Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, doi frați în rătăcire (Imagine: UJO)
Printr-un recent Comunicat oficial despre repunerea în treaptă a cinci clerici caterisiți de Biserica Lituaniană, Patriarhia Ecumenică revendică în mod clar dreptul de primat de putere în întreaga lume ortodoxă. Dacă în cazul autocefaliei ucrainene ar mai fi existat dubii asupra pretențiilor ei papiste, puse în umbră de celelalte probleme legate de validitatea hirotoniilor și apartenența jurisdicțională a Ucrainei, acestea sunt spulberate în momentul de față. În mod limpede avem de-a face cu o răsturnare a ordinii canonice prin anularea sobornicității și înlocuirea ei cu o dominație de tip papist.
Cu câteva luni în urmă, s-au adresat prin scrisori SS Arhiepiscopului Bartolomeu al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic Preacucernicii Protoprezbiteri din Lituania Vladimiras Seliavko și Vitalijus Mockus și prezbiterii Vitalis Dauparas, Gintaras Sungaila și Georgy Ananiev, supuși pedepsei de caterisire de la preoție de către Patriarhia Moscovei și au pus în aplicare, după cum au dreptul, apelul în recurs înaintea Sa.
Patriarhul nostru, având în mod exclusiv și responsabilitatea apelului din dumnezeieștile și sfintele canoane (9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic) și din practica consfințită a Bisericii, a primit cererile depuse.
După studierea îndelungată a cazurilor în judecare, s-a încredințat pe de o parte că acestea au fost judecate în ultimă instanță în fața conducerii lor bisericești care se impunea, pe de altă parte că motivele pentru care au fost impuse pedepsele nu provin nicidecum din criterii bisericești, ci din împotrivirea dreaptă a clericilor menționați față de războiul din Ucraina.
Drept aceea și Sanctitatea Sa, judecând irevocabil apelurile acestea în recurs, a prezentat Sfântului Sinod din jurul său ridicarea caterisirii din preoție impusă asupra lor și restabilirea lor în rangul bisericesc pe care-l dețineau, ceea ce s-a și decis în unanimitate.
Față de acestea și după restabilirea făcută astfel, Patriarhul Ecumenic a primit, în urma cererii lor sub cinstitul său omofor pe clericii receptați, având în vedere cele predanisite despre Tronul său, după cum sunt consemnate de altfel relevant și în explicația lui Teodor Balsamon al Antiohiei la canoanele 17 și 18 ale Sinodului trulan, dar și la al 10-lea al Sinodului VII Ecumenic («Din prezentul canon să fie semnalat expres că numai Patriarhului de Constantinopol i se permite să primească clerici străini și fără scrisoare de eliberare a celui care i-a hirotonit»).
Reședința Patriarhală, 17 februarie 2023
Din partea Secretarului General al Sfântului Sinod
Temeiurile canonice ale așa-zisului primat al Constantinopolului
Sunt arhi-cunoscute de acum pretențiile bazate pe invocarea canoanelor 9 și 17 de la Sinodul IV Ecumenic. Există deja multe dezbateri și studii pe tema lor. Prima dată au fost aduse în discuție la începutul anilor ’20 de Patriarhul Meletie Metaxakis pentru a-și subordona diaspora. A reușit să ocupe doar pe cea grecească din America și Europa, deși este vizat orice alt teritoriu de la toate celelalte nații.
Canoanele sună astfel în traducere românească revizuită:
Canonul 9 IV Ecumenic:
Dacă vreun cleric are un lucru cu alt cleric, să nu lase pe episcopul propriu şi să nu alerge la tribunale lumeşti, ci mai întâi să se investigheze chestiunea de către episcopul propriu sau, cu știrea episcopului său, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se instituie cele ale dreptăţii; iar dacă cineva ar face împotriva acestora, să se supună certărilor canonice.
Iar dacă vreun cleric are un lucru cu episcopul propriu sau chiar cu un altul, să se judece de către sinodul provinciei (eparhiei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul acelei provincii (eparhii), să fie luat exarhul diecezei sau scaunul împărăteştii cetăţi a Constantinopolului şi să se judece de către acesta.
Canonul 17 IV Ecumenic:
Parohiile cele de la ţară sau de prin sate să rămână neclintite la episcopii care le deţin şi mai ales dacă au iconomisit să le dețină fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă în cei treizeci de ani s-a întâmplat sau s-ar întâmpla vreo dispută asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiți să meargă pentru acestea la sinodul eparhiei/regiunii. Iar dacă cineva s-ar nedreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV). Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească sau dacă s-ar înnoi iarăși, atunci rânduiala/ordinea parohiilor/teritoriilor bisericeşti să urmeze și ea modelelor/tipurilor politice şi sociale.
După cum se poate observa, aceste două canoane pun pe plan de egalitate pe Patriarhul de Constantinopol cu exarhul diecezei, nu deasupra lui.
Dacă e să examinăm mai cu atenție canoanele Sinodului IV, în special cele două de mai sus, se poate observa că ierarhia bisericească era următoarea: episcopii erau sub mitropoliții de provincie (eparhie), iar deasupra lor erau mitropoliții de dioceze, peste care era Patriarhul de Constantinopol. Dar acesta nu era superiorul tuturor diecezelor, ci al Pontului, Asiei și Traciei, potrivit canonului 28 al acestui Sinod. Practic, se subînțelege din contextul mai larg al tuturor canoanelor de la Sinodul IV Ecumenic că Patriarhul de Constantinopol era egal cu exarhii celor trei dieceze și coordonator al lor, după cum Patriarhii de astăzi au în subordine o Mitropolie, dar și întreaga Patriarhie.
Mult mai de încredere în interpretarea acestor canoane este Sf. Nicodim Aghioritul, care, într-o notă explicativă din Pidalion, arată că Patriarhul de Constantinopol nu este judecător absolut asupra altor Patriarhii, cum vor unii să spună. Acest lucru ar fi împotriva celorlalte canoane de la toate Sinoadele Ecumenice, care stabilesc clar jurisdicțiile Patriarhiilor, dar și contrar legilor împărătești din acea vreme, care erau conforme cu realitatea bisericească și nu stabileau astfel de privilegii absolute pentru episcopul din capitala bizantină.
Ca o paranteză, cele trei dioceze menționate de canonul 28 aveau teritorii bisericești care aparținuseră cândva imperiului, dar acum erau stăpânite de barbari. Episcopii din acele regiuni era direct subordonați Patriarhului, nu din orice loc, cum este cazul diasporei de astăzi.
Cazul preoților lituanieni
În ce privește pe cei cinci preoți lituanieni, Biserica Ortodoxă Lituaniană a publicat deja un răspuns prin care respinge acțiunea Constantinopolului pe teritoriul său canonic. În comunicatul lor oficial se precizează că aceștia nu aveau cum să fie caterisiți pe motiv că s-ar fi opus războiului dus de Rusia în Ucraina pentru că aceasta este poziția publică exprimată de însuși Mitropolitul primat de Vilnius. Dimpotrivă, ei au fost depuși din treaptă pentru că au încercat să lucreze la formarea unei structuri bisericești desprinse de Moscova și supusă Fanarului, adică pentru activitate schismatică prin care era tulburată ordinea canonică a Bisericii Locale.
Era de așteptat cumva ca Patriarhul Bartolomeu să-și apere uneltele sale, dar modul cum o face produce o rană mare în Ortodoxie și îl arată a fi un factor de subminare a Bisericii, nu de stabilitate.
În ultima vreme ridicarea unei Biserici la rang de autocefală a devenit o problemă acută în Ortodoxie. Nu doar rușii sunt afectați, ci situația s-a întors și împotriva grecilor, care nu acceptă denumirea noii Biserici a Macedoniei de Nord îndeosebi din motive naționaliste. Publicația Presa Ortodoxă din Grecia a redactat un articol care portretizează situația în ansamblul ei:
Adesea auzim acum că se face vorbire despre „autocefaliile” Bisericilor Locale.
• Începutul s-a făcut cu „autocefalia” ( a fost caracterizată drept „kakocefalie”) Ucrainei pe care a dat-o – în ciuda obiecțiilor serioase exprimate și continue – Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, făcând o intruziune în jurisdicția Patriarhiei Rusiei, de care voia să rupă Biserica a acestui stat mai nou.
• Punând la încercare în continuare îngăduința Bisericilor Ortodoxe din lume, după Ucraina și în timp ce a lăsat să se înțeleagă puțin în declarații anterioare intențiile sale, Patriarhul Bartolomeu se pregătea să ofere autocefalie celor din Skopje (macedonenilor). Acolo i-a luat-o înainte și probabil l-a surprins – și nu numai – Patriarhia Serbiei, care a oferit autocefalie celor din Skopje.
• A constituit o mirare în final autocefalia care a fost făcută cunoscută în această vreme, este autocefalia pe care a revendicat-o din proprie inițiativă Biserica Ortodoxă a Ucrainei, cea de sub Arhiepiscopul (Mitropolitul) canonic Onufrie.
• Conform principiului enunțat din timpul Marelui Fotie și acceptat panortodox, că „există obiceiul ca cele bisericești să se preschimbe odată cu cele politice”, crearea unui nou stat îndreptățește și constituirea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Locale din el. Când Constantin cel Mare a inaugurat împărăția Constantinopolului, Biserica Bizanțului a constituit centrul ortodox puternic prin sine ca noua Romă și a primit același statut onorific ca vechea Romă.
Deci, cu aceste date s-a început și în zilele noastre să fie dezbătută proclamarea ca autocefale a Bisericilor statelor care s-au ivit prin ruperea din Iugoslavia și Uniunea Sovietică: Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Skopje, Muntenegru.
Procedura prin care să fie acordată bisericește autocefalia, înainte de Colimbari, a constituit un subiect de lungi dezbateri în Conferințele presinodale, când a fost discutat subiectul autocefaliei. Toți au fost de acord că Biserica Ortodoxă Locală care dorește independența ei va depune o cerere Bisericii mamă de care aparținea până atunci. Biserica mamă, după ce o validează, transmite cererea și acordul ei Patriarhiei Ecumenice, care își asumă în mod coordonator să asigure consimțirea și a celorlalte Biserici. Dacă Biserica mamă refuză sau nu consimt toate Bisericile, procedura acordării autocefaliei se întrerupe. Proclamarea autocefaliei prin consimțirea tuturor o realizează Patriarhia Ecumenică pentru că este prima Biserică prin rang. Nu acordă singură autocefalia, ci sinodal, consimțit.
Totuși la cele trei „autocefalii” de mai sus modul acesta nu a avut loc. cererea este dreaptă, dar procedura convenită a fost eludată. Cei ce au acționat s-au mișcat anticanonic. Iar cea mai mare responsabilitate o poartă cel care a început, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care a deviat sau a încurajat și pe ceilalți să-l imite. Rădăcina răului este înțelegerea greșită cu totul a „prerogativelor” drept „primat” și încălcarea adevăratei sinodalități.
Sunt încălcate cele convenite unanim; dar Patr. Bartolomeu anulează după Colimbari și încalcă chiar și propriile lui obligații recente; se mișcă samavolnic, imită pe Papa.
S-a făcut un început rău. Aude cineva? Va pune cineva frână acestui coborâș?
Observații: Tabloul complet al autocefaliilor revendicate la ora actuală este unul destul de complex, presiunea factorilor externi politici fiind una importantă. Războiul din Ucraina îndeosebi, dar și tensiunile anterioare lui joacă un rol determinant.
Cea mai controversată situație o reprezintă formarea de către Constantinopol a unei structuri bisericești în Ucraina prin intervenția într-un teritoriu străin, al Patriarhiei Moscovei. Pe lângă conotațiile schismatice ce țin de primirea fără pocăință a unor clerici caterisiți și revendicarea unei jurisdicții ce nu-i aparține, pretențiile de primat de putere agravează situația prin concepții eretice papistașe anti-sobornicești despre structura și organizarea Bisericii.
În privința macedonenilor, așa cum se remarcă în articol, procedura este sau pare a fi forțată. Aceștia au fost primiți în comuniune în mod canonic de către sârbi, dar recunoscuți drept autocefali fără un acord pan-ortodox prealabil. Pomenirea lor deja în diptice de unele Biserici Locale, cum ar fi sârbii și rușii, poate fi considerată o atitudine provizorie, prin care este manifestată comuniunea bisericească. De altfel, cam așa s-a întâmplat și cu alte Biserici devenite autocefale recent (cum ar fi Cehia și Slovacia, Polonia, Albania), a căror recunoaștere deplină s-a realizat în timp și prin forțarea notei, după negocieri și discuții tensionate.
O situație aparte o reprezintă Biserica Ucraineană de sub Mitr. Onufrie. Sinodul lor nu se declară autocefal, ci independent, un concept inovativ. Pe de altă parte, se comportă ca fiind autocefali, fapt dovedit prin recunoașterea macedonenilor, un atribut ce ține doar de Bisericile autocefale. Însă pe durata războiului din această țară nu ne putem aștepta la o rezolvare clară a situației, existând o presiune tot mai mare a autorităților de a scoate în afara legii Biserica aceasta canonică pentru legătura cu Patriarhia Rusă. Chiar zilele acestea Președintele Zelensky a semnat un decret de scoatere în afara legii, care urmează să fie dezbătut în Rada ucraineană. Greu de crezut că va fi pus în practică, dar presiuni reale există.
În general, se poate spune că toată această criză pornește de la atitudinea sfidătoare a Fanarului, care a blocat orice discuție pe subiect și insistă asupra pretențiilor sale papiste. Întreruperea comuniunii de către ruși cu cei care au recunoscut pe schismaticii ucraineni (Fanar, Alexandria, Grecia și Cipru) face ca situația actuală de ansamblu a Bisericii Ortodoxe să fie una de schismă internă oficială. În plus, după formarea unui Exarhat rusesc în Africa, s-a ajuns ca recent (22 nov. 2022) și Alexandria să întrerupă pomenirea rușilor. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nu e vorba de o ruptură a unor formațiuni minore separate și nici de greșeli reparabile, ci de un impas prelungit și extins între multe Biserici Locale, fără o procedură stabilită de urmat și fără a se întrezări posibilitatea unor discuții pe subiect măcar cum s-au început la Amman chiar înainte de „pandemie”.
Așadar avem o schismă gravă, marcată de ruperea comuniunii între diferite Biserici Locale și intrarea în comuniune cu schismatici condamnați, dar și de erezie de natură papistă susținută de Constantinopol și criticată de ruși în special.
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse au citit Comunicatul Sfântului Sinod al Patriarhiei de Alexandria cu privire la întemeierea Exarhatului din Africa de către Biserica Ortodoxă Rusă, publicat pe 12 ianuarie 2022.
Sfântul sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse consideră necesar să răspundă încercărilor făcute în acel document de a distorsiona adevăratele motive și împrejurările întemeierii Exarhatului.
Decizia Patriarhiei Moscovei este explicată în Comunicat ca decurgând „din faptul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei de către Preafericitul Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și a toată Africa”.
Afirmația de acest fel se întemeiază pe o poziție evident mincinoasă pentru că Biserica Ortodoxă Ucraineană, așa cum a existat, tot astfel urmează să existe până astăzi ca o parte autonomă în administrație a Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu a cerut și nu a primit nici o autocefalie Biserica Ucraineană. Dimpotrivă, a respins categoric procedura de acordarea a așa-zisului Tomos de autocefalie impus ei din afară și prin susținerea conducătorilor politici de atunci ai țării și al schismaticilor. Acestea au fost menționate repetat și public în declarațiile oficiale ale Sinodului Ierarhiei și ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în cuvântările ierarhilor, ale clericilor, ale monahilor și ale mirenilor ei, a căror majoritate covârșitoare au dorit și doresc păstreze unitatea cu Patriarhia Moscovei.
Așa-zisa autocefalie a fost acordată de Patriarhia de Constantinopol nu Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice – cea mai mare confesiune din Ucraina, care numără 108 episcopi, 12.381 parohii, 12.513 clerici, 260 sfinte mănăstiri și 4.630 monahi – ci unei grupări de schismatici, care s-au rupt de ea și urmează să o războiască. Tocmai pe baza acestor indivizi, care nu dispun de hirotonie validă și de harul preoției, și a celor de un cuget cu ei, Patriarhia Constantinopolului a constituit prin încălcarea canoanelor o „biserică autocefală”. Tocmai această structură schismatică, care este lipsită de har, a primit-o în comuniune Preafericitul Patriarh Teodor al Alexandriei.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei semnalează cu tristețe schimbarea ecleziologiei ortodoxe, care a fost manifestată prin materializarea scenariului așa-zisei autocefalii ucrainene. Totuși schimbarea aceasta nu a fost comisă de Biserica Rusă, cum susține Comunicatul Sinodului Bisericii Alexandriei. Se regăsește în acțiunile Patriarhiei de Constantinopol, care a comis o intruziune ilegală în Ucraina, precum și în declarațiile reprezentanților ei înalți. eforturile de desemnare a unui Întâistătător primat în diptice ca „primul fără egali” în Biserica Ortodoxă, care chipurile deține dreptul exclusiv după judecata lui să acorde și să ridice autocefalii, să rupă segmente din Bisericile Locale, să revoce unilateral documente istorice de mai bine de trei sute de ani, să anuleze abuziv decizii disciplinare ale Sfintelor Sinoade ale altor Biserici autocefale, să „repună” abuziv în preoție persoane care niciodată nu au avut-o, constituie o apostazie evidentă de la învățătura despre Biserică a Sfinților Părinți și de la tradiția ortodoxă străveche.
Membrii Sfântului Sinod își amintesc cuvântările Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe a Alexandriei pentru Biserica Ortodoxă canonică din Ucraina în sânul Patriarhiei Moscovei, fiind cuprinse declarațiile Preafericitului Patriarh Teodor, pe care le-a susținut în mod repetat în trecut până de curând. După cum dădea mărturie Preafericirea Sa în 2016 în unul din interviurile sale, mereu a urmat o „asemenea poziție, că Biserica Ucraineană constituie o parte indivizibilă a Bisericii Ortodoxe Ruse”. În 2018, când a vizitat Odessa, Întâistătătorul Patriarhiei Alexandriei a îndemnat pe credincioși să rămână dedicați „Bisericii canonice a Ucrainei de sub Preafericitul Mitropolit Onufrie”.
Totuși, pe 8 noiembrie 2019, Preafericitul Patriarh Teodor brusc a declarat că recunoaște gruparea schismatică ucraineană, a început să-l pomenească pe conducătorul ei la sfintele slujbe și, pe 13 august 2021, la primit în comuniune euharistică directă.
După cum este cunoscut, recunoașterea structurii schismatice din Ucraina de către Preafericitul Patriarh Teodor nu a fost primită printre alții nici în propria Biserică Ortodoxă a Alexandriei. Mulți clerici ai ei s-au poziționat public pentru Biserica Ortodoxă canonică Ucraineană, și-au declarat dezacordul față de decizia evident ilegală a Întâistătătorului lor și nu au dorit să se supună canonic aceluia care a urmat calea schismei.
Doi ani Biserica Rusă nu a răspuns cererilor clericilor africani pe care le-a primit, ci a așteptat cu răbdare ca Preafericitul Patriarh Teodor să-și schimbe decizia. Totuși, în perioada care a trecut, Preafericitul nu s-a mărginit numai la pomenirea în dipticele Întâistătătorilor ortodocși a căpeteniei uneia dintre grupările schismatice ucrainene, ci l-a primit în comuniune euharistică pe el și pe alți „ierarhi” ai acestei structuri. Aceste fapte grozave au convins Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse despre nevoia de a răspunde cererilor care i-au fost depuse și, în aceste condiții excepționale, să întemeieze Exarhatul Patriarhal în Africa.
Această decizie care nu este deloc ușoară, care a fost luată în regimul recunoașterii schismaticilor ucraineni de către Patriarhia Alexandriei în nici un chip nu constituie expresia unei revendicări a teritoriului canonic al Bisericii străvechi a Alexandriei, ci urmărește unicul scop de a oferi acoperire canonică acelor clerici ortodocși din Africa ce nu doresc să participe la legiferarea schismei.
Îndemnăm pe Preafericitul Patriarh Teodor al II-lea al Alexandriei și a toată Africa și pe ierarhii Preasfintei Biserici a Alexandriei să ridice susținerea lor față de schismă și să revină la calea canonică pentru a păzi unitatea Sfintei Ortodoxii.
Precizările făcute de Sinodul Patriarhiei Ruse cu privire la formarea Exarhatului din Africa sunt bine-venite și corecte, lămuresc unele aspecte care ar fi trebuit clarificate chiar în decizia patriarhală de înființare a structurii în discuție, și anume: cauza discordiei rezidă într-o învățătură eretică, primatul papist, Exarhatul înființat are caracter temporar și condiționat și nu reprezintă o pretenție jurisdicțională, o intruziune permanentă, ci doar o formă de acoperire canonică pentru clericii din Africa, de apărare a învățăturii și ordinii ortodoxe.
Chiar și așa, persistă lipsa referirii la canoane sau rânduieli și temeiuri patristice concrete care permită această acțiune a rușilor, ce ar putea fi ușor interpretată drept o agresiune jurisdicțională. O justificare temeinică ar pune în discuție mai limpede atât abaterile grave doctrinare comise de Fanar și diviziunile din cadrul Bisericii Ortodoxe produse, cât și soluționarea lor prin convocarea unui Sinod Panortodox.
O abordare pertinentă a subiectului a fost realizată deja, cu rezerva că este părtinitoare pro-rusă și ascunde lacunele deciziei Moscovei în loc să le penalizeze. Extragem mai jos doar detaliile canonice și dogmatice ale problemei, cu toate că sunt foarte interesante și celelalte aspecte de politică bisericească tratate:
Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a încălcat sfintele canoane pășind pe teritoriul canonic al unei alte Biserici Autocefale și creând acolo o ierarhie paralelă? Susținătorii Fanarului/ BOaU/ Patriarhiei Alexandriei în publicațiile lor spun fără echivoc că da și, mai mult, a creat o schismă în Africa. Dar orice persoană de bun simț poate vedea că actul BORu este doar o reacție la schisma reală pe care Fanarul a creat-o în 2018 prin legalizarea schismaticilor ucraineni pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În același timp, la momentul invaziei Patriarhiei Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Ucraineană nu se afla în schismă cu Biserica Ortodoxă, nu a fost acuzată de erezie și nu s-a întinat cu fapte sau decizii necuviincioase. Când ierarhia BORu a avertizat Fanarul că, intervenind în Ucraina, va deschide „cutia Pandorei”, nimeni nu a vrut să o asculte.
În cazul creării Exarhatului Rus în Africa, situația este fundamental diferită: Patriarhia Alexandriei, prin recunoașterea BOaU, a deviat în schismă. Hotărârea Sfântului Sinod al BORu din 29 decembrie 2021 spune: „Ca urmare a căderii în schismă a Patriarhului Teodor al Alexandriei, pomenirii la Sfânta Liturghie a conducătorului așa numitei „Biserici Ortodoxe a Ucrainei” la 8 noiembrie 2019 printre Întâistătătorii Bisericilor Autocefale, recunoașterii grupării schismatice menționate și coliturghisirea cu conducătorul acesteia la 13 august 2021, o parte a clerului Patriarhiei Alexandriei, după ce și-a declarat dezacordul cu poziția Întâistătătorului lor, s-a adresat Patriarhului Chiril al Moscovei și al întregii Rusii cu cererea să fie acceptați în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse”. Adică la momentul creării Exarhatului Patriarhal Rus în Africa, Patriarhia Alexandriei se afla deja în schismă.
Am putea spune că BORu a acționat absolut canonic în această situație, la fel ca clericii africani, care s-au desprins de comuniunea cu patriarhul lor pentru a se alătura BORu. Dar nu totul este atât de simplu și lipsit de ambiguitate.
Există Canonul 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, care prescrie ca clericii să se desprindă de episcopii lor în cazul în care aceștia din urmă deviază la erezie: „Dar cel care, din cauza unor erezii condamnate de Sfintele Sinoade sau părinții Bisericii, se desparte de comuniunea cu Întâistătătorul său pentru că el predică public erezia și fățiș o mărturisește în Biserică, astfel de persoane nu numai că nu sunt supuse pedepsei canonice pentru că s-au îndepărtat de comuniunea cu așa-zisul episcop înainte de o clarificare sinodicală, dar ei vor fi considerați vrednici de cinstea cuvenită în rândul ortodocșilor. Căci ei nu au condamnat un episcop adevărat, dar episcopi mincinoși și învățători mincinoși și nu au fragmentat unitatea Bisericii prin schismă, ci de schisme și dezbinări au căutat cu stăruință să elibereaze Biserica”.
Acest canon a fost citat ca argument de către ierarhii și țarii ruși când, fără binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, ei l-au ales în mod independent pe episcopul Iona de Reazan ca mitropolit al Kievului și al întregii Rusii la Sinodul Local din 1448 (de fapt, au proclamat autonomia Bisericii). Rușii au decis atunci să facă acest lucru deoarece Patriarhia Constantinopolului căzuse în erezie acceptând unitatea de la Florența în 1439.
Un detaliu istoric interesant – Mitropolitul Iona a devenit Întâistătătorul Bisericii nu numai în Cnezatul Moscovei, dar și în Mitropolia Kievului, care se afla sub stăpânirea Marelui Ducat al Lituaniei. Adică Biserica Rusă era atunci una în ambele state, dar a fost împărțită în două Mitropolii nu de Patriarhul Constantinopolului, ci… de Papa Calixt al III-lea la 15 octombrie 1458. Papa, conform Unirii de la Florența, se considera cap al Bisericii și credea că astfel de probleme țin tocmai de competența sa. Patriarhul uniat al Constantinopolului Grigorie al III-lea Mammas a crezut la fel și abia după decizia Papei l-a făcut pe Grigore Bulgarul „Mitropolit al Kievului, Lituaniei și Rusiei”.
Mai târziu, toată lumea a recunoscut această stare de lucruri, dar adevărul rămâne adevăr: Mitropolia Kievului a fost separată de cea Moscovei de un conducător absolut necanonic al Bisericii Catolice și a făcut parte din Patriarhia Constantinopolului până în 1686, când prin decizia Patriarhului Dionisie al IV-lea al Constantinopolului a fost realipită la Biserica Rusă, care la acel moment devenise deja patriarhie.
Totuși, aceasta este doar o remarcă istorică. Să revenim la aspectele canonice ale creării Exarhatului Rus în Africa.
Conform Canonului 15 al Sinodului I și II de la Constantinopol, clericii trebuie să întrerupă comuniunea cu episcopii lor dacă ei cad în erezie. Dar schisma și erezia nu sunt aceleași lucru. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare spune următoarele în legătură cu aceasta: „Vechile autorități <…> foloseau nume de erezii, de schisme și de adunări ilegale. Prin erezii ei au înțeles oameni care erau cu totul îndepărtați și înstrăinați de dogmele adevăratei credințe; prin schisme erau caracterizate persoanele care se desprindeau din motive ecleziastice și cauze care puteau avea o soluție; adunările ilegale neautorizate erau ținute de prezbiteri sau episcopi caterisiți sau de mireni neinstruiți”. Adică schisma este o împărțire a opiniilor asupra problemelor care pot fi vindecate și, spre deosebire de erezie, nu justifică crearea unei ierarhii paralele.
Înseamnă că BORu a acționat necanonic? Din nou, totul nu este atât de simplu. Cert este că toate acțiunile Fanarului în Ucraina – recunoașterea schismaticilor, crearea BOaU, „desființarea” Bisericii Ortodoxe Ucrainene – nu sunt doar acțiuni schismatice, dar și manifestări ale unei erezii reale – erezia papismului la Constantinopol. Și toți cei care sunt de acord cu acțiunile Fanarului sunt, în primul rând, susținători ai ereziei. Până la urmă, Biserica mărturisește de la bun început că numai Iisus Hristos este Capul Bisericii. El exercită această conducere în mod direct și nu are nevoie de „adjuncți”, „vicari” sau alți „executori” aici pe pământ. Aceasta este o problemă de principiu și nu presupune niciun compromis. Dezacordul asupra acestei probleme nu poate fi vindecat numai prin respingerea doctrinei false a vreunui ierarh care este capul Bisericii pe pământ sau, ca să spunem mai diplomatic, are autoritate exclusivă. Se poate spune că erezia papismului de la Constantinopol nu a fost încă condamnată de vreun Sinod, dar orice erezie a fost respinsă și condamnată de ierarhi individuali sau de Bisericile Autocefale chiar înainte de condamnarea oficială la Sinoadele Ecumenice.
Papismul de la Constantinopol a fost de fapt condamnat la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2008. Deși cuvântul „erezie” nu a fost menționat la acel moment, ci a fost înlocuit diplomatic cu sintagma „noua concepție eclesiologică”, conținutul acestei erezii era deja formulat și s-a notat că Biserica Ortodoxă Rusă a respins-o.
Textul Rezoluției Speciale sună astfel: „Sinodul își exprimă profunda îngrijorare față de tendințele <…> manifestate în declarațiile unor reprezentanți ai Sfintei Biserici din Constantinopol. Plecând de la o interpretare a Canonului 28 al celui de-a IV-a Sinod Ecumenic, neîmpărtășit de plenitudinea Bisericii Ortodoxe, acești ierarhi și teologi dezvoltă o nouă concepție eclesiologică care devine o provocare pentru unitatea pan-ortodoxă. Conform acestei concepții: a) doar Biserica Autocefală care este în comuniune cu Scaunul Constantinopolului este considerată că aparține Ortodoxiei Universale; b) Patriarhia Constantinopolului are jurisdicție exclusivă în toate țările în care este răspândită credința ortodoxă; c) în aceste țări numai Patriarhia Constantinopolului reprezintă opiniile și interesele Bisericilor Autocefale în fața autorităților publice; d) orice arhiereu sau cleric care slujește în afara teritoriului canonic al Bisericii sale Autocefale se află sub jurisdicția ecleziastică a Constantinopolului, chiar dacă el însuși nu își dă seama; e) Patriarhia Constantinopolului stabilește limitele geografice ale Bisericilor și, dacă opinia sa nu coincide cu opinia unei anumite Biserici în această privință, își poate stabili propria jurisdicție pe teritoriul acelei Biserici. <…> Această viziune a Patriarhiei Constantinopolului asupra propriilor drepturi și împuterniciri intră în contradicție acută cu tradiția canonică multiseculară pe care se sprijină existența Bisericii Ortodoxe Ruse și a celorlalte Biserici Autocefale”.
De ce Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse nu i-a dat numele de erezie? Pentru că era anul 2008, încă nu a avut loc invazia Fanarului în Ucraina și mai exista speranța că ierarhii de la Constantinopol își vor veni în fire și vor înțelege că se mișcă în direcția greșită.
Însă Arhimandritul Sofronie (Saharov), un ascet ortodox rus, un cleric al Patriarhiei Constantinopolului și un ucenic al Sfântului Siluan din Athos, a fost mai liber în declarațiile sale. În 1950, el a scris următoarele: „În prezent, în sânul Sfintei noastre Biserici există un mare pericol de a devia de la învățătura dogmatică. <…> Vă puteți întreba: Prin ce putem cunoaște această denaturare în prezent? Răspundem: la Constantinopol neo-papismul, care încearcă rapid să treacă de la faza teoretică la cea practică. <…> Trebuie oare să menționăm că această formă de papism este o erezie eclesiologică ca și papismul roman?”.
Se poate presupune că erezia papismului de la Constantinopol va fi numită erezie și condamnată la viitorul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2022, iar apoi în așa-numitul format Amman de către primații și reprezentanții Bisericilor Autocefale care au hotărât că nu sunt de acord cu această erezie sub forma recunoașterii BOaU.
Pe baza celor expuse mai sus, se poate argumenta că BORu, după ce a creat Exarhatul Patriarhal în Africa, a procedat corect atât în privința canoanelor, cât și a diplomației bisericești, deoarece o astfel de decizie ar fi putut fi luată aproape imediat după recunoașterea BOaU de Patriarhul Teodor al Alexandriei. Cu toate acestea, BORu a așteptat mai bine de doi ani și se poate presupune că în această perioadă au avut loc contacte informale la diferite niveluri pentru a explica ierarhilor alexandrini caracterul necanonic și neconstructiv a poziției lor.
Este cunoscut faptul Patriarhia Serbiei a dezmințit printr-un comunicat știrile recente despre o vizită iminentă a Patriarhului Porfirie la Fanar.
Totuși știrile au apărut de pe pagina oficială a Patriarhiei Ecumenice și, mai concret, de la relatarea despre vizita Președintelui Parlamentului din Muntenegru. În mod concret, pagina de internet menționa: «Duminică, 16 ianuarie 2022, după dumnezeiasca Liturghie, Președintele Parlamentului din Muntenegru, Excelența sa dl. Aleksa Bečić a vizitat oficial Patriarhia Ecumenică împreună cu o suită numeroasă. La discuție s-a făcut o referire amplă la Fericitul Mitropolit Amfilohie de Muntenegru și Litoral, coleg de facultate cu Patriarhul la Roma, după cum și la situația mai generală bisericească din Muntenegru la și după întronizarea Mitropolitului de acum Ioanichie. De asemenea, Patriarhul a spus înaltului oaspete că este așteptată la Fanar cu bucurie vizita irenică/pașnică a noului Patriarh Porfirie al Serbiei potrivit cutumei la nivel pannortodox».
Adică Patriarhul Bartolomeu consideră că, potrivit cutumei la nivel panortodox, toți Patriarhii și Întâistătătorii au drept cap pe cel al Constantinopolului. Drept urmare, și pentru Patriarhul Serbiei va trebui să fie în vigoare același lucru și, ca nou-ales Patriarh, are obligația să facă o vizită irenică/pașnică și să depună la Fanar omagiul său «capului» Ortodoxiei.
Această cerință despre recunoașterea Constantinopolului drept cap reiese și din faptul că ea a fost consemnată și oficial în Tomosul de autocefalie al Ucrainei, fără să i se fi dat importanța neobservată. La începutul paragrafului Tomosului de autocefalie al Ucrainei este consemnată prima mențiune oficială despre primat în Biserica Ortodoxă: «Mai insistăm asupra celor de mai sus că Biserica Autocefală a Ucrainei cunoaște drept cap al său pe Preasfântul și Apostolescul Tron Ecumenic, după cum fac și restul Patriarhilor și Întâistătătorilor».
În aceste împrejurări, refuzul Patriarhului Porfirie să meargă la Fanar nu este o simplă dezmințire a știrilor, ci ceva mult mai important. Poate să fie considerat ca o dezavuare a Bisericii Ortodoxe Sârbe de a urma logica Fanarului și să accepte învățătura eretică despre primat în Ortodoxie și prezidiul tronului de Constantinopol.
Nota noastră: Orice Patriarh sau Întâistătător al unei Biserici autocefale, după ce este proaspăt ales, trimite scrisori irenice de recunoaștere reciprocă celorlalte Biserici Locale. Este posibil ca Patriarhul Bartolomeu să nu se mulțumească doar cu acest gest, ci să aibă pretenția de a i se face o vizită în acest sens, prin care să i se confere un statut deosebit. În orice caz, termenul „vizită irenică” nu se poate referi decât la recunoașterea reciprocă sau unilaterală a noului Patriarh sârb.
