Cam toate lucrurile pot fi puse în discuţie în societatea românească de astăzi, mai puţin parteneriatul strategic pe care România în are cu Statele Unite ale Americii şi efectele sale asupra societăţii româneşti. Din păcate.

Aşa cum arătam în pagina de Năzuinţe, considerăm că există o componentă otrăvitoare a „alianţei” pe care o are ţara noastră cu S.U.A., regimul de dominare şi aservire fiind astăzi, în opinia noastră, cel puţin la fel de apăsător cu cel impus de sovietici în timpul comunismului. Caracterul otrăvitor este dat de specificul acestei relaţii care speculează afinitatea pe care societatea românească o are pentru civilizaţia occidentală, în scopul exploatării statului român şi ignorării neloiale a intereselor naționale.

Deşi subiectul arzător al zilei este şantajul pe care compania americană Exxon îl face asupra Guvernului, în beneficiul companiilor ce au licenţă de exploatare a gazelor de la Marea Neagră, dar şi a unor ţări neprietene, astfel cum arată jurnalistul Sorin Roşca-Stănescu într-unul dintre puţinele editoriale scrise deschis despre acest subiect, dezideratul nostru este să aducem în atenţie un alt eveniment de presă, cu un foarte modest impact public, dar pe care îl considerăm sugestiv pentru politica noastră externă.

În acest context, facem trimitere la o exclusivitate de presă, apărută pe situl G4media acum 2 zile (15.05 a.c.), în care se arată că secretarul american al Energiei, Rick Perry, este „îngrijorat” de faptul că guvernul României vrea să construiască două noi reactoare la Cernavodă cu o companie chineză de stat.

Articolul a apărut ca urmare a flerului deosebit (!) al jurnalistului de la G4media, cel care probabil că a urmărit foarte atent înregistrarea video a şedinţei subcomisiei pentru energie a Congresului SUA, din data de 09.05.2019, pentru a surprinde, după o oră şi 40 de minute, două întrebări adresate secretarului american pentru energie de congresmanul Adam Kinzinger.

Atât înregistrarea video cât şi transcrierea sunt disponibile pe situl G4media.

Adam Kinzinger, congressman din Illinois, i-a adresat ministrului Perry următoarea întrebare:
Sunt îngrijorat că aliații noștri români iau serios în calcul să facă afacerea cu compania chineză de stat China General Nuclear Power Corporation. Săptămâna aceasta România a semnat un acord preliminar cu firma chineză pentru construcția a două noi reactoare în valoare de câteva miliarde de dolari. Avem companii americane care își doresc să construiască, dar oferta lor a fost refuzată de guvernul României din cauza influenței crescânde a Chinei în România. Pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, cele două noi reactoare nucleare sunt amplasate lângă Marea Neagră la câțiva km de baza MK (Mihai Kogălniceanu – n. red.) unde avem soldați americani. Din punctul de vedere al securității naționale, sunteți îngrijorat din cauza acestei investiții a Chinei în infrastructura energetică a aliatului nostru?
Perry a răspuns: ”Da”.

Congresmanul american i-a adresat secretarului Perry o nouă întrebare:
Cum ne putem angaja cu România astfel ca procesul de selecție (la Cernavodă) să fie transparent și corect?”.

Secretarul american al Energiei a spus că va merge în regiune ”în prima săptămână din iunie”, după ce recent s-a întâlnit la Bruxelles cu vicepremierul României. Perry a mai spus că guvernul SUA este într-un ”dialog activ cu prietenii noștri pe câteva proiecte nucleare”.

În opinia noastră, întregul episod pare un simplu joc menit să comunice un mesaj guvernului român cu privire la alegerea companiei chineze în dauna celor americane.

După cum spuneam, evenimentul nu prezintă mare importanţă publică, deşi miza financiară nu pare chiar de ignorat, dar îl considerăm sugestiv din perspectiva abordării şi a semnificaţiilor indirecte care se nasc din această piesă de teatru politic.

Presupunând că parteneriatul strategic cu S.U.A. chiar ar fi un parteneriat adevărat, credem că este de mare importanţă pentru elitele noastre să ia act de „îngrijorare” şi să o analizeze pe fond, pe mai multe paliere, astfel încât politicile publice alese să fie cele optime. Cutuma tristă a societăţii româneşti este ca aceste analize profesioniste, dacă există pentru uzul elitelor, să nu fie mai niciodată disponibile publicului general, astfel încât mijloacele de informare nu ne sunt dublate şi de instrumente de (auto)educare.

Însă pentru mine (V.M.A.) şi cei asemeni mie, pentru persoanele mediocre, nu consider că este necesară elaborarea unui analize de fond ci este nevoie ca judecata morală să fie finalizată cu una sau mai multe concluzii care să reprezinte elementele de construcţie ale consensului general. Aşadar miza prezentului articol nu este să facă analize de autoritate, ci să propună un context de judecată morală a „îngrijorării” partenerului strategic, pornind de la un set de întrebări, astfel încât să devină evident motivul pentru care românii nu sunt uniţi sau nu ajung la un consens.

Aşadar, fiind martorul „îngrijorării” respective, care în esenţa sa ne previne că procedăm greşit şi că ne aflăm într-o culpă faţă de partener, impulsul minţii noastre este să nu se mulţumească doar cu semnificaţia de suprafaţă a mesajului, ci să sape mai adânc şi să se întrebe dacă există temeiuri concrete pentru îngrijorare şi care ar fi acestea? Cum anume ar putea ameninţa construcţia celor două reactoare siguranţa naţională a Statelor Unite? Ce temeiuri există pentru a se insinua lipsa de corectitudine a guvernului român în legătură cu autorităţile SUA? Este legal acel lobby-ul pe care secretarul american intenţionează că îl facă pentru companiile americane? Consideră că aceste intervenţii ale secretarului american pe lângă guvernul român contribuie la un proces de selecţie transparent şi corect? Sunt toate acestea chestiuni care privesc exclusiv interesele statului român? Care este întinderea tratatului de alianţă încheiat şi dacă acest parteneriat vizează chestiuni care să reprezinte elemente esenţiale pentru caracterul independent al statului român? Cine are interesul ca această ştire să apară în această formă?

Aceste întrebări şi multe altele ar trebui să se nască de la sine. Pentru acest caz concret, răspunsurile ar trebui să fie furnizate (chiar şi implicit) de organul de presă care publică articolul, dar nu sub forma concluziilor şi judecăţilor morale definitive, pentru că o astfel de interpretare a evenimentului educă publicul şi delimitează cercul nostru moral colectiv.

Lipsa consensului din societate este cauzat în primul rând de menţinerea dezbaterii publice doar la nivelul de suprafaţă al unor semnale cu semnificaţii echivoce, care pot fi interpretate maniheist.

Pentru un naţionalist, îngrijorarea congressmanului american reprezintă un afront şi o deposedare, fiind vorba despre interese exclusiv româneşti, infrastructuri energetice care vor deservi pe cetăţenii români, fără nicio legătură cu siguranţa naţională a Statelor Unite ale Americii. Acelaşi naţionalist ar putea concluziona că invocarea fără temei a siguranţei naţionale a S.U.A. sau a prezenţei militarilor americani pe teritoriul României reprezintă un mod neloial de argumentare care urmăreşte influenţarea deciziei politice a unui stat aliat, al cărui interes de fond este afirmarea continuă a libertăţii de acţiune suverană în beneficiul cetăţenilor săi.

La extrema cealaltă, un român pro-american se poate lipsi de argumente concrete şi poate considera că simpla exprimare a unei îngrijorări de către partenerul strategic face dovada finală a elementelor obiective pe care această atitudine le presupune.

Dar, în acelaşi timp, românul pro-american trebuie să-şi asume faptul că se lipseşte de elementele necesare pentru a ajunge la un consens cu românul naţionalist, acela care nu este pregătit să-şi suspende simţul critic în astfel de cazuri şi care are nevoie să parcurgă un traseu al judecăţilor morale împreună cu românul pro-american, pentru a ajunge la unitatea şi consensul mult dorit.

În alte cazuri, sensul vinovăţiei poate fi contrar, naţionalistul fiind cel în culpă.

Există o mare tentaţie din partea interlocutorilor să respingă acest traseu parcurs împreună prin invocarea prematură a unor argumente înalte, de autoritate, din registrul celor care s-ar regăsi în analizele destinate elitelor.

Indiferent că este vorba despre elite sau despre mediocri, de multe ori vedem că este invocat argumentul final, cel de autoritate, doar ca să observăm că este fără putere, că argumentul nu este primit de pe poziţii pur potestative, că nu schimbă convingeri. Lipsa aceasta de putere a argumentelor înalte este, în opinia noastră, cauzată de lipsa răspunsurilor date sau asumate la întrebările de bază, la întrebările pe care le putem cataloga drept interogaţii ce ţin de judecata sănătoasă a omului simplu, mediocru.

În cazul concret al articolului nostru, o persoană care nu ar dori să (îşi) răspundă întrebărilor pe care noi (cei simpli) ni le-am formulat anterior, ar putea invoca, cu prioritate, peremptoriu, faptul că acea companie chineză a fost acuzată de spionaj, că infrastructura digitală chineză este vulnerabilă ş.a.m.d. Consider că astfel de argumente ţin de registrul înalt al discuţiei şi presupun ele însele parcurgerea unui nou traseu al judecăţilor primare, care să nu evite nelămuririle iniţiale ale cititorului mediocru, chiar dacă informaţia prezentată de argumentul înalt este una este certificată.

Discuţia ar putea fi mai amplă, şi o regăsim în practică în cazul dezbaterii vaccinării obligatorii, care invocă certitudinea ştiinţifică fără să ia în considerare temeri sau rezerve de bază, sau care pur şi simplu ignoră drepturi incesibile, precum cel de a dispune de propriul corp şi de a nu fi obiectul unor acte medicale neconsimţite, că întotdeanu consimţământul trebuie să fie liber exprimat, nu surprins prin dol sau smuls prin violenţă.

Concluzia noastră este aşadar că doar raportarea la mediocritate poate produce acea formă de consens atât de necesar societăţii noastre şi nu poate pleca decât de la acest concept al judecăţii sănătoase (a românului), pe care vă îndemn să-l aveţi în minte atunci când veţi parcurge Învăţăturile Sfântului Neagoe.

Există o grabă de a acumula adevăruri de autoritate care s-ar putea dovedi utile într-o dezbatere, astfel încât să existe un ascendent intelectual asupra preopinentului, să poată fi aplicat un raport de dominaţie intelectuală a celui mai puţin înzestrat. Revolta acestuia din urmă este să abandoneze discuţia, să se refugieze în lumea post-adevăr, să consume aşa numitele fakenews, toate acestea fiind de fapt patologii ce derivă din lipsa de încredere, lipsa consensului asupra întrebărilor elementare care trebuie să primească răspuns.

Bineînţeles că teoria argumentării ar putea duce discuţia aceasta la un nivel mult mai înalt, academic, alte materiale ar putea dezbate condiţiile persuasiunii şi pre-suasiunii, eficacitatea vectorilor de comunicare, condiţiilor prealabile ale dezbaterii, unitatea axiologică şi multe altele. Toate aceste discuţii ar fi însă ulterioare tezei noastre, aceea pe care nădăjduim să o verificăm mai degrabă în practică decât prin articularea unor astfel de articole-eseu.

Nu în ultimul rând, sub rezerva unui material mai amplu în care să susţinem motivele pentru care considerăm că relaţia cu SUA este otrăvitoare, arătăm că nu invocăm pericolul vital din partea culturii occidentale vădit antihristice, nici din partea ideologiilor sexo-marxiste care se înrădăcinează şi la noi în societate, nici din partea altor elemente simbolice sau culturale ale statului american.

Relaţia deficitară pe care vrem să o denunţăm ţine strict de politica de stat, de practica efectivă a relaţiilor diplomatice şi a celor de drept public şi privat, chiar şi de substituire a intereselor americane celor româneşti în discursul public. Convingerea noastră este că S.U.A. speculează fără scrupule, în mod egoist şi extrem de vătămător, neputinţele noastre individuale şi colective.

Din acest punct de vedere, consider că se impune ca această relaţie să fie abandonată de comun acord şi apoi, dacă va mai fi oportun, să fie reconstruită. Aceasta este o opinie pe care o propun a fi purtată mai întâi la nivelul de jos, mediocru, urmând a se impune de la sine în virtutea învăţămintelor ce decurg din Psalmul 105, dacă se va crea un anumit tip de consens social, pe care să îl notăm drept consens de tipul “parteneriatului strategic“, un consens slab, uşor de ignorat şi de desfiinţat de pe poziţii înalte sau de forţă, şi cu argumente de autoritate.