Ortodoxia inimii asaltată de duhul vremii
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică. Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003, Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”. Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee, care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat). Dar o voce care să exprime răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și, în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”. Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni, să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea. Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose, care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat, modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el. Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar, dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă. Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească: duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii; atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată, amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie trecut.
Ecumenismul, laxismul dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc, politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor, intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări. Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile, vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe, dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună. Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i, o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității. Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați, problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor, cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21, 27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare, dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
Ierom. Lavrentie