Sf. Ioan Maximovici: Teolog echilibrat între extreme

Caracteristica cea mai importantă a vieții Sf. Ioan Maximovici, prăznuit astăzi, este că a făcut nenumărate minuni prin rugăciunile sale și avea un mod de viață foarte nevoitor chiar și în mijlocul civilizației. Dar o altă trăsătură importantă este păzirea neabătută a tradiției ortodoxe într-un mod echilibrat. S-a delimitat de erorile teologice ale vremii sale, dar fără să intre în polemici inutile. Acest aspect îl zugrăvește ucenicul său, Pr. Serafim Rose în rândurile ce urmează.

Fragmente dintr-un Cuvânt de învățătură rostit de Părintele Serafim Rose în luna iulie a anului 1976 la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska din Platina, California, cu ocazia Duminicii Sfinților Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, în amintirea celei de-a zecea pomeniri a adormirii Arhiepiscopului Ioan.

Lucrările teologice ale Arhiepiscopului Ioan sunt destul de puține ca număr. Nu le-am găsit încă pe toate pentru că nu sunt încă adunate într-un singur loc. Se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care aveau o circulație foarte restrânsă și care acum sunt aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile reviste bisericești din Iugoslavia anilor 1920 si ’30; altele sunt din propriile sale mici periodice din China si America. Am găsit, printr-o pură întâmplare, un articol lung – bineînțeles că prin harul lui Dumnezeu l-am găsit – ce a fost tipărit la Varșovia în 1930 și din care probabil n-au mai ramas decât câteva copii. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte scurte – predici foarte adânci –, dar are și mai multe articole lungi – de 20, 30, 40 de pagini – ce sunt foarte importante. A scris împotriva ereziei lui Bulgakov și a sofiologiei. A scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din „Cuvântul Ortodox”. (Lucrare tradusă și în limba română cu titlul Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă, trad. de Cristian Maxim, Editura Icos, Cluj -Napoca, 2000, n. trad). A scris, de asemenea, despre Sfânta Rusie, Noii Mucenici, Biserica – Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse, monarhia ortodoxă și multe alte asemenea teme.

Din scrierile sale teologice vedem că Arhiepiscopul Ioan era destul de diferit de Mitropolitul Antonie. Principala caracteristică pe care o putem desprinde din scrierile sale teologice este libertatea. Este întru totul adâncit în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie
ortodoxă. Nu are nici un fel de influențe străine sau vreo supraaccentuare a unei părți a tradiției din pricina vreunei controverse. El devine astfel foarte valoros ca autoritate în discuțiile ce se poartă în limba engleză despre așa zisa influență apuseană asupra teologiei ortodoxe din ultimii 700 de ani. De exemplu, într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, afirmă adevaratul stil ortodox iconografic, dar în același timp nu este prea mâhnit de icoanele în stil apusean, atâta timp cât sunt în anumite limite și au fost binecuvântate să se afle în biserică.

A scris de asemenea despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în Grădina Ghetsimani?” Aici vedem cum a reușit să se descurce cu un subiect care, la vremea aceea, era foarte controversat. Devenise controversat deoarece dascălul său, Mitropolitul Antonie, opunându-se la ceea ce el numea interpretarea scolastica a „răsplătirii făcute unui Dumnezeu jignit”, a mers puțin prea departe în direcția opusă și astfel a pus un accent prea mare pe semnificația rugăciunii lui Iisus Hristos din Grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta ar fi fost cea mai importantă parte a răscumpărării noastre, iar Crucea a fost cumva subestimată. Aceasta se intamplă adesea când cineva este implicat în polemici cu argumente cu alți teologi. Unii merg puțin prea departe într-o parte și, ca o contracarare a acestui fapt, celălalt merge prea departe în cealaltă parte. Arhiepiscopul Ioan avea un foarte bun echilibru în acestea, ceea ce arată cât de sănătos era punctul său de vedere și cum nu cădea în nici un fel de extreme. A luat partea cea mai bună din învățătura Mitropolitului Antonie despre acest subiect – dragostea compătimitoare a Domnului Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și, în același timp, a corectat câteva dintre greșelile pe care le avea Mitropolitul Antonie în articolul său. De exemplu, Mitropolitul spunea că este necuviincios din partea noastră să gândim că Domnului Iisus Hristos I-ar fi fost frică de suferințele ce-I stăteau înainte, pe când majoritatea Sfinților Părinți vorbesc exact despre acest punct: prin aceasta se dovedește natura umana a lui Iisus Hristos, că Îi era teamă de suferințele ce aveau să vină. Deci Arhiepiscopul Ioan a corectat aceasta și a arătat de asemenea și partea bună a învățăturii Mitropolitului Antonie despre iubirea compătimitoare. Oamenii vorbeau una și alta, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celalalt, iar Arhiepiscopul Ioan l-a discutat fără să facă din el nici un fel de controversă. De fapt, citindu-i articolul, n-ai ghici niciodată că era vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era. […]

Lucrul important pe care noi îl învățăm din scrierile Arhiepiscopului Ioan este: să ne ridicăm mai presus de ceartă în teologie. (Acest fel de a face teologie este explicat de Pr. Serafim și în prefața pe care a scris-o la Dogmatica Pr. Mihail Pomazansky. Aici el spune: „Pentru creștinii ortodocși din zilele noastre, care sunt înconjurați de non-ortodocși, sunt foarte folositoare distincțiile atente pe care le face între învățăturile ortodoxe și cele ale romano-catolicismului și protestantismului, chiar în unele opinii care la exterior par identice. El face aceasta fără vreun ton iritat împotriva non-ortodocșilor – ton care astăzi este atât de comun în scrierile polemice – ci, după ce totdeauna mai întâi descrie cu nepărtinire punctul de vedere al acelora, prezintă învățătura ortodoxă într-o manieră obiectivă ce ajută pe creștinul ortodox să-și înțeleagă credința mult mai bine. Pr. Mihail, în toate scrierile sale, nu încearcă să descopere ceva nou sau să se evidențieze prin asprimea criticilor sale – greșeli comune în teologia academică de azi. Mai degrabă, el încearcă să dăruiască propriile sale reflecții smerite și senine despre bogăția învățăturii ortodoxe pe care o acceptă ca fiind deja stabilită și experimentată de veacuri de către teologii și creștinii simpli dinaintea lui. Chiar și atunci când, în numele adevărului, găsește că este necesar să critice o concepție, fie ea înăuntrul sau în afara Bisericii Ortodoxe, o face cu atâta delicatețe și bună intenție, încât este imposibil ca cineva să se simtă ofensat. Mai mult decât orice, în scrierile Pr. Mihail se poate găsi o caracteristică a teologiei ortodoxe autentice ce este adesea uitată în vremea noastră rece și raționalistă. Teologia nu este în primul rând despre argumente, critici, dovezi și contestări ale dovezilor; ea este, mai întâi de toate, cuvântul oamenilor despre Dumnezeu, în concordanță cu de-Dumnezeu inspirata învățătura a Ortodoxiei. De aceea, prima ei țintă și intenție este totdeauna aceea de a inspira, de a încălzi inima, de a ridica pe om mai presus de preocupările meschine pământești, pentru a întrezări dumnezeiescul început și sfârșit al tuturor lucrurilor și astfel să dăruiască energia și încurajarea de a lupta spre a ajunge la Dumnezeu și la casa noastră cea cerească. Acesta este, cu siguranță, înțelesul și duhul teologiei celor trei străluciți „teologi” ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Simeon Noul Teolog; ei se poate spune că au dat tonul teologiei ortodoxe și acesta va rămâne tonul și sarcina teologiei chiar și în vremurile noastre analitice și împietrite la inimă. Pr. Mihail este calm și obiectiv, exprimându-se mai degrabă prin afirmații sobre discrete decât prin exagerarea ce vine din părere de sine îngustă.” (Protopresbiter M. Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1997, p. 17, 12 – n. trad). Dacă luăm oricare dintre scrierile Arhiepiscopului Ioan, fie o predică sau un articol mai lung, vedem că nu există absolut nici un fel de controversă. Chiar și atunci când se „luptă” cu cineva ca Bulgakov și trebuie să arate unde îi citează pe Părinți greșit și unde învățătura sa nu e ortodoxa – chiar și acolo, nu ai impresia că se ceartă, ca teologii noștri savanți. Din contra, este foarte calm. Unde e o anumita învățătură a Părinților – o prezintă; și unde Bulgakov greșește arată: „Aici nu e bine, aici a citat greșit”.
Dintre toți acești eretici ai Școlii de la Paris, Bulgakov a fost considerat a fi unul dintre cei mai patristici, fiindcă îi cita în mod constant pe Părinți. Majoritatea oamenilor nu i-au aprofundat pe Părinți prea bine și de aceea sunt foarte impresionați când, de exemplu, Bulgakov citează o învățătură despre Maica Domnului. Bulgakov nu spune exact ce cred latinii – că exista o concepție imaculată –, ci spune că Maica Domnului este fără de păcat. După învățătura ortodoxă, nu spunem că Maica Domnului este fără de păcat. Spunem că nu a căzut în păcat, dar ea a avut păcatul originar, păcatul strămoșesc și, de asemenea, că ea avea urmările păcatului în mintea sa. (Aceasta expresie trebuie înțeleasă în sensul celor spuse mai sus de Părintele Serafim: este vorba de păcătoșenia (sinfulness) apărută în urma păcatului strămoșesc de care nu este lipsit nici un om. „Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străina ispitei păcatului” spune Sf. Ambrozie al Mediolanului citat de Sf. Ioan Maximovici în cartea sa Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă. Iată ce spune și Sfântul Siluan: „Într-o zi ascultam în biserică citirea din proorocul Isaia, iar la cuvintele „Spălați-vă și vă veți curăți” (Isaia 1, 16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcatuit vreodată chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea un glas mi-a spus lamurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția ei”. (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de diac. Ioan. I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 145 – n. trad).  Nu există nici un dubiu că a fost expusă acelorași păcate la care, în general, toata firea e expusă, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos; dar ea nu a căzut în păcat. Bulgakov, totuși, nu a înțeles această deosebire când a vorbit despre nepăcătoșenia Maicii Domnului; și a citat 50 de texte din slujbele bisericești și din scrierile Sfinților Părinți despre această problemă a nepăcătoșeniei Maicii Domnului.

Arhiepiscopul Ioan, fiind un teolog foarte competent, a examinat toate aceste 50 de texte și a arătat că nici măcar unul dintre ele nu spune ceea ce pretinde Bulgakov că ar spune. Bulgakov ori scotea un text din context undeva unde restul pasajului din acel Sfânt Părinte spunea exact opusul, ori îl făcea să spună mai mult decât trebuia. În general, Bulgakov pur și simplu n-a înțeles cum se citesc Sfinții Părinți și încerca sa-i forțeze și să-i facă să zică ceea ce voia el. Arhiepiscopul Ioan a trebuit să arate în fiecare caz că nu era adevărat, că acești Sfinți Părinți nu spuneau ceea ce credea Bulgakov că spuneau.

Aici vedem marea libertate a scrierilor teologice ale Arhiepiscopului Ioan: cum era mai presus de certuri pătimașe. Unii oameni, care merg la școli academice, țin foarte mult la „a demonstra” că celălalt este „pe dinafară” și astfel să „triumfe”. E ca o cearta de nivel studențesc. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceasta, arătând calm și limpede care este învățătura adevărată a Bisericii, fără să se tulbure pentru mici amănunte. Aceasta libertate a duhului său teologic este foarte importantă pentru noi.

Există o povestire interesantă, pe care am auzit-o de la un preot din San Francisco, care ne arată cât de liber era Arhiepiscopul Ioan în duhul său teologic, cum era mai presus de micile detalii; cum, chiar când era vorba de mici detalii care în ele însele era foarte bune, totuși el era mai presus de ele.

Faptul s-a întâmplat la Shanghai, când Școala rusă de catehism era la sfârșitul anului. În astfel de scoli ortodoxe rusești aveau obiceiul să examineze oral. În loc să scrie răspunsurile la întrebări, studenții trebuiau să se ridice și să dea un răspuns oral, care arăta profesorului cât de capabili erau să se exprime, cât de politicoși, cât de cuviincioși și altele. De asemenea, examinatorul – care este de obicei conducătorul școlii (în acest caz Arhiepiscopul Ioan) – vedea cât de bine i-a învățat profesorul pe studenți. La aceasta examinare orală, s-a ridicat o fată și recita partea din catehism despre Vechiul Testament. Era o parte care spunea: „Enumeră profeții mari și profeții mici din Vechiul Testament”. Știm, bineînțeles, că, pentru scopuri practice, în aceste catehisme moderne profeții sunt împărțiți în cei care au scris cărți lungi cu proorocii importante în ele și cei care au scris cărți foarte mici în care profețiile nu sunt atât de izbitoare. Este o distincție clară și un ajutor pentru a învăța. Poți memora numele mai bine dacă înveți că exista 12 profeți mici și așa mai departe. Înaintea lui Dumnezeu, totuși, este limpede că nu e așa de important. Astfel, când fata a început să enumere numele celor 12 profeți mici, destul de bine, după cum ii memorase, dintr-o data Arhiepiscopul Ioan zice: „Nu există profet mic!” Bineînțeles că fata s-a emoționat, iar profesorul a fost mustrat că i-a învățat pe copii despre profeți mici și mari.

De ce a spus Arhiepiscopul Ioan un asemenea lucru, de ce a negat ceea ce toată lumea învățase? Pentru că se gândea în primul rând cum sunt la Dumnezeu. La Dumnezeu, bineînțeles, nu exista profeți mici. Oricine este profet vede viitorul; este în mod clar o persoană îndumnezeită, un sfânt. Este adevărat că unii au proorocit mai puțin, iar alții mai mult, dar la Dumnezeu toți sunt de seamă, toți sunt profeți mari.

Această povestire ne arată că Vlădica Ioan era mai presus de a pune lucrurile pe categorii – deși bineînțeles accepta faptul că se învăța care sunt mici și care mari. Aceasta arata din nou echilibrul său, sobrietatea și libertatea sa – și faptul că, pentru el, învățătura Bisericii era, mai înainte de toate, ceea ce citim în Condacul Sfinților Părinți: ceva „țesut din teologia cea de sus”. Vine de la Dumnezeu, are o altă mireasmă, nu este doar ceea ce citești în cărți. Ajută și ceea ce citești în cărți și e bine să înveți, dar trebuie să ne amintim că mai presus de aceasta este teologia ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce-l face azi pe Arhiepiscopul Ioan atât de plin de inspirație și un adevărat exemplu pentru a nu ne încurca cu amănunte, cu mici controverse, ci să ne amintim că teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El însuși, fiind prezent zi de zi la slujbele dumnezeiești, folosea această sursă mai mult decât toate atunci când făcea teologie.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog al timpurilor moderne, el citează slujbele Bisericii, deoarece pentru el teologia nu ținea doar de faptul de a citi cărți și de a scrie, ci însemna în primul rând a adânci învățătura Bisericii din slujbe. Și de aceea atitudinea de controversă, de polemici este absentă în lucrările sale chiar și atunci când demonstrează ce e bine și ce e greșit.

Traducere de Victor Popescu-Sandu (de pe Sf. Ioan Maximovici)

Articol publicat in revista „The Orthodox Word”, Nr. 175-176, Anul 1994, p. 142-158 si in Glasul Bisericii pe 2007 nr. 1-3.