestorie și nelegiuirea lui, dorind să-i îndepărteze treptat de rătăcire și să-i conducă la deplinătatea adevărului, învățându-i să lepede nu numai pe Nestorie, ucenicul nelegiuirii, ci și pe învățătorul său, Teodor. Chiar în aceste formulări iconomice, Părinții își descoperă limpede intenția că Teodor trebuie anatematizat, după cum s-a dovedit pe larg în actele sinodului nostru prin cele scrise de Sfinții Chiril și Proclu împotriva lui Teodor și a nelegiuirii sale. O asemenea iconomie se întâlnește și în dumnezeiasca Scriptură. Chiar Apostolul Pavel, la începutul propovăduirii sale, a procedat astfel față de cei proveniți dintre evrei, când l-a tăiat împrejur pe Timotei (cf. Faptele Apostolilor 16, 3), pentru ca prin acest pogorământ și îngăduință să-i conducă treptat la desăvârșire. Tocmai de aceea, mai târziu, scriind galatenilor, interzice tăierea împrejur, spunând:v„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă tăiați împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Galateni 5, 2). Vedem însă că apărătorii lui Teodor au făcut tocmai ceea ce obișnuiesc să facă ereticii. Ei au smuls din context unele pasaje din scrierile Sfinților Părinți, au alcătuit ei înșiși texte mincinoase și chiar au falsificat o scrisoare a Sfântului Chiril, încercând, sub autoritatea mărturiei Părinților, să-l scape pe Teodor de anatemă. Dar chiar aceste încercări au făcut să iasă adevărul la lumină. Când fragmentele scoase din context au fost citite împreună cu pasajele care le precedau și le urmau, iar textele falsificate au fost comparate cu cele autentice, înșelătoria lor a fost pe deplin demascată. În toate acestea, cei care rostesc asemenea deșertăciuni sunt asemenea celor despre care spune Scriptura: „Se încred în minciună și grăiesc lucruri deșarte; zămislesc răul și nasc fărădelegea, țesând pânze de păianjen” (Isaia 59, 4–5).

(19) După această cercetare privitoare la Teodor și la nelegiuirea lui, am poruncit să fie citite și consemnate în actele Sinodului, spre folosul celor ce le vor citi, câteva dintre scrierile prin care Teodoret a atacat cu nelegiuire credința ortodoxă, cele Douăsprezece Capitole ale Sfântului Chiril și Sfântul Sinod I de la Efes, precum și unele dintre scrierile sale în apărarea nelegiuiților Teodor și Nestorie, pentru ca tuturor să le fie limpede că acești oameni au fost pe drept alungați și anatematizați.

(20) În al treilea rând, a fost adusă spre cercetare scrisoarea despre care se spune că Ibas a trimis-o lui Mari Persanul și am hotărât ca și aceasta să fie citită cu glas tare. Îndată ce a fost citită, tuturor le-a devenit limpede nelegiuirea cuprinsă în ea.

(21) După ce cercetarea ajunsese până aici, ar fi fost firesc să pronunțăm condamnarea și anatema împotriva celor trei Capitole amintite. Dar, deoarece apărătorii nelegiuiților Teodor și Nestorie încercau printr-un alt mijloc să-și întărească atât persoanele, cât și învățătura lor nelegiuită, susținând că scrisoarea nelegiuită care îi laudă și îi apără pe Teodor și Nestorie, precum și nelegiuirea lor, ar fi fost primită de Sfântul Sinod de la Calcedon, am socotit necesar să dovedim în toate chipurile că Sfântul Sinod este cu totul străin de nelegiuirea cuprinsă în acea scrisoare. Căci cei care susțin aceasta nu o fac din dragoste față de Sfântul Sinod, ci pentru a-și întări propria nelegiuire prin autoritatea numelui lui.

(22) Din actele Sinodului s-a arătat că Ibas fusese acuzat încă dinainte de aceeași nelegiuire cuprinsă în scrisoare: mai întâi înaintea Sfântului Proclu, episcopul Constantinopolului, apoi înaintea împăratului Teodosie de fericită pomenire și înaintea lui Flavian, care fusese ales episcop după Proclu. Aceștia au încredințat cercetarea cauzei lui Fotie, episcopul Tirului, și lui Eustațiu, episcopul cetății Beritului. Mai târziu, același Ibas a fost din nou acuzat și înlăturat din scaunul episcopal.

(23) Dacă aceasta este desfășurarea faptelor, cum pot unii să aibă îndrăzneala de a spune că această scrisoare nelegiuită a fost primită de Sfântul Sinod de la Calcedon, când ea se împotrivește în toate privințele hotărârilor de credință ale celor trei Sfinte Sinoade amintite, pe care Sinodul de la Calcedon le-a urmat întru totul?

(24) Totuși, pentru ca celor care aduc aceste calomnii împotriva Sfântului Sinod de la Calcedon să nu le mai rămână niciun prilej de apărare, am poruncit să fie citite actele Sfântului Sinod I de la Efes și ale Sfântului Sinod de la Calcedon privitoare la scrisorile Sfântului Chiril și ale Sfântului Leon, episcopul vechii Rome. Din acestea am văzut limpede că o scriere alcătuită de cineva nu poate fi primită decât după ce se dovedește mai întâi că este în deplin acord cu credința ortodoxă a Sfinților Părinți. De aceea am hotărât să fie citită și Definiția de credință a Sfântului Sinod de la Calcedon, pentru ca textul scrisorii să fie comparat cu aceasta.

(25) După ce s-a făcut această comparație, s-a dovedit că scrisoarea este în toate privințele potrivnică Definiției de credință. Într-adevăr, Definiția este în deplină armonie cu mărturisirea aceleiași credințe făcută de cei 318 Sfinți Părinți de la Niceea, de cei 150 de la Constantinopol și de Părinții adunați la Efes. În schimb, scrisoarea nelegiuită cuprinde blasfemiile ereticilor Teodor și Nestorie, îi apără pe aceștia și îi primește drept învățători, în timp ce pe Sfinții Părinți îi numește eretici.

(26) Facem cunoscut tuturor că nu am trecut sub tăcere nici acele fragmente din hotărârile unuia sau a doi episcopi pe care adepții lui Teodor și Nestorie încearcă să le folosească în sprijinul lor. După ce au fost citite în public atât acestea, cât și toate celelalte hotărâri, și după ce le-am cercetat cu atenție, am constatat că ele nu îngăduiau primirea lui Ibas decât cu condiția ca mai întâi să-l anatematizeze pe Nestorie și învățăturile sale nelegiuite, apărate tocmai în acea scrisoare. Această cerință nu a fost formulată numai de ceilalți episcopi evlavioși ai Sfântului Sinod, ci și de cei doi ale căror hotărâri unii încearcă să le răstălmăcească. Tot astfel au procedat și în cazul lui Teodoret, cerându-i și lui să anatematizeze învățătura pentru care fusese acuzat.

Dacă, așadar, Ibas a fost primit numai după ce a condamnat nelegiuirea cuprinsă în scrisoare și a semnat Definiția de credință a Sfântului Sinod, cum mai pot unii susține că aceeași scrisoare nelegiuită ar fi fost primită de Sinod? Căci, după cuvântul Apostolului: „Ce legătură este între dreptate și fărădelege? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos și Veliar? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios? Ce înțelegere poate fi între templul lui Dumnezeu și idoli?” (II Corinteni 6, 14–16)

(27) După ce am expus toate cele săvârșite de noi, mărturisim din nou că primim cele patru Sfinte Sinoade, și anume pe cele de la Niceea, Constantinopol, Efes și Calcedon, și că am propovăduit și propovăduim tot ceea ce ele au hotărât cu privire la una și aceeași credință. Pe cei care nu primesc această credință îi socotim străini de Biserica Sobornicească.

Împreună cu toți ceilalți eretici care au fost condamnați și anatematizați de cele patru Sfinte Sinoade mai înainte pomenite și de Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească, condamnăm și anatematizăm pe Teodor, odinioară episcop al Mopsuestiei, împreună cu scrierile sale nelegiuite; de asemenea, cele pe care Teodoret le-a scris cu nelegiuire împotriva credinței ortodoxe, împotriva celor Douăsprezece Capitole ale Sfântului Chiril și împotriva Sfântului Sinod I de la Efes, precum și cele pe care le-a scris în apărarea lui Teodor și a lui Nestorie. În plus, anatematizăm și scrisoarea nelegiuită despre care se spune că a fost scrisă de Ibas către Mari Persanul, scrisoare care tăgăduiește că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat și S-a făcut om din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria; care îl acuză de erezie pe Sfântul Chiril, a cărui învățătură era pe deplin ortodoxă, pretinzând că ar fi scris asemenea lui Apolinarie; care învinuiește Sfântul Sinod I de la Efes că l-ar fi depus pe Nestorie fără cercetare și judecată; care numește cele Douăsprezece Capitole ale Sfântului Chiril nelegiuite și potrivnice credinței ortodoxe; și care îi apără pe Teodor și Nestorie, împreună cu învățăturile și scrierile lor nelegiuite.

Prin urmare, anatematizăm cele trei Capitole amintite, adică pe nelegiuitul Teodor al Mopsuestiei împreună cu scrierile sale vrednice de osândă, cele scrise cu nelegiuire de Teodoret și scrisoarea nelegiuită atribuită lui Ibas, precum și pe toți apărătorii acestora și pe cei care au scris sau scriu în apărarea lor ori îndrăznesc să numească ortodoxe aceste scrieri sau care au apărat ori încearcă să apere în orice chip nelegiuirea lor în numele Sfinților Părinți sau al Sfântului Sinod de la Calcedon.

(28) După ce am hotărât toate acestea cu cea mai mare grijă, având înaintea ochilor făgăduințele făcute Sfintei Biserici de Cel ce a spus: „Porțile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18), adică limbile aducătoare de moarte ale ereticilor, și aducându-ne aminte de prorocia lui Osea despre ea: „Te voi logodi cu Mine în credincioșie și vei cunoaște pe Domnul” (Osea 2, 20), iar limbilor nestăpânite ale ereticilor, scrierilor lor preanelegiuite și ereticilor înșiși, care au stăruit până la moarte în nelegiuirea lor, socotindu-i împreună cu diavolul, tatăl minciunii, le spunem: „Iată, voi toți aprindeți foc și întețiți flacăra lui; umblați, dar, în lumina focului vostru și în flacăra pe care ați aprins-o” (Isaia 50, 11). Noi însă, având porunca de a îndemna poporul prin învățătura cea dreaptă și de a „vorbi inimii Ierusalimului” (cf. Isaia 40, 2), adică Bisericii lui Dumnezeu, ne silim „să semănăm în dreptate, ca să secerăm rodul vieții și să ne aprindem lumina cunoștinței” (cf. Osea 10, 12), luând-o din dumnezeieștile Scripturi și din învățătura Sfinților Părinți.

De aceea am socotit de trebuință să așezăm în capitole atât mărturisirea adevărului, cât și condamnarea ereticilor și a nelegiuirii lor.

CANOANE

1. Dacă cineva nu mărturisește o singură fire (natură), adică ființă, o singură putere și o singură stăpânire a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh; o Treime deoființă, o singură Dumnezeire închinată în trei Ipostasuri sau Persoane, să fie anatema. Căci: „Unul este Dumnezeu și Tatăl, din Care sunt toate, și unul este Domnul Iisus Hristos, prin Care sunt toate” (I Corinteni 8, 6), și unul este Duhul Sfânt, în Care sunt toate.

2. Dacă cineva nu mărturisește că Dumnezeu-Cuvântul are două nașteri: una mai înainte de veci, din Tatăl, fără de timp și fără de trup, iar cealaltă în zilele cele de pe urmă, când Același S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat din Sfânta și slăvita Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria și S-a născut din ea, să fie anatema.

3. Dacă cineva spune că Dumnezeu-Cuvântul, Cel care a săvârșit minunile, este altul decât Hristos, Cel care a pătimit; sau că Dumnezeu-Cuvântul era împreună cu Hristos cel născut din femeie ori locuia în El ca într-o altă Persoană decât El Însuși, și nu mărturisește că Unul și Același este Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și făcut om, și că atât minunile, cât și pătimirile pe care le-a suferit de bunăvoie în trup aparțin Unuia și Aceluiași, să fie anatema.

4. Dacă cineva spune că unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu omul s-a făcut numai după har, după lucrare, după vrednicie, după egalitate de cinste, după autoritate, după raport, după relație sau după putere; ori după bunăvoință, ca și cum Dumnezeu-Cuvântul ar fi fost mulțumit de omul acela pentru că și-ar fi format o părere bună despre el, așa cum, în nebunia sa, susținea Teodor; sau dacă afirmă că unirea este numai prin omonimie, așa cum fac nestorienii, care îl numesc pe Dumnezeu-Cuvântul „Fiu” și „Hristos”, iar pe omul luat de El îl numesc separat „Hristos” și „Fiu” și, vorbind în mod vădit despre „două persoane”, pretind în chip înșelător că există un singur Hristos și un singur Fiu numai în privința numelui, a cinstirii, a vredniciei și a închinării; și dacă nu mărturisește că unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu trupul însuflețit de suflet rațional și cugetător s-a făcut prin compunere, adică după ipostas, după cum au învățat Sfinții Părinți, astfel încât Ipostasul Său compus este unul singur, adică Domnul nostru Iisus Hristos, unul din Sfânta Treime, să fie anatema.

Căci, întrucât termenul de „unire” poate fi înțeles în mai multe feluri, cei ce urmează nelegiuirea lui Apolinarie și a lui Eutihie, susținând dispariția elementelor unite, înțeleg unirea ca o contopire; iar cei ce împărtășesc învățătura lui Teodor și a lui Nestorie, bucurându-se de despărțire, o înțeleg ca pe o simplă legătură de relație. Însă Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, respingând nelegiuirea amânduror ereziilor, mărturisește că unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu trupul s-a făcut prin compunere, adică ipostatic. Căci unirea prin compunere în taina lui Hristos păstrează neamestecate elementele unite, dar în același timp înlătură orice despărțire între ele.

5. Dacă cineva înțelege ia Ipostasul cel unul al Domnului nostru Iisus Hristos ca îngăduind semnificația mai multor ipostasuri și încearcă astfel să introducă în taina lui Hristos două ipostasuri sau două persoane; iar după ce introduce aceste două persoane vorbește despre o singură persoană numai în sensul unei unități de vrednicie, de cinste sau de închinare, așa cum au scris nebunii Teodor și Nestorie; dacă denaturează învățătura Sfântului Sinod de la Calcedon, pretinzând că acesta a folosit expresia „un singur ipostas” în acest sens nelegiuit, și nu mărturisește că Dumnezeu-Cuvântul S-a unit ipostatic cu trupul și că, prin urmare, are un Singur Ipostas sau o Singură Persoană și că în acest înțeles Sfântul Sinod de la Calcedon a mărturisit un Singur Ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos, să fie anatema. Căci Sfânta Treime nu a primit niciun adaos de Persoană sau de Ipostas nici după întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Care este Unul din Sfânta Treime.

6. Dacă cineva spune că Sfânta și slăvita Pururea Fecioară Maria este numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) numai în chip impropriu și nu în sens adevărat; sau numai prin transfer de nume, întrucât din ea s-ar fi născut doar un simplu om, iar Dumnezeu-Cuvântul nu S-ar fi întrupat și nu S-ar fi născut din ea, ci nașterea omului ar avea doar o legătură exterioară cu Dumnezeu-Cuvântul, Care era împreună cu omul ce se năștea; sau dacă răstălmăcește învățătura Sfântului Sinod de la Calcedon, pretinzând că acesta a numit-o Născătoare de Dumnezeu pe Fecioară numai în acest sens nelegiuit imaginat de ticălosul Teodor; sau dacă cineva o numește „Născătoare de om” (Anthropotokos) ori „Născătoare de Hristos” (Christotokos), ca și cum Hristos n-ar fi Dumnezeu, și nu mărturisește că ea este cu adevărat și în sens propriu Născătoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu-Cuvântul, născut din Tatăl mai înainte de veci, în zilele cele de pe urmă S-a întrupat și S-a născut din ea și că în acest sens Sfântul Sinod de la Calcedon a mărturisit cu evlavie că ea este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema.

7. Dacă cineva, spunând că Hristos este „în două firi”, nu mărturisește că Unul și Același este Domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut în dumnezeirea și în omenitatea Sa, astfel încât această expresie să arate deosebirea firilor din care s-a săvârșit unirea cea negrăită, fără amestecare și fără ca Cuvântul să Se prefacă în firea trupului sau trupul să se schimbe în firea Cuvântului — căci fiecare rămâne ceea ce este prin fire și după unirea ipostatică —; ci înțelege această expresie ca pe o împărțire a tainei lui Hristos în părți distincte; sau, deși mărturisește numărul celor două firi în Unul și Același Domn Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul întrupat, nu socotește că deosebirea dintre cele din care este alcătuit există numai pentru cugetare și nu este desființată prin unire (căci Unul este din amândouă și amândouă sunt într-Unul), ci folosește numărul pentru a susține că firile sunt separate și au existență de sine, să fie anatema.

8. Dacă cineva mărturisește că unirea s-a făcut din cele două firi, dumnezeiască și omenească, sau spune: „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”, dar nu înțelege aceste expresii în sensul în care le-au învățat Sfinții Părinți, și anume că, după unirea ipostatică a firii dumnezeiești și a celei omenești, s-a alcătuit un Singur Hristos, ci încearcă, pe temeiul acestor expresii, să introducă o singură fire sau o singură ființă comună a Dumnezeirii și a trupului lui Hristos, să fie anatema. Căci, atunci când spunem că Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, S-a unit ipostatic cu trupul, nu afirmăm că firile s-au amestecat una cu alta; dimpotrivă, înțelegem că Cuvântul S-a unit cu trupul, fiecare dintre cele două rămânând ceea ce este prin fire. De aceea există un singur Hristos, Dumnezeu și om, Același fiind de o ființă cu Tatăl după Dumnezeire și Același fiind de o ființă cu noi după omenitate. În egală măsură, Biserica lui Dumnezeu îi respinge și îi anatematizează atât pe cei care despart sau împart taina dumnezeieștii iconomii a lui Hristos, cât și pe cei care o confundă prin amestecare.

9. Dacă cineva spune că Hristos este adorat în două firi, introducând astfel două acte de închinare: unul adus lui Dumnezeu-Cuvântul și altul, separat, omului; sau dacă cineva, dorind fie să desființeze realitatea trupului, fie să amestece Dumnezeirea și omenitatea, imaginează în chip fantastic o singură fire ori o singură ființă rezultată din cele două și, pe temeiul acestei concepții, se închină lui Hristos, dar nu se închină cu o singură închinare lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat împreună cu propriul Său trup, așa cum Biserica lui Dumnezeu a primit dintru început, să fie anatema.

10. Dacă cineva nu mărturisește că Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit cu trupul, este adevărat Dumnezeu, Domnul slavei și unul din Sfânta Treime, să fie anatema.

11. Dacă cineva nu-i anatematizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, împreună cu scrierile lor nelegiuite, precum și pe toți ceilalți eretici condamnați și anatematizați de Sfânta Biserică Sobornicească și Apostolească și de cele patru Sfinte Sinoade mai înainte amintite, precum și pe toți cei care au împărtășit sau împărtășesc învățături asemenea lor și au stăruit ori stăruie în aceeași nelegiuire până la moarte, să fie anatema.

12. Dacă cineva îl apără pe nelegiuitul Teodor al Mopsuestiei, care spunea că Dumnezeu-Cuvântul este Altul decât Hristos; că Hristos a fost tulburat de patimile sufletului și de poftele trupului; că, îndepărtându-se treptat de ceea ce era mai rău, a devenit mai bun prin înaintarea în fapte și, prin felul său de viață, a ajuns fără de păcat; că a fost botezat ca un simplu om în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; că prin botez a primit harul Sfântului Duh; că a fost învrednicit de înfiere; că este cinstit prin închinare asemenea unei icoane a împăratului, ca reprezentând pe Dumnezeu-Cuvântul; și că, după înviere, a devenit neschimbător în gândurile sale și cu totul lipsit de păcat; și dacă cineva mai primește și celelalte hule ale aceluiași Teodor, care afirma că unirea dintre Dumnezeu-Cuvântul și Hristos era de același fel cu unirea dintre bărbat și femeie despre care Apostolul spune: „Cei doi vor fi un singur trup.” (Efeseni 5, 31) și, pe lângă nenumăratele sale alte hule, a îndrăznit să spună că atunci când, după înviere, Domnul a suflat peste ucenici și le-a zis: „Luați Duh Sfânt!” (Ioan 20, 22), nu le-a dat cu adevărat pe Duhul Sfânt, ci numai a făcut gestul de a sufla asupra lor. De asemenea, despre mărturisirea lui Toma, care, atingând mâinile și coasta Domnului după înviere, a spus: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28), Teodor susținea că aceste cuvinte nu au fost rostite despre Hristos, deoarece el afirma că Hristos nu era Dumnezeu, ci că Toma, uimit de minunea învierii, Îl lăuda pe Dumnezeu pentru că L-a înviat pe Hristos. Mai mult încă, în comentariul său la Faptele Apostolilor, același Teodor îl compară pe Hristos cu Platon, Mani, Epicur și Marcion, spunând că, după cum fiecare dintre aceștia și-a întemeiat propria învățătură și ucenicii lor au fost numiți platonicieni, manihei, epicurei și marcioniți, tot astfel și Hristos, după ce Și-a alcătuit învățătura, a dat numele de „creștini” celor care L-au urmat.

Dacă, așadar, cineva îl apără pe acest prea-nelegiuit Teodor și scrierile sale nelegiuite, în care a revărsat atât blasfemiile amintite, cât și nenumărate altele împotriva marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus Hristos, și dacă nu îl anatematizează pe el și scrierile lui, precum și pe toți cei care îl primesc sau îl apără ori afirmă că învățătura lui este ortodoxă, fie că au scris în apărarea lui și au împărtășit aceleași învățături, fie că scriu și acum în favoarea lui și a scrierilor sale nelegiuite, precum și pe toți cei care au avut sau au în prezent aceleași convingeri și au stăruit ori stăruie în această nelegiuire până la moarte, să fie anatema.

13. Dacă cineva apără scrierile nelegiuite ale lui Teodoret, pe care acesta le-a alcătuit împotriva credinței ortodoxe, împotriva celui dintâi Sfânt Sinod de la Efes, împotriva Sfântului Chiril și a celor Douăsprezece Capitole ale sale, precum și toate cele pe care le-a scris în apărarea nelegiuiților Teodor și Nestorie și a tuturor celor care împărtășesc aceleași învățături cu aceștia; dacă primește aceste scrieri și nelegiuirea cuprinsă în ele și, din această pricină, îi numește nelegiuiți pe învățătorii Bisericii care mărturisesc că unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu trupul s-a făcut ipostatic; și dacă nu anatematizează aceste scrieri nelegiuite, precum și pe toți cei care au împărtășit sau împărtășesc aceleași învățături și pe toți cei care au scris împotriva credinței ortodoxe ori împotriva Sfântului Chiril și a celor Douăsprezece Capitole ale sale și au stăruit în această nelegiuire până la moarte, să fie anatema.

14. Dacă cineva apără scrisoarea despre care se spune că a fost scrisă de Ibas către ereticul Mari Persanul, scrisoare care tăgăduiește că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat și S-a făcut om din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria și susține că din ea s-a născut doar un simplu om, pe care îl numește „templu”, făcând din Dumnezeu-Cuvântul o altă persoană decât omul; care îl acuză pe Sfântul Chiril, propovăduitorul credinței ortodoxe, că ar fi eretic și că ar fi scris asemenea nelegiuitului Apolinarie; care învinuiește pe Sfântul Sinod I de la Efes că l-ar fi depus pe Nestorie fără cercetare și fără judecată; care numește cele Douăsprezece Capitole ale Sfântului Chiril nelegiuite și potrivnice credinței ortodoxe și îi apără pe Teodor și pe Nestorie împreună cu învățăturile și scrierile lor nelegiuite; dacă, așadar, cineva apără această scrisoare nelegiuită și nu o anatematizează atât pe ea, cât și pe cei care o apără și susțin că ea sau măcar o parte din ea este ortodoxă; dacă nu îi anatematizează pe cei care au scris sau scriu în apărarea ei ori a nelegiuirilor cuprinse în ea și care îndrăznesc să o apere, pe ea sau învățăturile ei nelegiuite, în numele Sfinților Părinți sau al Sfântului Sinod de la Calcedon și stăruie în aceasta până la moarte, să fie anatema.

Încheiere

După ce am mărturisit toate acestea, pe care le-am primit din dumnezeiasca Scriptură, din învățătura Sfinților Părinți și din hotărârile celor patru Sfinte Sinoade privitoare la una și aceeași credință, și după ce am rostit condamnarea ereticilor, a nelegiuirii lor și a tuturor celor care au apărat sau apără cele trei Capitole nelegiuite mai sus amintite și au stăruit ori stăruie în această rătăcire,

hotărâm:

Dacă cineva va încerca să transmită, să învețe sau să scrie ceva împotriva hotărârilor noastre dreptslăvitoare, dacă este episcop sau face parte din cler, să fie lipsit de treapta episcopală ori clericală, deoarece a săvârșit un lucru străin de slujirea preoțească și de rânduiala bisericească.

Iar dacă este monah sau mirean, să fie anatema.

Anatematismele asupra origenismului:

1. Dacă cineva ține partea pre-existenței mitologice a sufletelor și monstruoasa restaurare (apocatastază) care urmează ei, să fie anatema!

2. Dacă cineva spune că proveniența tuturor celor raționale este s-a făcut din minți netrupești și nemateriale fără nici un număr și nume, ca și cum unitatea tuturor acestora se făcea prin identitatea ființei și puterii și lucrării și prin unirea și cunoașterea lui Dumnezeu Cuvântul; dar au ajuns la o săturare de contemplare dumnezeiască și s-au întors spre ceva mai rău după analogia fiecăreia cu înclinația spre aceasta; și au luat corpuri mai subtile sau mai groase; și au moștenit nume pentru că diferențele între puterile de sus sunt precum prin nume, așa și prin corpuri; și de aici au devenit și s-au numit unii heruvimi, alții serafimi, alții începătorii și puteri sau domnii sau tronuri sau îngeri și câte sunt cetele cerești, să fie anatema!

3. Dacă cineva spune că soarele și luna și stelele și cele ce sunt din aceeași unitate (henadă) a celor raționale au devenit ceea ce sunt prin alterarea spre mai rău, să fie anatema!

4. Dacă cineva spune că cele raționale, cele ce s-au răcit de la dumnezeiasca dragoste, s-au îmbrăcat în corpurile mai groase ale noastre și se numesc oameni, iar cele ce au ajuns la capătul răutății s-au îmbrăcat în corpuri reci și neguroase și sunt și se numesc demoni sau duhuri ale răutății, să fie anatema!

5. Dacă cineva spune că starea sufletească s-a făcut din starea îngerească și arhanghelicească, iar cea demonică și omenească din suflet, și iarăși că îngerii și demonii s-au făcut din cea omenească și fiecare ceată a puterilor cerești s-a alcătuit ori în întregime din cele de jos sau din cele de sus sau din cele de jos și din cele de sus, să fie anatema!

6. Dacă cineva spune că neamul demonilor se arată a fi închegat dublu din suflete omenești și din duhuri mai tari care au căzut în aceasta, iar o minte din toată această unitate (henadă) a celor raționale a rămas nemișcată de la dumnezeiasca dragoste și contemplare, care este Hristos și a devenit împărat al tuturor celor raționale și a adus la ființă toată firea corporală, cerul și pământul și cele de la mijloc; și că lumea s-a făcut așa, având elemente ipostaziate mai bătrâne decât ea, uscatul, umezeala, căldura, răceala și ideea/imaginea în care a fost întipărită; și că nu Preasfânta și cea deoființă Treime a creat lumea și de aceea este făcută, ci mintea creatoare, despre care spun ei, care exista mai înainte decât lumea și care a oferit lumii înseși existența, a arătat-o a fi făcută, să fie anatema!

7. Dacă cineva spune că Hristos, despre Care se spune că există în chipul/forma (morfe-μορφή) lui Dumnezeu și că S-a unit mai înainte de toți vecii cu Dumnezeu Cuvântul în zilele de pe urmă ca să se deșerteze pe Sine în ceva omenesc, miluind, după cum zic ei, căderea mult felurită care se produsese a celor din aceeași unitate (henadă) și, vrând să le readucă la loc și să treacă prin toate și să schimbe (să se îmbrace cu) mai diferite corpuri și să i se atribuie nume, făcându-se toate pentru toți, înger între îngeri, dar și putere între puteri și transformându-se în mod potrivit în fiecare din celelalte cete sau chipuri/idei ale celor raționale, apoi s-a făcut alături de noi la înfățișare după trup și sânge și a devenit și om pentru oameni și nu mărturisește că Dumnezeu Cuvântul S-a deșertate și S-a înomenit, să fie anatema!

8. Dacă cineva spune că Hristos nu este la propriu Dumnezeu Cuvântul cel deoființă cu Dumnezeu și Tatăl și cu Sfântul Duh, Care S-a întrupat și S-a înomenit, Unul din Sfânta Treime, ci impropriu pentru că Și-a deșertat, după cum zic ei, mintea, pentru că S-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvântul Însuși și nu este numit la propriu Hristos, ci Acela este pentru El Hristos și El pentru Acela Dumnezeu, să fie anatema!

9. Dacă cineva spune că nu Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat în trup însuflețit cu suflet cuvântător și înțelegător S-a coborât la iad și iarăși S-a suit la cer El Însuși, ci mintea numită de ei, care spun în mod rău-credincios că s-a făcut Hristos la propriu prin cunoașterea monadei, să fie anatema!

10. Dacă cineva spune că, precum trupul Domnului după Înviere era eteric și sferic după formă, așa și trupurile după înviere ale celorlalți vor fi de acest fel și că, după ce mai întâi Însuși Domnul Își va da jos trupul și toți la fel, firea trupurilor va trece în inexistență, să fie anatema!

11. Dacă cineva spune că Judecata viitoare semnifică nimicirea deplină a tuturor trupurilor și că sfârșitul poveștii (mitului) va fi firea nematerială și că în viitor nu va exista nimic din cele ale materiei, ci mintea goală, să fie anatema!

12. Dacă cineva spune că puterile cerești și toți oamenii și diavolul și duhurile răutății se unesc cu Dumnezeu cuvântul așa neschimbat, după cum mintea înseși numită de ei Hristos și care există în forma lui Dumnezeu și s-a deșertat, după cum zic ei, pe Sine și va fi o margine a împărăției lui Hristos, să fie anatema!

13. Dacă cineva spune că Hristos nu va acea nici o diferență față de vreuna din cele raționale, nici prin ființă, nici prin cunoaștere, nici prin puterea sau lucrarea asupra tuturor, ci toți vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu, după cum Hristos Însuși, după cum era și în preexistența povestită de ei, să fie anatema!

14. Dacă cineva spune că va fi o unitate (henadă) a tuturor celor raționale, pe când ipostasurile vor fi nimicite dimpreună cu trupurile și că de cunoașterea despre lumile raționale este legată stricarea și înlăturarea trupurilor și nimicirea numelor, precum și a ipostasurilor, este identitatea cunoașterii și că la restabilirea (apocatastaza) povestită vor fi numai (minți) goale, precum era și în preexistența aiurată de ei, să fie anatema!

15. Dacă cineva spune că această mergere a minților va fi spre cea de mai înainte, când încă nu sucombaseră și nu deveniseră inferioare și nu căzuseră, pentru că începutul este același cu finalul și finalul este măsura începutului, să fie anatema.

Cu cât ereziile au fost mai răspândite, cu atât au fost mai greu de condamnat și de înfrânt

de | 6 iul. 2026 | Ortodoxie | 3 comentarii

Casa Tatălui este casă de rugăciune, nu peșteră de tâlhari. (Imagine: Apărătorul)

Biserica, această corabie în care se mântuiesc cei puțini, a avut mereu de luptat cu diferite obstacole, dintre care unul foarte important a fost, de-a lungul istoriei, pericolul ereziei. Încă din vremea apostolică au apărut primele rătăciri și devieri de la credința cea dreaptă „dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3), pentru care a fost necesară o luptă cruntă duhovnicească.

Înainte de a face o trecere în revistă istorică, este demn de observat faptul că bătălia cu ereziile a fost una între înțelegerea ce provine din așezarea duhovnicească și răstălmăcirea care decurge din starea căzută a omenirii. Inima ce gândește în logica păcatului, a materialismului și pământescului nu poate primi cuvântul lui Dumnezeu cu toată deschiderea. Și e normal să se întâmple aceasta pentru că noimele evanghelice ale credinței țin de harul Duhul, nu de perspectiva omenească, depășesc planul rațional. De fapt, credința nu este împotriva rațiunii, ci e perfect articulată și explicabilă, însă e dincolo de granițele gândirii pământești.

Vremea apostolică

Din cuvintele Sf. Ap. Pavel, omul sufletesc (1Cor. 2: 14) și cel trupesc nu pot primi cele ale lui Dumnezeu, ci doar cel duhovnicesc. Învățătura cea sănătoasă este una vie, din descoperire, e de la Duhul Sfânt și ușor este distorsionată de gândirea viciată de păcat, de viața strict pământească. Nu doar Apostolul Pavel, ci și Ioan, Petru, Iacov și Iuda au avertizat despre pericolul ereziei, care este o potrivire deformată a revelației la nivelul înțelegerii trupești, dominate de fantezie. Iar fantezia nu poate pătrunde (Col. 2: 18) în cele ce se văd doar cu ochii curați ai sufletului și deschiși prin ungerea cea de la Dumnezeu prin care știm toate cele de folos (1In. 2: 20).

Concret, în vremea apostolică a apărut erezia iudaizanților, care doreau să păstreze ritualurile Legii Vechi și nu se puteau desprinde de umbra obiceiurilor mozaice. Această rătăcire a fost combătută la Sinodul de la Ierusalim descris în cartea Faptele Apostolilor. Însă ea a avut mare priză printre foștii evrei, chiar printre Apostoli. Este cunoscută și disputa dintre Petru și Pavel pe această temă. Atât de puternică este atracția gândirii pământești, prin puterea obiceiurilor sau anturajelor, încât nu sunt scutiți să fie luptați de ea nici cei ce s-au încredințat prin descoperiri de la Dumnezeu, cum a fost Petru.

Tot în vremea aceea a apărut și eresul nicolaiților, care schimbau harul lui Dumnezeu în destrăbălare (cf. Iuda 4).

Mai există destule indicii din scrierile nou testamentare că apostolii se confruntau cu tăgăduirea Întrupării (2In. 7). Mai precis, cu realitatea întrupării. Foarte probabil că deja este vorba despre interferența gândirii mitologice păgâne, care nu poate concepe venirea lui Dumnezeu în trup la modul real, ci doar în logica inițiatică a ezoterismului și filozofiei.

Perioada post-apostolică

După perioada primară apostolică, credința a rămas în aceleași cadre, însă ereziile au atacat din partea mitologiei păgâne îndeosebi. Adică teologia adevărată a fost tot una revelată, inspirată de Duhul Sfânt în Părinții Bisericii, însă răspândirea creștinismului în lume s-a confruntat cu obiceiurile și gândirea idolatră.

Sf. Irineu de Lyon a fost cel care a criticat cel mai temeinic ereziile gnostice din al doilea secol. Acestea îmbinau relatările și pildele evanghelice într-un sistem de altă factură, mitologic. Perspectiva unei existențe primare a unor eoni (entități superioare) care s-au scindat și s-au răcit din starea lor și au ajuns în corpuri a inclus și pe Hristos în această poveste. Însă aceasta presupunea o distorsionare extremă a adevărului. Dar nu e de mirare, pentru că acest fenomen se dăinuie și în noile mișcări religioase de astăzi, care oferă o perspectivă ezoterică asupra mântuirii și vieții spirituale, cu explicații inițiatice și energetice dubioase.

Aici trebuie punctat faptul că omul este foarte înclinat să-și folosească religiozitatea în sfera fantasticului și a mitologiei, a închipuirii fabuloase. Realitatea materială este foarte ușor explicată și acceptată prin această grilă. Curățirea minții de patimi prin nevoință și credință curată este opțiunea mult mai grea nu doar la nivel practic, ci și la nivel intelectual. Este mai la îndemână să te lași pradă explicațiilor fanteziste decât să-ți smerești gândul că nu ești în stare să pricepi încă și să pătrunzi în cele duhovnicești prin vederea dată de harul dumnezeiesc.

Origenismul

Un loc important, aparte și controversat în dezvoltarea teologiei și în apariția ereziilor l-a ocupat Origen. Mare gânditor și teolog alexandrin, de o capacitate intelectuală rară, el a fost o piatră de poticnire încă din viață pentru Biserică, dar mai ales moștenirea sa și-a spus cuvântul ulterior în veacurile următoare, chiar până în zilele noastre.

Și-a atras mare faimă prin elocința sa și prin puterea de lucru intelectual, drept pentru care a fost cinstit pe când se afla în vizită în Cezareea Palestinei și hirotonit necanonic. Ca urmare, a fost caterisit și excomunicat de Episcopul Alexandriei, Dimitrie, care i-a mai adus și alte acuzații, printre care faptul că s-a scopit în tinerețe și și-a mutilat trupul potrivit unei înțelegeri ascetice străine de Evanghelie. A murit în anul 253 după ce a suferit închisoare în timpul prigoanei lui Deciu (250).

De remarcat că el și-a atras adversitatea încă din timpul vieții și metoda sa de teologhisire a fost contestată. Deși i se pot atribui lejer unele erezii concrete, se pare că el a deviat de la adevăr pe mai multe planuri. Pe de o parte, a fost un subordinaționist clar (Fiul e mai mic decât Tatăl, iar Duhul decât Amândoi), lucru pentru care Sf. Vasile cel Mare îl considera evident înșelat, chiar dacă lua în considerare personalitatea lui și amprenta pe care și-a pus-o în viața Bisericii. Pe de altă parte, a strecurat tot felul de idei gnostice în scrierile sale, printre care preexistența sufletului, învierea fără trupuri, însuflețirea astrelor, ba a folosit din plin și asumat speculațiile rațiunii în felurite puncte teologice. Pe scurt, și-a folosit mintea proprie în tratarea diferitelor subiecte, dorind să lărgească tradiția descoperită apostolilor în loc să o aprofundeze și să rămână în marginile ei.

Deoarece a avut destui adepți chiar și după moarte, atât printre oameni bisericești de vază, cât și printre cei simpli, s-au ridicat mereu și critici aspri și care nu au acceptat influența lui nefastă. Metodiu de Olimp este unul dintre aceștia imediat după moartea sa, apoi Sf. Epifanie de Salamina, dar și foarte mulți alții. Curentul origenist a cunoscut apogeul abia în sec. al VI-lea, când a și fost pe lista de condamnări a Sinodului V Ecumenic, care s-a întrunit și pentru acest subiect ce tulbura Biserica.

A avut aderență destul de mare în rândul monahilor deoarece promova un ascetism extrem, care deriva din perspectiva teologică gnostică, ce nu punea preț deloc pe trup. Dar a avut și opozanți puternici tot în rândul călugărilor din primele veacuri în persoana Sfinților care s-au despătimit prin nevoințe duhovnicești autentice și vedeau în origenism o deturnare a moralei și credinței autentice. Astfel, Sf. Varsanufie cel Mare și Simeon cel nebun pentru Hristos sunt doar două exemple, dar au existat și alți mari Sfinți care au primit descoperiri că Dumnezeu îi ține în viață tocmai pentru a combate acest rău al rătăcirii lui Origen.

Condamnarea oficială pronunțată portretizează origenismul ca un sistem gnostic de reîntoarcere a minților supreme (eoni) la starea lor inițială spirituală din lumea decăzută materială. Una din aceste minți este prezentată a fi Hristos Însuși. Deși Origen nu a vorbit în termeni atât de clari în operele care s-au păstrat, se pare că aceasta era viziunea care îl anima de fapt. Sau este foarte posibil ca multe dintre scrierile pierdute să conțină afirmații explicite precum cele înfierate mai sus. Oricum, a rămas în percepția ortodoxă ca unul care a amestecat în teologia ortodoxă basmele sau miturile eline (conform mărturisirii palamite de credință).

El ocupă un loc important între ereticii condamnați nu doar pentru că a fost simțită nevoia unei condamnări postum și la atâta distanță după moartea sa (trei veacuri), cât pentru faptul că mulți Părinți l-au acuzat că a fost sursa tuturor ereziilor ulterioare, cum ar fi arianismul, dioprosopismul, monofizitismul și monotelismul. Practic, a luat locul lui Simon Magul din vremea apostolică, văzut ca prototip inițial al ereticilor. Din aceasta ar trebui să înțelegem că, de fapt, aceste rătăciri de mai apoi au avut la bază gândirea mitologică, bazată pe închipuire, pe o înverșunare împotriva trupului, iar nu pe curățirea minții de patimi în mod autentic, pe descoperirea de la Dumnezeu și pe inspirația harului, ci pe înșelare.

Arianism, monofizitism, monotelism

Marile erezii condamnate ecumenic (Sinoadele I-VI), adică arianismul, nestorianismul, monofizitismul și monotelismul, au fost, practic, o manifestare de împotrivire la teologia sănătoasă, revelată.

După Sinodul I Ecumenic s-a trecut la un registru ortodox de dezbatere teologică și influențele nu mai sunt din exterior, adică din partea gnosticismului și a celorlalte curente religioase magice. Însă, în fundal, confruntarea a rămas între gândirea mitologică și perspectiva minții curățite de patimi. Este greu să fie acceptată teologia sănătoasă fără influențe fantasmagorice. Astfel se poate explica disputa teologică pe explicațiile în detaliu asupra Întrupării Mântuitorului, controversa fiind împinsă mereu mai departe și mai subtil.

Astfel, deși condamnarea arianismului și proclamarea Crezului niceean ar fi trebuit să clarifice faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce S-a întrupat cu adevărat, Nestorie a venit cu teoria că au fost doi Hristoși diferiți, Unul Dumnezeu și Altul doar om. Apoi, după condamnarea acestei erezii dio-prosopiste (două persoane), a urmat confundarea firilor Domnului. Această concepție s-a regăsit prima dată la Apolinarie, fiind condamnat la Sinodul II Ecumenic (381) în plină controversă trinitară. Cum acest Sinod nu a fost recunoscut la anvergura sa decât după al IV-lea Sinod, așa se explică prelungirea disputei prin monofizitismul lui Eutihie și Dioscor. Ulterior, cu implicații politice, dezbaterile și conflictele teologice au luat forma monotelismului, care încerca să unească cele două firi ale lui Hristos măcar prin aceeași singură lucrare.

Toate aceste nuanțe ale rătăcirii încearcă să dea sau să păstreze ceva dintr-o explicație mitologică asupra întrupării Mântuitorului, adică unirea dumnezeirii Lui cu firea umană. Pe când teologia ortodoxă a subliniat un adevăr exprimat încă de Sf. Irineu (sec. II) și dus mai departe de Sf. Atanasie cel Mare: ceea ce nu a fost asumat nu a fost mântuit și, de aceea, Hristos S-a făcut om deplin, fără să înlocuiască ceva din natura umană cu ceva din cea divină.

Sinodalitatea Bisericii

Deși Sinoadele Ecumenice au fost convocate abia la ordinul împăraților după libertatea creștinismului, condamnările cu valoare ecumenică nu au început de atunci. Acest fapt este atestat de diferite canoane ecumenice ce prevăd primirea prin botez sau mirungere a diferitor eretici osândiți anterior. Acesta este un indiciu că exista deja o linie de urmat în toată Biserica pentru diferite rătăciri, căci nu se dau prescripții de primire pentru ereticii proaspăt excomunicați.

Dar există și relatări despre Sinoade cu valoare ecumenică. Spre exemplu, condamnarea lui Pavel de Samosata a fost pronunțată după două Sinoade adunate în Antiohia (264 și 269), la care au participat și episcopi din alte ținuturi. Atunci a fost înregistrată și intervenția Bisericii din Roma pe lângă împăratul Aurelian pentru a-l alunga din scaun, fapt ce indică receptarea ecumenică a condamnării.

Dar au mai fost Sinoade întrunite pentru condamnarea montaniștilor sau pe alte teme de credință chiar și până la legalizarea creștinismului de către împăratul Constantin. Detalii găsim în activitatea Sf. Ciprian al Cartaginei despre Sinoade adunate pe teme felurite, dintre care condamnarea și receptarea ereticilor a fost una de căpătâi.

Condamnarea sinodală și stingerea ereziilor

Deși condamnate sinodal de Biserică, multe erezii nu s-au stins decât după ceva timp sau se păstrează până astăzi în structuri concurente. Cu toate acestea, deciziile luate în privința lor au marcat un punct important.

Organizarea Bisericii este de așa natură, că este necesară o condamnare sinodală a ereziilor și ereticilor și eradicarea lor se produce arareori de la sine. Se cunosc câteva rătăciri care s-au stins fără o excomunicare explicită, cum ar fi hiliasmul (combătut indirect la pachet ca element în cadrul altor erezii), antropomorfismul (inițial condamnat oficial, dar reînviat și stins, se pare, de la sine sau în tumultul confruntărilor teologice cu ereziile) și teoria despre împărtășirea cu Hristos mort și Care învie în cel ce primește Sfintele Taine (sec. XI, reapărută în vremea colivazilor). Foarte posibil că sunt mai multe erezii care s-au evaporat cu timpul, fără condamnare oficială.

Pe de altă parte, organizarea ierarhică a Bisericii cere intervenția episcopatului și hotărâri sinodale în privința ereziilor. Nu este posibilă, pe de o parte, anatematizarea lor numai prin intermediul credincioșilor de rând, iar pe de altă parte, se presupune că factorii de decizie abilitați și competenți sunt episcopii. Cu toate că de multe ori înșiși ierarhii și chiar Patriarhii au devenit eretici, nu se poate trece și strica ierarhia din acest motiv. Ci poporul credincios trebuie să susțină o funcționare corectă și pe verticală.

Din aceste motive, nu doar că ereziile au fost condamnate tot mai greu la nivel sinodal, dar hotărârile luate au necesitat timp și luptă pentru a fi aplicate. Așa se face că arianismul a fost condamnat din fașă, dar a fost înlăturat foarte greu. Episcopii Eusebiu de Nicomidia și Cezareea au încercat să organizeze cu puterea imperială Sinoade care să răstoarne pe cel de la Niceea. De aceea era nevoie să fie înlăturat mai întâi Sf. Atanasie cel Mare de pe scaunul Alexandriei. Toate aceste încercări ale lor și ale urmașilor arieni au fost contracarate de Sfinții Părinți din acea vreme, printre care Sf. Vasile a ocupat un loc de frunte prin eforturile sale diplomatice și teologice. Distincția între Biserică și grupările ariene a fost clară mereu, dar luptele au condus la diferite confuzii și răsturnări de situație, trădări și tulburări felurite.

Sinodul III a marcat sfârșitul nestorianismului după doar 3 ani, însă a fost urmat de polemici intense și evoluții importante. Sf. Chiril al Alexandriei a ajuns la un acord teologic cu Ioan al Antiohiei, care explica mai bine dogma întrupării decât formulările de la Efes. Așa se face că discordiile au persistat și a fost necesară întrunirea Sinodului IV Ecumenic la doar 20 de ani, după ce între timp avuseseră loc câteva Sinoade tâlhărești și confruntări urâte între Arhimandritul Eutihie (din Constantinopol), susținut de Dioscor al Alexandriei, și episcopii ortodocși.

Însă nici hotărârea de la Calcedon nu a fost receptată peste tot, ci au persistat tot felul de poziționări și negocieri teologice, influențate chiar și de factorii politici. Așa se face că a fost nevoie de Sinodul V care nu a făcut decât să confirme din nou deciziile calcedoniene.

Nu în ultimul rând, monotelismul a fost o formă mai complexă de perpetuare a monofizitismului și a avut nevoie de o perioadă mai mare (de 50 de ani) până la proclamarea condamnării oficiale la Sinodul VI Ecumenic. Această decizie a fost receptată masiv, deși a cunoscut perioade de oscilație și chiar de Sinoade tâlhărești care au dorit să o răstoarne, cum a fost cazul cu decizia la care a participat Sf. Andrei Criteanul, care s-a pocăit de fapta sa și a scris pentru aceasta Canonul cel Mare.

Anvergura ereziilor

Dincolo de condamnările sinodale, este de remarcat că acestea nu au constituit un punct magic. Mai mereu ereziile s-au reinventat chiar și după osândirea lor. Așa s-a întâmplat și cu iconoclasmul, care a cunoscut o a doua fază după Sinodul VII. Dar, mai rău, avem și astăzi în desfășurare papismul (catolicismul), deși este anatematizat solemn, precum și așa-zisele Biserici Orientale sau ante-calcedoniene.

Așa se face că scopul principal avut în vedere pentru combaterea unei erezii nu este doar condamnarea sinodală, ci înstăpânirea dreptei credințe, formularea unui dreptar sănătos și implementarea lui administrativă. Însă acest lucru este cu atât mai anevoios cu cât ereziile confruntate sunt mai persistente, mai persuasive, mai adaptate la specificul vremii.

Spre exemplu, teologia Sf. Chiril al Alexandriei și personalitatea lui au constituit combustibilul pentru monofizitism, deși el încă din viață a combătut acele devieri. Dar împotrivirea sa față de Nestorie a fost instrumentată pentru a duce lucrurile în extrema opusă. Astfel, s-a creat cadrul pentru o erezie cu rădăcini și pretenții patristice, mai greu de combătut.

Influența și presiunea musulmană a forțat pe împărații bizantini să adopte o poziție iconoclastă, de împotrivire față de cinstirea icoanelor. Cadru perfect de manevră pentru o erezie.

Un alt exemplu este civilizația francă, ce a favorizat ruperea Apusului de Bizanț și de Ortodoxie. Practic, regii din Franța și ulterior Germania au promovat o altă direcție bisericească și o altă cultură teologică. Aici trebuie remarcat faptul că Părinții Bisericii au încercat să evite o ruptură și au reușit să amâne acest lucru pentru câteva secole. De la Sinodul din 879-880 din vremea lui Fotie a fost evitată pronunțarea unei condamnări nominale asupra episcopilor franci, însă aceasta a fost de neocolit începând cu 1009 și mai hotărât după 1054 (Marea Schismă).

Nu în ultimul rând, protestantismul a produs o nouă falie pe fondul rătăcirii papiste, care nu mai oferea răspunsuri vii la frământările religioase ale societății și a lăsat loc liber la mai multă erezie. Pentru că antidotul este doar credința sănătoasă, vie, insuflată.

Așadar tiparul ereziilor este să infesteze cu diferite devieri care se mulează pe contextul fiecărei epoci și care provin din înclinația spre mitologie, ezoterism, spre explicații religioase facile și fabulația minții pe fondul lipsei de angajare în credința adevărată, sinceră, fără vicleșug.

Astăzi asistăm la răspândirea sincretismului religios, a concepției că toți avem același Dumnezeu, că toate religiile au ceva în comun, că toți suntem frați spirituali. Originea creștină a acestui curent este din reforma protestantă și mai ales neo-protestantismul divizat interior, care are nevoie de o unitate călduță, fiind sătul de împărțiri fără număr și fără sens. Acest curent este dublat de teoriile ezoterice orientale, care fac un melanj religios din orice cultură teologice pentru a câștiga mai mulți adepți.

Din nefericire, Ortodoxia este angajată în acest păienjeniș religios prin aderarea la mișcarea ecumenică. La baza acestui demers stă o abordare omenească, o teologie a rațiunii căzute, o viziune pământească asupra credinței și înlăturarea sau uzurparea miezului isihast al Ortodoxiei autentice. Teoriile lui Ziziulas, ale lui John Meyendorff, Schmemann, dar și scăpările unor teologi renumiți precum Sf. Dumitru Stăniloae și Sofronie Saharov și George Florovski. Fermitatea și consecvența Sf. Iustin Popovici, Ioan Maximovici, Paisie Aghioritul, Ioan Iacob sau Filotei Zervakos (printre mulți alți Părinți și Sfinți contemporani) au nevoie de mai mult pământ fertil pentru a conduce la o condamnare oficială a ecumenismului (precum cea a ROCOR 1983), cu atât mai mult pentru întărirea dreptei credințe și dărâmarea idolilor eretici deja consacrați ai confuziei religioase ce domină lumea de astăzi.

Deși confruntarea cu ereziile va fi până la sfârșitul lumii deoarece mereu vor exista rătăciri, este necesară condamnarea oficială și poziționarea explicită a Ortodoxiei pe temele de credință în care este atacată. Pe de altă parte, dacă origenismul, ereziile hristologice și toate celelalte au avut un așa mare impact asupra Bisericii, nu ne putem aștepta ca ecumenismul/sincretismul să fie combătut mai rapid și mai ușor.

În final, nu trebuie omis faptul că reacțiile schismatice din ultimul veac își au și ele rolul lor dăunător. Zelotismul calendarist a creat deja un reflex rău de îndârjire și izolare fanatică ce ignoră modul de funcționare ierarhic al Bisericii, impunând linii dure prin forțarea notei și ținerea cu dinții, nu cu inima la mărturisirea formală a credinței. Precum în trecut duhul schismatic reprezenta o rigiditate din orgoliu, ca pe vremea lui Novațian (catarii), a quartodecimanilor, a studiților, în zilele noastre asistăm la neputința unora de a se opune ortodox rătăcirilor din Biserică și formează grupări zelotiste separate, de obicei de factură stilistă. În felul acesta avem polarizări la extremele ereziei (ecumeniste) și schismei (zelotiștii de orice factură), fiind greu de păstrat linia predaniei patristice autentice între cele două.

Nădejdea este că mereu Domnul are oamenii Săi credincioși, care păstrează în inimi curate adevărul mântuitor și el va birui atât la nivel bisericesc instituțional, cât și pe plan duhovnicesc în cât mai multe suflete.

Înfruntarea învățăturilor eretice cu smerenie potrivit Sfinților din pustie Varsanufie și Ioan. Sfaturi actuale

de | 14 feb. 2024 | Texte patristice | 4 comentarii

Într-o vreme când bântuia erezia origenistă, care se găsea și în scrierile lui Evagrie, existau probleme deosebite provenite din această încercare. Aceste învățături greșite tulburau mult pe părinții din pustie și încă nu erau condamnate sinodal, lucru întâmplat puțin mai târziu, la Sinodul V Ecumenic, în anul 553. Cei doi eretici, Origen și Evagrie, au trăit cu câteva sute de ani înainte, răstimp în care rătăcirile lor au făcut multe sminteli. Așadar indicațiile Sfinților Varsanufie și Ioan (care au trăit după Sinoadele III și IV Ecumenice, dar au murit cu câțiva ani înainte de al V-lea) sunt foarte potrivite pentru vremea ereziei ecumeniste de acum, care se găsește într-un stadiu asemănător.
Am selectat câteva pasaje pe care le-am găsit în Filocalia XI, care sunt potrivite cu tema înfruntării unei învățături eretice de către cei nu foarte întăriți, care au nevoie de a lupta cu patimile lor, lucru care se potrivește celor mai mulți oameni și clerici, dintre care nu mă exclud nici pe mine. Și țin să subliniez că-mi pare rău de certurile inutile pe care le-am provocat și de smintelile pe care văd că nu reușesc să le țin sub control cum ar vrea Dumnezeu.

Răspuns 58: Nu mă ruşinez să-ţi spun, fratele meu, că nu poţi pătrunde cele ale credinţei. Deci, neputând-o aceasta, nu le cerceta. Pentru că altfel îţi atragi mâhnire şi tulburare. Dar cel credincios, chiar dacă grăieşte către eretici sau necredincioşi sau se împotriveşte lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii şi a liniştii (Is. 9, 6). Ba unul ca acesta, împotrivindu-se în chip paşnic, cu iubire, poate aduce la cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulţi eretici şi necredincioşi.

Deci tu, frate, fiindcă întrece puterea ta cercetarea acestor lucruri, ţine calea împărătească, adică credinţa celor 318 Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), întru care ai fost botezat. Căci ea le are pe toate întocmai pentru cei ce înţeleg ceea ce e desăvârşit. Vieţuieşte, deci, în linişte luând aminte la păcatele tale şi la felul cum vei avea să răspunzi lui Dumnezeu.

Răspuns 59: Cei ce se apropie, aşadar, de Doctorul nostru cel mare sunt luminaţi de El şi El îi vindecă de toate bolile sufleteşti. Să nu ne lăudăm, deci, zicând că suntem credincioşi. Căci în acest caz vom fi judecaţi ca oameni făţarnici şi necredincioşi. Din cele din afară se arată credinţa cea nearătată, care locuieşte în cele ascunse ale inimii. De credem Mântuitorului Hristos Care zice: „Fie ţie după credinţa ta” (Mt. 9, 29), va spune şi acum sufletului nostru ce locuieşte în trup: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Mt. 9, 22).     

Deci credinţa noastră nu stă în a o rosti şi a o vesti cu gura, ci cre­dinţa desăvârşită se arată după vindecare. Dacă, deci, ai crezut şi te-ai vindecat, umblă şi nu te poticni. Te-ai vindecat, nu şchiopăta.

536. Întrebare: Dacă cineva e bănuit ca eretic, dar mărturiseşte dreapta credinţă, oare trebuie crezut sau nu?

Răspuns: Părinţii n-au cerut decât dreapta măr­turisire a credinţei. Dacă, deci, cineva se arată hulind cu adevărat pe Hristos cu gura lui, trăind în afara Lui, acesta trebuie ocolit şi nu trebuie să te apropii de el. Dar trebuie să privim şi inima lui. Căci tot cel ce nu păzeşte poruncile lui Hristos este eretic. Şi, dacă omul nu crede în inima lui, cuvintele nu-i folosesc la nimic.

537. Întrebare: Dacă un Avă oarecare se află susţinând o erezie, oare un frate trebuie să plece de la el?

Răspuns: Dacă se dovedeşte sigur că susţine o erezie, trebuie să plece de la el. Dacă e numai o bănuială, nu trebuie să plece, nici să pornească o cercetare în privinţa lui. Căci cele ascunse sunt cunoscute numai lui Dumnezeu, iar cele arătate, oamenilor.

538. Întrebare: Dacă Ava crede drept, dar se aşteaptă să se stârnească în locul acela vreo erezie şi se naşte frica să nu se calce dreapta credinţă, iar Ava nu voieşte să se mute şi de aceea fratele, cunoscându-şi slăbiciunea sa, voieşte să plece în alt loc, oare face bine sau rău?

Răspuns: Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: „Fuge necredinciosul, negonindu-l nime­nea” (Prov. 28, 1). Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu.

539. Întrebare: Ce e de făcut când în acel loc nu sunt niscai bătrâni în care fratele să se poată încrede că pot deosebi lucrurile? Oare trebuie să plece pentru primejdia ereziei şi să se ducă în altă parte, unde se găsesc bătrâni care să poată deosebi şi acolo să-i întrebe pe ei despre aceasta?

Răspuns: Da, trebuie să o facă aceasta şi să împli­nească cele spuse de ei.

600. Întrebare despre detalii din ereziile lui Origen și Evagrie despre apocatastază și preexistența sufletului…

Răspuns: Frate, vai în ce nenorocire a căzut neamul nostru. Unde am ajuns şi cu ce ne ocupăm? Cu ce ne străduim şi ce nesocotim? Am părăsit căile drepte şi voim să păşim pe cele întortocheate. Se împlineşte cu noi cuvântul Scripturii: „Vai celor ce părăsesc căile drepte şi umblă pe cele întortocheate” (Sir. 2, 16). Cu adevărat, frate, am lăsat plânsul pentru mine şi te plâng pe tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele şi te plâng pe tine, copilul meu. Tremură cerul văzând iscodirile oamenilor. Se clatină pământul, văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt dogme ale Elinilor. Acestea sunt flecăreli deşarte ale oamenilor, care îşi închipuie că e ceva în ele. Acestea sunt cuvinte ale oamenilor leneşi. Sunt născociri ale rătăcirii, căci zice: „Spunând că sunt înţelepţi, au înnebunit” (Rom. 1, 22). Şi, dacă vrei să înveţi, ia aminte la ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina noastră, Împăratul nostru: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei” (Mt. 7, 16). Deci ce roade au ei? Îngâmfarea, dispreţul, găunoşenia, nepă­sarea, sminteala, înstrăinarea de lege, mai bine de Dătă­torul legii, Dumnezeu; sunt sălaş al dracilor şi al stăpânitorului lor, diavolul. Acestea nu duc spre lumină pe cel ce crede în ele, ci la întuneric. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului. Acestea nu scot din mocirlă, ci scu­fundă în mocirlă. Acestea sunt neghina pe care a semănat-o vrăjmaşul în ţărâna Stăpânului. Acestea sunt spini răsăriţi în pământul blestemat de Stăpânul Dumnezeu (după căderea oamenilor). Toate sunt minciuni, toate întuneric, toate rătăcire, toate înstrăinare de Dumnezeu. Fugi de ele, frate, ca să nu se întărească cuvântul lor în inima ta. Ele usucă lacrimile, orbesc inima, şi, simplu, pierd pe oamenii ce le bagă în seamă. Nu rămânea în ele, nu cugeta la ele, căci sunt pline de amărăciune şi fructul lor cel mai de pe urmă este moartea. (…)

601. Acelaşi frate a pus aceeaşi întrebare celuilalt Bătrân, Avei Ioan.

Răspuns: „Această înţelepciune nu e de sus, ci e trupească, drăcească (Iac. 3, 16). Această învăţătură e de la diavol. Ea duce pe cei ce ţin seama de ea la chinurile veşnice. Cel ce zăboveşte în ea se face eretic. Cel ce crede ei s-a abătut de la adevăr. Cel ce se alipeşte de ea este străin de Dumnezeu. Lucrătorii lui Hristos nu au învăţat acestea. Cei ce pri­mesc cuvântul adevărului nu primesc acestea. Depărtează-te în grabă de acestea, frate. Nu-ţi arde inima în focul diavolului. Nu semăna în pământ în loc de grâu, mărăcini, ca să nu iei în loc de viaţă, moarte. Şi ce să mai lungesc vorba? Nu primi în locul lui Hristos pe diavol. Nu zăbovi în ele şi te vei mântui ca Lot de Sodoma, prin rugăciunile Sfinţilor. Amin.

602. Întrebarea aceluiaşi: Deci nu trebuie să citim Scrierile lui Evagrie?

Răspunsul lui Ioan: Nu primi învăţăturile de felul acesta. Citeşte din ale lui, dacă voieşti, cele spre folosul sufletului după parabola din Evanghelie despre mreaja în care e scris că „cele bune le-a pus în vase, iar cele rele le-a aruncat afară” (Mt. 13, 48). Fă şi tu aşa.

603. Acelaşi frate, după ce le-a întrebat acestea, se frământa în sine însuşi gândind şi zicând: „Şi cum unii din Părinţi le primesc acestea? Să-i privim ca pe nişte călugări buni, care i-au aminte la ei înşişi?” Şi după mai multe zile s-a nimerit ca acelaşi frate să ceară Marelui Bătrân să se roage pentru el. Şi atunci i-a vorbit lui Bătrânul despre gândul din inima lui, încât s-a mirat şi s-a uimit fratele. Iar răspunsul a fost acesta:

Răspuns: Pentru că-mi spui şi ai gândit: „Pentru ce unii din Părinţi primesc capetele gnostice ale lui Evagrie? Ei bine, le primesc acestea socotindu-se gnostici (cunos­cători) prin ei înşişi şi nu s-au rugat lui Dumnezeu să afle dacă sunt adevărate. Şi Dumnezeu i-a părăsit pe ei întru cunoştinţa lor în privinţa acestora. Dar, oricum ar fi, nu ne e îngăduit nici nouă, nici ţie, să cercetăm acestea. Ci timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne cerceta patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui.

699. (V. 700) Întrebare: De-mi va cere cineva să dau anatemei pe Nestorie şi pe ereticii care-i urmează, să o fac sau nu?

Răspuns: Ε vădit că Nestorie şi cei ce-l urmează sunt eretici şi se află sub anatemă. Dar tu nu te grăbi să dai pe cineva anatemei, oricine ar fi. Căci cel ce se socoteşte pe sine păcătos, trebuie să-şi plângă păcatele sale şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie să judeci pe cei ce dau ana­temei pe cineva. Căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi (I Cor. 11, 28).

700. (V. 701) Întrebare: Dar dacă cineva socoteşte că şi eu cuget ca el, ce să-i spun?

Răspuns: Spune-i: „Deşi e vădit că aceia sunt vrednici de anatemă, eu sunt mai păcătos decât orice om; şi mă tem ca nu cumva, judecând pe altul, să mă osândesc pe mine însumi. Căci, chiar de voi da anatemei pe satana, întrucât fac faptele lui, mă dau anatemei pe mine însumi. Fiindcă a spus Domnul: „De mă iubiţi pe Mine, veţi păzi poruncile Mele” (In. 14, 15). Iar Apostolul zice: „De nu iubeşte cineva pe Domnul, să fie anatema” (I Cor. 16, 22). Deci cel ce nu împlineşte poruncile Domnului nu-L iubeşte pe El. Şi cel ce nu-L iubeşte este sub ana­temă. Cum poate, deci, el să anatemizeze pe altul?”

Spune-i-le acestea şi, de va stărui în aceleaşi, pentru conştiinţa lui dă anatemei pe eretic.

701. (V. 702) Întrebare: Dar, de nu ştiu că este eretic cel pe care îmi cere să-l dau anatemei, ce să fac?

Răspuns: Spune-i: „Frate, eu nu ştiu ce gândeşte acela de care-mi vorbeşti. Şi a da anatemei pe unul pe care nu-l cunosc mi se pare a mă osândi pe mine însumi. Îţi spun, însă, aceasta: eu nu cunosc altă credinţă decât aceea a celor 318 Sfinţi Părinţi. Şi cel ce cugetă o alta decât aceasta s-a aruncat pe sine însuşi sub anatemă”.

733. Întrebare: Am un prieten de care s-a aflat că este eretic. Să-l îndemn să vină la dreapta credinţă sau nu?

Răspuns: Învaţă-l să cunoască dreapta credinţă. Dar să nu i te împotriveşti, nici nu voi să afli ce gândeşte, ca să nu intre în tine otrava lui. Iar de va voi peste tot să se folosească şi să asculte adevărul credinţei lui Dumnezeu, du-l la Sfinţii Părinţi care pot să-l folosească şi aşa te vei afla ajutându-l după Dumnezeu, rămânând nevătămat. Dar, dacă după a doua şi a treia sfătuire nu primeşte îndreptarea, ocoleşte-l, după cuvântul Apostolului (Tit. 3, 10). Căci nu voieşte Dumnezeu să facă cineva ceea ce-i peste puterea lui, cum zic Părinţii: „De vezi pe careva înecându-se în râu, să nu-i dai mâna, ca să nu te tragă şi pe tine şi să mori împreună cu el. Ci dă-i toiagul tău şi, de poţi să-l tragi, e bine, iar de nu poţi, lasă-i toiagul şi mântuieşte-te pe tine”.

734. Întrebare: Un oarecare dintre Părinţi, care avea nişte prieteni în Domnul şi era socotit ca drept credin­cios, s-a aflat ca fiind eretic în cugetare. Atunci prie­tenii s-au despărţit de el. După aceea, aflând ei că acela voieşte să se despartă de Biserică, s-au gândit să meargă la el şi să-i pună metanie, ca nu cumva să o facă aceasta din întristare şi să li se socotească lor această greşeală a lui. Şi venind l-au întrebat pe Bătrân despre aceasta.

Răspuns: Patima e patimă. Nu vă arătaţi că o încuviinţaţi. Deci nu-i puneţi metanie, ca unii ce aţi fi greşit faţă de el, ci ca să nu se despartă de Biserică.

Observațiile noastre: Din textele de mai sus am desprins câteva idei adaptate pentru orice vreme:
– Ceea ce primează este credința trăită, împropriată în inimă, fapt care se vădește prin biruirea patimilor, nu prin învățarea teoretică a unor formulări dogmatice.
– Fără putință de tăgadă, este primejdios a primi și a cerceta chiar noile învățături care tulbură Biserica, cele origeniste de atunci și cele ecumeniste de astăzi.
– Despărțirea de omul eretic nu presupunea neapărat ruperea comuniunii, ci era mai mult de ordin spațial și de relaționare pentru a înlătura influența negativă.
– Învățăturile eretice ne destabilizează legătura cu Hristos fără să ne dăm seama pentru că au otravă nematerială în ele.
– Nu trebuie să ne grăbim să dăm noi anatemei și să osândim pe cei în greșeală.
– Nu trebuie să ne lepădăm de credința dreaptă sub nici o formă, ci să ne temem să nu cădem în așa o greșeală cumplită, dar să nu ne avântăm să dăm lecții altora peste puterea noastră, ci să ne smerim ca să nu ne clătinăm în vreun fel.

Punând acestea ca o oglindă pentru mine, îmi pare rău și recunosc că nu reușesc curat să țin tăcerea cea bună și nici vorbirea după Dumnezeu, care să nu producă nici sminteli și dezbinări, nici cedări în credință, pe de altă parte. Nu le-am pus aici pentru a da altora sfaturi sau a-i mustra, ci pentru a mă îndrepta pe mine și a fi de folos pentru vreunii.

Dreapta credință în viețile Sfinților. (3) Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos

de | 29 sept. 2019 | Buna credință | 0 comentarii

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

Sfântul vedea încă şi tainele gândurilor inimilor omeneşti, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinţi, făceau cercetare despre Origen: de ce un înţelept ca acela a căzut în eres şi a pierit? Deci unul zicea că înţelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învăţătură şi din multa citire a cărţilor, iar celălalt zicea că este cu neputinţă omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească şi să scrie unele ca acelea, dintre care câteva şi până astăzi se primesc de cei dreptcredincioşi. Astfel pricindu-se ei mult şi neînţelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinţi părinţi înţelepţiţi de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel sfătuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.
Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, Care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten şi împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese şi Ioan în măsura cea desăvârşită a sfinţeniei şi avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinţii care veniseră la dânsul, a zis către dânşii: „Bine aţi venit, voi care aţi lăsat marea şi voiţi să scoateţi apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcându-se între dânşii multă vorbire duhovnicească şi pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinţilor, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neştiute, dar să mergeţi la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veţi întreba”.
Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei şi întrebau: „Unde este Simeon, stareţul cel nebun?” Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiţi să auziţi de la un nebun, care pe toţi îi sminteşte şi îi ocărăşte, iar mai ales pe monahi îi dosădeşte?” Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân şi l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob şi mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înşii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înţelept am venit să vedem! Mult ne va învăţa acesta!” Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!” Iar el, uitându-se la dânşii cu mânie, le-a zis: „Rău aţi venit şi cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!” Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise şi i-a zis: „Pentru ce huleşti bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta şi intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceţi-vă de aici! Duceţi-vă, că veţi fi bătuţi!” Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea stareţului; căci, mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul şi vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob că este muiat de patruzeci de zile însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Translate page >>