După cum am mai scris, creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Așa a fost cazul în Alexandria pe vremea Sf. Dionisie, în sec. al III-lea. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei.

Acesta a trăit într-o perioadă în care a izbucnit o teribilă epidemie de ciumă, la scurtă vreme după persecuţia anticreştină a împăratului Decius din 249, care a persistat multă vreme şi care l-a determinat pe Sfântul Ciprian să scrie o lucrare intitulată De mortalitate (Despre condiţia muritoare a omului). Ciuma s-a extins considerabil, durând din anul 251 până în 254. Întreaga provincie romană a Africii a fost afectată profund. Pentru că păgânii îi învinuiau pe creştini pentru această calamitate, se impunea un răspuns la aceste acuze, astfel că Sfântul Ciprian a scris o scrisoare Către Demetrianus (Ad Demetrianum), adresată unui intelectual păgân, prin care Sfântul încearcă să demonstreze că acuzaţiile lui Demetrianus sunt întru totul neîntemeiate.

Mai există o lucrare, intitulată De mortalitate sau Despre condiția muritoare a omului, adresată creștinilor, prin care trezește în ei nădejdea în bunătățile viitoare și o atitudine demnă în fața morții, care este o trecere din exil spre patria cerească. Pentru noi, cei de acum, obișnuiți mai mult cu comoditatea lumii, rândurile scrise de el sunt simple și poate chiar teatrale. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, cum este cazul unui preot, redat în tratatul de mai jos. Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un Părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli. Printre altele, se numără și atitudinea în fața amenințării ciumei.

Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de rai. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos, reală.

Scrierea Sf. Ciprian ar trebui să fie o rememorare a condiției autentice a credinciosului pe care să ne-o asumăm fiecare. Poate că provocările pandemiei de coronavirus sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo.

Sf. Ciprian al Cartaginei: DESPRE CONDIŢIA MURITOARE A OMULUI

Capitolul I

Deşi în mulţi dintre voi, preaiubiţilor fraţi, sălăşluiesc o minte sănătoasă şi o credinţă nezdruncinată şi un suflet devotat, care nu este tulburat de povara morţii prezente, ba, dimpotrivă, precum o stâncă tare şi de neclintit, mai degrabă frânge atacurile învolburate ale lumii şi puternicele valuri ale veacului, iar ea însăşi – [credinţa] nu este nici doborâtă şi nici biruită de ispite, ci este încercată, totuşi observ în popor că sunt unii care, fie din cauza slăbiciunii sufletului, fie din puţinătatea credinţei, fie din pricina plăcerii vieţii lumeşti, fie din cauza slăbiciunii în faţa plăcerii trupeşti şi, ceea ce este mai grav, din cauza rătăcirii faţă de adevăr, nu reuşesc să stăruie cu tărie şi nici să-şi facă scut divin şi de neclintit inimii lor. Această împrejurare n-ar trebui să fie ascunsă, nici ţinută sub tăcere, în ciuda modestei noastre vrednicii, ci, cu deplină vigoare şi cu un cuvânt curajos, luat din învăţătura Domnului, trebuie să fie înfruntată laşitatea sufletului slab şi cel care a început să fie deja om al lui Dumnezeu şi al lui Hristos să poată fi considerat demn de Dumnezeu şi de Hristos.

Capitolul II

Căci, preaiubiţilor fraţi, cel care slujeşte ca ostaş lui Dumnezeu şi nădăjduieşte deja să fie aşezat în taberele cereşti, trebuie să se cunoască pe sine, ca să nu aibă nicio frică în faţa vijeliilor şi a furtunilor din lume şi nicio nelinişte, din moment ce Domnul a prezis că toate acestea vor veni, povăţuind prin cuvântul Său prevăzător, îndrumând şi învăţând şi pregătind şi întărind poporul Bisericii Lui pentru toată suferinţa lucrurilor ce vor veni.

El a prorocit şi a prezis că războaiele şi foametea şi cutremurele şi molimele vor apărea în fiecare loc. Şi, ca nu cumva să ne tulbure o teamă nouă şi neaşteptată de lucrurile care vin asupra noastră, a prezis că nenorocirile vor spori tot mai mult în vremurile din urmă.

Iată că lucrurile care au fost prezise s-au adeverit şi, când se întâmplă lucrurile prezise, urmează şi cele făgăduite, după cum însuşi Domnul promite şi spune: „Aşadar, când veţi vedea că se întâmplă aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Lc. 16:31).

Fraţilor preaiubiţi, împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Răsplata vieţii şi bucuria mântuirii eterne, liniştea veşnică şi stăpânirea paradisului nu demult pierdut se apropie, odată cu trecerea din această lume; iată, cele cereşti urmează celor pământeşti şi lucrurile veşnice urmează celor trecătoare.

Care este locul nostru între aceste temeri şi griji? Cine este temător şi trist între acestea, dacă nu cel căruia îi lipseşte credinţa şi nădejdea? Căci aceluia care nu doreşte să meargă către Hristos îi va fi frică de moarte. Nu doreşte să meargă către Hristos acela care nu crede că urmează să domnească împreună cu Hristos.

Capitolul III

Căci este scris: „Dreptul prin credinţă va fi viu” (Rom. 1: 17). Dacă eşti drept şi trăieşti prin credinţă şi crezi cu adevărat în Hristos, de ce tu, care vei fi cu Hristos şi eşti sigur de făgăduinţa Domnului, renunţi să te alături lui Hristos şi nu eşti bucuros să fii eliberat de diavol?

Simeon cel drept, care a fost drept cu adevărat şi care a păzit poruncile lui Dumnezeu cu credinţă deplină, atunci când, prin inspiraţie divină, îi fusese dat un răspuns că nu va muri înainte de a-L vedea pe Hristos şi după ce Hristos, copil fiind, a venit în templu cu mama [Sa], a cunoscut în Duh că S-a născut deja Hristos despre Care i se spusese şi a ştiut că va muri curând, odată ce Îl văzuse. Aşadar, bucuros pentru moartea sa apropiată şi sigur de chemarea ce urma să vină, a primit în braţele sale Pruncul şi, binecuvântând pe Dumnezeu, a strigat şi a zis: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, deoarece ochii mei au văzut mântuirea Ta” (Lc. 2: 29-30), desigur, arătând şi dovedind că noi, robii lui Dumnezeu, atunci avem pacea, când avem şi libertatea, atunci avem odihna, când, scoşi afară din furtunile lumii, căutăm limanul sălăşluirii şi al veşnicei izbăviri de primejdii, când, această moarte fiind înfrântă, mergem către nemurire. Căci aceea este adevărata pace, aceea este liniştea credinţei, aceea este încrederea nestrămutată, nezdruncinată şi neîntreruptă.

Capitolul IV

Pe de altă parte, ce altceva se petrece în lume decât [faptul că] se duce un război zilnic împotriva diavolului, că se dau lupte stăruitoare împotriva săgeţilor şi armelor lui?

Pentru noi este o înfruntare continuă şi grea cu lăcomia, cu desfrânarea, cu mânia, cu ambiţia, cu plăcerile trupeşti, cu încercările lumeşti, înconjurată din toate părţile de atacul diavolesc, mintea omului cu greu se împotriveşte singură, cu greu rezistă.

Dacă este înfrântă lăcomia, apare dorinţa; dacă este domolită dorinţa, urmează ambiţia; dacă este nesocotită ambiţia, îşi face apariţia mânia, se măreşte trufia, te atrage beţia, invidia destramă înţelegerea, gelozia rupe prietenia. Eşti constrâns să vorbeşti de rău ceea ce legea divină îţi interzice; eşti constrâns să juri pe ceea ce nu este îngăduit.

Capitolul V

Sufletul suferă zilnic din cauza atâtor prigoniri, inima este înconjurată de atâtea primejdii şi totuşi trebuie să se bucure dacă rămâne mult timp între armele diavolului, când ar trebui să râvnească şi să se zorească înspre Hristos, cu ajutorul unei morţi grabnice? Pentru a ne pregăti, El Însuşi ne învaţă, zicând: „Amin, amin vă spun vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, însă lumea se va bucura, voi vă veţi întrista, dar tristeţea voastră se va preface în bucurie” (In. 16: 20).

Cine nu doreşte să ocolească tristeţea? Cine nu se grăbeşte să găsească bucuria? Dar, când tristeţea noastră se schimbă în bucurie, Însuşi Domnul mărturiseşte din nou, zicând: „Iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura; şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In. 16: 22).

Aşadar, fiindcă a-L vedea pe Hristos înseamnă a te bucura şi bucuria noastră nu poate să existe fără a-L vedea pe Hristos, ce orbire a minţii sau ce nebunie este să iubeşti chinurile şi pedepsele şi lacrimile lumii şi să nu te grăbeşti mai curând către bucuria care nu-ţi va putea fi luată niciodată?

Capitolul VI

Se întâmplă însă acest lucru, fraţi preaiubiţi, fiindcă lipseşte credinţa, fiindcă nimeni nu crede că sunt adevărate cele pe care le făgăduieşte Dumnezeu, Care este adevărat, al Cărui cuvânt, pentru cei care cred, este veşnic şi statornic.

Dacă un om serios şi respectat ţi-ar promite ceva, de bună seamă ai avea încredere în cel care a promis şi nu ai crede că poţi fi înşelat sau furat de cel care ai şti că rămâne credincios cuvintelor şi faptelor sale.

Acum Dumnezeu vorbeşte cu tine; şi tu şovăi cu mintea ta neîncrezătoare! Dumnezeu îţi promite ţie, celui care te îndepărtezi de această lume, fericirea veşnică şi nemurirea, şi tu te mai îndoieşti!

Acest lucru înseamnă că nu-L cunoşti pe Dumnezeu întru totul. Acest lucru înseamnă a-L nemulţumi, prin păcatul necredinţei, pe Hristos, Domnul şi învăţătorul celor credincioşi. Acest lucru înseamnă ca, odată ce te afli în Biserică, să nu ai credinţă în locaşul credinţei.

Capitolul VII

Cât foloseşte să părăseşti această lume arată Însuşi Hristos, învăţătorul mântuirii şi smereniei noastre; pentru că ucenicii Săi erau trişti, deoarece spunea că în curând va pleca, Acesta a vorbit cu ei, zicând: „Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Eu merg la Tatăl” (In. 14:  28), desigur învăţând şi arătând cu har că trebuie mai mult să ne bucurăm decât să ne întristăm pentru cei care pleacă din această lume şi pe care-i iubim.

Pentru acest lucru, fericitul Apostol Pavel afirmă şi întăreşte în epistola sa: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos, iar a muri, un câştig (Flp. 1: 21), socotind un câştig negrăit de mare a nu fi prins în capcanele acestei lumi, a nu fi supus niciunui păcat şi niciunei patimi trupeşti, a fi eliberat de greutăţile constrângătoare şi a fi liber în faţa persecuţiilor diavoleşti şi izbăvit din gura înveninată a diavolului, a merge la chemarea lui Hristos spre bucuria mântuirii veşnice.

Capitolul VIII

Dar, cu toate acestea, pe unii îi tulbură faptul că această stare de boală îi cuprinde deopotrivă pe ai noştri şi pe păgâni; ca şi cum creştinul s-ar încrede în faptul că, nevătămat în atingerea cu răul, poate să se bucure fericit de lume şi, neîndurând aici toate vitregiile, poate să se păstreze pentru bucuria viitoare. Pe unii îi tulbură faptul că această moarte ne este comună nouă şi celorlalţi. Căci, în această lume, ce nu ne este comun nouă şi celorlalţi, de vreme ce de-acum înainte avem în comun acest trup, după legea celei dintâi naşteri? Atât timp cât suntem în această lume, suntem uniţi în mod egal cu neamul omenesc, însă suntem separaţi în Duh. Aşadar, până când acest trup supus stricăciunii nu îmbracă nestricăciunea şi acest trup muritor nu primeşte nemurirea şi Hristos nu ne călăuzeşte la Dumnezeu-Tatăl, oricare sunt [neajunsurile] trupului, pe toate le avem în comun cu neamul omenesc.

La fel, când pământul este lipsit de rod, foamea nu face deosebire. La fel, atunci când vreun oraş a fost asediat de vrăjmaşi, robia îi loveşte pe toţi deopotrivă. Şi când cerul senin alungă ploaia, seceta este una pentru toţi. Şi, atunci când stânci colţuroase fac să naufragieze o navă, naufragiul este comun tuturor, fără excepţie. Şi durerea de ochi, accesul de febră şi slăbiciunea tuturor membrelor ne sunt comune cu ale celorlalţi, atât timp cât acelaşi trup ne ţine în viaţă.

Capitolul IX

Şi mai mult de atât, creştinul ar cunoaşte şi ar preţui în ce temei şi în ce lege să creadă, va şti cu cât va trebui să îndure mai mult decât ceilalţi în lume, de vreme ce trebuie să lupte mai mult cu atacurile diavolului.

Sfânta Scriptură ne învaţă şi ne avertizează, zicând: „Fiule, căutând slujirea lui Dumnezeu, rămâi în dreptate şi cu teamă şi pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări” (Sir. 2: 1). Şi mai departe: „Să ai curaj în durere şi să ai răbdare când eşti umilit, fiindcă aurul şi argintul se încearcă în foc, câtă vreme oamenii cei bineplăcuţi, în focul umilinţei” (Sir. 2: 4-5).

Capitolul X

Astfel, după întâmplări nenorocite, după moartea fiilor, lovit grav şi de răni şi de viermi, Iov nu a fost învins, ci pus la încercare. Acesta, în încercări şi suferinţe dovedind răbdarea unui suflet cu adevărat credincios, a spus: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol voi coborî în mormânt. Domnul a dat şi Domnul a luat; precum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1: 21). Şi, în vreme ce până şi soţia, cu glas plângător şi răzvrătit, din pricina durerii de neîndurat l-a întărâtat să spună ceva împotriva lui Dumnezeu, el a răspuns şi a zis: „Ai vorbit ca una dintre femeile fără minte. Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, de ce nu le vom răbda şi pe cele rele?” (Iov 2: 10).

În toate câte le-a trăit, Iov nu a păcătuit niciodată în faţa Domnului prin cuvintele sale. Astfel, Domnul Dumnezeu îi oferă o mărturie, zicând: „L-ai văzut pe fiul meu, Iov? Căci nu e niciunul ca El pe pământ, este un om care nu se plânge niciodată, un adevărat cinstitor al lui Dumnezeu” (Iov 1: 8).

Şi Tobit, după lucrări măreţe, după multe şi glorioase laude aduse bunătăţii sale, după ce a îndurat lipsa vederii, temându-se şi binecuvântând pe Dumnezeu în încercările sale, a crescut în laudă prin suferinţă. Pe acesta chiar şi soţia sa încerca să-l stârnească zicând: „Unde este dreptatea ta? Iată ce pătimeşti!” însă el, neclintit şi tare în frica de Dumnezeu şi înarmat cu credinţa religiei sale spre a îndura întreaga suferinţă, nu a cedat în durere ispitei soţiei necugetate, ci, mai mult, a dobândit în faţa lui Dumnezeu o mai mare vrednicie prin marea sa răbdare.

Mai târziu, arhanghelul Rafael l-a lăudat şi a zis: „Este un lucru demn de cinste să descoperi şi să crezi în lucrarea lui Dumnezeu. Deoarece, atunci când tu şi Sara, nora ta, vă rugaţi, eu am înfăţişat pomenirea rugăciunilor voastre în faţa slavei lui Dumnezeu. Şi, deoarece tu, în smerenia ta, îngropi morţii şi fiindcă nu ai şovăit să te ridici şi să laşi prânzul tău şi te-ai dus şi ai îngropat mortul, am fost trimis să te încerc şi din nou Dumnezeu m-a trimis ca să te îngrijesc pe tine şi pe Sara, nora ta. Căci eu sunt Rafael, unul dintre cei şapte îngeri sfinţi care ne aflăm în faţa lui Dumnezeu şi sălăşluim înaintea slavei Sale” (Tobit 2: 14).

Capitolul XI

Cei drepţi au avut dintotdeauna această neclintire în faţa răului. Apostolii au păstrat, după legea Domnului, această rânduială de a nu cârti în faţa greutăţilor, ci de a accepta cu putere şi răbdare ceea ce primim în lume; fiindcă poporul iudeilor s-a arătat nemulţumit din această pricină până într-atât, că a vorbit deseori împotriva lui Dumnezeu, după cum afirmă Domnul Dumnezeu în Cartea Numerilor, zicând: „Să înceteze murmurul lor împotriva Mea şi nu vor muri” (Num. 17: 10).

Nu trebuie să murmurăm în încercări, preaiubiţilor fraţi, ci trebuie să îndurăm cu răbdare şi curaj orice se întâmplă, deoarece este scris: „Jertfa [plăcută] lui Dumnezeu este duhul înfrânt; Dumnezeu nu dispreţuieşte inima înfrântă şi umilită” (Ps. 50: 17); chiar şi în Deuteronom, Duhul Sfânt sfătuieşte prin Moise şi spune: „Domnul Dumnezeul Tău te va înţelepţi şi te va face să guşti foamea şi ţi Se va arăta în inima ta dacă vei păzi bine poruncile Lui sau nu” (Deut. 8: 2). Şi din nou: „Domnul Dumnezeul vostru vă încearcă pentru a şti dacă îl iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru” (Deut. 13: 4).

Capitolul XII

Astfel, lui Dumnezeu I-a plăcut Avraam, cel care, ca să-I fie lui Dumnezeu bineplăcut, nu s-a temut nici să renunţe la fiul său, nici nu a refuzat să săvârşească o ucidere. Tu, care nu poţi nici în numele legii şi nici din cauza condiţiei de muritorsă-ţi pierzi fiul, ce ai face dacă ţi s-ar porunci să-ţi jertfeşti fiul?

Frica de Dumnezeu şi credinţa trebuie să te pregătească pentru orice. Chiar dacă ar însemna pierderea avuţiilor tale, chiar dacă ar însemna continua şi sângerânda durere a membrelor tale, datorată unor boli groaznice, despărţirea tristă şi dureroasă de soţie, de copii şi de prietenii care te părăsesc, acestea să nu fie pentru tine pricini de sminteală, ci de lupte; nici să te slăbească sau să-ţi frângă credinţa creştină, ci mai degrabă să scoată la iveală curajul în luptă, deoarece fiecare nedreptate a relelor prezente trebuie să fie dispreţuită prin încrederea în bunurile viitoare.

Dacă n-ar fi fost lupta mai întâi, n-ar fi putut exista victorie: când în înfruntarea luptei este victorioasă, atunci le este dată şi coroana învingătorilor.

Cârmaciul unei corăbii se cunoaşte în furtună, soldatul este dovedit în vremea asediului. Provocarea este ridicolă când nu există pericol, înfruntarea în încercări este proba adevărului.

Un copac care este răsădit cu rădăcină adâncă nu este mişcat de vânturile năvalnice şi o corabie care este construită cu îmbinări solide este lovită de valuri, dar nu este nimicită; şi, când grânele sunt treierate în arie, grăuntele puternice şi rezistente înfruntă vânturile, paiele goale sunt smulse, fiind purtate de vânt.

Capitolul XIII

Astfel, şi Apostolul Pavel, după naufragii, după biciuiri, după multe şi grele suferinţe trupeşti, afirmă că nu a fost chinuit, ci a fost curăţit de încercări, aşa încât, în timp ce era chinuit mai tare, era încercat mai puternic: „Mi-a fost dat”, zice, „un ghimpe în trupul meu, un înger al Satanei, care să mă pălmuiască, ca eu să nu mă mândresc. Din această pricină, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l alunge de la mine şi El mi-a zis: «Harul Meu îţi ajunge, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune»” (2Cor. 12: 7-9).

Aşadar, când încep boala şi slăbiciunea trupească şi vreo neputinţă, atunci virtutea noastră se desăvârşeşte, atunci credinţa, dacă stăruie în timpul încercării, este încoronată, după cum este scris: „Cuptorul probează vasele de lut ars şi încercarea îi căleşte pe oamenii drepţi” (Sir. 27: 5).

Astfel, [deosebirea] dintre noi şi ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, este aceasta: aceia se plâng în încercări şi li se împotrivesc, [iar] pe noi încercările nu ne îndepărtează de adevărul virtuţii şi al credinţei, ci ne dau tărie în suferinţă.

Capitolul XIV

Acum pântecele destrămat de suferinţabolii sleieşte puterile trupului, iar focul iscat în rănile din gâtlej se revarsă clocotind până-n măduva oaselor; măruntaiele sunt răscolite, printr-o vomare continuă, ochii sunt aprinşi de apăsarea sângelui; din cauza vreunei contaminări cu o boală infecţioasă, sunt amputate fie picioarele, fie alte părţi ale trupului; prin stricăciunile şi vătămările trupurilor provocate de lâncezeală se încetineşte pasul sau se pierde auzul sau se întunecă vederea. Toate acestea slujesc drept învăţătură a credinţei. Cât de mare este forţa spiritului în lupta împotriva atâtor atacuri ale suferinţei şi [împotriva] morţii pustiitoare prin virtuţile unui suflet nezdruncinat! Câtă forţă sufletească în a sta drept printre ruinele neamului omenesc şi a nu zace prăbuşit alături de aceia care nu au credinţă în Dumnezeu!

Trebuie mai degrabă să ne felicităm şi să îmbrăţişăm darurile prezente, fiindcă, atâta vreme cât noi ne afirmăm cu tărie credinţa şi, suferind pentru Hristos, mergem pe calea îngustă a Lui, vom primi răsplata acestei vieţi întru credinţă, El însuşi fiind Judecător.

Desigur, să se teamă să moară acela care, nefiind renăscut din apă şi Duh, este dus către focurile gheenei. Să se teamă să moară acela care nu este socotit demn de crucea şi patima lui Hristos. Să se teamă să moară cel care va trece de la această moarte la cea de-a doua. Să se teamă să moară acela care, plecând din lume, va fi chinuit de focul veşnic prin pedepse nesfârşite. Să se teamă să moară cel căruia îi este dată această amânare mai mult timp, încât să-i fie prelungite în acest răstimp munci chinuitoare şi tânguiri.

Capitolul XV

Mulţi dintre ai noştri mor printr-o astfel de moarte, adică mulţi dintre ai noştri sunt eliberaţi de această lume. După cum pentru evrei şi pentru păgâni şi pentru duşmanii lui Hristos această moarte este o nenorocire, tot astfel pentru robii lui Dumnezeu înseamnă calea de mântuire.

Faptul că cei drepţi mor împreună cu cei nedrepţi, fără nicio deosebire între felurile de oameni, nu înseamnă că moartea este la fel pentru cei buni şi pentru cei răi: drepţii sunt chemaţi la loc de odihnă, nedrepţii sunt trimişi către pedeapsă; celor credincioşi le este dăruită de îndată mântuirea veşnică, iar celor necredincioşi, pedeapsa veşnică. Suntem indiferenţi şi nerecunoscători, preaiubiţilor fraţi, în faţa darurilor divine şi nu preţuim ceea ce ni se oferă.

Iată ies fecioarele înţelepte în pace, cu slava lor, netemându-se de ameninţările Antihristului şi de stricăciuni şi de lupanare; tinerii ocolesc primejdia vârstei alunecoase şi ajung în chip fericit la răsplata dată de înfrânare şi neprihănire; femeile nobile nu se mai tem de torturi, de frica persecuţiei, de violenţă şi uneltele călăului, evitându-le astfel printr-o moarte grabnică.

Fricoşii sunt mistuiţi de spaima clipei morţii, cei slabi sunt întăriţi, laşii sunt încurajaţi, fugarii sunt siliţi să se întoarcă, păgânii sunt constrânşi să creadă, generaţia veche a credincioşilor este chemată la odihnă, marea oaste cea nouă este adunată în front cu o şi mai mare vigoare, ca să lupte fără teama de moarte atunci când începe bătălia, [teamă] care apare în luptă în clipa morţii.

Capitolul XVI

În plus, preaiubiţilor fraţi, ce este această moarte, cât de însemnată este, cât de importantă, cât de necesară este această boală şi molimă, care pare înspăimântătoare şi funestă, să le cerceteze simţul de dreptate al fiecăruia şi cugetele neamului omenesc, pentru a vedea dacă cei sănătoşi îi îngrijesc pe cei bolnavi, dacă rudeniile îi iubesc cu evlavie pe cei apropiaţi, dacă stăpânii au milă pentru slujitorii lor bolnavi, dacă medicii nu-i abandonează pe bolnavii rugători, dacă cei cruzi îşi stăpânesc violenţa, dacă avarii îşi înfrânează dorinţa veşnic mistuitoare a lăcomiei lor nemărginite chiar prin teama de moarte, dacă cei trufaşi îşi pleacă capul, dacă cei ticăloşi îşi domolesc neruşinarea, dacă bogaţii, murindu-le cineva drag, dăruiesc ceva şi măcar în acest chip fac daruri pentru că sunt sortiţi a muri fără moştenitori.

Deşi această molimă nu a adus nici un alt bine, a adus totuşi un câştig creştinilor şi slujitorilor lui Dumnezeu, pentru că, în timp ce am învăţat să nu ne temem de moarte, am început să dorim bucuroşi martiriul.

Acestea sunt pentru noi pregătiri, şi nu funeralii. Dau sufletului slava statorniciei, ne pregătesc pentru cunună prin dispreţuirea morţii.

Capitolul XVII

Dar cineva poate să se opună şi să spună: în vremea molimei de faţă, mă întristează faptul că eu, care fusesem pregătit pentru mărturisirea credinţei şi care m-am afierosit în întregime pentru îndurarea pătimirilor de tot sufletul şi cu întreaga mea putere, sunt lipsit de martiriul meu, de vreme ce mor mai înainte de acesta.

În primul rând, martiriul nu stă în puterea ta, ci în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici nu poţi spune că ai pierdut ceea ce nu ştii dacă ai meritat să primeşti sau nu. Apoi, pe lângă asta, Dumnezeu, scrutătorul şi cunoscătorul sufletului şi al inimii şi al celor ascunse, te vede şi te laudă şi te aprobă şi El, Care vede că virtutea ta este pregătită, îţi va da o răsplată pentru ea.

Oare Cain, când i-a adus darul lui Dumnezeu, nu îl ucisese deja pe fratele său (Fac. 4: 5)? Şi totuşi Dumnezeu, preştiind fratricidul zămislit în mintea sa, a prevăzut condamnarea lui.

Precum în acea împrejurare au fost prevestite de un Dumnezeu preştiutor gândul necurat şi răul gândit, aşa şi în robii lui Dumnezeu care sunt hotărâţi să rămână statornici în mărturisire şi au martiriul zămislit în cuget, o asemenea intenţie îndreptată către bine este răsplătită de Dumnezeu Judecătorul.

Una este să îi lipsească unui martir curajul, şi altceva-i ca pentru curaj să fii lipsit de martiriu.

Aşa cum Domnul te găseşte atunci când te cheamă, la fel te şi judecă, de vreme ce El Însuşi confirmă şi zice: „Toate Bisericile să ştie că Eu sunt Acela care scrutează rărunchii şi inimile” (Apoc. 2: 23).

Căci Dumnezeu nu cere sângele nostru, ci credinţa noastră o cere. Căci nici Avraam, nici Isaac, nici Iacob nu au fost ucişi, şi totuşi au meritat să fie cinstiţi ca primii între patriarhi pentru virtuţile credinţei şi ale dreptăţii; la sărbătoarea acestora este chemat oricine este găsit credincios, drept şi demn de laudă.

Capitolul XVIII

Este necesar să ne amintim că noi nu trebuie să împlinim voinţa noastră, ci pe a lui Dumnezeu, după cum Domnul ne-a poruncit să cerem în fiecare zi. Cât este de greşit şi de absurd să nu ne supunem de îndată la porunca voinţei Sale, câtă vreme cerem să se facă voia Lui, iar Dumnezeu Însuşi ne cheamă şi ne duce afară din această lume!

Ne luptăm şi ne împotrivim şi, ca slujitori statornici, suntem duşi în faţa Domnului cu tristeţe şi durere, plecăm smulşi din lumea aceasta cu forţa, nu din supunere faţă de voinţa Sa; şi vrem să fim onoraţi de către El cu răsplăţi cereşti mergând la El fără de voie.

Aşadar, de ce ne rugăm şi cerem să sosească împărăţia cerurilor, dacă ne încântă robia pământească? De ce neîncetat, cu rugăciuni continue, cerem şi implorăm să grăbească ziua împărăţiei, dacă mai mari dorinţe şi mai puternice rugăminţi sunt cele de a sluji mai degrabă diavolului aici [pe pământ] decât de a domni cu Hristos?

Capitolul XIX

În sfârşit, pentru ca mai limpede să se desluşească semnele Providenţei divine şi faptul că Domnul, preştiutor al celor viitoare, Se îngrijeşte de adevărata mântuire [a poporului] Său, s-au petrecut următoarele. Când unul dintre colegii şi fraţii noştri preoţi, vlăguit de molimă şi îngrijorat de apropierea morţii, se ruga pentru o păsuire pentru sine, s-a aşezat lângă cel care se ruga şi un tânăr aflat aproape în clipa morţii, vrednic de cinstire prin demnitate şi măreţie, înalt de statură şi luminos la chip şi pe care, deşi stătea în apropierea lui, privirea umană abia reuşea să-l privească cu ochi pământeşti. Doar cel care urma să plece din lume putea să observe o astfel de fiinţă. Şi acela, nu fără o anumită indignare a sufletului şi a glasului, l-a dojenit şi a zis: „Vă temeţi să suferiţi, nu vreţi să plecaţi, ce să fac cu voi?”

Este glasul celui care mustră şi al celui care atenţionează că omul îngrijorat de persecuţie şi încredinţat de chemarea [dumnezeiască] nu acceptă dorinţa prezentă, ci se gândeşte la viitor.

Fratele şi împreună slujitorul nostru care urma să moară a înţeles ce să spună celorlalţi. Cel care urma să moară pentru aceasta a auzit, ca să mărturisească. Acela a auzit nu pentru sine, ci pentru noi. Căci ce ar putea să înveţe pentru el însuşi când era deja în pragul plecării?

Fără îndoială, a învăţat acest lucru pentru noi, cei care rămânem, astfel încât, atunci când aflăm că un preot a fost mustrat deoarece căuta o amânare, să recunoaştem ceea ce este de folos pentru noi toţi.

Capitolul XX

Nouă şi chiar mie însumi, cel din urmă şi cel neînsemnat, cât de des ne-a fost descoperit, cât de des şi de desluşit ne-a fost înfăţişat de către harul dumnezeiesc, spre a da mărturie cu sârguinţă şi spre a face cunoscut în chip public că fraţii noştri care sunt eliberaţi din această lume la chemarea Domnului nu trebuie jeliţi, căci ştim că ei nu sunt pierduţi, ci doar trimişi înainte; că, plecând de lângă noi, ei stau înaintea noastră ca nişte călători, după cum obişnuiesc corăbierii; căci ei ar trebui doriţi, şi nu jeliţi; căci hainele negre n-ar trebui să le purtăm aici, când ei şi-au luat deja veşminte albe acolo; că acest prilej n-ar trebui dat păgânilor, fiindcă pe bună dreptate ne învinuiesc că noi îi jelim pe aceia care, spunem noi, trăiesc întru Domnul ca şi cum ar fi morţi şi pierduţi şi că nu dovedim prin mărturia inimii credinţa pe care o mărturisim prin cuvânt.

Suntem înşelători ai speranţei şi ai credinţei noastre; ceea ce spunem pare să fie prefăcut, născocit, neadevărat. Nu avem niciun câştig să lăudăm virtutea prin cuvintele noastre şi să nimicim adevărul prin faptele noastre.

Capitolul XXI

Astfel, Apostolul Pavel îi ruşinează şi dojeneşte şi învinovăţeşte pe toţi cei care se întristează la plecarea celor dragi: „Nu doresc”, zice, „să fiţi neştiutori, fraţilor, în privinţa celor adormiţi, ca să nu vă îndureraţi precum ceilalţi care nu au nădejde. Căci, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot astfel şi pe cei care au adormit în Iisus, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El” (1Tes. 4: 13-14). El spune că aceia care nu au nădejde sunt îndureraţi la plecarea celor dragi.

În schimb noi, cei care trăim în nădejde şi credem în Dumnezeu şi suntem încredinţaţi că Hristos a suferit pentru noi şi că a înviat, rămânând în Hristos şi înviind prin El şi în El, de ce suntem noi înşine nedoritori să plecăm din această viaţă sau jelim şi ne mâhnim pentru prietenii noştri plecaţi ca şi cum ar fi morţi? Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne mângâie şi ne spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, deşi moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci” (In. 11: 25-26).

De credem în Hristos, dacă avem încredere în cuvintele şi făgăduinţele Lui de a nu muri în veci, să venim cu linişte şi cu credinţă la El, cu Care vom birui şi vom stăpâni de-a pururea!

Capitolul XXII

Fiindcă, atunci când murim, trecem spre veşnicie prin moarte; nici viaţa veşnică nu poate fi dobândită dacă nu ne e dat să plecăm din aceasta [de aici]. Moartea nu este un sfârşit, ci o trecere şi un pas spre veşnicie, după ce drumul vremelnic s-a încheiat.

Cine nu doreşte să se grăbească către locuri mai bune? Cine nu râvneşte să fie preschimbat şi reînnoit întru asemănarea lui Hristos şi să ajungă mai repede la demnitatea slavei cereşti, de vreme ce Apostolul Pavel povăţuieşte şi spune: „Însă locuinţa noastră este în cer, acolo unde îl aşteptăm pe Domnul Iisus Hristos, Cel care va preface trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale” (Flp. 3:20-21).

Şi Domnul Hristos făgăduieşte că vom fi astfel atunci când vom fi cu El şi când vom trăi cu El în sălaşurile veşnice şi ne vom bucura în împărăţia cerească.

El Se roagă Tatălui pentru noi, spunând: „Tată, vreau ca aceia pe care Mi i-ai încredinţat să fie şi ei cu Mine unde voi fi Eu şi să vadă slava pe care Mi-ai dat-o înainte ca lumea să se facă” (In. 17: 24).

Cel care urmează să ajungă la tronul lui Hristos, la slava împărăţiei cereşti, nu trebuie nici să plângă, nici să jelească, ci mai degrabă, potrivit făgăduinţei Domnului şi credinţei adevărate, să se bucure prin aceasta de plecarea şi de trecerea lui.

Capitolul XXIII

Astfel, mai mult chiar, aflăm că Enoh, cel care i-a plăcut lui Dumnezeu, a fost înălţat şi el, precum se mărturiseşte în Facere şi spune Sfânta Scriptură: „Şi Enoh i-a plăcut lui Dumnezeu şi după aceea el n-a fost de găsit, căci Dumnezeu l-a mutat la El” (Fac. 5: 24).

S-a întâmplat acest lucru pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu şi a meritat să fie mutat din această molimă a lumii. Ba mai mult, Sfântul Duh ne învaţă prin Solomon că aceia care Îl mulţumesc pe Dumnezeu sunt luaţi de aici mai devreme şi mai curând, ca nu cumva, în timp ce zăbovesc mai mult în această lume, să fie atinşi de murdăriile lumii. „A fost răpit”, zice, „pentru ca răutatea să nu schimbe mintea sa […]. Căci sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu; de aceea S-a grăbit El să-l scoată din mijlocul nedreptăţii” (Înț. Sol.4: 11-14).

Aşa şi în Psalmi, sufletul credincios faţă de Dumnezeul lui prin credinţa cea duhovnicească se grăbeşte la Domnul, spunând: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Dumnezeule al puterilor! Sufletul meu râvneşte şi se grăbeşte către sălaşurile lui Dumnezeu!” (Ps. 83: 1-2).

Capitolul XXIV

Acela pe care lumea îl ocroteşte, pe care viaţa, măgulindu-l şi amăgindu-l, îl cheamă prin ispite la desfătarea lumească îşi doreşte să rămână multă vreme în această lume.

Mai departe, când lumea îl urăşte pe creştin, de ce o iubeşti pe cea care te urăşte şi de ce nu îl urmezi mai curând pe Hristos, Cel Care te-a şi mântuit şi te şi iubeşte?

În epistola sa, Ioan strigă şi spune şi ne sfătuieşte să nu urmăm dorinţele trupeşti şi să nu iubim lumea: „Nu iubiţi lumea şi nici lucrurile care sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; căci tot ce este în lume, [adică] pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din pofta lumii. Şi lumea va trece, la fel şi pofta ei, însă cel care va face voia lui Dumnezeu dăinuie de-a pururea, precum şi Dumnezeu rămâne de-a pururea” (1In. 2: 15-17).

Mai degrabă, preaiubiţilor fraţi, cu o minte curată, cu o credinţă nezdruncinată, cu o virtute puternică, să fim pregătiţi pentru orice voie a lui Dumnezeu, să ne gândim la veşnicia care urmează, lăsând la o parte frica de moarte! Prin aceasta să ne dovedim nouă înşine că suntem ceea ce credem: fiindcă nu jelim la plecarea celor dragi nouă; iar atunci când va sosi ziua propriei chemări la judecată, să venim fără întârziere şi fără împotrivire la Dumnezeu, când El Însuşi ne va chema.

Capitolul XXV

De vreme ce robii lui Dumnezeu ar trebui să facă mereu aceasta, şi acum mai cu seamă trebuie să împlinească acestea; pentru că acum lumea se năruie şi asupra ei se năpustesc furtunile relelor nelegiuite; pentru că noi, cei care vedem că au început lucruri primejdioase şi ştim că şi alte multe lucruri mai primejdioase sunt aproape, putem să socotim acest lucru drept cel mai mare folos dacă plecăm de aici cât mai repede.

Dacă în locuinţa ta pereţii se clatină de vechime, acoperişurile se clatină deasupra, casa, acum îmbătrânită şi ponosită, ar fi ameninţată de o distrugere iminentă, prăbuşindu-se din cauza vechimii zidurilor, oare n-ai pleca de acolo cu toată repeziciunea? Dacă, în timp ce călătoreşti pe corabie, o furtună crâncenă şi tumultuoasă, cu valuri care se ridică nemilos, prezice un naufragiu iminent, oare nu te-ai grăbi să te îndrepţi către port?

Iată, lumea se clatină, se destramă şi-şi dovedeşte năruirea nu prin vechimea prezentă a lucrurilor, ci fiindcă se sfârşeşte. Şi tu nu-I mulţumeşti lui Dumnezeu? Nu te feliciţi pe tine însuţi fiindcă, retras printr-o plecare mai timpurie, te izbăveşti de urgiile şi naufragiile şi nenorocirile de neocolit?

Capitolul XXVI

Trebuie să chibzuim, preaiubiţilor fraţi, şi să ne reamintim de îndată că noi am renunţat la lume şi că ne găsim deocamdată aici ca oaspeţi şi pelerini.

Să îmbrăţişăm ziua care ne trimite pe fiecare dintre noi la casa lui, care, răpindu-ne de aici şi eliberându-ne de legăturile lumii, ne redă Raiului şi împărăţiei. Cine nu s-ar grăbi să se întoarcă în patrie, aflându-se în exil? Cine nu şi-ar dori cu ardoare un vânt prielnic, grăbindu-se să navigheze spre ai săi, ca să-i poată îmbrăţişa mai repede pe cei dragi?

Socotim Raiul patria noastră, am început deja să-i vedem pe patriarhi ca pe părinţii noştri.

De ce nu ne grăbim şi nu alergăm să ne putem vedea patria, să-i putem saluta pe părinţi? Ne aşteaptă acolo mulţi dintre cei dragi, un număr mare de părinţi, fraţi, copii, şi o mulţime numeroasă ne doreşte, sigură deja de propria mântuire şi încă îngrijorată de a noastră. La vederea şi îmbrăţişarea lor, câtă bucurie va fi, atât pentru ei, cât şi pentru noi! Ce desfătare va fi acolo, în împărăţia cerurilor, fără teama de moarte, şi câtă nemărginită şi mereu dăinuitoare fericire va fi în a duce o viaţă veşnică!

Acolo sus e slăvitul cor al apostolilor, acolo mulţimea profeţilor care se bucură, acolo ceata nenumărată a mucenicilor, încoronată pentru victoria luptei şi a patimii lor; acolo triumfă fecioarele care înving pofta cărnii şi a trupului prin puterea înfrânării lor; acolo sunt răsplătiţi oamenii milostivi, care, prin hrănirea şi sprijinirea săracilor, au făcut fapte de dreptate; acolo sunt cei care, păstrând poruncile Domnului, şi-au mutat avuţiile pământeşti în vistieriile cereşti. Către aceştia, fraţi preaiubiţi, să ne grăbim cu o dorinţă înfocată, ca să aşteptăm cu nerăbdare să fim curând cu ei şi să venim repede la Hristos!

[Fie ca] Dumnezeu să binecuvânteze această dorinţă a noastră, fie ca Domnul Hristos să cerceteze acest gând al minţii şi credinţei noastre, El, Care va dărui mai mari răsplăţi ale slavei Lui acelora care L-au dorit mai mult!

(din cartea Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre condiția muritoare a omului, traducere,  introducere de Adina Roșu, în vol. 7 din seria „Credința Ortodoxă”, editura Basilica)

Translate page >>
7
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x