Sensibilitatea Sf. Grigorie Teologul în lupta cu neputințele membrilor Bisericii

Deși a murit necunoscut în pustie iarna, neștiut de nimeni, izolat de lume, Sf. Grigorie Teologul a rămas în amintirea Bisericii ca luptător din linia întâi și apărător al dreptei credințe împotriva uneltirilor ereticilor. A înfruntat atât dichisurile și întortocherile învățăturile mincinoase, opunându-le lumina și limpezimea adevărului, dar și obiceiurile lor tiranice cu care acaparau toate bisericile. La Sinodul II Ecumenic a reușit să-și biruie întristarea și disperarea pe care i le provocau ignoranța, sfidarea și opacitatea sufletească a multor episcopi și a explicat și a luptat pentru acuratețea dogmei ortodoxe. Înainte de aceasta, a predicat un an de zile într-o bisericuță improvizată pentru că toate erau răpite de ereticii arieni în Constantinopol, suportând cu blândețe înverșunarea cu care era înconjurat.

Dar, înainte de toate acestea, sufletul său poetic și rănit de dragostea sinceră de Dumnezeu s-a speriat de priveliștea luptei la care era chemat. Conștient de sarcina preoției, a fugit de ea pentru a rămâne neatins de influențele pe care ar fi trebuit să le suporte. Însă fuga sa nu a durat mult, biruind în el simțul datoriei față de Biserică, de credincioși, de Dumnezeu.

În rândurile de mai jos ilustrează viu frământarea pe care o trăiește orice păstor adevărat în fața provocării de a se îngriji de oile amestecate cu capre din turma lui Hristos, care este Biserica. Și cu atât mai mare este copleșirea cu cât mulți dintre preoți și ierarhi sunt cuprinși de întuneric și duc pe alții în același întuneric în loc de lumina și odihna Stăpânului. Această priveliște este la fel de actuală și astăzi, de aceea cuvintele lui sunt potrivite (după cum au considerat și alți părinți din Grecia din jurul Părintelui Teodor Zisis) să ne însuflețească și pe noi să stăm împotriva răului dinafară, dar și celui dinăuntru, după sfaturile lui. Nu doar preoții cei buni au această îndatorire, ci și creștinii conștiincioși, după cum reiese din fragmentul de mai jos.

„81. Dacă vrei, toate au ajuns ca într-o luptă pe timp de noapte, când abia luminează luna şi nu poţi deosebi feţele duşmanilor de ale prietenilor, sau ca într-o luptă mare, pe timp de furtună, când vânturile suflă, marea fierbe, valurile năvălesc, corăbiile se izbesc, vâslele se-ncurcă, comenzile răsună şi cei căzuţi se vaită; când zgomotul te acoperă, când nu ştii ce să faci şi n-ai timp de vitejie! Vai, ce grozăvie ! Cădem unii peste alţii şi ne mâncăm unii pe alţii!

82. Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şi poporul” (Isaia 24, 2; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă. Şi pe toţi câţi fac asta pentru credinţă şi pentru dogmele cele mai înalte şi de frunte nici eu nu-i ţin de rău, ci, dimpotrivă, dacă trebuie să spun adevărul, îi laud şi-s de acord cu ei. O, dacă aş fi unul din cei ce luptă pentru adevăr şi sunt urâţi pentru adevăr! Dar, mai bine zis, mă voi lăuda că sunt! Mai bine un război vrednic de laudă decât o pace care te desparte de Dumnezeu! Pentru aceea Duhul pune arma în mâna luptătorului celui blând (Ioil 3, 11), ca să poată lupta mai bine.

83. Sunt, însă, printre noi,credincioşi care luptă pentru lucruri de nimic şi de nici un folos şi-şi fac, prosteşte şi cu îndrăzneală, tovarăşi ai luptei celei rele pe cine pot. Mai mult! Amestecă credinţa în toate şi târăsc numele sfânt de creştini în certurile lor. Din pricina asta, după cum e şi firesc, noi preoţii, suntem urâţi între neamuri – şi ceea ce-i mai rău e că nici nu putem spune că nu pe bună dreptate – şi suntem bârfiţi şi de cei mai buni dintre credincioşi. Şi nu e de mirare dacă suntem bârfiţi chiar de credincioşii de rând, care abia de pot înţelege ceva din cele bune.

84. Pe la spatele nostru lucrează păcătoşii (Ps. 128, 3) şi cele ce gândim unii împotriva altora, pe acelea le spun aceia împotriva tuturor creştinilor. Am ajuns privelişte nouă nu îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33), ca Pavel, cel mai viteaz dintre atleţi, care a luptat cu începătoriile şi cu stăpâniile (Efes. 6, 12), ci privelişte tuturor celor răi, aproape. Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! În piaţă, la un pahar de vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă – aproape că-mi vin lacrimi în ochi când spun asta – şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultători lor şi spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!

85. Asta a adus asupra noastră războiul cel dintre noi! Asta au făcut cei ce se luptă pentru bine şi blândeţe, depăşind măsura! Asta au făcut cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât e de folos! Că nu este îngăduit să lupţi decât după cum porunceşte legea (2 Tim. 2, 5); nu ţi-i îngăduit să dai altă luptă. Atletul care luptă altfel decât îngăduie legile luptei, care nu se luptă după legile puse luptei este fluierat, ocărât şi pierde victoria, oricât de viteaz şi iscusit ar fi. Oare când lupţi pentru Hristos, nu trebuie să lupţi după legile lui Hristos? Vei face oare bucurie păcii, adică lui Hristos, Care e pacea, când lupţi pentru El aşa cum nu trebuie?

86. Dracii şi acum se cutremură când este chemat numele lui Hristos. Şi puterea acestui nume n-a fost slăbită nici chiar de răutatea noastră! Noi însă nu ne ruşinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, realitate şi nume, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în faţă chiar în fiecare zi: ,,Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră” (Isaia 52,5; Rom. 2, 24).

87. Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor (Iulian Apostatul)! Nu mă tem de pliroma celui viclean, chiar de m-ar ameninţa cu focul, cu sabia, cu fiarele, cu aruncarea în prăpastie şi în groapă! Chiar dacă duşmanul de acum ar fi cel mai crud dintre toţi duşmanii care s-au pornit cândva nebuneşte împotriva Bisericii, chiar dacă va descoperi munci încă şi mai cumplite! Împotriva tuturor acestora am un leac, o cale spre biruinţă – în Hristos mă voi lăuda (Filip. 3,3; Gal. 6,14; 1 COL 1,31) –, moartea pentru Hristos!

88. Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har! Nu ştiu ce armură să-mi pun împotriva uneltirilor celui viclean (Efes. 6, 11). Care om îl va birui? Care Moise să-şi întindă mâinile pe munte în chipul crucii (Ieş. 17, 11), preînchipuind crucea, ca să biruie? Care Iisus al lui Navi, care să aibă alături de el în luptă pe voievodul oştirilor dumnezeieşti? (Iosua 5, 14). Care David, fie cântând psalmi (l Regi 16, 16), fie luptând cu praştia (1Regi 17, 37-52), să fie încins de Dumnezeu cu putere de luptă, căruia Dumnezeu să-i deprindă degetele la război (Ps. 143, 1)? Care Samuel să se roage pentru popor, să aducă jertfe (1 Regi 7, 5-12), să ungă împărat pe unul în stare să biruie (1 Regi 10, 1)? Care Ieremia să scrie plângeri pentru Israel şi să plângă după vrednicie războiul acesta (Plâng. 1-5)?

89. Care om va striga: „Cruţă, Doamne, poporul Tău şi nu da spre ocară moştenirea Ta, ca să o stăpânească neamurile” (IoiI 2, 17)? Care Noe, Iov sau Daniel (Iez. 14, 14, 20) să se roage pentru alţii şi să fie socotiţi ajutători şi să se roage pentru noi? Care om, deci, se va ruga ca să potolească puţin războiul dintre noi, ca să fim noi înșine, ca să ne cunoaştem unii pe alţii, ca să nu mai fim Iuda şi Israel, nici Roboam şi Ieroboam, nici Ierusalim şi Samaria, care pentru păcatele lor pe rând au fost daţi în mâinile duşmanilor şi pe rând jeliţi, ci să fim un singur Israel?

90. Eu, mărturisesc, sunt mai slab decât acest război. De aceea am fugit, mi-am acoperit faţa de ruşine (Ps. 68, 9) şi am căutat să stau singur (Plâng. 3, 28). Că m-am umplut de amărăciune (Ier. 15, 17). Am căutat chiar să tac, înţelegând că vremurile sunt grele (Mih. 2, 3). Că au azvârlit din picioare cei iubiţi (Deut. 32, 15). Că am ajuns să fim depărtaţi (Ier. 3, 14) noi, via cea cu viţă bună (Osea 10, 1), via cea adevărată, roditoare (Ier. 2, 21), toată frumoasă (Ier. 11, 16), care creştea bine cu picăturile cele de sus (Ps. 64, 11).

S-a întors întru necinste diadema frumuseţii mele (Înţ. Sol. 5, 17), pecetea slavei mele (1 Cor. 9, 2), cununa laudei mele (1 Tes. 2, 19). Dacă este cineva curajos şi viteaz, să dea o astfel de luptă! Îl fericesc pentru curajul şi vitejia lui!

91. Şi încă n-am vorbit de războiul cel dinăuntrul meu, de războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alteori pe faţă, de trupul cel smerit (Filip. 3, 21), care, ca un val, mă ridică şi mă pogoară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul celorlalte desfătări ale vieţii acesteia.”

(fragment din Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoție, în vol. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sofia, București, 2004)

Dreapta credință în viețile Sfinților (6). Sf. Grigorie Teologul

Dreapta credință nu este doar o sumă de idei care trebuie să fie corect exprimate, ci o putere care se naște din adevărul dumnezeiesc, o stare sufletească sănătoasă și o gândire netulburată, limpede. De aceea sunt elocvente și ziditoare exemplele date de Părinții și Sfinții Bisericii, prin care se arată limpede valoarea dogmelor ortodoxe. Încercăm să găsim diferite întâmplări elocvente din viețile Sfinților prin care să fie scoasă în evidență importanța dreptei credințe.
Toate episoadele pot fi urmărite în categoria Buna credință.

O grupare de monahi răspândise zvonul că bătrânul Grigorie nu mai este ortodox.

Nu erau de ajuns atâtea amărăciuni, venise și aceasta. Era adevărat că bătrânul Grigorie (tatăl Sf. Grigorie Teologul, n.n.) și bătrânul Dianios al Cezareii, pe la sfârșitul lui 361 sau începutul lui 362, semnaseră un act – o mărturisire – care nu era pe de-a-ntregul ortodoxă. Nu se zicea, adică, limpede, că Fiul este de-o-ființă (omousios) cu Tatăl după fire. Formularea aceasta o tâlcuiau în chip eretic. Una este să aibă Fiul fire asemănătoare și alta să aibă întocmai aceeași fire. Bătrânul Grigorie a semnat fără să priceapă această subtilă deosebire, crezând, desigur, că astfel ajută la împăcarea Bisericii.

A ieșit pe dos. A luat naștere la Nazianz o tulburare, o mică schismă. Manifestări, proteste, amenințări cu o nouă Biserică. Din fericire, când lucrurile au ajuns la punctul critic, a acționat Grigorie (Teologul). A alergat pretutindeni, a vorbit și a explicat în toate părțile, stăruind că bătrânul episcop a fost și este deplin ortodox, însă a fost pur și simplu păcălit de simplitatea sa și a semnat. A arătat limpede, în toate părțile, care este credința cea adevărată.

De altfel, pentru nazienzieni, Grigorie explicase care este credința ortodoxă în Cuvântarea a 2-a (Despre preoție). Nu le spusese doar despre aceeași fire a Fiului și a Tatălui, ci le zugrăvise încă și de ce Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei Ipostasuri deosebite, Care, totuși, alcătuiesc Dumnezeirea.

Acest punct al teologiei este de mare însemnătate. Pentru prima oară în viața Bisericii se vorbește atât de limpede despre trei Ipostasuri, ce au o unică dumnezeire. Este întâia dintre marile străfulgerări teologice ale lui Grigorie, care a vorbit despre Sfânta Treime luminat fiind de Duhul Sfânt. Puțin după aceea, Vasile va dezvolta și mai mult acest adevăr sfânt, care va deveni fundamentul întregii noastre teologii.

Schisma fusese înlăturată. Credincioșii se liniștiseră. Înaintea tuturor, Grigorie rostise o cuvântare minunată (De pace 3, n.n.) și prăznuiră Învierea cu bucurie și împăcare.

Din cartea Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, scrisă de Stelianos Papadopulos.

Translate page >>