Ce să facem cu Institutul Elie Wiesel (I.N.S.H.R.-E.W.)?

La împlinirea unui secol de la naşterea Sfântului Valeriu Gafencu şi în apropierea sărbătoririi plecării sale la Domnul, senatorul Sorin Lavric (A.U.R.) a oferit următoarea declaraţie politică în plenul Senatului României, moment care, pentru cei care avem adâncă evlavie faţă de Sfântul Închisorilor, reprezintă o deosebită însemnătate simbolică şi rar astfel de prilej de bucurie:

Sursă: Facebook – Senator Sorin Lavric

Faţă de această declaraţie a domnului senator Sorin Lavric, Institutul Elie Wiesel a emis un comunicat de presă, pe care îl reluăm integral, după care voi adăuga câteva consideraţii cu privire la reacţia INSHR-EW, pe care o găsesc a fi (1) deplasată şi (2) jignitoare.

Până să ajung la chestiunea de fond, voi sublinia două carenţe grave:

– reprezintă un comunicat oficial al unei instituţii publice, aflată în subordinea prim-ministrului, care combate, politic, declaraţia unui parlamentar român, poruncind că „asemenea opinii trebuie să înceteze”;

– comnicatul se justifică prin colportarea voită de minciuni: Valeriu Gafencu „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”.

Deplasată?

Atribuţiile institutului şi obiectul său de activitate sunt prevăzute expres de dispoziţiile HG nr. 902/2005 şi niciuna dintre aceste prevederi nu permite „Serviciului Administrativ Comunicare” să pretindă încetarea declaraţiilor publice, cu atât mai mult a celor emise de parlamentari de la pupitrul plenului.

Facem precizarea că opiniile politice exprimate de parlamentarii români sunt, potrivit normei constituţionale, protejate inclusiv juridic şi nu pot face obiectul unor presiuni vizând conţinutul acestora, ce ţine de aprecierea celui învestit în funcţia de demnitate publică. Respectarea Constituţiei este datorată atât în spirit cât şi în literă, mai ales de funcţionarii publici.

Opiniile exprimate de parlamentari pot fi contrazise, combătute cu argumente, de cetăţeni sau de către alţi actori politici, dar nu pot fi cenzurate, nu se poate solicita încetarea acestora, întrucât sunt emise de un reprezentant al poporului, al puterii legislative. Oricare angajat al institutului poate, în nume propriu şi în limitele codului etic al instituţiei să o facă, dar nu instituţia însăşi.

Cu siguranţă un institut, parte componentă a puterii executive, înfiinţat în baza legislaţiei care reglementează înfiinţarea de instituţii culturale, nu are căderea să formuleze, în aceşti termeni, astfel de solicitări. Sub acest aspect, comunicatul are un caracter deplasat, este emis în afara atribuţiilor legale şi reprezintă o uzurpare a funcţiunii publice a institutului de către persoanele acolo angajate, fiind folosit pentru avansarea unor interese personale sau de grup, care nu privesc obiectul de activitate al institutului.

Jignitoare?

A doua problemă este aceea că acest comunicat, emis de o instituţie publică, este o minciună intenţionată, de unde derivă caracterul jignitor al comunicatului, pe care îl reclam în acest articol.

Prima minciună se referă la chiar titlul comunicatului: „Mișcarea Legionară omagiată în Senatul României!”. După cum se poate lesne observa, omagiul adus de domnul senator Sorin Lavric nu vizează sub nicio formă Mişcarea Legionară, ci se referă la Sfântul Valeriu Gafencu. Chiar dacă Valeriu Gafencu ar fi fost Căpitanul Mişcării Legionare, rigoarea exprimării publice, mai ales atunci când se pretinde cenzurarea unui parlamentar, impunea o contextualizare corectă şi precisă, exprimată cu grija şi cu scrupulozitatea unui for aşa zis „ştiinţific”.

A doua minciună flagrantă se referă la următoarea frază: „a incitat cu pistolul în mână, elevi din liceele ieșene să se alăture tentativei de lovitură de stat”. „Pistolul în mână” reprezintă un element de ficţiune literară care nu are ce căuta într-un comunicat care cere cenzurarea unui senator român.  Apoi, dincolo de absurdul total al tezei despre elevi, din municipiul Iaşi, instigaţi a participa la o lovitură de stat prezumat dată în Bucureşti, partea cu „lovitura de stat” este reprezentativă şi grăitoare pentru modalitatea cu adevărat „creativă” în care acest institut pretinde că studiază istoria românilor.

Adevărul?

În fapt, asemeni altor mii de români studentul Valeriu Gafencu a reacţionat civic faţă de înlăturarea de la putere a legionarilor de către generalul Antonescu, acţiune politică pe care a perceput-o ca pe o nedreptate. Veleriu nu era nici căpitan, nici comandant nici nu avea altă funcţie relevantă în ierarhia legionară, calitate care să-i fi adus măcar oprobiul public pe care ar trebui să-l arătăm secretarilor de partid de la nivel judeţean din perioada comunistă. În fine, în apărarea Sfântului Valeriu Gafencu rămâne actual articolul scris de părintele Marcel Răduţ Selişte pentru adevărul.ro.

Lăsând deoparte aspectele de ordin istoric, ceea ce e important astăzi pentru noi este dimensiunea religioasă a chestiunii în care intervine acest institut. Linia de comunicare publică a institutului a produs rumoare şi revoltă de fiecare dată când acesta s-a pronunţat cu privire la subiectul Sfinţilor Închisorilor şi speculez că acest efect este urmărit cu intenţie. Ar fi necesar să se aibă în vedere cât anume din această antipatie pe care noi o considerăm îndreptăţită este calificată mai apoi ca fiind antisemitism sau ură faţă de evrei şi dacă nu cumva această confuzie este speculată pe tărâm politic. Acestea sunt însă chestiuni secundare.

Ce este important?

Principal este că libertatea credinţei este garantată de lege iar canonizarea şi evlavia populară fac parte din exercitarea libertăţii religioase. Sub acest aspect se impune a se observa că cinstirea de care Sfântul Valeriu Gafencu are parte în rândul credincioşilor ortodocşi nu are legătură cu faptul că acesta ar fi activat, în scurtul răstimp cât s-a bucurat de liberate, în Mişcarea Legionară. Ceea ce este semnificativ pentru creştinii ortodocşi nu este activitatea sa de legionar, despre care există puţine elemente cunoscute, iar cele care se cunosc despre Valeriu legionarul au fost aduse în discuţie tot de tabăra celor afiliaţi institutului.

Valeriu Gafencu este cinstit ca sfânt pentru faptele sale, pentru conduita sa în timpul întemniţării şi martirizării sale, care a reprezentat model şi îndemn spre sfinţenie pentru o întreagă generaţie de martiri. Cinstirea sa a traversat patru decenii de regim comunist, iar cei care au dat mărturie despre statura sa duhovnicească au făcut-o şi înainte şi după căderea regimului comunist. Evlavia faţă de Valeriu Gafencu a reprezentat mereu (şi astăzi!) un risc personal şi nu are nicio componentă de recuperare a memoriei legionare ca atare, ci este strâns legată de învăţătura creştin ortodoxă, de ortopraxie în cel mai curat grad.

Cinstirea Sfântului Valeriu Gafencu nu este legată de simbolismul legionar, omagierea sa nu vizează date cu semnificaţie politică, nu se referă la data adeziunii sale la mişcare, data arestării sale, data reluării demersurilor militante, data mărturisirii crezului legionar, data când a refuzat abjurarea de la doctrina legionară ş.a.m.d. Omagierea sa are loc în cadrul cultului ortodox recunoscut, prin formele ritualice protejate de lege, pentru cinstirea memoriei oricărui suflet adormit şi pentru accederea sa în rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică.

S-a dezis de Mişcarea Legionară?

Spre deosebire de personalităţi culturale de prim-plan, Valeriu Gafencu nu a scris, nu a fost ideolog legionar şi, de la înălţimea sa duhovnicească, nu s-a dezis de Mişcarea Legionară. Faptul că nu s-a dezis de Mişcarea Legionară (deşi apropiaţilor le-a vorbit despre greşelile comise de oamenii din mişcare şi de Mişcare ca atare), corespunde atitudinii pe care au avut-o şi alţi părinţi sau credincioşi cu o statură duhovnicească deosebită (de Mişcarea Legionară nu s-au dezis, unii nici sub torturi, dar nici la decenii mai apoi, în liberate, nici părintele Justin Pîrvu, nici părintele Arsenie Papacioc, nici părintele Gheorghe Calciu, nici mulţi, (cu adevărat!) mulţi alţi părinţi şi credincioşi despre care nu putem vorbi decât cu evalvie şi reverenţă).

Ceea ce cinsitim la aceştia nu reprezintă un profil uman-moral superior, în înţelesul secularizat al termenului, nici consecvenţa ideologică, ci faptul că aceştia sunt modele veritabile de îndumnezeire pe care noi le recunoaştem ca atare, potrivit învăţăturii patristice, şi despre care înţelegem să dăm mărturie.

Niciunul dintre aceştia nu au avut interese sau obiective politice, nu s-au manifestat civic sau politic, nu au propus reluarea iniţiativelor legionare şi nici nu s-au alăturat acelor iniţiative marginale (honeypot) constituite după căderea regimului comunist. Cu toţii „au militat” pentru sporirea duhovnicească, pentru trăirea credinţei în adevăr, pentru sfinţire şi mărturisire, dar nu pentru mişcări civice/politice de factură legionară şi, mai ales, antisemită. Iar acest lucru poartă în sine o mare însemnătate şi este concludentă pentru oricine ţine dreptarul credinţei.

Evlavie ortodoxă supraamplificată?

Opinia domnului Alexandru Florian că în cazul Valeriu Gafencu este vorba despre „cucernicie şi evlavie ortodoxă supraamplificată”, probabil cu înţelesul de artificială, falsă, interesată, nu se susţine prin prisma staturii duhovniceşti a celor care dau mărturie despre sfinţenia autentică, adevărată, mântuitoare, a lui Valeriu Gafencu.

Insistenţa domnului Florian de a-şi impune viziunea personală cu privire la Sfinţii Închisorilor se traduce, în termeni lumeşti, într-o siluire şi vexare a sensibilităţilor noastre religioase, faţă de care, în calitate de funcţionar public aflat într-o funcţie de conducere de nivel superior, este dator să manifeste o precauţie deosebită. Faptul că se foloseşte, fără scrupule, de minciuni şi distorsionări istorice străvezii, îl descalifică moralmente şi aduce atingere credibilităţii unei instituţii de stat.

Domnul Florian nu este chemat să pedepsească astăzi pe cei aflaţi în delict de opinie şi delict de cinstire, cu atât mai puţin când o face abuzând de obiectivele şi atribuţiile legale ale institutului pe care îl conduce. Cei pe care ţine să-i corijeze prin comunicatele de presă emise nu sunt infractori, nu sunt în culpă morală şi, mai ales, nu sunt datori nimănui cu explicaţii privitor la cinstirea modelelor creştine, prin urmare, le este datorată o adresare cu caracter prevenitor, respectuos.  

Dacă, personal, consideră de prioritară importanţă corectarea cadrului de manifestare publică atunci este dator să câştige bunăvionţa celor pe care doreşte să-i corijeze.

Ce-ar trebui să se întâmple acum?

Comunicatul de presă emis de Institutul Elie Wiesel reprezintă un abuz şi o eroare care trebuie sancţionate. Cel care este răspunzător de activitatea institutului este conducătorul său. Institutul are un colegiu ştiinţific care poate fi chemat să corijeze comunicatul de presă sub aspectul falsităţii sale istorice. Sub aspectul inoportunităţii şi încălcării normei legale, domnul Florian este dator cu scuze publice cuprinzătoare, în care să recunoască şi să declare respectarea ordinii constituţionale şi a ierarhiilor funcţiilor de demnitate publică.

Ne este dator cu scuze publice şi nouă, credincioşilor creştin-ortodocşi ce avem evlavie la Sfântul Valeriu Gafencu, precum şi cu explicaţii privind modalitatea în care astfel de transgresiuni vor fi evitate în viitor de institutul pe care îl conduce.

Este chemat să arate că a înţeles că atribuirea unei denotaţii negative, care decurge ex officio din activitatea politică desfăşurată cu acuş un secol în urmă, pe care o consideră precumpănitoare sfinţeniei mărturisite de duhovnici ai zilelor noastre, şi o exprimă prin platforma oferită de o instituţie publică, reprezintă o ingerinţă nepermisă în exercitarea libertăţilor politice dar şi, de facto, o atingere adusă cultului creştin ortodox.

Pentru toate acestea, am puţine speranţe.

Ce facem cu INSHR-EW?

Întrucât reprezintă o instituţie aflată în subordinea prim-ministrului, în lipsa unor dovezi de corijare şi de renunţare explicită la implicarea în jocul politic, trebui solicitată demiterea conducătorului institutului.   

Se impune o auditare temeinică a activităţii institutului, atât sub aspectul gestiunii materiale şi a managementului defectuos care a produs îndemnul de cenzurare a opiniilor politice exprimate în Senatul României, dar, mai cu seamă, sub aspectul obiectivelor ştiinţifice, de studiu şi de documentare, pentru care acesta a fost înfiinţat şi pentru care se consideră că prezintă utilitate şi relevanţă publică.

Spre deosebire de Institutul Studierii Revoluţiei Române, proaspăt desfiinţat, institutul Elie Wiesel trebuie să funcţioneze în continuare întrucât reprezintă, virtual, un instrument valid de apropiere a comunităţii etniei evreieşti de cea românească. Eventuale modificări/schimbări/completări de personal ar trebui să aibă în vedere erorile comise deja în cazul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la care domnul senator Sorin Lavric a emis anterior o altă declaraţie politică.

Creştinii ortodocşi sunt datori să se coaguleze în forme de participare publică prin care să supravegheze activitatea acestui institut, astfel încât aceste transgresiuni să nu se repete, iar datinile şi procedurile de canonizare care au fost anunţate a debuta să nu fie influenţate pe criterii politice.

Valeriu Gafencu: Iarăşi despre libertate

Sursă imagine: Despre theodosie.ro

19 mai 1946
Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.

28 mai 1946
E zădărnicie multă în lumea asta pământească, dar sunt atât de minunate darurile lui Dumnezeu sădite în sufletul omului, încât cu bucurie accepţi gândul morţii – căci moartea pentru Hristos aduce fericirea vieţii veşnice. Şi noi vom învia şi orice suferinţă, oricât de mică, primită cu iubire, orice jertfă făcută pentru Dumnezeu va cântări mult în ceasul înfricoşatei Judecăţi. Atunci, în Ziua Judecăţii de Apoi, ni se vor vădi toate păcatele, toate greşelile vieţii. De aceea trebuie să ne mărturisim păcatele la duhovnic şi să luptăm lupta cea bună. Căci unii vor învia pentru viaţă, iar alţii pentru pedeapsa veşnică. Să stăruim în ru¬găciune, să priveghem cu smerenie şi dragoste şi să credem în mila lui Dumnezeu.(…)
Ne-am petrecut ziua ca de obicei. Pe înserate ne-am dus toţi trei la plimbare (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Marian Naidim N.ed.). Am început a ne mărturisi din stările sufleteşti încercate în ultima vreme, o mărturisire de păcate. Au fost mo¬mente mari, trăite cu toată sinceritatea sufletului, mărturisiri ale celor mai fine sentimente şi taine sufleteşti. Simt că mi se cere o viaţă de curăţenie totală, nu numai cu fapta sau cu vorba, ci şi cu gândurile şi intenţiile.
Trăim intens lupta cu păcatul. În adâncul sufletului dorim Învierea. Suntem într-o poziţie care cere cea mai mare atenţie: muchie de cuţit. De vreme îndelungată sesizez şi lupt cu cele mai subtile gânduri care încearcă să-mi pătrundă în suflet.Îmi dau seama că diavolul încearcă să pătrundă în suflet pe căi aparent nevinovate. (…)
Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale.
O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat – orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.

Poezii

În ultima parte a vieţii, Valeriu a compus câteva poezii auto-biografice şi testamentare. Nu a avut nici hârtie, nici creion, ci le-a alcătuit în minte, memorându-le. Apoi au fost învăţate de prieteni şi transmise mai departe.
Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: „Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu„.

Dar

Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin,
Să-ţi mângâie blând privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dalbă, floare albă,
Cât de mult aş da şi eu,
Îmbrăcat în haina-ţi albă,
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins:
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins!

Încă din titlu poezia îşi vădeşte semnificaţiile ei profunde. „Darul” este mai mult decât o floare: este un prilej de cugetare la Dumnezeu şi de apropiere de El prin rugăciune. Prin urmare Iisus însuşi este dăruit prietenului sub forma crinului, într-un gest de mare dragoste şi gingăşie.
Simbolul crinului este frecvent la Valeriu şi aici el închipuie neprihănirea, desăvârşirea, fericirea, stări pe care autorul le râvneşte, căci scria într-o vreme în care suferinţa sa era mare şi epuizantă.
Deşi lasă să răzbată sentimentul uşurării şi al fericirii trecerii în veşnicie prin Nuntă, el nu dispreţuieşte condiţia în care se află, ci doreşte numai transfigurarea ei prin înnoirea duhovnicească.

Dor

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie.
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defăima şi mă-njură
şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură.
Atunci Iisus de mine mult se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
cu trupu-ncovoiat de neputinţă.
Din când în când, din cer coboar-un înger
şi sufletul mi-l umple cu credinţă.
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
m-adapă Iisus cu apă vie,
grăuntele zvârlit în groapă-nvie,
cu viaţa îmbrăcată-n sărbătoare:
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren:
Sub flacăra iubirii arzătoare,
din zori de zi şi până-n noapte-aştept.
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. Poetul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite, dar a fost curăţit prin lacrimile revărsate atunci de Dumnezeu în el. Totuşi suferinţa continuă, ca un calvar ce tinde să-l doboare, însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului, care-i întăreşte puterea şi credinţa.
Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi al veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă.
Cheia acestei poezii, ca şi mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse în primul şi ultimul vers – „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire.
Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa lui Valeriu, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat in Valeriu.

Poezie

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
de-atâta priveghere şi-aşteptare,
mi-e inima bolnavă, istovită
de grea şi îndelungă alergare
şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
puteri să urc Golgota până sus,
o voce, un ecou din adâncime
îmi spune blând: „ Viaţa e Iisus!
Mărgăritarul preţios e-n tine”.

Privesc la dimineaţa minunată
a învierii Tale din Mormânt,
cu Magdalena, ca şi altădată,
îngenunchez ‘naintea Ta, plângând;
şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei.
Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.

Mina

Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate mă dezleagă!
Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume,
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă;
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă,
Din mila Ta, dă-mi inimă curată
Şi faţa Ta divină Ţi-o arată
În ceasul fericitei mele despărţiri
De lumea asprei noastre pribegiri.

Iisuse Doamne, vino-n zori,
Te cheamă cei din închisori,
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvintează!”.

Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar.

Colind

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.

Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:

„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă”, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.
Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepământeană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.
Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.

Imn

Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!

Să crească-n inimile voastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplănte
Pecetea Domnului lisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună imnul învierii sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Veniţi creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
E Nunta Fiului de împărat!

„Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.

Rămas-bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi!

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe lisus de împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
Luându-mă cu diavolul la trântă.
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici, de jos,
La Domnul lisus Hristos.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea-ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le Tu, în alb veşmânt,
Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles.

(lipseşte ultima strofă)

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, „să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El.
Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.

Valeriu a mai alcătuit şi alte poezii, printre care un cântec de leagăn închinat copiilor celor întemniţaţi, în care părinţii erau icoane de urmat pentru copii; o poezie lungă cu tema fiului risipitor – un tânăr ce întruchipează lumea secătuită sufleteşte a secolului nostru şi care, ajuns în criză, se regăseşte în legătura cu Tatăl Ceresc; în fine, un colind a cărui melodie a şi compus-o, un imn adus Maicii Domnului, pe care el o cinstea în chip deosebit.
Despre toate aceste poezii se poate încă vorbi. Semnificaţiile lor, simbolurile folosite, transformările lăuntrice descrise sunt realităţi pe care Valeriu le-a trăit la modul propriu, conştient şi viu.
Nădăjduiesc să se păstreze toate versurile lui, cât şi alte date şi informaţii despre autorul lor. A încerca acum să le găsesc şi să le adun ar fi o greşeală, întrucât orice contact între foştii deţinuţi este suspectat, interpretat tendenţios şi condamnat fără cruţare. Dar cred că Valeriu va trece şi prin această prigoană şi va contribui la zidirea unei lumi noi, creştine.


Ne-am străduit aici a-l prezenta pe Valeriu pentru că vedem în el nu numai o experienţă personală, ci şi un model uman, o cale de izbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos.
Ştim că nu este singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă va naşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât cele din trecut. Viaţa de sfânt a lui Valeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.

În loc de epilog

18 februarie 1981
Se împlinesc 29 de ani de la trecerea întru cele slăvite a lui Valeriu. Îl simt la fel de aproape şi de viu ca şi în ziua aceea. Cred că nu m-a părăsit niciodată, ci mă însoţeşte pretutindeni. Am convingerea nestrămutată că este în mijlocul cetelor sfinţilor şi că rugăciunile lui sunt de mare folos.
În Valeriu am văzut aievea şi am simţit cu adevărat prezenţa, lucrarea şi strălucirea Duhului Sfânt. Am deci la Tronul lui Dumnezeu un mijlocitor care justifică rezistenţa mea fizică, morală şi politică, cât şi idealurile mele sfinte.

18 februarie 1983
Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.
Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos.
Deşi sunt bolnav trupeşte, deşi nervii mei sunt suprasensibili, am mintea întreagă şi raţiunea lucidă. Mi-am impus o autoizolare, fiindcă oamenii din lume mă resping sau mă atacă şi nu mă pot apăra altfel de ei. Trăiesc singur, tăcut.

Văd dezastrul spiritual, politic, social, economic şi militar în care se află lumea şi nu cred că poate fi înlăturat. Lumea suferă consecinţele greşitei sale orientări, până când i se va deschide mintea pentru primirea adevărurilor lui Dumnezeu şi ale credinţei. De aceea credinţa trebuie să aibă mărturisitori autentici.
Ştiu că lumea este cuprinsă în iconomia dumnezeiască a mântuirii. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Extras din Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos

Translate page >>