Așa cum am scris în prima săptămână a Postului, s-au statornicit prin tradiție unele rânduieli aparte cu postire mai severă și participare mai intensă la slujbele bisericești la începutul și încheierea Postului Mare. Îndeosebi în împrejurările de astăzi de izolare forțată, încercăm să facem unele recomandări duhovnicești de nevoință.
În primul rând, Săptămâna aceasta a Patimilor este o perioadă de luptă mai încordată cu patimile noastre, pentru vindecarea cărora S-a răstignit Însuși Hristos, după cum se cântă: „Cu patima Ta din patimi ne-ai liberat”. Aceasta presupune înfrânare de la lucruri deșarte, dar în mod deosebit de la păcate și bineînțeles că post, rugăciune, lectură din Sfânta Scriptură și alți Părinți duhovnicești și tăcere.
În ce privește postirea, tipicul prevede o rânduială asemănătoare cu prima săptămână de Post: mâncare miercuri (luni și marți cei care nu pot ține atâtea zile fără hrană, dar mai spre seară și alimente simple, uscate, fără ulei, după puterea și sănătatea fiecăruia), joi două mese cu ulei, Vinerea Mare se ajunează total (cine poate), iar sâmbătă se mănâncă atât cât să poată rezista fiecare la slujba Învierii.
Deniile ar putea fi suplinite nu atât prin ascultarea lor la televizor, cât prin citirea Acatistului Sfintei Cruci sau al Patimilor sau al Maicii Domnului. Poate că deniile de joi și vineri (a celor 12 Evanghelii și a Prohodului) sunt mai greu de înlocuit. Este mai greu să tragi un folos din rugăciuni transmise în direct, dar fiecare are măsuri duhovnicești diferite.
Este important ca în aceste zile să fie rememorate faptele și mai ales Patimile lui Hristos citind Sfintele Evanghelii. În fiecare familie este folositor să fie citite cu voce tare pasaje din Evanghelii. Spre exemplu, luni ar fi potrivit cap. 5 din Evanghelia după Matei (cu fericirile), marți cap. 7 din aceeași Evanghelie (o serie de pilde despre împărăția cerurilor), miercuri cap. 24 (despre semnele celei de a doua Veniri), joi cap. 13-19 (Patimile, Răstignirea și învățăturile de final date apostolilor) sau toate cele 12 Evanghelii care se citesc în mod normal la denii. Pe lângă acestea, sunt bine-venite și alte texte patristice despre Crucea purtată de Mântuitorul pentru păcatele noastre, dar și despre alte învățături folositoare.
Această situație de alungare din biserici ne poate face să simțim mai bine pe propria piele atât prigonirea lui Hristos, cât și minunea și puterea Învierii Lui. Nu lumânările, ouăle, carnea și odihna ne dau gustul Paștilor, cât a fi alături de suferința Domnului nostru, luptând și noi cu patimile dinăuntru și cu ispitele care vin din partea lumii.
Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
