Istoria Sinodului IV Ecumenic (condamnarea monofizitismului)

Un articol extins, The Fourth Ecumenical Council. Concerning the Monophysites, o traducere în engleză din rusește a capitolului despre această chestiune dintr-o carte dedicată tuturor Sinoadelor, prezintă pe larg evoluția și condamnarea ereziei monofizite. Conform precizării de la final, acest text se bazează pe scrieri ale Sf. Dimitrie al Rostovului.

Deși nu pomenește de minunea Sfintei Mucenițe Eufimia, care a adeverit corectitudinea hotărârii dogmatice sinodale, descrierea de mai jos conține foarte multe informații importante. Acest Sinod este prăznuit de Biserică pe 16 iulie sau în duminica de după 12 iulie (pomenirea Sfintei Eufimia).

Pe scurt, pentru cei care nu au timp să citească documentarea de mai jos, iată un rezumat foarte concis: După ce Sinodul III Ecumenic nu a reușit să împace viziunile dogmatice ale Sf. Chiril și ale răsăritenilor din Antiohia, s-a ajuns la o formulă de unire între aceștia în anii imediat următori. Din păcate, mulți au considerat această împăcare a Sf. Chiril drept o trădare și au căzut în extrema monofizitismului (credința că în Hristos există o singură fire după întrupare). Deși erau mulți opozanți, ispita s-a aprins în Constantinopol, când a fost condamnat sinodal un arhimandrit din capitală, anume Eutihie la cererea episcopului Eusebie de Dorileum. Ulterior, ereticul s-a folosit de relațiile sale la curtea imperială pentru a convoca un alt Sinod în anul următor (449), la care președinte a fost Dioscor al Alexandriei, și, prin forța amenințărilor și în prezența soldaților și funcționarilor imperiali, s-a ajuns la o hotărâre monofizită și a fost destituit Patriarhul Flavian și exilat. Aceasta deși Papa Leon cel Mare a avut o poziție ortodoxă exprimată printr-o scrisoare enciclică. Însă, odată cu moarte rapidă a împăratului Teodosie cel Tânăr și venirea la conducere a lui ortodoxului Marcian, a fost convocat în 451 Sinodul al patrulea Ecumenic. Aici au avut loc dezbateri prelungi și a fost condamnat și exilat Dioscor și credința ortodoxă și-a găsit o formulare precisă.

Formula dogmatică a Sinodului am verificat-o și ajustat-o după textul original grecesc, iar informații de la sursă despre eforturile depuse de Sf. Chiril al Alexandriei pot fi găsite într-un articol mai vechi dedicat acestui subiect.

Sinodul IV Ecumenic (Imagine: United Europe Christendom)

Sinodul al patrulea Ecumenic (cu privire la monofiziți)

Cel de-al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes, nu a pus capăt dezbaterii despre Persoana Dumnezeului-Om, eșuând să împace pe simpatizanții lui Nestorie cu ortodocșii. Oricum, nu mult după aceea, în anii 430, o asemenea împăcare a fost atinsă printr-o unire, adică o unificare care, după intenții și scopuri, a pus capăt la dezbinarea din Biserică.

Imediat după Simodul din Efes, împăratul Teodosie cel Tânăr, văzând că a eșuat să ajungă la împăcarea Bisericii, i-a adresat lui Ioan al Antiohiei cererea de a intra în comuniune cu Sf. Chiril al Alexandriei. La început, Ioan și simpatizanții săi au dorit să stabilească această pace cu un preț incorect – prețul de a cere ca Sf. Chiril să se dezică de toate scrierile lui în care a expus doctrina despre Dumnezeu-Omul. O asemenea dezicere ar fi echivalat cu respingerea activității dogmatice a Sinodului Ecumenic din Efes, care tocmai se încheiase.

Sf. Chiril, în orice caz, nu a fost de acord cu aceasta și, dimpotrivă, a trimis la episcopul Antiohiei o scrisoare blândă și echilibrată, propunându-i să renunțe ei la ideile eretice (nestoriene), să îmbrățișeze decizia Sinodului din Efes de a depune pe Nestorie și să recunoască drept păstor legitim al orașului imperial pe Arhiepiscopul Maximian al Constantinopolului, care fusese ales de Sinod dintre patrizanii Sf. Chiril pentru a ocupa locul din care fusese depus Nestorie.

Ca răspuns la aceasta, după cum o descrie Sf. Chiril, „a fost trimisă o scrisoare de la Ioan nepotrivită prin conținut și exprimare, scrisă pe un ton de batjocură, nu de împăcare. Pentru că, a spus Sfântul, în loc de a mă mângâia în supărarea pentru evenimentele din trecutul recent și pentru propriul lor comportament [adică al episcopilor din Antiohia] de la Efes, ei s-au foloait de ocazie să-și arunce asupra mea furia, care a fost generată, au vrut să mă facă ei să cred, de râvna pentru sfintele dogme”.

Totuși, în străduința sa pentru pacea Bisericii, Sf. Chiril nu a încetat să depună eforturi spre atingerea obiectivului. Și Domnul a binecuvântat strădaniile marelui arhipăstor, pentru că ele au dat eventuale roade: Ioan al Antiohiei, în numele tuturor episcopilor din regiunea Antiohiei, a trimis Sf. Chiril o mărturisire de credință, a cărei esență este rezumată în următorul fragment: „Noi [scriau episcopii antiohieni] mărturisim, de aceea, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, alcătuit din suflet rațional și trup; născut din Tatăl mai înainte de veci potrivit dumnezeirii Sale și, în zilele de pe urmă, [născut] din Fecioara Maria pentru noi și pentru a noastră mântuire, potrivit omenității Sale; că este deoființă cu Tatăl potrivit dumnezeirii și deoființă cu noi potrivit omenității, pentru că în El există o unitate deplină a celor două firi. Din acest motiv, mărturisim, de asemenea, un Hristos, un Fiu, un Domn. Conform acestei înțelegeri a unei asemenea uniri neconfundate, mărturisim că Preasfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; deoarece Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și chiar prin zămislirea Lui El S-a unit pe Sine cu templul [trupesc] primit de la ea. Știm că teologii fac ca unele lucruri din învățătura evanghelică și apostolică să aparțină Persoanei celei una și alte lucruri ei le împart pentru cele două firi și atribuie pe cele demne lui Dumnezeu pe baza dumnezeirii lui Hristos și pe cele joase omenității Lui”.

La finalul scrisorii, este o anatematizare a lui Nestorie și a doctrinei sale cu o declarație ce are ca rezultat primirea lui Maximian în comuniune. Chiril al Alexandriei a acceptat această mărturisire a lui Ioan și a episcopilor de un gând cu el ca un dar din cer, recunoscând-o ca total ortodoxă. Pacea a început să se împrăștie în lumea bisericească și disputele au început să moară, după cum apare din următoarele expresii ale epistolei lui Ioan al Antiohiei (datată 437): „Toți episcopii din Răsărit [adică supuși Antiohiei], precum și episcopii din restul lumii au condamnat pe Nestorie și au fost de acrod cu depunerea lui. Am făcut asta și am declarat că ar fi trebuit să o facem deja de acum patru ani. Toți episcopii din regiunile de la țărm au admis și au semnat. Episcopii de Fenicia Minor și Cilicia au procedat astfel anul trecut; arabii prin episcopul lor Antioh; ținuturile din Mesopotamia, Osroene, Eufratensis și Siria Minor au aprobat tot ce am făcut noi. Am primit de mult de atunci un răspuns [favorabil] din pământul isaurienilor; și toți episcopii din Siria Maior au semnat cu noi”.

Totuși, cu tensiunea extremă în viața bisericească din jurul problemelor ridicate de nestorieni, o unire nu putea să nu întâmpine dezaprobarea din partea unor oameni, atât din Antiohia, cât și din Alexandria, care erau nemulțumiți de ea. Erau primejdioși pentru lumea bisericească îndeosebi acei oponenți față de înțelegerea bisericească dintre Alexandria și Antiohia ce erau din rândurile celor ce-l aveau la mare cinste pe Sf. Chiril. Acești oameni au fost fruntașii ereziei monofizite ce urma curând să se dea pe față. Ei considerau comuniunea dintre Sf. Chiril și Ioan al Antiohiei a fi o trădare a Ortodoxiei și percepeau o erezie în învățătura Sf. Chiril despre cele două firi în Hristos. Din partea lui, Sf. Chiril a făcut tot posibilul să „impună tăcerea asupra dușmanilor săi care fuseseră înainte prietenii săi”. Când discutau viziunile lor, el nu înceta să explice că dogma celor două firi în Hristos nu exclude dogma unirii lor. Dar, ținând cu încăpățânare la eroarea lor, foștii prieteni ai Sf. Chiril n-au dat nici o atenție explicațiilor și îndemnurilor lui și marele ierarh s-a dus în mormânt fără asigurarea că unirea care a fost atinsă spre marea sa bucurie ar fi una durabilă.

Cu cât trecea timpul, cu atât numărul adversarilor și al apărătorilor unirii creștea, ceea ce a sporit răutatea dușmanilor ei, care fuseseră anterior sin rândurile celor ce-l cinsteau și respectau pe Sf. Chiril. În ciuda numărului lor mare, au fost rezervați cât timp Sf. Chiril a fost în viață pentru că se bucura de un mare respect din partea Bisericii. Dar, odată cu moartea sa, lucrurile s-au schimbat. În Alexandria, dușmanii unirii au început să acționeze împotriva ei în mod deschis și în forță în numele Ortodoxiei, dar, de fapt, în numele propriei lor doctrine eretice, care a devenit cunoscută în istoria Bisericii sub numele de monofizitism. Principalul reprezentant al ereziei monofizite a fost Eutihie, starețul unei mănăstiri din Constantinopol. La vremea Sinodului al treilea Ecumenic, Eutihie s-a arătat un partizan zelos al Sf. Chiril al Alexandriei în lupta sa împotriva ereziei lui Nestorie: „Când Nestorie s-o opus adevărului, Eutihie l-a apărat”. Astfel, activitatea lui Eutihie i-a adus respectul Sf. Chiril și, după Sinodul al treilea Ecumenic, Sfântul i-a trimis lui Eutibie o copie a descrierii activității Sinodului tocmai încheiat. Dar Eutihie, ca toți alexandrinii care se opuneau unirii, l-a respectat pe Sf. Chiril doar ca un susținător al Ortodoxiei împotriva lui Nestorie; el considera activitatea Sfântului Părinte din timpul și de după unire drept o greșeală, dacă nu o trădare a Ortodoxiei. Din acest motiv, Eutihie nu a recunoscut tratatele compuse de faimosul Arhiepiscop al Alexandriei ca pregătire pentru unire și în apărarea ei. În aceste tratate, ideea a două firi în Persoana Domnului Iisus Hristos a fost desfășurată și susținută cu putere.

Aceasta contrazicea total viziunile eretice monofizite ale lui Eutihie, care învăța: „După întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Care a luat trup și a devenit om, eu mărturisesc că Domnul nostru este alcătuit din două firi înainte de unire și, după unire, mărturisesc o fire”. Ar trebui remarcat că aceste cuvinte se regăsesc și în scrierile Sf. Chiril al Alexandriei, care le împrumutase de la Sf. Atanasie al Alexandriei; astfel, ele nu au fost compuse de Eutihie, ci extrase de el din tratatele Sf. Chiril fără a le lega de alte puncte de vedere: de aceea ele au luat un caracter eretic pe care nu-l au când sunt citite în context. Oricum, împrejurarea că expresiile citate se găsesc în scrierile Sf. Chiril a acordat credibilitate învățăturii eretice a monofiziților și a atras pe creștinii cu vederi înguste de partea lor. Cazul lui Eutihie a stârnit interesul lui Eusebie, Episcop de Dorileum, faimos pentru opoziția față de Nestorie. La un Sinod al episcopilor, care erau atât de frecvente în antichitate și care, în acest caz, a avut loc în Constantinopol în anul 448, Eusebie a declarat public că Eutihie, starețul unei mănăstiri renumite din capitală, cugeta ereric, nu în conformitate cu tradiția apostolilor și cu Crezul niceean, cu privire la Răscumpărător și la taina răscumpărării omului. Într-un memoriu special ce conținea această declarație, pe care a trimis-o Arhiepiscopului Flavian al Constantinopolului și Sinodului episcopilor, Eusebie scria, printre altele: „I-am cerut lui Eutihie, preot și arhimandrit, să nu dea frâu liber la o asemenea ruinare a simțirilor, la o asemenea intoxicare a gândurilor și o frenezie a minții, încât chiar uită de frica de Dumnezeu și cutează să numească eretici pe acei Părinți care sunt considerați printre Sfinți și pe noi, următorii lor în credință. Dar el, având buze neînfrânate și limbă nesupusă, nu încetează să respingă dogmele evlavioase ale Ortodoxiei. Vă rog și vă implor pe Sanctitatea Voastră: Nu lăsați cererea mea fără atenție, ci dați indicații lui Eutihie, preot și arhimandrit, să apară în fața Sfântului Sinod și să se apere împotriva a ceea ce l-am acuzat. Sunt gata să-l dau de gol că se numește în chip mincinos ortodox și că este total străin de credința ortodoxă”. Nedorind să atragă atenția oublică asupra cazului, totuși considerând că este imposibil să ignore declarația lui Eusebie, Flavian, președintele Sinodului, a propus ca Eusebie să-l confrunte pe Eutihie într-o întâlnire privată.

Dar realitatea era că Eusebie mersese să-l mustre pe Eutihie de câteva ori, dar fără efect. „Acum, a declarat Eusebie hotărât, este imposibil pentru mine, după ce am mers la el adesea și am fost neputincios să-l conving, să merg la el din nou și să ascult cuvinte hulitoare”. Văzând că Eusebie nu a putut fi convins, Sinodul s-a văzut forțat să trimită la Eutihie o delegație compusă din preotul Ioan și diaconul Andrei; delegația a fost obligată să-i prezinte lui Eutihie memoriul lui Eusebie de Dorileum și să-l invite pe arhimandrit la Sinod să dea o explicație.

La întoarcerea de la Eutihie, delegația a declarat următoarele Sinodului: „Am mers la el la mănăstire, i-am citit memoriul de acuzare, i-am dat o copie a lui, i-am spus numele acuzatorului și l-am anunțat că îl convoacă să se justifice înaintea Sfinției Voastre. A refuzat categoric să vină și să se justifice, spunând că avea un obicei deosebit, care a fost stabilit prin lege de la început, să nu se despartă de obște pentru a se duce undeva, ci să trăiască în mănăstire aproape ca într-un mormânt. Ne-a cerut să Vă informăm pe Sanctitatea Voastră că Episcopul Eusebie, presupus iubit de Dumnezeu, care a fost un dușman al său din vechime, a depus această petiție împotriva lui din invidie și ură. A susținut că este gata să fie de acord cu expunerea Sfinților Părinți de la Niceea și Efes și a promis să semneze interpretările lor. După întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, adică nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, el venerează natura cea una, natura lui Dumnezeu Care S-a întrupat și a devenit om. Că Domnul nostru Iisus Hristos constă din două firi unite ipostatic, acest lucru nu l-a întâlnit în expunerea Sfinților Părinți și, dacă are ocazia să citească ceva similar în scrierile cuiva, nu va accepta deoarece dumnezeieștile Scripturi sunt mai presus de învățăturile Părinților. A mărturisit că Cel născut din Fecioara Maria este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar nu are carne care este deoființă cu noi”.

„Dovezile pe care le-am auzit”, a spus Eusebie după raportul delegației, „sunt suficiente pentru a clarifica ce opinie fără de Dumnezeu are Eutihie, contrară expunerii Sfinților Părinți. Cer ca Eutihie să fie convocat din nou încoace”. S-a decis să fie trimisă o a doua delegație la Eutihie, compusă din doi preoți, Mamant și Teofil; delegaților li s-a dat un înscris cu convocări ce-l chemau pe Eutihie să apară în fața Sinodului „fără nici o întârziere”. Din raportul către Sinod al acestei a doua delegații este evident că Eutihie a refuzat de două ori să primească delegația cu scuza că e bolnav și că delegația a dobândit accesul necesar doar datorită insistenței.

„Când am intrat [la Eutihie]”, au spus delegații, „i-am dat foaia semnată; el a ordonat să fie citită în prezența noastră și, după ce a fost citită, a spus: „Am stabilit ca regulă să nu părăsesc mănăstirea în afara unei nevoi de moarte; Sfântul Sinod și iubitorul de Dumnezeu episcop văd că sunt bătrân și sleit; să facă Arhiepiscopul și Sinodul ce vor cu mine; cer doar un lucru – să nu se mai necăjească nimeni aici pentru că am regula de a nu părăsi mănăstirea.” Când au auzit această declarație, Sinodul a decis: „Trebuie să-l îndemnăm pe Eutihie a treia oară să vină la acest Sinod sfânt. Dacă nu va face așa, se acuză singur.” A treia delegație a fost compusă din preoții și eclesiarhii Memnon și Epifanie și diaconul Gherman. Prin aceste persoane i-a fost trimis din nou lui Eutihie un înscris, în care scria în parte: „Știi că ce este consemnat în sfintele canoane împotriva celui neascultător și a celor care nu vin să apară să se justifice când este trimisă la ei o a treia convocare. Grăbește-te să vii mâine dimineață, adică joi în ziua 17 din luna noiembrie.” În ajunul acestei zile, o delegație de la Eutihie, compusă din Arhimandritul Avramie și trei diaconi, a apărht în fața Părinților Sinodului. Arhimandritul a informat Sinodul despre boala lui Eutihie și a fost chemat să dea unele explicații din partea celui bolnav. Arhiepiscopul Flavian a promis să aștepte recuperarea lui Eutihie și a refuzat cererea Arhimandritului.

Pe 17 noimbrie, a treia delegație, întoarsă de la Eutihie, a transmis Părinților Sinodului cererea celui din urmă: „Vă rog lăsați-mă să cer domnului meu Arhiepiscopul și Sfântului Sinod să-mi dea răgaz această săptămână; și săptămâna următoare, dacă e plăcut lui Dumnezeu, voi veni și mă voi justifica înaintea domnului meu și a Sfântului Sinod”. Această cerere a fost luată în seamă și Arhiepiscopul Flavian, în numele Sinodului, a decis: „oferim [lui Eutihie] răgazul de timp pe care-l cere. Dar, dacă, în mod contrar promisiunii lui, Eutihie nu apare a doua zi din săptămâna următoare [22 noiembrie], va fi deposedat ferm de rangul său de preot și de stăreția mănăstirii”.

A sosit 22 noiembrie. Membrii Sinodului s-au adunat în sala de judecată a reședinței arhiepiscopale. Eutihie a apărut înaintea Sinodului cu o sumedenie de ostași, monahi și subalterni ai Prefectului; mai mult, Eutihie era însoțit de Silentarius Magnus, un oficial de rang înalt al palatului trimis de împărat să pună în fața Sinodului următoarea propunere: „Suntem preocupați de pacea Sfintelor Biserici și de credința ortodoxă și dorim să păstrăm credința expusă sub inspirația lui Dumnezeu de Sfinții noștri Părinți care s-au adunat la Niceea în număr de 318 și au fost la Efes la condamnarea lui Nestorie. Dorim acasta așa încât sminteala să nu intervină în Ortodoxia menționată. Și, deoarece îl știm că foarte renumitul Patrician Florentie este credincios și încercat în Ortodoxie, dorim să fie prezent la ședința Sinodului, de vreme ce dezbaterea privește credința.” „Toți știm că domnul Florentie este credincios și încercat în Ortodoxie”, a spus Arhiepiscopul Flavian după citirea decretului imperial, „și dorim să fie prezent”.

După ce Florentie a sosit la Sinod, cercetarea cazului lui Eutihie a început. La sesiunea dedicată lui Eutihie, Sinodul din Constantinopol din 448 își fundamentează decizia în problema unirii celor două firi în Hristos Iisus în principal pe scrisoarea Sf. Chiril al Alexandriei Către cei din Răsărit, unde înaintarea spre unire a fost elaborată, mărturisirea lui Ioan al Antiohiei este confirmată și – ce este în mod deosebit important pentru Sinod – falsa teologie a monofiziților este răsturnată explicit: „Să fie închise gurile acelora”, spune scrisoarea, „care mărturisesc ori identificarea, ori amestecarea, ori confundarea Fiului lui Dumnezeu cu trupul/carnea”. Dintre alte scrieri ale Sf. Chiril, Sinodul s-a ghidat de una din epistolele sale către Nestorie, în care învățătura despre cele două firi în Hristos a fost mărturisită cu deplină claritate. La investigarea cazului lui Eutihie, Sinodul s-a străduit să constate dacă Eutihie era în acord cu scrisoarea Sf. Chiril menționată mai sus și cu cuvintele mărturisirii lui Ioan al Antiohiei, care erau conținute acolo.

Diaconul care a rostit scrisoarea Sf. Chiril Către cei din Răsărit la Sinod a citit fără să fie oprit până a ajuns la următoarele cuvinte: „Mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, alcătuit din suflet rațional și trup; că El a fost născut de Tatăl înainte de veci în privința dumnezeirii și, în vremurile de pe urmă, pentru noi și pentru a noastră mântuire, [S-a născut] din Fecioara Maria în omenitatea Sa, că este deoființă cu Tatăl prin dumnezeire și deoființă cu noi prin omenitate, pentru că în El a fost realizată unirea a două firi. De aceea noi mărturisim, de asemenea, un Hristos, un Fiu, un Domn; și, pe baza unei asemenea uniri neamestecate, mărturisim că Preasfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și a devenit om și a unit cu Sine chiar în zămislire templul pe care l-a primit de la ea”.

În acest punct citirea scrisorii a fost întreruptă când Eusebie de Dorileum a strigat: „Eutihie nu mărturisește aceasta și nu a fost niciodată de acord cu aceasta; mai degrabă a gândit și a învățat contrar acesteia!” Această exclamație a dus la o dezbatere din partea lui Eutihie, prima dată cu prefectul Florentie, apoi cu Arhiepiscopul Flavian și Eusebie de Dorileum. Aceste dezbateri l-au condus pe Eutihie să facă următoarea declarație: „Mărturisesc că Domnul nostru a fost alcătuit din două firi înainte de unificarea [lor] și mărturisesc o fire după unificarea [lor]”. Nu a mai rămas nici un dubiu că Eutihie era eretic.

Pentru a preveni erezia lui Eutihie să producă consecințe deplorabile pentru Biserică, Părinții Sinodului au propus ca el să anatematizeze tot ce contravine dogmelor citite în Sinod. Dar Eutihie a respins această propunere pe un ton amar al vocii. Atunci Părinții Sinodului, ridicându-se, au proclamat: „Eutihie să fie anatema!”. Mai târziu, după o conferință, a fost făcută o declarație cu privire la Eutihie, semnată de Arhiepiscopul Flavian, 31 de episcopi și 23 de arhimandriți: „din toate – din acțiunile care au avut loc și din recunoașterea lui Eutihie – s-a descoperit că suferă de erorile lui Valentin și Apolinarie. Nefiind mișcat spre rușinare de îndemnurile și mustrările noastre, nu a dorit să fie de acord cu dogmele adevărate; din acest motiv, suspinând și plângând pentru osânda lui hotărâtă, am decis în Domnul nostru Iisus Hristos, despre care el [Eutihie] a vorbit rău, să-l tăiem de la orice slujire preoțească, de la comuniunea cu noi și de la conducerea mănăstirilor. Să știe toți cei care vor avea legătură cu el sau vor avea prietenie cu el că ei înșiși vor merita pedeapsa excomunicării ca unii care nu au evitat legătura cu el”.

În orice caz, Sinodul din Constantinopol din 448 nu a pus capăt disputelor: nu a fost recunoscut de Biserica de Alexandria sau Egipt, care era concentrarea dușmanilor unirii, sau Biserica Ierusalimului, care din vechime, din zilele primului Sinod Ecumenic, a mers mână-n mână cu Biserica Alexandriei în rezolvarea chestiunilor disputate de dogmă. Sau chiar și Biserica Romei, care s-a comportat la început prin persoana Papei Leon cel Mare cu dezaprobare față de Sinodul din Constantinopol, fiind informată sărăcăcios despre detaliile disputei care a avut loc departe în Răsărit. Sinodul din Constantinopol a fost acceptat de Biserica de Constantinopol și acele Biserici din Asia Minor și Siria, care erau favorabile înainte cu unirea. De aceea nu a fost surprinzător că, atunci când Sinodul din Constantinopol nu a întâlnit aprobarea necesară printre autoritățile seculare exaltate, au venit timpuri dificile asupra Bisericii Ortodoxe: prietenii unirii, apărătorii credinței ortodoxe, au fost considerați dușmani ai Ortodoxiei și monofiziții au devenit la fel de puternici ca arienii din zilele deplorabile ale împăratului Constantius.

Astfel stând lucrurile, hotărârile Sinodului de la Constantinopol nu au înfrânt cerbicia învârtoșată a lui Eutihie. Bazându-se pe relațiile sale favorabile de la curte, a determinat declanșarea unui război asupra Sinodului și a propriului arhiepiscop: a depus o petiție către împăratul Teodosie prin care cerea o revizuire a cazului său la un nou Sinod.

În același timp, Eutihie a trimis o plângere la Sf. Leon cel Mare la Roma pentru faptul că printre cei din Răsărit, adică la Constantinopol, „prin eforturile anumitor oameni, erezia nestoriană este înviată din nou”. Prin aceasta, Eutihie dorea să-i spună Papei că la Sinodul din Constantinopol el, Eutihie, a fost condamnat (pretindea el) ca unul ce apărase și cinstise pe Sf. Chiril, care se dedicase, după cum văzuseră ei, la un război cu nestorianismul. În răspunsul său scris către Eutihie, Papa Leon și-a exprimat aprobarea pentru râvna lui evlavioasă, deși declara în același timp că era puțin la curent cu problema: „De cum vom cunoaște mai deplin pe cei care au făcut aceasta în chip defăimător”, scrie sfântul Papă, „vom avea în vedere ce este necesar să ne asigurăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, așa-zicând, că este extirpată infecția cea fără de Dumnezeu, care a fost condamnată de demult”. Sf. Leon a adresat Arhiepiscopului Flavian al Constantinopolului o cerere de clarificare a problemei: „Să ne informeze frăția ta printr-un raport detaliat”, propune Papa lui Flavian în scrisoarea sa, „ce lucru nou s-a ridicat între noi împotriva credinței străvechi”. Flavian nu a întârziat să-i dea răspunsul. El a lămurit Papei esența cauzei împotriva lui Eutihie, l-a informat de intrigile acestuia după condamnarea lui de către Sinodul din Constantinopol și i-a cerut Papei să întărească credința „preaevlaviosului împărat”. Nu mult după aceea, Flavian a trimis Papei o a doua scrisoare cu o prezentare mult mai detaliată a învățăturii eretice a lui Eutihie. Răspunsul Papei la aceasta a fost Enciclica sau Scrisoarea Sinodală a Sanctității Sale, Papa Leon, Arhiepiscopul cetății Romei, scrisă lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopol (împotriva ereziei lui Eutihie), care este notorie în istoria Bisericii.

„Leon episcopul, către preadoritul său frate Flavian. După ce am citit scrisoarea dragostei voastre, a cărei venire este o surpriză pentru noi, și după ce am parcurs procesele verbale ale episcopilor, am ajuns acum, în final, la o viziune clară despre sminteala care s-a ridicat între voi împotriva integrității credinței: și ceea ce la început era obscur acum s-a limpezit și clarificat. Prin aceste mijloace, Eutihie, care părea să merite cinstea sub titlul de prezbiter, este arătat acum ca unul fără minte și din nefericire lipsit de experiență, așa încât putem aplica pentru el cuvintele proorocului: „Nu a vrut să înțeleagă să facă bine; fărădelege a gândit în așternutul său” [Ps. 35: 4-5]. Într-adevăr, ce e mai nedrept decât a întreține gânduri fără de Dumnezeu și a nu ceda în fața persoanelor mai înțelepte și mai învățate? Dar în această nebunie cad cei care, când sunt împiedicați de vreo neclaritate să înțeleagă adevărul, n-au apelat la cuvintele proorocilor, nici la scrisorile apostolilor, nici la autoritatea Evangheliilor, ci la ei înșiși; și au devenit învățători ai minciunii tocmai pentru că nu au fost ucenici ai adevărului.

Pentru că ce învățătură a primit din sfintele pagini ale Noului și Vechiului Testament cel care nu prea înțelege nici măcar începutul Simbolului [de credință]? Și ceea ce este rostit în toată lumea de vocile doritorilor de nașterea din nou nu este apucat de mintea acestui bătrân. Atunci, dacă nu știa ce trebuie să gândească despre întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și nu voia să facă o căutare laborioasă prin tot cuprinsul Sfintelor Scripturi de dragul dobândirii luminii cunoștinței, ar fi trebuit cel puțin să primească acea Mărturisire comună pentru toți cu atenție grijulie, prin care întregul corp al credincioșilor declară că ei ‘cred în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul și în Iisus Hristos, Fiul Său Unul-Născut, Domnul nostru, Care S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria’. Prin aceste trei articole, mecanismele aproape tuturor ereticilor sunt zdruncinate. Pentru că, atunci când Dumnezeu este crezut a fi atât ‘Atotțiitor’, cât și ‘Tată’, se dovedește că Fiul este mereu împreună cu El, nefiind diferit cu nimic de Tatăl deoarece a fost născut ca ‘Dumnezeu din Dumnezeu’, Atotțiitor din Atotțiitor, împreună-veșnic din Cel veșnic; nu ulterior în timp, nu inferior în putere, nu neasemănăror cu El în slavă, nu despărțit de El în fire, ci Același Fiu Unul-Născut și veșnic din Tatăl cel veșnic a fost ‘născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria’. Această naștere în timp nu a diminuat nimic, nu I-a adăugat ceva la nașterea aceea dumnezeiască și veșnică. Ci s-a cheltuit toată în lucrarea de restaurare a omului care fusese înșelat; așa ca să poată depăși atât moartea, cât și, prin puterea ei, pe ‘cel ce are puterea morții, adică pe diavolul’ [Evr. 2: 14]. Pentru că nu am fi putut depăși pe autorul păcatului și al morții decât dacă Cel Care nu ar fi putut fi infectat de păcat, nici prins de moarte nu ar fi luat asupra Sa firea noastră și ar fi făcut-o a Sa. Pentru că a fost, de fapt, ‘zămislit de la Duhul Sfânt’ în pântecele Maicii-Fecioare, care L-a purtat ca și cum L-ar fi zămislit, fără să-și piardă fecioria.

Dar, dacă el [Eutihie] nu a fost în stare să extragă o concepție adevărată din această fântână curată a credinței creștine deoarece, prin propria orbire, și-a întunecat pentru sine strălucirea adevărului atât de clar, ar fi trebuit să se supună învățăturii Evanghelistului și, după citirea a ce spune Matei: ‘cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam’ [Mt. 1: 1], ar fi trebuit, de asemenea, să caute îndrumare de la predica Apostolului și, după citirea Epistolei către romani: ‘Pavel, slujitorul lui Iisus Hristos, chemat apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu (pe care a făgăduit-o înainte prin prooroci în Sfintele Scripturi) cu privire la Fiul Său, Care a fost făcut din sămânța lui David după trup’. Ar fi trebuit să se dedice unui studiu cu dăruire asupra paginilor proorocilor. Și, după ce ar fi găsit că făgăduința lui Dumnezeu spusă către Avraam ‘întru sămânța ta se vor binecuvânta toate neamurile [pământului]’ [Fac. 22: 18], pentru a evita orice dubiu cu privire la această ‘sămânță’, ar fi trebuit să apeleze la cuvintele Apostolului: ‘făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu a spus: „și semințelor” ca despre multe, ci ca despre una: „și seminței tale”, care este Hristos’ [Gal. 3: 16]. Ar fi trebuit să înțeleagă, de asemenea, cu urechea lăuntrică exclamația lui Isaia: ‘Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște un Fiu și-I vei pune numele Emmanuel, care, tălmăcindu-se, înseamnă Dumnezeu cu noi’ [Is. 7: 14; Mt. 1: 23]. Și ar fi trebuit să citească cu credință cuvintele aceluiași prooroc: ‘Pentru că un Prunc S-a născut nouă și un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire s-a făcut pe umărul Lui și numele Lui se cheamă înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vie’ [Is. 9: 6]. Și nu ar fi trebuit să vorbească inutil că așa S-a făcut trup Cuvântul, încât Hristos, Care S-a născut din pântecele Fecioarei, ar avea forma unui om și nu ar fi avut un corp desprins din corpul Maicii Sale. Posibil că raționamentul lui de a gândi că Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost din firea noastră a fost acesta – că îngerul care a fost trimis la binecuvântata și pururea Fecioara Maria a spus: ‘Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri și, de aceea, ce se va naște din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu’ [Lc. 1: 35]; ca și cum, deoarece zămislirea Fecioarei a fost cauzată de un act dumnezeiesc, de aceea trupul Celui pe Care L-a zămislit nu ar fi fost din firea ei, care L-a zămislit. Dar nu trebuie să înțelegem acea ‘generare’ minunată fără pereche și fără pereche de minunată în așa fel că noutatea modului producerii s-a făcut altfel decât după modul propriu genului.

Pentru că Duhul Sfânt a fost Cel care a dat fertilitate Fcioarei, dar a reieșit un trup real dintr-un trup. Și, când ‘Înțelepciunea și-a zidit casă’, ‘Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi’ [In. 1: 14], adică în acea carne pe care Și-a asumat-o dintr-o ființă umană și pe care a însuflat-o cu duh de viață rațională. „În mod corespunzător, în timp ce distincția ambelor firi și substanțe a fost păstrată și amândouă s-au reunit într-o Persoană, partea de jos a fost asumată de cea măreață, slăbiciunea de putere, mortalitatea de veșnicie și, pentru a plăti datoria condiției noastre, firea nestricăcioasă a fost unită cu cea pătimitoare, așa încât leacul potrivit pentru bolile noastre, unul similar, ‘Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, Omul Hristos Iisus’ [1Tim. 2:5], să poată fi capabil de a muri printr-un element și să fie incapabil, de asemenea, prin celălalt. Drept aceea, în întreaga fire desăvârșită a unui om adevărat S-a născut Dumnezeu cel adevărat, întreg în ce era al Lui, întreg în ce era al nostru. Prin ‘al nostru’ înțelegem ceea ce a format Creatorul în noi la început și ce Și-a asumat pentru a restaura. Pentru că nu a fost nici o urmă în Mântuitorul din ce a introdus înșelătorul și omul a primit, fiind astfel înșelat.

Și faptul că S-a făcut părtaș la bolile noastre nu L-a făcut părtaș la fărădelegile noastre. A asumat ‘chipul de rob’ fără întinarea păcatului, îmbogățind ce era omenesc fără să ciuntească ce era dumnezeiesc: deoarece acea ‘golire de Sine’, când Cel nevăzut S-a făcut văzut, Creatorul și Domnul tuturor a voit să fie unul dintre muritori, a fost o coborâre din compătimire, nu o pierdere de putere. În mod potrivit, Același Care, rămas în chipul lui Dumnezeu, făcut om, a devenit om în chip de rob. Pentru că fiecare fire își păstrează proprietățile fără scădere; și, pe când chipul lui Dumnezeu nu alungă chipul de rob, la fel chipul de rob nu scade din chipul lui Dumnezeu. Pentru că, de vreme ce diavolul se slăvea prin faptul că omul, înșelat de uneltirea lui, a fost văduvit de darurile dumnezeiești și, fiind lipsit de zestrea lui de nemurire, a ajuns sub osânda de plâns a morții și că el însuși, în mizeria lui, și-a găsit un soi de mângâiere prin a avea un călcător de poruncă drept însoțitor și că Dumnezeu, potrivit cerințelor principiului dreptății, a schimbat propria Lui decizie cu privire la omul pe care l-a creat înr-o așa de înaltă poziție de onoare, era nevoie de o dezlegare cu un sfat tainic pentru ca Dumnezeu cel neschimbător, a Cărui voință nu putea fi lipsită de propria bunătate, să împlinească, printr-o taină mai mare, planul din început de bunătate iubitoare față de noi și ca omul, care fusese indus în eroare de măiestria vicleană a diavolului, să nu piară, contrar scopului lui Dumnezeu. În mod potrivit, Fiul lui Dumnezeu, coborând de pe scaunul Său din cer și nedespărțindu-Se de Tatăl, intră în lumea de jos, născut după o ordine nouă, printr-un nou mod de naștere. După o nouă ordine deoarece El, Care este nevăzut în planul Său, a devenit văzut în planul nostru; Cel Care nu putea fi circumscris în spațiu a voit să fie circumscris. Continuând să fie înainte de timp, El a început să existe în timp; Domnul lumii a permis ca măreția Lui nesfârșită să fie umbrită și a luat asupra Sa chipul de rob. Dumnezeu cel nepătimitor nu a disprețuit faptul de a fi om pătimitor și Cel nemuritor să fie supus legilor morții. Și e născut printr-un nou mod de naștere, deoarece fecioria nestricată, în timp ce era neștiutoare de poftă, a furnizat materia trupului Său. Ceea ce a fost asumat de la Maica domnnului a fost firea, nu greșeala. Dar aceasta nu înseamnă că minunea nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, ca Unul născut din pântecele Fecioarei, conduce la faptul că firea Lui este neasemenea cu a noastră. Pentru că Același, Care este Dumnezeu adevărat, este și om adevărat; și nu este nici o iluzie în această unire, în timp ce condiția de jos a omului și măreția dumnezeirii se întâlnesc împreună. Pentru că, precum ‘Dumnezeu΄ nu este schimbat de compătimire, la fel ‘omul΄ nu este distrus de demnitatea [acordată]. Pentru că fiecare ‘chip΄ împlinește faptele care aparțin lui în comuniune unul cu altul. Cuvântul face ceea ce ține de Cuvânt și trupul împlinește ceea ce ține de trup. Unul strălucește prin minuni, celălalt cedează sub răni. Și, precum Cuvântul nu pierde din egalitatea cu Tatăl în slavă, la fel trupul nu abandonează firea de un fel cu noi. Pentru că, așa cum trebuie să spunem adesea, El este Unul și Același, cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu și cu adevărat Fiu al Omului. Dumnezeu pe cât ‘la început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu’ [In. 1: 1]. Om pe cât ‘Cuvântul trup S-a făcut și a locuit printre noi’ [In. 1: 14]. Dumnezeu pe cât ‘toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut’ [In. 1: 3]. Om pe cât a fost ‘făcut din femeie, făcut sub Lege’ [Gal. 4: 4]. Nașterea trupului este o manifestare a firii uman; sarcina Fecioarei este un indiciu al puterii dumnezeiești. Copilăria Pruncului este manifestată prin umilința scutecelor: măreția Celui Preaînalt este proclamată prin vocile îngerilor. El, pe Care Irod plănuiește să-L ucidă mișelește este ca omenirea la începutul ei; dar El, de Care se bucură magii să I se închine în genunchi este Domnul tuturor. Acum, când a venit la botezul lui Ioan Înaintemergătorul Său, ca să nu fie ascuns faptul că dumnezeirea este acoperită de vălul trupului, glasul Tatălui a vorbit în tunet din cer: ‘Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am bine-voit’ [Mt. 3: 17]. În mod corespunzător, El Care, ca om, este ispitit de viclenia diavolului, este Același Căruia, ca Dumnezeu, îngerii îi acordă slujirea datorată. Foamea, setea, slăbiciunea și somnul sunt evident omenești. Dar a sătura cinci mii de oameni cu cinci pâini și a da femeii samaritence acea apă vie, din care cine bea nu mai însetează, a merge pe suprafața mării cu picioare care nu se scufundă și certarea furtunii pentru a domoli ‘apele ridicate’ sunt fără îndoială dumnezeiești. Atunci, precum – pentru a trece prin multe puncte – a plânge cu simțăminte de milă pentru prietenul mort și a-l aduce la viață din nou prin voce poruncitoare, după ce fusese îndepărtată piatra de la mormântul unde fusese pus de patru zile, nu aparține aceleiași firi. Sau a fi spânzurat pe lemn și a face toate stihiile să tremure după ce lumina zilei a fost preschimbată în noapte sau a fi străpuns de cuie și a deschide porțile raiului pentru credința tâlharului. Așa că nu aparțin aceleiași firi a spune ‘Eu și Tatăl una suntem’ [In. 10: 30] și a spune ‘Tatăl este mai mare decât Mine’ [In. 14: 28]. Pentru că, deși în Domnul Iisus Hristos este o Persoană a lui Dumnezeu și a omului, totuși ceea ce atașează ceva insultător la amândouă este un lucru și ceea ce atașează slavă la amândouă este altceva.

Pentru că, din ceea ce aparține nouă El are acea omenitate care este inferioară Tatălui, în timp ce de la Tatăl are dumnezeire egală cu Tatăl. În mod corespunzător, pe baza unității acestei Persoane care trebuie înțeleasă ca existând în ambele firi, citim, pe de o parte, că ‘Fiul Omului a coborât din cer’. La fel cum, ca Fiu al lui Dumnezeu, a luat trup din acea Fecioară din care a fost născut. Și, pe de o parte, Fiul lui Dumnezeu se spune că a fost răstignit și îngropat tot la fel pe cât a suferit aceasta nu prin dumnezeirea Sa. Pe când Cel Unul-Născut este împreună-veșnic și deoființă cu Tatăl, dar în slăbiciunea firii umane. Drept aceea, noi toți, chiar în Simbolul de credință, mărturisim că ‘dacă ar fi știut, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei [I Cor. 2: 8]. Dar, când Domnul și Mântuitorul nostru Însuși a călăuzit credința ucenicilor, a spus: ‘Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului, și pe Care Mă vedeți în chip de rob și în realitatea trupului, Cine spuneți voi că sunt Eu?’

Atunci binecuvântatul Petru, ca inspirat de Dumnezeu, și spre folosul tuturor neamurilor prin mărturisirea sa, a spus: ‘Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu’ [Mt. 16: 13-16]. Așadar nu fără merit a fost declarat binecuvântat de Domnul și a fost desprinsă de la piatra originală acea soliditate care aparținea atât virtuții, cât și numelui său, care, prin descoperire de la Tatăl, a mărturisit că Același este atât Fiul lui Dumnezeu, cât și Hristos. Deoarece unul din aceste adevăruri, acceptat fără celălalt, nu ar fi fost de folos pentru mântuire și era la fel de primejdios a crede că domnnul Iisus Hristos este simplu Dumnezeu, și nu om sau simplu om, și nu Dumnezeu. Dar, după învierea Domnului – care a fost cu adevărat înviere a unui trup real, pentru că nu a înviat altă Persoană decât Cel Care fusese răstignit și murise – ce altceva a fost realizat în acest interval de patruzeci de zile decât a face credința noastră întreagă și clară de tot întunericul? Pentru că, în timp ce discuta cu ucenicii Săi și locuia cu ei și a mâncat cu ei și Și-a permis să fie pipăit cu atingere grijulie și scrutătoare de aceia care erau sub influența îndoielii, pentru acest sfârșit a intrat la ucenici când erau încuiate ușile și, prin suflarea Sa, le-a dat Duhul Sfânt și a deschis tainele Sfintei Scripturi după ce le-a încredințat lumina cunoștinței și din nou Aceeași Persoană a Sa le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor și toate semnele patimii, spunând: ‘Iată mâinile Mele și picioarele, că Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, după cum Mă vedeți pe Mine având’ [Lc. 24: 39]. Proprietățile firii dumnezeiești și omenești pot fi cunoscute ca rămase în El fără să producă separare și că noi am putea ști în acest fel că nu este Cuvântul ceea ce este trupul, așa încât să mărturisim că Fiul cel Unul al lui Dumnezeu este atât Cuvânt, cât și trup. Despre această taină a credinței acest Eutihie trebuie privit că nu o ține, din nefericire, el, care nu recunoaște că firea noastră există în Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, fie prin modul de jos și muritor, fie prin slava învierii. Nici nu a fost uimit de exclamația binecuvântatului Apostol și Evanghelist Ioan, care spune: ‘Orice duh care mărturisețte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu și este al lui Antihrist’ [cf. I In. 4: 2, 3]. Acum ce înseamnă a destrăma pe Iisus decât a separa firea umană de El și a o face goală, prin invenții fără de rușine, acea taină prin care am fost salvați? Mai mult, fiind în întuneric în privința firii trupului lui Hristos, el trebuie să fie implicat în orbire fără sens și în privința patimii Lui. Pentru că, dacă nu crede că răstignirea Domnului este ireală și nu se îndoiește că El a acceptat cu adevărat suferința, chiar și până la moarte de dragul mântuirii lumii, după cum crede în moartea Lui, să confirme și trupul Său și să nu se îndoiască de faptul că Cel pe Care-L a fi fost capabil de suferință este și om cu un trup ca al nostru; de vreme ce a nega adevăratul Lui trup înseamnă a nega și suferințele Lui trupești. Atunci, dacă acceptă credința creștină și nu-și întoarce urechea de la proovăduirea Evangheliei, să vadă care fire a fost cea pătrunsă de cuie și spânzurată pe lemnul Crucii. Să înțeleagă faptul că, de când a fost aceasta, după ce coasta Celui răstignit a fost străpunsă de sulița soldatului, sânge și apă au ieșit, așa încât Biserica lui Dumnezeu să poată să se înnoiască prin cristenliță și prin potir. Să audă și pe binecuvântatul Apostol Petru când afirmă că ‘sfințirea Duhului’ are loc prin ‘stropirea cu sângele lui Iisus hristos’ [I Pet. 1: 2] și să nu facă o citire fugitivă a cuvintelor aceluiași apostol: ‘Știind că voi nu ați fost răscumpărați prin lucruri stricăcioase, precum argint și aur, din viața voastră deșartă lăsată de la părinți, ci prin scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel fără prihană și fără pată’ [I Pt. 1: 18-19]. Să nu se împotrivească nici mărturiei binecuvântatului Apostol Ioan: ‘Și sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ne curățește tot tot păcatul’ [I In. 1: 7]. Și iarăși: ‘Aceasta este biruința care a înfrânt lumea, însăși credința noastră’ și: ‘Cine este cea care a biruit lumea, dacă nu credința că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? El este Cel Care a venit prin apă și prin sânge, Însuși Iisus hritsos; nu numai prin apă, ci prin apă și prin sânge; și Duhul dă mărturie, deoarece Duhul este adevărul. Și sunt trei care dau mărturie – Duhul, apa și sângele; și cei trei sunt una’ [I In. 5: 4-6, 8]. Adică Duhul este sfințirea și sângele răscumpărarea și apa botezului; aceste trei sunt una și rămân nedespărțite și nici una nu este despărțită de legătura cu celelalte; deoarece Biserica universală trăiește și propășește prin această credință, că ar trebui să credem că în Hristos Iisus nici omenitatea nu există fără dumnezeire, nici dumnezeirea fără omenitate adevărată.

Dar, când Eutihie a răspuns la întrebarea din cercetarea voastră asupra lui: ‘Mărturisesc faptul că Domnul nostru a fost din două firi înainte de unire, dar mărturisesc o fire după unire’, sunt uimit că o asemenea mărturisire atât de absurdă și stricată ca a lui nu a fost respinsă printr-o critică idn partea oricăruia dintre judecătorii lui și că a fost neglijată o asemenea exprimare nebunească și hulitoare, ca și cum nimic nu a fost auzit care ar fi putut ofensa. Se vede că este lipsit de evlavie a spune că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a fost din două firi înainte de întrupare, după cum este uimitor a afirma că, de când S-a făcut trup Cuvântul, în El a existat doar o fire. Dar, ca să nu gândească Eutihie că este corect ceea ce a spus sau că este tolerabil, deoarece nu a fost confruntat de nici o afirmație de-a voastră, îndemnăm atenția voastră, dragă frate iubit, să vadă că, dacă este adusă problema la o soluționare satisfăcătoare prin inspirația milostivă a lui Dumnezeu, omul acesta nechibzuit și lipsit de experiență ar fi curățat de ideea lui ciumată. Când a văzut că, după cum arată clar procesele verbale, a început să abandoneze părerea lui atunci când a fost pus la colț de cuvintele voastre puternice, a mărturisit că este gata să spună ceea ce nu a spus înainte și să-și dea adeziunea la credința față de care stătea mai înainte departe. Dar, când nu a consimțit să anatematizeeze dogma lui necredincioasă, ai înțeles, frate, că el continuă în credința lui rea și merita să primească sentința de condamnare. Dacă plânge sincer și cu bun scop pentru aceasta și înțelege, chiar dacă e prea târziu, cât de potrivit s-a mișcat autoritatea episcopală sau dacă, pentru a da o satisfacție deplină, va condamna oral și sub jurământ tot ce a susținut greșit, nu va fi condamnabilă compătimirea de orice fel față de el, care îi poate fi arătată când se va redresa. Aceasta pentru că Domnul nostru, adevăratul și bunul Păstor, Care Și-a pus viața pentru oile Sale și Care a venit să mântuiască sufletele oamenilor, nu să le nimicească, vrea ca noi să arătăm bunătatea Lui iubitoare așa încât dreptatea să-i constrângă într-adevăr pe cei care păcătuiesc, dar mila să nu-i respingă pe aceia care se preschimbă. Pentru că atunci este apărată realmente credința adevărată cu cele mai bune rezultate, când o părere mincinoasă este condamnată chiar de aceia care au urmat-o. Avem încredere că ocrotirea dumnezeiască va fi cu voi, astfel încât cel care s-a îndepărtat să fie mântuit prin condamnarea părerii lui nesănătoase. Fie ca Dumnezeu să vă țină sănătos, dragă frate iubit!

Epistola s-a încheiat cu declarația Papei: „Pentru ca toată chestiunea să fie dusă la bun sfârșit în mod corect și credincios, am desemnt pe frații noștri, Episcopul Iulius și preotul Reatus și pe fiul meu, diaconul Ilarie, să ne reprezinte. Și am însoțit cu ei pe notarul Dulcitius, de a cărui credincioșie avem mărturie bună. Din această declarație a Papei se pare că intervenția lui Eutihie înaintea puterii impreiale penru un nou Sinod a fost onorată. De fapt, bucurându-se de protecția dușmanului Arhiepiscopului Flavian, puternicul ministru Hrisafie, care a manipulat voința slabului împărat lipsit de tărie Teodosie, Eutihie a reușit ca în patru luni de la condamnarea lui să-l facă pe împărat să declare convocarea unui nou Sinod la nivelul Bisericii ca să investigheze viziunile dogmatice contradictorii despre Persoana Dumnezeului-Om și modul unirii din El a celor două firi și pentru o revizuire a deciziilor Sinodului din Constantinopol cu privire la cazul lui Eutihie. S-a propus ca Sinodul nou convocat să fie Ecumenic, precum a fost Sinodul din 431 – la el au fost convocați reprezentanți ierarhici din toate Bisericile mari ale acelui timp. Dar nu a fost de acest fel providența lui Dumnezeu: acest Sinod nu a ajuns să fie cunoscut în istorie ca al patrulea Sinod Ecumenic, ci mai degrabă „Sinodul tâlharilor/tâlhpresc” pentru că nu a condus lucrarea spre triumful Ortodoxiei, ci spre credințe eretice. Faptul că Sinodul a fost convocat la dorința lui Eutihie și a aderenților lui a fost o prevestire rea pentru Ortodoxie și apărătorii ei. Din motivele lor, susținătorii principali ai adevărului ortodox, cum ar fi, spre exemplu, Arhiepiscopul Flavian al Constnatinopolului și Papa Leon, nu au fost simpatizanți ai convocării unui nou Sinod, prevăzând ce necazuri și dezordini ar aduce în Biserică. Baza temerilor lor punctuale s-a regăsit în ordinele autorității civile supreme care au precedat deschiderea Sinodului.

Astfel, prin edict imperial, binecuvântatul Teodoret, un dușamn ager al monofizitismului, care a avut neînțelegeri înverșunate și altercații cu Sf. Chiril, a fost exclus de la participarea la viitorul Sinod; și a fost exclus, desigur, nu pentru că era un oponent al Sf. Chiril, ci ca un opozant puternic și viguros față de Eutihie. De asemenea, un decret intenționat a fost emis să-i permită Arhimandritului Barsum să voteze la Sinod, chiar dacă, potrivit canoanelor, doar episcopii puteau fi membri. O asemenea excepție a fost făcută pentru Barsum deoarece, după cum decreta edictul, el „ducea un război împotriva anumitor episcopi răsăriteni infectați cu impietatea lui Nestorie” (deși ar fi mai precis a spune că el era împotriva episcopilor ortodocși, pe caer monofiziții îi numeau nestorieni deoarece, nu ca Eutihie, ei învățau că sunt două firi în Hristos după întrupare).

Prin edictul împăratului, președintele Sinodului urma să fie Arhiepiscopul Dioscor al Alexandriei, care ținea cu partizanii lui Eutihie și avea legături cu Hrisafie. Elpidie, un membru al sfatului imperial, și Eulogius, un pretorian tribun și notar, au primit insturcțiuni speciale de la împărat: „Urmăriți ce se va face la Sinodul din Efes și sub nici o formă să nu permiteți vreo dezordine. Dacă vedeți că cineva provoacă agitație sau dezordine [la Sinod], pentru rușinarea sfintei credințe, puneți acea persoană sub arest. Aceia care au condamnat înainte pe Arhimandritul Eutihie trebuie să rămână tăcuții, neavând titlul de judecători, ci să aștepte părerea generală a tuturor celorlalți Părinți deoarece ceea ce a fost definit de ei înainte trebuie condamnat acum”. Adică Arhiepiscopul Flavian și aderenții săi nu trebuia să li se permită dreptul de a vorbi în apărarea lor ca să nu fie puși sub arest prin încălcarea voinței împăratului.

Directivele au sfârșit cu un ordin ca lui Elpidie and Eulogius să le fie pus la dispoziție un detașament de soldați și, prin ei, urma să fie pus la dispoziția monofiziților, care au obținut controlul Sinodului.

Aceste ordine pre-sinodale ale împăratului au culminat cu scrisoarea lui chiar către Sinod. Scrisoarea explica motivele pentru covocarea Sinodului și indica scopul general al activității astfel: „De vreme ce Episcopul iubitor de Dumnezeu Flavian a dorit să ridice problema sfintei credințe împotriva preacinstitului Arhimandrit Eutihie și, după ce a convocat un Sinod, a început să facă ceva, noi, după ce am apelat de câteva ori la acest iubitor de Dumnezeu episcop, am dorit să prevenim dezordinea care a fost stârnită, fiind suficient de stabili în credința ortodoxă, fiind moștenitori ai Sfinților Părinți care au fost la Niceea și fiind confirmați de Sfântul Sinod care s-a ținut la Efes. Totuși, deși am îndemnat în mod repetat pe acest cinstit episcop să abandoneze o asemenea cercetare ca să nu devină pricină de dezordini în toată lumea, el nu s-a lăsat. Având grijă că a conduce o asemenea cercetare asupra credinței fără Sfântul vostru Sinod și fără reprezentanții Sfintelor Biserici nu ar fi fără primejdie, am considerat că e necesar să vă adunați Sfințiile Voastre laolaltă ca să scoateți orice rădăcină diavolească din Sfintele Biserici și să scoateți afară pe aceia care înclină spre hula lipsitului de Dumnezeu Nestorie sau pe cei care-i țin partea și să puteți face profund de neclintit integritatea credinței ortodoxe, deoarece toată nădejdea noastră depinde de credința ortodoxă în Dumnezeu și de rugăciunile voastre sfinte.”

În astfel de condiții nefavorabile pentru apărătorii adevărului ortodox, Sinodul a fost covocat la Efes pe 8 august 449; sesiunile lui au fost ținute în Biserica Preasfintei Fecioare Maria, care a fost locul sesiunilor celui de-al treilea Sinod Ecumenic. Numărul Părinților participanți la Sinod a fluctuat între 122 și 130. Din actele Sinodului, care au precedat apariția lui Eutihie la el, trebuie remarcat că scrisoarea lui Leon cel Mare nu s-a permis să fie citită, evident, de vreme ce nu era favorabilă pentru Eutihie și Dioscor, de vreme ce era îndreptată împotriva învățăturilor lor eretice. Când, la sugestia lui Elpidius, Eutihie a fost convocat la Sinod, ei i-au cerut să prezinte înaintea Sinodului „justificări în favoarea lui”. Eutihie a început explicația sa prin cuvinte care arată că a văzut printre Părinții Sinodului pe aceia care-i împărtășeau părerea:

„M-am încredințat Tatălui, Fiului și Sfântului Duh”, a spus Eutihie, „și vă am ca martoripentru credința pentru care m-am luptat împreună cu voi.” După aceea a depus Părinților Sinodului două articole scrise ce conțineau mărturisirea lui de credință. În ele Eutihie se plânge, înainte de toate, de „calomniile” Sinodului de la Constantinopol asupra lui, că el „nu ar fi fost de acord să gândească împotriva credinței care a fost expusă de Părinții de la Niceea”. Mai departe, fără să exprime direct învățăturile sale cu privire la unitatea celor două firi în Hristos, Eutihie a citat în întregime Simbolul nicean de credință și a adăugat că el ține cu tărie la hotărârile Sinoadelor de la Niceea și Efes și anatematizează pe toți ereticii, începând cu Simon Magul. După această mărturisire, au urmat o serie de plângeri ale lui Eutihie împotriva Arhiepiscopului Flavian și a Sinodului de la Constantinopol – că (pretindea el) Eusebie de Dorileum, când l-a acuzat de erezie la Sinod, nu a dovedit aceasta direct și consfințit; că Sinodul, știind de făgăduința lui Eutihie de a nu-și părăsi mănăstirea și totuși convocându-l pentru o cercetare judicioasă, a dorit doar să-l condamne ca pe un om neascultător față de Biserică pe baza faptului că nu ar fi venit la Sinod; că la Sinod, când a apărut neașteptat, nu i s-a dat posibilitatea de a se justifica, ci „deodată”, pretinde fals Eutihie, „a fost citită o condamnare compusă dinainte împotriva mea”; și că chiar actele Sinodului de la Constantinopol au fost refăcute ulterior în defavoarea sa. „De aceea cer”, spune Eutihie la sfârșitul mărturisirii sale (sau, mai precis, a acuzațiilor sale calomnioase împotriva Sinodului de la Constantinopol și a ierarhului său din prezidiu), „ca să discutăm clevetirea și nedreptatea ridicate împotriva mea, dezordinea care a fost creată din acest motiv în toate Bisericile și a rezultat într-un mare scandal; să-i punem la o pedepsire bisericească pe aceia vinovați de toate acestea; și să tăiem orice rădăcină a hulei și necuviinței”.

Arhbiepiscopul Flavian, acuzat de Eutihie, a cerut ca Eusebie de Dorileum să fie convocat la Sinod să prezinte acuzațiile împotriva lui Euthie. Dar Elpidius, oficialul imperial, nu a permis asta, anunțând edictul împăratului că judecătorii lui Eutihie (de la Sinodul din Constantinopol) stau printre cei cercetați, fără dreptul de a vorbi. În locul împlinirii cererii lui Flavian, a ordonat ca actele Sinodului din Constantinopol din 448 să fie citite și condamnate. În timpul citirii acestor acte, erezia (monofizitismul) președintelui Sinodului, Dioscor, și celei mai mari părți a episcopilor care-l compuneau, a fost arătată în mod învederat. Când citirea a ajuns la întrebarea pusă lui Euthie de Eusebie la Sinodul de la Constantinopol: „Mărturisești două firi după întrupare?”, mulți membri ai Sinodului au strigat: „Luați-l și-l ardeți pe Eusebie [de Dorileum]! Să ardă de viu! Să fie tăiat în două! După cum a împărțit pe Hristos, să fie împărțit el însuși!” Văzând că întorsura evenimentelor era favorabilă lui, Dioscor a adresat episcopilor întrebarea: „Este această expresie, unde se vorbește de două firi după întrupare, acceptabilă pentru noi?” „Anathema celui care vorbește astfel!”, a strigat Sinodul. Astfel a fost proclamată erezia monofizită în locul adevărului la un Sinod nelegiuit și Ortodoxia a fost călcată în picioare. Bineînțeles, Eutihie, ca principal susținător al ereziei monofizite, a fost declarat după aceea ortodox și a fost repus în demnitatea de arhimandrit și în rangul de preot.

Apoi a urmat un proces al lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopol. Urmând planul făcut dinainte, fix în acel moment, câțiva monahi din mănăstirea lui Eutihie au apărut la Sinod cu o petiție ce conținea cele mai nedrepte acuzații împotriva Arhiepiscopului. Petiția, care a fost citită înaintea Sinodului la ordinele lui Dioscor, spunea: „Flavian „a plouat cu calomnii și hule la adresa păstorului Eutihie și, sub forma evlaviei, a găsit un pretext nedrept pentru a-l condamna; și a ne-a ordonat să-l evităm pe păstorul nostru și să nu vorbim cu el și a ordonat ca posesiunile mănăstirii să fie preluate de el sub pretextul că ajută pe săraci, pentru că le-a vândut. Sfântul altar, pe care l-a ridicat Eutihie în șase luni înainte de  denunțare, stă fără jertfă. Și noi înșine am fost legați prin această condamnare nedreaptă a lui.din acest motiv”, încheie petiția, „implorăm Sfântul vostru Sinod să aibă milă de no, care am suferit o astfel de pedeapsă nedreaptă și să ne întoarcă obștea bisericească luată pe nedrept de la noi și să se răzbune asupra celui care a făcut aceasta [aidcă asupra lui Flavian] deoarece ne-a judecat cu nedreptate.”

Din cei trei sute de monahi ai mănăstirii lui Eutihie, doar treizeci și cinci au semnat petiția, așa încât toată treaba pare să fie necinstită. Monahii au fost primiți în comuniune bisericească de Sinod și petiția lor a furnizat lui Dioscor o bază convenabilă pentru uneltiri ulterioare împotriva nevinovatului Arhiepiscop de Constaninopol. Dioscor a ordonat să fie citite deciziile Sinodului al treilea Ecumenic și apoi a întrebat: „Cred că toți sunt mulțumiți cu definiția de credință de la Niceea, pe care Sinodul din Efes a confirmat-o, ordonând să fie ținută ea singură. Știm că Părinții acelui Sinod au dispus ca, dacă vorbește cineva sau gândește sau introduce ceva contrar ei, va fi supus condamnării.

Ce credeți de asta? Putem să examinăm sau să introducem ceva nou contrar cu aceasta? Dacă cinea a cercetat ceva mai presus sau dincolo de ce s-a spus, a definit sau a aprobat, nu va cădea cu toată dreptatea sub condamnarea Părinților? Să spună cine este de această părere!”

Majoritatea voturilor la Sinod au confirmat aceasta. Apoi Dioscor, ridicându-se de pe scaun, a propus în următoarele cuvinte să fie aplicat canonul de la Efes pentru Flavian și pentru Eusebie de Dorielum: „Flavian, fost episcop al Bisericii de Constantinopol, și Eusebie de Dorileum, după cum vede clar acest Sinod Sfânt și Ecumenic, se arată a fi cei care resping și răstălmăcesc aproape totul și au dat prilej de scandal și necaz pentru Sfintele Biserici și tot poporul ortodox. Este clar că ei s-au supus singuri pedepselor prescrise odată de Sfinții noștri Părinți în Sinod. Din acest motiv, bazându-ne pe deciziile Părinților, condamnăm pe cel mai înainte menționat Flavian și pe Eusebie la deposedarea de orice demnitate preoțească și episcopală”. Părerea lui Dioscor a fost unanim acceptată de monofiziți și a fost subscrisă de toții membrii Sinodului. Flavian și Eusebie au fost depuși din rangul lor ierarhic. După aceea, Flavian a fost surghiunit și și-a sfârșit viața în exil. După Sinod, Eusebie de Dorileum a suferit nenorociri, încât l-a numit apoi pe Dioscor ucigașul său. Diaconul Ilarie, legatul Papei, „abia a reușit să scape” de la Sinod și a ajuns la Roma pe căi ocolitoare. Binecuvântatul Teodoret, care nu a fost prezent la Sinod, a fost depus din rangul său și închis în mănăstire. Ibas, Mitropolit de Edesa, a fost anatematizat. Astfel au triumfat erezia monofizită prin mijloace necinstite și violență asupra adevărului Ortodoxiei, totuși a triumfat, după cum s-a descoperit mai apoi la adevăratul Sinod al patrulea Ecumenic.

Norul întunecat al ereziei atârna aproape asupra întregului Răsărit. Dar Domnul nu a întârziat să vină în ajutorul Bisericii Sale prin slujitorul Său vrednic, Sfântul Leon cel Mare. După ce a primit cuvânt de la Diaconul Ilarie și Arhiepiscopul Flavian cu privire la actele „Sinodului tâlhăresc”, Leon cel Mare a adresat o scrisoare împăratului Teodosie și surorii sale, Pulheria, în care, remarcând acțiunile ilegale ale Sinodului încheiat recent, a atras atenția asupra necesității convocării unui nou Sinod Ecumenic „care să rezolve astfel sau să verifice toate nedreptățile care au apărut, ca să nu rămână nici un dubiu cu privire la credință sau vreo dezbinare în iubire”.

Sfântul Leon a trimis și două scrisori, una după alta, către clerul și poporul din Constantinopol. „Cine crede ca monofiziții”, sugerează susținătorul râvnitor al Ortodoxiei în scrisorile sale, „este atras în părtășie cu Arie, pentru a cărui stricăciune este foarte plăcută această impietate, care neagă firea omenească asumată de Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu în pântecele fiicei lui David. Acesta se taie pe sine de la orice taină a credinței creștine și, nerecunoscând pe Mire [Christ] și nereușinnd să recunoască pe Mireasă [Biserica], nu poate să participe la nuntă [adică la Euharistie]. Sângele lui Hristos este acoperământul Cuvântului, prin care se îmbracă oricine mărturisește pe Cuvântul Acesta. Și cine se rușinează de El și neagă [trupul Său] ca și cum ar fi ceva nevrednic, nu poate primi de la El nici o podoabă, chiar dacă unul ca acesta ar veni la cina Regelui și s-ar alătura cu îndrăzneală la masa sfântă. Dimpotrivă, nu va putea să se ascundă, ca un infractor necinstit, de pretenția Regelui, ci, după cum a dat Domnul Însuși mărturie, va fi luat și, legându-i-se mâinile și picioarele, va fi aruncat în întunericul mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților (Mt. 22: 13). De aceea, cel care nu mărturisește că în Hristos este un trup omenesc s-a recunocut pe sine nevrednic de Taina întrupării și nu poate avea parte la Taină”. „Să nu credeți, iubiților”, a scris Sfântul Papă într-o scrisore către Bisericile Răsăritene, „că providența dumnezeiască nu este de ajuns pentru Sfânta Biserică acum și de aici înainte, pe viitor. Puritatea credinței va străluci când amestecătura de greșeli este îndepărtată din ea. Providența arată mereu ajutorul necesar pentru ai săi.”

Și atotputernicul Cap al Bisericii nu a întârziat să îndrepteze credința depusă în activitatea Sa providențială: Împăratul Teodosie, protectorul monofiziților, a murit curând; locul lui a fost luat de generalul Marcian în august 450 prin alegerea armatei și a senatului. Profund devotat Ortodoxiei, Marcian s-a căsătorit ulterior cu sora lui Teodosie, Pulheria, care era și ea renumită pentru râvna pentru Ortodoxie. Pentru ortodocși, treburile Bisericii au luat o turnură spre bine. Ideea lui Leon cel Mare de a convoca un nou Sinod Ecumenic a fost realizată. Sinodul a fost desemnat să fie ținut în Niceea, dar apoi, pentru a fi mai ușor pentru împărat să supravegheze cursul său, a fost mutat la Calcedon, care este separat de Constantinopol numai prin deschiderea strâmtorilor din Bosfor. Acolo Sinodul și-a deschis sesiunile pe 8 octombrie, în marea și întinsa Biserică a Sfintei Mucenițe Eufimia. Numărul Părinților de la Sinod a fost foarte mare – între 600 și 630, mai mult decât au venit la orice alt Sinod. Cei mai proeminenți membri au fost: Anatolie, Arhiepiscop de Constantinopol, Maxim, Arhiepiscop de Antiohia, Iuvenalie, Arhiepiscop de Ierusalim, Talasie, Episcop de Capadocia și legații Papei, Episcopii Pschasianus și Lucentius, și preotul Bonifaciu. O sumedenie de demnitari militari și civili au sosit, deși nu au luat parte la actele Sinodului când au fost luate în discuție probleme pur bisericești, ca de exemplu judecarea episcopilor. Activitatea Sinodului al patrulea Ecumenic la Calcedon a constat din 1) judecarea „Sinodului tâlhăresc” din 449 și a lui Dioscor al Alexandriei, capul lui; și 2) o cercetare asupra adevăratei învățături cu privire la cele două firi în Persoana Dumnezeului-Om.

La prima sesiune a Sinodului, care a avut lor pe 8 octombrie, la insistența legaților Papei, Dioscor al Alexandriei, care ședea printre ceilalți Părinți, a trebuit să-și părăsească locul și să stea la mijloc, ca unul pus sub judecată, care-și pierduse dreptul de a vota. Apoi Eusebie de Dorileum a venit și el în mijlocul bisericii, să fie acuzator, de vreme ce a îndurat mult de la „Sinodul tâlhăresc”. „Am fost insultat și jignit de Dioscor; și a fost insultată și jignită și credința”, a declarat Eusebie. „El este responsabil pentru moartea Episcopului Flavian și l-a condamnat pe nedrept pe el și pe mine. Vă cer să-mi primiți petiția.” În petiția lui Eusebie, Dioscor este acuzat în principal „că a adunat o gloată turbulentă și, dobândind puterea care vine prin bani, a insultat credința ortodocșilor cât a putut și a întărit necuviința monahului Eutihie”. „De vreme ce năvălirea lui [Dioscorus] asupra credinței și asupra noastră [adică Eusebie însuși și Flavian] este mare, cerem să se poruncească lui Dioscor să se apere împotriva a ceea ce-l acuzăm.” Apoi a început o revizuire a actelor Sinodului de la Constantinopol din 448 și a „Sinodului tâlhăresc” din Efes. Citirea actelor Sinodului din urmă a fost întreruptă când a fost citit edictul imperial care permitea lui Teodoret al Cyrului să fie prezent la Sinod dacă Sinodul însuși dorea. Când Teodoret al Cyrului a fost menționat, au cerut ca acest apărător fervent al Ortodoxiei împotriva monofizitismului să fie îngăduit la sesiunile Sinodului. Apariția lui Teodoret a provocat o furtună printre Părinți; unii, partizani ai lui Dioscor, au strigat tare că Teodoret trebuie scos afară; alții, apărători ai Ortodoxiei, au cerut ca Dioscor să fie exclus. Strigătele schimbate între ambele părți au dus nu la puțină zarvă și dezordine, care a trebuit să fie înăbușite de senatori și funcționari, care s-au adresat părților dezordonate astfel: „Pentru Dumnezeu, ar fi mai bine a nu împiedica [procedurile] să fie auzite. Permiteți să fie citite în ordine!”

Când au ajuns la edictul imperial care-l desemna pe Dioscor drept președinte al Sinodului și când cel din urmă a încercat să pună o parte din vină pentru acțiunile ilegale pe Episcopii Iuvenalie, Talasie, pe întregul Sinod și pe împărat, episcopii din regiunea Antiohia au declarat: „Nici unul dintre episcopii ortodocși de la Sinodul din Efes nu a fost de acord cu condamnarea Episcopului Flavian și a Eiscopului Eusebie; consimțământul nostru a fost dat sub amenințarea violenței. Sub amenințarea loviturilor am semnat hârtia cerută pe care, după aceea, a fost scrisă condamnarea episcopilor menționați. Ne-au amenințat cu condmamnarea; ne-au amenințat cu exilul. Soldații stăteau alături cu toiege și săbii și am fost terorizați de ei. Unde sunt toiege și săbii, ce fel de Sinod [bisericesc] poate fi acolo? Soldații i-au descurajat pe Flavian și Eusebie mai mult decât noi și ce am făcut am făcut din frică.”

Această declarație generală cu privire la indimidările și amenințările făcute de Dioscor au fost confirmate de Episcopii Ștefan al Efesului, Teodor de Claudiopolis și Vasile de Seleucia Isauriei, care au lămurit mai mult detaliile încălcărilor individuale și cu adevărat de plâns. Prin declarațiile multora, s-a determinat, de asemenea, că faimoasa scrisoare a Papei Leon a fost „intenționat împiedicată de Dioscorus [să fie citită]”, chiar dacă a jurat de șapte ori că ar fi ordonat să fie citită. În concluzia citirii actelor Sinodului din Efes, care a descoperit tot mai mult abuzurile lui Dioscor, aducând la lumină toate faptele sale delictuale, episcopii care au luat parte la Sinodul de la Efes și erau vinovați într-o măsură sau alta de acțiuni ilegale, s-au pocăit profund de păcatul lor și au strigat de multe ori în prezența Sinodului: „Toți cerem iertare!” Doar Dioscor și anumiți episcopi egipteni au continuat să rămână încăpățânați în erezia lor și chiar au declarat deschis, în prezența întregului Sinod, vederile lor eretice monofizite.

Convinși de abuzurile Sinodului „tâlhăresc”, Părinții Sinodului al patrulea Ecumenic și-au pronunțat sentința asupra lor, dar într-un asemenea mod, că majoritatea oamenilor care erau în componență nu au fost depuși din rangul lor episcopal, având în vedere pocăința lor sinceră. Sentința a fost primită de Părinții Sinodului cu strigăte de extaz. Chestiunea lui Dioscor, din pricina refuzului său tare la cerbice de a părăsi erezia, a fost examinat în particular la sesiunea care a avut loc pe 13 octombrie. La această sesiune, Eusebie de Dorileum, a prezentat Sinodului cererea ca Dioscor să fie pedepsit pentru tratamentul său nedrept asupra sa [Eusebie] și asupra Arhiepiscopului Flavian și pentru încălcarea „evlaviei și a sfintelor canoane”, așa încât Dioscor să fie pentru restul vieții sale drept „un exemplu și un avertisment pentru cei care s-ar gândi să acționeze cum a făcut el”.

În același timp, o sumedenie de plângeri au fost adresate împotriva lui Dioscor de clerul și mirenii Bisericii din Alexandria – o plângere acuzându-l pe Dioscor de persecutarea rudelor și prietenilor Sf. Chiril și alta că și-a însușit proprietatea Bisericii. Toate aceste petiții au fost acceptate de Sinod, care a decis, de asemenea, să-l invite pe Dioscor să dea explicații personale. Dar, în ciudat faptului că a fost chemat de trei ori, Dioscor a refuzat să apară la Sinod, invocând motive diferite motive. De aceea, Sinodul a dat sentința cu privire la el in absentia. „Sinodul a aflat”, a spus înaintea Sinodului Paschasius, legatul papal, „că Episcopul Dioscor, care a fost chemat de trei ori să răspundă acuzatorilor săi, știindu-se vinovat, a desconsiderat ordinul Sinodului de a veni aici. Să declare Părinții Sinodului cu gurile lor ce merită unul care disprețuiește voința Sinodului.” Sinodul a răspuns: „Depunerea prescrisă de canoane împotriva celor care nu se vor supune!” Dioscor a fost depus și sentința Sinodului a fost confirmată de împărat. După aceea, dioscor a fost exilat în cetatea Gangra din Paflagonia, unde a murit în anul 454. Deliberarea Părinților pe chestiunea unirii în Hristos Iisus a celor două firi s-a deschis cu o propunere înfățișată Sinodului pentru compunerea unei noi definiții de credință care să elimine învățătura mincinoasă a monofiziților și să împce pe toți: „Trebuie să cercetăm, să deliberăm și să încercăm să întărim adevărata credință”, spunea propunerea, „de dragul căreia a fost convocat acest Sinod în principal; ar fi de dorit ca învățătura articolelor de credință să fie corectă și ca orice dubiu să fie îndepărtat prin espunerea corespunzătoare și prin învățătura tuturor Părinților [Sinodului]; străduiți-vă fără frică, fără slugărnicie și dușmănie, să înfățișați credința curată, astfel încât chiar și cei ale căror idei nu sunt în acord cu cele ale tuturor [dintre noi] să fie aduse din nou la o unitate a gândirii prin cunoașterea Adevărului.”

În timpul schimbului de păreri cu privire la propunere, Sinodul a ajuns la o decizie unanimă să citească scrierile Sinoadelor și Părinților Bisericii, unde adevărul Ortodoxiei era exprimat cu claritate deosebită. Înainte de toate, a fost citit Crezul nicean, la finalul căruia Părinții Sinodului au strigat: „Aceasta este credința ortodoxă! Aceasta credem toți, în ea am fost botezați și în ea botezăm!” Crezul constantinopolitan din 381, a cărui autoritate bisericească nu era stabilită ferm până atunci, a aglat la fel recunoaștere unanimă când a fost citit. Toți episcopii Sinodului, când au asculat Crezul constantinopolitan, au strigat tare: „Aceasta este credința noastră a tuturor! Aceasta este credința ortodocșilor!” După citirea Crezurilor, Sinodul a trecut la citirea lucrărilor Sfinților Părinți în care se găsea o învățătură clară și precisă cu privire la întregimea și deplinătatea în Hristos Iisus a celor două firi și, de asemenea, era remarcată o indicație a unității lor nu cu atâta putere, cât o indicație a distincției lor. Primele de citit au fost scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei, care au fost citite mai înainte la Sinodul de la Constantinopol din 448: epistola Sfântului Chiril către Nestorie și faimoasa epistolă pe care a scris-o după realizarea unirii. Citirea acestor lucrări ale Sfântului Chiril a fost însoțită de strigăte de bucurie: „Astfel credem noi! După cum crede Chiril, așa și noi!” După aceste scrieri ale Sfântului Chiril al Alexandriei, a fost citită epistola enciclică a Sfântului Leon cel Mare. Aceasta a fost însoțită de discuții pentru că unii dintre episcopii care erau partizani ai lui Dioscor au găsit epistola dubioasă în locuri ce priveau Ortodoxia; din acest motiv, Sinodul a fost forțat să lămurească adevăratul sens al porțiunilor suspecte din epistolă prin compararea lor cu scrierile Sfântului Chiril, pe care cei îndoielnici le considerau autoritative. Oricum, îndoielnicii nu au fost mulțumiți cu aceasta și au cerut ca Părinții care au acceptat epistola Sfântului Leon cel Mare să anatematizeze pe cei care separau cele două firi în Hristos în sensul lui Nestorie și numai după aceea au acceptat epistola. Apoi au aurmat citate din lucrări ale Părinților în care, ca în epistola lui Leon cel Mare, era însemnată doctrina celor două firi în Hristos cu o expresivitate deosebită. Astfel, au fost citite următoarele: din scrierile lui Ilarie de Poitiers (+366): „Vezi că Hristos este mărturisit că este Dumnezeu și om, așa încât moartea poate fi atribuită omului și Învierea trupului lui Dumnezeu? Recunoști firea lui Dumnezeu în puterea Învierii și înțelegi iconomia omului în trup. Totuși amintește-ți că Hristos Iisus cel Unul est atât Unul, cât și Celălalt”. Din scrierile Sfântului Grigorie Teologul: „Dumnezeu a ieșit din Fecioară, asumându-Și [firea omenească], unul din două – trup și Duh – care sunt contrare unul altuia, din care unul a fost ridicat la demnitatea dumnezeiască și celălalt a împărțit harul îndumnezeirii”; „Adevărat, a fost trimis, dar nu ca om, pentru că în El era o fire îndoită; de aceea a obosit și a flămânzit și a însetat și a dormit, potrivit cu legea corpului omenesc”.

Dintre citatele de la Sfântul Ambrozie al Milanului, au citit: „Ținem la distincția dintre dumnezeire și trup. Fiul lui Dumnezeu vorbește prin una și prin cealaltă, pentru că în El sunt atât una, cât și cealaltă fire. Deși El vorbește ca Unul și Același, totuși nu face asta mereu într-o manieră identică. Remarcă în El atât slava lui Dumnezeu, cât și sufetințele omului. Ca Dumnezeu, vorbește despre ce este dumnezeiesc deoarece este Cuvântul [lui Dumnezeu]; ca om, vorbește despre ce este omenesc deoarece vorbește prin fire[a omenească]”. Din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur a fost ales următorul pasaj să fie citit: „Astfel, El a adus primele roade ale firii noastre Tatălui: Tatăl a fost mișcat spre bunăvoință prin dar, atât prin marea demnitate a Dăruitorului, cât și prin curăția Lui, Care S-a oferit pe Sine, că a primit [darul] Lui cu mâinile Sale, I-a împărtășit tronul Său și, ce este mai mult, L-a pus de-a dreapta Sa”. În concluzie, citatele au fost citite de Sinod din scrierile Sfântului Chiril, tratatul Despre Înviere, printre care au fost spuse acestea de Sfântul Părinte: „El [adică Hristos] a apărut pe pământ fără să părăsească ce era, ci asumând firea noastră, care este desăvârșită în propriul ei semnificație”; „ceea ce locuiește în ceva este înțeles de obicei ca ceva diferit în ceva care diferă de el, adică în omenitate firea dumnezeiască, ce nu a sufeti amestecare sau confuzie de vreun fel sau transformare în ceea ce nu era înainte. Pentru că cel despre care se spune că locuiește în altceva nu a devenit acel ceva în care sălășluiește; dimpotrivă, este considerat ceva diferit în ceva care diferă de el”.

În final, Sinodul a trecut la compunerea unei definiții de credință ca să proclame doctrina ortodoxă a Dumnezeului-Om. În timpul acesta, au fost multe dezbateri și dispute și a fost exprimată multă neîncredere și nemulțumire. Totuși toate acestea nu au împiedicat Sinodul să ajungă la finalul dorit: să proclame doctrina curată despre Dumnezeu-Omul. Dezbaterile și disputele au fost, așa-zicând, un creuzet în care valoarea adevărului a fost pusă la încercare. După această testare, Adevărul a putut să doar strălucească în toată splendoarea sa, a putut deveni doar adevăr de netăgăduit pentru toate timpurile. O dezbatere de scurtă durată a pus capăt la o controversă veche de o sută de ani, care a fost prezentă în Biserică până atunci și a împiedicat disputele în Biserică pe viitor. Nu s-a deschis bine a cincea sesiune, că definiția de credință, compusă evident nu în prezența întregului Sinod și nu în sesiunile lui oficiale, a fost citită tare pentru Părinții Sinodului.

Citirea acestei difeiniții doctrinare a stârnit discuții aprinse și lungi printre Părinții Sinodului: Ioan, Episcop de Germanicia, a fost primul care să protesteze, spunând despre citirea definiției: „Definiția de credință nu este bine compusă și trebuie amentdată”. Apoi Patriarhul Anatolie a pus Părinților Sinodului întrebarea: „Sunteți mulțumiți cu definiția?” Majoritatea episcopilor au exclamat: „Definiția mulțumește pe toți. Aceasta este credința Părinților! Cel care gândește altfel decât aceasta este un eretic. Dacă gândește cinveva altfel, să fie anatema! Afară cu nestorienii!”.

Dar legații romani și unii episcopi din Răsărit nu au fost mulțumiți cu definiția dogmatică, de vreme ce nu înfățișa deplinătatea celor două firi în Iisus Hristos cu claritate acută, pe care și-o doreau. Văzând această diferență de părere și dorind să o elimine, Patriarhul Anatolie a remarcat că în ziua dinainte „toți au fost mulțumiți cu definiția”. Episcopii care acceptaseră definiția au strigat din nou: „Definiția este pe placul tuturor; nu credem altfel! Anatema celui care crede altfel! Să nu sufere falsificare credința! Să fie descrisă Sfânta Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu; să adăugăm aceasta la Simbolul de credință!”. Prin această cerere de adăugare a unui cuvânt, „Născătoare de Dumnezeu”, episcopii doreau aparent să indice unitatea indivizibilă a firilor în Hristos. Din partea lor, legații au declarat din nou: „Dacă nu vor fi de acord cu epistola Papei Leon, atunci emite un ordin prin care ni se dă permisiunea formală să ne întoarcem și astfel să fie pus capăt Sinodului!”. Evident, legații găseau o corespondență mică între definiția dogmatică așa cum a fost compusă și epistola Papei Leon, care exprimase în mod categoric și decisiv conceptul celor două firi în Hristos. Văzând că dezbaterile dintre episcopi continuau și că nu părea a fi vreun mod ușor de a le termina, funcționarii imperiali care erau prezenți la sesiuni au intervenit.

Luând partea celor care protestau, demnitarii au sugerat ca definiția dogmatică să fie revizuită de un juriu de șase episcopi împuterniciți special de Sinod, selectați din trei din cele mai importante grupuri, sub prezidenția lui Anatolie, în prezența legaților și într-un loc agreat. Dar această propunere a fost respinsă cu vociferări de acei episcopi care acceptaseră definiția dogmatică. Apoi funcționarii imperiali au adresat un avertisment episcopilor care nu voiau revizuirea, somându-i pe Părinți Sinodului să îndepărteze din definiție expresia „și din două firi”, pentru că aceasta ar fi fost folosită de ereticul condamnat Dioscor, și să fie introdusă în locul ei fraza „două firi”, pentru care a suferit susținătorul Ortodoxiei, Flavian, și care pentru precizia ei, a fost folosită și de Leon și de Sinodul de la Calcedon (Constantinopol?). Ei au spus: „Știți că ați acceptat toți epistola lui Leon?; și, când au primit un răspuns afirmativ la această întrebare, au remarcat: „Drept aceea, introduceți în definiție ceea ce este conținut în ea”. Totuși chiar și avertismentul demnitarilor imperiali nu i-au convins pe Părinții care doreau ca definiția să rămână fără schimbare să abandoneze opoziția.

Când împăratul Marcian a fost informat despre aceasta, a adresat un edict special Sinodului, decretând că definiția să fie revizuită fie prin metorda sugerată de funcționarii imperiali, fie de Mitropoliții de rang înalt chiar la Sinod. În eventualitatea că propunerea aceasta nu era agreată, Sinodul ar fi fost declarat închis. Dar chiar și decizia severă a împăratului nu a avut efect asupra episcopilor care nu doreau o revizuire; ei spuneau: „Să rămână în vigoare definiția sau vom pleca!”.

Astfel, chestiunea a devenit mai complicată. Totuși ceea ce era de neatins prin mijloace omenești a fost împlinit în cel mai simplu mod prin harul Sfântului Duh. Funcționarii imperiali iarăși au repetat cuvintele pe care le spuseseră înainte Sinodului „și cea mai mare și mai sfântă unanimitate, care a fost atât de dorită, a fost stabilită la Sinod”. „Dioscor a spus”, au citat demnitarii: „‘Eu accept [că Hristos este contopit] din două firi; dar două firi [neconfundate] eu nu accept.’ Iar sfântul Leon a spus că în Hristos sunt două firi neconfundate, neschimbătoare și indivizibile în Fiul cel Unul-Născut, Mântuitorul nostru. Drept aceea: Leon sau Dioscor?” „Credem ca Leon! Cei care vorbesc altfel sunt eutihieni! Leon a înfățișat aceasta într-o manieră ortodoxă!”, au exclamat Părinții Sinodului unanim.

Folosind această unanimitate, funcționarii au propus să fie introdus coneptul lui Leon cel Mare în definiția dogmatică, adică în Hristos cele două firi sunt unite fără confuzie, schimbare sau împărțire. Această propunere a fost acceptată fără comentarii. Imediat, la cererea tututor, un comitet de episcopi – Întâistătătorii celor mai importante regiuni – a fost ales, care s-a retras de la Sinod pentru scurt timp să facă schimbările în definiție. Când membrii comitetului s-au întors, definiția dogmatică a Sinodului de la Calcedon a fost citită tare în acalamații unanime și extaziate. Acest document, remarcabil în istoria creștinătății, constă într-o introducere lungă și o scurtă definiție dogmatică. În introducere sunt indicate acele lucrări ale Bisericii creștine pe care trebuie să le cunoască orice credincios care dorește cu adevărat să poarte numele de ortodox, nu doar de formă. Aici a fost indicat Simbolul de credință nicean și, după el, cel al Sinodului al doilea Ecumenic de la Constantinopol. Despre acest Crez din urmă se vorbește în definiția dogmatică cu laudă și respect deosebite. Astfel, „Simbolul contantinopolitan, după o călătorie anevoioasă și furtunoasă printre disputele și dezacordurile față de el, a atins un adăpost potolit mulțumită Sinodului de la Calcedon”.

Definiția dogmatică a întărit și hotărârile Sinodului al treilea Ecumenic în jurul căruia mai erau dispute dacă a fost sau nu Ecumenic. Apoi definiția a punctat următoarele scrieri patristice care au importanță pentru decizia privind chestiunea despre Persoana Dumnezeulu-Om: epistola Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie, citită la Sinodul de la Constantinopol din 448 și epistola sa Către cei din Răsărit, scrisă după împlinirea unirii. Astfel, sfinții bărbați care au adoptat unirea „nu au suferit degeaba de mâinile Sinodului tâlhăresc: sângele lor strigă spre cer și Duhul Sfânt, prin gurile Părinților Sinodului de la Calcedon, a a binecuvântat munca lor și a încununat strădaniile lor”. După scrierile Sfântului Chiril a fost acordată o înaltă laudă epistolei enciclice a Sfântului Leon cel Mare.

După această introducere, a venit următoarea definiție de credință a Sinodului al patrulea Ecumenic: „Urmând Sfinților Părinți, învățăm într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos trebuie mărturisit ca Unul și Același Fiu, Același desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, Același Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat din suflet rațional și trup, Același deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate; El a devenit ca noi în toate în afară numai de păcat; născut din Tatăl Său înainte de veci potrivit dumnezeirii Sale; dar în zilele acestea, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, potrivit omenității Sale, Unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut fiind cunoscut în două firi în mod neamestecat, neschimbat, nedespărțit și neîmpărțit, fără ca distincția firilor să fie distrusă prin unire, ci mai degrabă fiind păstrată proprietatea fiecărei firi și convergând într-o Persoană și un Ipostas, nu separat sau împărțit în două persoane, ci Unul și Același Fiu și Unul-Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum au vorbit despre El proorocii mai-nainte și precum ne-a îndrumat Însuși Domnul Iisus Hristos și cum ne-a predat Crezul Părinților”.

Părinții Sinodului și-au exprimat acordul unanim cu Simbolul, strigând: „Aceasta este credința Părinților! Să semneze imediat Arhiepiscopii! Să nu fie amânat ceea ce a fost definit bine! Suntem toți de acord cu această credință! Astfel gândim toți!”. Părinții Sinodului l-au informat pe împărat despre întărirea definiției printr-un raport special, după cum urmează:

Epistola Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian

Către Valentinian și Marcian, preaevalvioșii, preanobilii și creștinii împărați, vitorioși și triumfători, Sfântul și Marele Sinod adunat prin harul lui Dumnezeu și la porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (pentru că sunt de trebuință leacuri puternice și un doctor înțelept pentru o boală intensă). Din acest motiv, Domnul tuturor ne-a dăruit pe evlavia voastră ca cel mai bun doctor pentru suferințele lumii ca voi să le vindecați cu cele mai bune remedii. Și voi, cei mai buni creștini, acceptând hotărârea divină, înaintea tuturor v-ați arătat grija exemplară pentru Biserică, prescriind pentru ierarhii principali leacul împăcării. Pentru că, adunați fiind noi laolaltă de pretutindeni, ați folosit toate mijloacele pentru a destrăma dezacordul care apăruse și pentru a întări învățătura de credință a Părinților.

Și noi, chibzuind și examinând cauza furtunii care a lovit toată lumea, am găsit vinovat în această chestiune era Dioscor al Alexandriei. Mai întâi de toate, deoarece a interzis, pentru cei mai mulți dintre episcopii adunați în Efes, citirea epistolei Preasfântului Papă Leon, Arhiepiscopul Vechii Rome, care a fost trimisă lui Flavian, ultimul episcp al cetății Constntinopol, cel de sfântă pomenire. Și aceasta după promisiunile sale și după multe voturi, după cum bine știm, fiind prezenți acolo. În al doilea rând, deoarece el a restabilit ilegal pe Eutihie, care suferea de impietatea lui Manes și a fost depus în mod legitim atât din preoție, cât și din conducerea monahilor, mai întâi prin decizia unui Sinod, dar și fiindcă Preasfântul și binecuvântatul Leon, Arhiepiscopul Vechii Rome, în aceeași epistolă, a hotărât ce era necesar pentru el și a condamnt necuviința nelegiuită a lui Eutihie, care spunea: ‘Eu mărturisesc că Domnul nostru Iisus Hristos este din două firi înainte de unire, dar după unire dintr-o singură fire’.

Mai departe, deoarece el a provocat o insultă față de preaiubitul de Dumnezeu episcop Eusebie. De asemenea, deoarece a primit în comuniune prin propria autoritate pe unii oameni care fuseseră condamnați de diferite Sinoade, pe când sfintele canoane impun ca aceia care au fost excomunicați de unii nu trebuie primiți în comuniune de alții. Totuși ar fi putut fi în stare să primească iertare pentru multele contravenții dacă ar fi cerut vindecare printr-o pocăință potrivită de la acest Sinod Ecumenic. Dar, de vreme ce el, mai presus și dincolo de celelalte necuviințe, s-a luptat împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să compună un document de depunere împotriva Preasfântului și Preabinecuvântatului Papă Leon, presistând cu aroganță în răutățile de dinaint și s-a arătat defăimător față de prezentul Sfânt Sinod Ecumenic, deoarece nu a vrut să răspundă la acuzațiile făcute împotriva lui, disprețuindu-le cu tărie și, de asemenea, fiind chemat o dată și apoi a doua și a treia oară, potrivit sfintelor canoane, a disprețuit și aceasta și nu a apărut, a fost depus pe dreptate din preoție de Sinodul Ecumenic și osândit la lipsirea de demnitatea episcopală, astel încât să fie dat un exemplu de ordine și strictețe pentru alții, care ar fi ispitiți să acționee în aceeași manieră, pentru că legile divine ne poruncesc, spunând: ‘Scoateți dintre voi pe cel rău’ [I Cor. 5: 13]. Ce poate fi mai rău decât unul care păcătuiește prin astfel de fapte, încât calcă în picioare dumnezeieștile canoane, umplând toată lumea cu tulburare și vifor, împrăștiind pe membrii Bisericii și îmboldindu-i să facă război unul cu altul? Într-adevăr, orice om care a văzutcă unul din mădularele sale a contractat o boală serioasă și ar putea infecta întregul trup caută un doctor care este în stare să folosească bisturiu și să extirpe partea suferindă, încât să păstreze celelalte părți ale trupului în sănătate. Facem un raport adevărat ale acestora către evlavia voastră, așa încât să puteți și voi să percepeți fărădelegea lui și puritatea hotărârii pronunțate asupra lui, ca în fața lui Dumnezeu. Suntem încredințați că și voi, împărați preaevlavioși și creștini, veți fi de acord cu noi; știm ce frică inspiră autoritatea voastră onorabilă în cei răi și ce grijă arătați pentru pacea Bisericii, fiind învățați de experiență. Și, ca autotatea voastră creștină să poată cunoaște mai clar că ceea ce a fost decis este fidel și în acord cu sfintele canoane și cu voința lui Dumnezeu, am atașat la acest raport chiar procele verbale, purtând semnăturile noastre ale tuturor”.

Definiția credinței a primit forma ei finală și a fost citită la Sinod pe 22 octombrie 451. La următoarea sesiune, a șasea, pe 25 octombrie, a avut loc confirmarea solemnă a definiției de credință în prezența împăratului Marcian, a împărătesei Pulheria șia adunării întinse a funcționarilor palatului. Împăratul a deschis sesiunea fericită cu un discurs către Părinții Sinodului în care, printre altele, a spus: „În timpurile recente, unii oameni au fost găsiți – unii din lăcomia după bani, alții din atașament răutăcios – că gândeau într-un mod diferit și au înfățișat o pleiadă de învățături pline de erori dăunătoare. Dorind să vindecăm răul, am convocat Sfântul vostru Sinod, încrezători că, mulțumită trudei voastre, va fi un mare succes în materie de confirmare a închinării lui Dumnezeu, așa încât întunericul care stă pe mințile oamenilor care au fost abătuți să fie îndepărtat. De aceea, adevărul care stă în prezentările voastre să fie expus deschis. Și, pentru a împărtăși confirmarea pentru actele Sinodului, nu ca arătare a forței, am decis să fim prezenți la Sinod, luând ca exemplu pe Constantin de binecuvântată pomenire”. După discursul împăratului, la care Părinții Sinodului au răspuns cu strigăte de aprobare, a urmat citirea definiției de credință, după care suveranul a cerut Părinților Sinodului: „Să spună Sfântul Sinod dacă definiția citită acum a fost proclamată cu asentimentul tututror episcopilor!”. Și replica a fost auzită: „Toți credem astfel; toți gândim în acest mod. Mulți ani lui Marcian, noul Constantin, noul Pavel, noul David! Tu ești pacea întregii lumi; tu ești candela Ortodoxiei! O, Doamne, ocrotește pe luminătorii întregii lumi! Pulheria, noua Elena, ai arătat râvna Elenei! Anatema lui Nestorie, Eutihie și Dioscor! Treimea i-a respins pe toți aceștia trei!”.

După această confirmare solemnă a definiției de credință a celui de-al patrulea Sinod Ecumenic, împăratul Marcian a emis un număr de edicte menite să întărească învățătura ortodoxă. Totuși asemenea edicte au foat fără putere în a pune capăt tulburării din Biserică. Ea a continuat în diferite zone chiar și după Sinodul de la Calcedon. Scopul împăcării ultime a Bisericii, care a fost necăjită de disputele despre cele două firi în Hristos a fost asumat de Sinodul al cincilea Ecumenic, care a urmat.

Condiția creștinului în fața unei molime/epidemii și probarea credinței lui (Sf. Ciprian al Cartaginei)

După cum am mai scris, creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Așa a fost cazul în Alexandria pe vremea Sf. Dionisie, în sec. al III-lea. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei.

Acesta a trăit într-o perioadă în care a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă, la scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. Întreaga provincie romană a Africii a fost afectată profund. Pentru că păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, se impunea un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad Demetrianum), adresată unui intelectual păgân, prin care Sfântul încearcă să demonstreze că acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.

Mai există o lucrare, intitulată De mortalitate sau Despre condiția muritoare a omului, adresată creștinilor, prin care trezește în ei nădejdea în bunătățile viitoare și o atitudine demnă în fața morții, care este o trecere din exil spre patria cerească. Pentru noi, cei de acum, obișnuiți mai mult cu comoditatea lumii, rândurile scrise de el sunt simple și poate chiar teatrale. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, cum este cazul unui preot, redat în tratatul de mai jos. Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un Părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli. Printre altele, se numără și atitudinea în fața amenințării ciumei.

Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de rai. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos, reală.

Scrierea Sf. Ciprian ar trebui să fie o rememorare a condiției autentice a credinciosului pe care să ne-o asumăm fiecare. Poate că provocările pandemiei de coronavirus sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo.

Sf. Ciprian al Cartaginei: DESPRE CONDIŢIA MURITOARE A OMULUI

Capitolul I

Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba, dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale lumii şi puternicele valuri ale veacului, iar ea însăşi – [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de neclintit inimii lor. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în ciuda modestei noastre vrednicii, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de Hristos.

Capitolul II

Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa vijeliilor şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni.

El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.

Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise, urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc. 16:31).

Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice urmează celor trecătoare.

Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea, dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către Hristos îi va fi frică de moarte. Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că urmează să domnească împreună cu Hristos.

Capitolul III

Căci este scris: „Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1: 17). Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului, renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?

Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [Sa], a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri curând, odată ce Îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au văzut mântuirea Ta” (Lc. 2: 29-30), desigur, arătând şi dovedind că noi, robii lui Dumnezeu, atunci avem pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii, căutăm limanul sălăşluirii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei, aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.

Capitolul IV

Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui?

Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.

Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia; dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.

Capitolul V

Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti, El Însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în bucurie” (In. 16: 20).

Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când tristeţea noastră se schimbă în bucurie, Însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16: 22).

Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi luată niciodată?

Capitolul VI

Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.

Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.

Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai îndoieşti!

Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei.

Capitolul VII

Cât foloseşte să părăseşti această lume arată Însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca, Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl” (In. 14:  28), desigur învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.

Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig (Flp. 1: 21), socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.

Capitolul VIII

Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună nouă şi celorlalţi. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri? Atât timp cât suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup muritor nu primeşte nemurirea şi Hristos nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt [neajunsurile] trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.

La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi, atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă, naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.

Capitolul IX

Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult cu atacurile diavolului.

Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu, rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări” (Sir. 2: 1). Şi mai departe: „Să ai curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei” (Sir. 2: 4-5).

Capitolul X

Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi, Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1: 21). Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit, din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?” (Iov 2: 10).

În toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale. Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui Dumnezeu” (Iov 1: 8).

Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!” însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa răbdare.

Mai târziu, arhanghelul Rafael l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece, atunci când tu şi Sara, nora ta, vă rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale” (Tobit 2: 14).

Capitolul XI

Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după legea Domnului, această rânduială de a nu cârti în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât, că a vorbit deseori împotriva lui Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea Numerilor, zicând: „Să înceteze murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri” (Num. 17: 10).

Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt; Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită” (Ps. 50: 17); chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu” (Deut. 8: 2). Şi din nou: „Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru” (Deut. 13: 4).

Capitolul XII

Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere. Tu, care nu poţi nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de muritorsă-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul?

Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale, datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci de lupte; nici să te slăbească sau să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile viitoare.

Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.

Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului. Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.

Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o corabie care este construită cu îmbinări solide este lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.

Capitolul XIII

Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat”, zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune»” (2Cor. 12: 7-9).

Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi” (Sir. 27: 5).

Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta: aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările nu ne îndepărtează de adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.

Capitolul XIV

Acum pântecele destrămat de suferinţabolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite, printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre ruinele neamului omenesc şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!

Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui, vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.

Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua. Să se teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.

Capitolul XV

Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.

Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.

Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte grabnică.

Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi, fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în luptă în clipa morţii.

Capitolul XVI

În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.

Deşi această molimă nu a adus nici un alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am început să dorim bucuroşi martiriul.

Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.

Capitolul XVII

Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei de faţă, mă întristează faptul că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei şi care m-am afierosit în întregime pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.

În primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici nu poţi spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta, Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.

Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său (Fac. 4: 5)? Şi totuşi Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.

Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de Dumnezeu Judecătorul.

Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de martiriu.

Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El Însuşi confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi inimile” (Apoc. 2: 23).

Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit credincios, drept şi demn de laudă.

Capitolul XVIII

Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia Lui, iar Dumnezeu Însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!

Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.

Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă diavolului aici [pe pământ] decât de a domni cu Hristos?

Capitolul XIX

În sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt de statură şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?”

Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.

Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?

Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos pentru noi toţi.

Capitolul XX

Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici, când ei şi-au luat deja veşminte albe acolo; că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.

Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut, născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să nimicim adevărul prin faptele noastre.

Capitolul XXI

Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se întristează la plecarea celor dragi: „Nu doresc”, zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4: 13-14). El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.

În schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci” (In. 11: 25-26).

De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!

Capitolul XXII

Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.

Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „Însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21).

Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.

El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se facă” (In. 17: 24).

Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate, să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.

Capitolul XXIII

Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el, precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El” (Fac. 5: 24).

S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din această molimă a lumii. Ba mai mult, Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care Îl mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit”, zice, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa […]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii” (Înț. Sol.4: 11-14).

Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor! Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu!” (Ps. 83: 1-2).

Capitolul XXIV

Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.

Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel Care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?

În epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a pururea” (1In. 2: 15-17).

Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El Însuşi ne va chema.

Capitolul XXV

De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie şi asupra ei se năpustesc furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.

Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa, acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos, prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?

Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi nenorocirile de neocolit?

Capitolul XXVI

Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.

Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?

Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.

De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noi! Ce desfătare va fi acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!

Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti. Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!

[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre, El, Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei Lui acelora care L-au dorit mai mult!

(din cartea Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre condiția muritoare a omului, traducere,  introducere de Adina Roșu, în vol. 7 din seria „Credința Ortodoxă”, editura Basilica)

Translate page >>