Rugăciunile în comun – expresie a ereziei ecumeniste
Orice credincios care se roagă după practica Bisericii își dă seama, chiar și numai la nivel intuitiv, că nu este acceptabilă conslujirea sau chiar rugăciunea particulară în comun cu ereticii. Pocăința, trezvia, smerenia, credința și sinceritatea, care alcătuiesc duhul adevărat de rugăciune, sunt cu totul contrare ereziilor. Dacă până și risipirea gândurilor separă mintea și inima de Dumnezeu, cu atât mai mult acceptarea voită de a te ruga cu cei rătăciți. Identitatea noastră duhovnicească în fața Domnului nu permite nimic străin, care să întineze și să rupă legătura noastră vie cu El.
Linia ortodoxă pentru rugăciunile în comun
Există mai multe trepte de separare liturgică față de eretici. În primul rând, nu avem comuniune, adică nu ne împărtășim din aceleași Taine. În al doilea rând, nu participăm laolaltă la cultul din biserică și apoi nici în particular nu facem rugăciuni împreună.
Este evident că Euharistia nu poate fi dată ereticilor și nici să participe vreun ortodox la „Tainele” lor. Hristos este prezent tainic în Împărtășanie și credința dreaptă este o condiție indispensabilă pentru a o săvârși și a o primi. Nici măcar nu pot fi pomeniți la proscomidie; chiar dacă au existat Sfinți care au trecut peste această regulă, dar ele rămân excepții.
În plus, nici la ritualul Liturghiei sau la celelalte slujbe nu sunt primiți ereticii din cauza abaterilor de credință care le domină sufletul. Evident că nici noi nu putem merge la cultul lor în nici un caz. Este acceptabilă prezența ereticilor la slujbele ortodoxe atunci când manifestă interes față de credința dreaptă cam așa cum participau și cei nebotezați în vechime, catehumenii de odinioară.
În ce privește rugăciunea particulară, nici aici nu putem avea comuniune cu ereticii decât dacă aceștia manifestă întoarcere și interes real pentru Dumnezeul nostru.
Altceva este faptul că ne rugăm împreună cu unii ortodocși care nu au credință sau este foarte slabă. Putem purta sarcinile unii altora în rugăciune, cu osteneală. Aceasta ne trage în jos, dar nu reprezintă o trădare a lui Dumnezeu, a credinței noastre. De aceea, pentru o bună sporire și rânduială, Biserica a rânduit din începuturi ca nu toți păcătoșii să participe la Liturghie și nici să ne împărtășim oricum tocmai pentru a exista o ordine, nu un haos dăunător duhovnicește. Trebuie să-și cunoască fiecare locul și să poată avea parte de mediul cel mai favorabil pentru creștere duhovnicească. Astăzi, din păcate, nu mai sunt respectate și nici măcar cunoscute aceste reguli și există o străduință fără discernământ de a-i aduce pe oameni la biserică, fără chiar să fie pregătiți minimal pentru asta.
Desacralizarea prin rugăciunile ecumeniste
Din capul locului trebuie știut că rugăciunile în comun sunt promovate de ecumeniști pe baza doctrinelor protestante. Biserica este înțeleasă de ei ca fiind difuză, fără limite clare, stabilită arbitrar printr-o legătură „specială” personală a fiecăruia cu Dumnezeu. De aceea este disprețuită ierarhia, ba chiar și botezul și Euharistia sunt reduse la ritualuri simbolice și relativizate sau chiar ignorate. Doctrina reformei, care a justificat ruperea de catolici, vorbește de latura vizibilă și invizibilă a Bisericii, că ea se poate regăsi în suflete credincioase chiar și în ciuda lipsei unei legături văzute cu clerul sau restul credincioșilor. Din această concepție rezultă necesitatea descoperirii „unității vizibile”, a depășirii contradicțiilor dogmatice, care sunt văzute ca fiind certuri interne, frățești.
Așadar rugăciunea în comun este expresia convingerii că toți facem parte din aceeași Biserică. Nu ne împărtășim împreună pentru că există diferențe și separări confesionale, dar în esență este bine și necesar să manifestăm „unitatea de bază” dintre noi în Hristos.
Catolicii, din cauza slăbirii lor prin secularism, au pierdut nu doar credința vie ca legătură cu Dumnezeu, ci poporul s-a depărtat chiar și de tradițiile formale. Așa se face că, începând de la Conciliul II Vatican, prin efortul unor teologi moderni (Carl Rahner, Yves Congar și alții), au fost inventate tot felul de teorii ecleziologice care să justifice aderarea la mișcarea ecumenică. A fost combinată autoritatea absolută a papei cu recunoașterea „celorlalți creștini”. Pentru ei, catolicii constituie Biserica, dar și ceilalți sunt la periferie și primiți de Dumnezeu într-o oarecare măsură.
O reducție similară, dar de data aceasta a tradiției ortodoxe la teoriile protestante, s-a încercat prin formulele adoptate la Sinodul din Creta,care seamănă foarte mult cu cele catolice, deși păstrează ceva din specificul ortodox.
În concluzie, erezia ecumenistă este o învățătură de natură protestantă, ține de gândirea lor despre esența Bisericii și este incompatibilă cu dogmele drepte. Ereticii sunt, de fapt, niște potrivnici ai adevărului și ai Bisericii, nu apropiați ai ei; subminează, nu apără credința. Schimbarea aceasta de paradigmă, să ajungem să-i privim cu tot felul de concesii pe cei aflați în erezii și chiar să ne facem rugăciuni împreună cu ei, subminează total Ortodoxia și îi duce în amăgire pe credincioși.
Exemplul Sfinților
Interzicerea comuniunii în rugăciune cu ereticii este exprimată clar în canoane, a fost pusă în practică de nenumărați Sfinți și Mucenici/Martiri, mulți dintre ei uciși de catolicii unioniști, spre exemplu. Refuzul împărtășirii pentru a nu trăda credința a fost o caracteristică a Părinților din vremea apostolilor, a arianismului și până în zilele noastre, când există puzderie de secte.
Dar exemplul poate cel mai sugestiv este cel al Cuviosului Paisie Aghioritul, care s-a comportat astfel față de niște catolici probabil cu funcții la Vatican:
„La părintele Paisie Aghioritul, cunoscut ca având mare dragoste față de semeni, au venit un grup de preoți romano-catolici. Părintele i-a primit cu multă dragoste și le-a vorbit, împărtășindu-le harul său.
Uimiți de harul și dragostea ce o emana, unul dinte preoți îi spune: „Haideți să ne rugăm împreună, să spunem rugăciunea Tatăl nostru!”
La care părintele Paisie le răspunde: „Acest lucru nu se poate”. Atunci preoții catolici, mâhniți, l-au întrebat: „De ce nu se poate, părinte, să ne rugăm împreună, nu suntem și noi copiii lui Dumnezeu?”.
Părintele le răspunde: „Da, sunteți copiii lui Dumnezeu, dar nu sunteți în casa părintească, sunteți afară din casă, rătăciți. Întoarceți-vă în casă și vom putea spune Tatăl nostru împreună.”