Unii dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului Sampson au făcut notiţe pe larg ale convorbirilor lor cu el şi au pătrat multe scrisori scrise de el. Aceste notiţe au fost strânse în câteva volume sub titlul Comori ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Ele constituie o amintire şi o mângâiere pentru cei ce l-au cunoscut şi un izvor de înţelepciune duhovnicească pentru toţi căutătorii contemporani ai Adevărului şi ai modului de viaţă ortodox.

Aici sunt prezentate câteva fragmente din volumul ce conţine convorbirile sale duhovniceşti. (traducere din THE ORTHODOX WORD, nr. 4 (177), iulie-august/1994, pp. 193-236).

CREDINŢA

Părinte, cum v-a oblăduit Dumnezeu?

Cu o mare luptă şi cu multe greutăţi, nevăzute celorlalţi oameni. Pe lângă asta, prin păcate. Pentru că, chiar dacă au fost păcate, ele au fost îngăduite de Dumnezeu din dragostea Lui pentru mine, aşa-i? Pentru veşnica mea mântuire, aşa-i? Ştiind că ispitirea era peste puterea mea, încât, chiar dacă au fost căderi, mi-a fost spre folosul meu. Pentru că păcatele m-au dus la lacrimi şi lacrimile m-au dus la stăruinţã. Lacrimile ne conduc spre taina pocăinţei şi, treptat, omul se întoarce la starea sa dinainte şi la stăruinţã. Dar vai omului care nu are nici o credinţã – aceasta-i cel mai rău! Dacă un credincios întărit îşi pierde râvna, asta nu-i aşa de rău. Dar, dacă un om de credinţã slabă sau puţină îşi pierde râvna, este foarte rău pentru că-i va fi greu să se îndrepte.

Dacă nu crede, se poate să nu se mai ridice?

Dacă nu crede cu inima lui, atunci este de credinţã puţină, de credinţã slabă. Şi-a pierdut râvna pentru Domnul în inima sa. Chiar se bucură că a fost slobozit de obligaţiile netrebuincioase – ceea ce este o lipsă de credinţã. De asta trebuie ca oricine să fie foarte grijuliu. Când avem de-a face cu un om de credinţã puţină, nu-l putem apăra prin ostenelile mari ale rugăciunii şi nu îndrăznim. Tot secretul stă în stăruinţã. Stăruinţã. Asta e care mântuieşte, şi nu falsa împlinire a rânduielilor de rugăciune şi ale regulilor de vieţuire. Vreau să spun că tocmai cu cei de puţină sau slabă credinţă trebuie să fim cu grijă, încât să nu-i supraîncărcăm. Apoi trebuie să ştim cum să-l mângâiem când o ia aiurea, aşa încât să nu-şi piardă puţina credinţã pe care o are. Se naşte întrebarea: cum putem insufla credinţã în cei de puţină credinţã? Acesta e un lucru foarte complicat. Întâi de toate, trebuie să fie cerută. E un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa nu poate fi predată sau câştigată din cărţi. Ar putea ca cei de puțină credință să fie siliți să se roage, să ceară: „Dă-mi credinţã!”. Şi, când se roagă cu stăruinţã pentru acest dar, darul va veni pe măsura insistenţei lui. De asta e foarte greu de lucrat cu cei de puţină credinţã… Sunt surzi la toate faptele preotului. Este greu în special pentru preot. Aceştia [necredincioșii] nu sunt interesaţi de alcătuirea credinţei, de lucrarea mântuirii, de veşnicie – pur şi simplu nu sunt interesaţi. Sunt interesaţi doar de tehnică, de ştiinţã, vreun fel de calcul, de haine, patimi. Îi numim „oameni bolnavi” pentru că sunt bolnavi. E nevoie de o mare trudă şi putere a harului în vederea întăririi lor în credinţã.

IERTAREA

Sfinţii Părinţi sunt fiii harului Duhului Sfânt. Rezultatul acestei lucrări a harului este când inima dezvinovăţeşte, iubeşte, poate să vorbească de bine de cineva şi să se roage pentru el. Nu-şi aminteşte necăjirea sau răul.

De aceea e imposibil să nu ierte şi să nu dezvinovăţească. Este o stare psihologică. Inima este făcută aşa. Nu creierul, nu sistemul nervos – după cum încearcă să înveţe ştiinţa şi în special psihiatrii –, ci inima e cea care a fost făcută aşa de Dumnezeu. E numită inimă creştină. Dezvinovăţeşte, face tot posibilul să îndreptăţească şi să dezvinovăţească. Nu-i aşa?! Aceasta e o caracteristică creştină.

Păgânii sau musulmanii nu ştiu despre această … lucrare a harului Duhului Sfânt… Încearcă să spui unui musulman să îndreptăţească şi să dezvinovăţească, să-şi iubească vrăjmaşul. Te va omorî.

Odată am vrut să te întreb de ce nu te gândeşti niciodată să mă întrebi: „Ce te mânie? Ce te face aşa de trist? Ce te mâhneşte aşa de tare?”.

Totdeauna este acelaşi lucru: inima necreştină. O inimă răutăcioasă, care nu e în stare să ierte. O inimă care e în vrăjmăşie cu Dumnezeu pentru că nu vrea să ierte, nu intenţionează să ierte, dar îşi aduce amine să zică rugăciunea domnească: …«şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»… în vreme ce, în acelaşi timp, inima şi mintea sunt în duşmănie cu vreun om.

Mă mânii aşa de tare pentru aceasta… pentru că forma exterioară nu e de folos nimănui, cu atât mai mult pentru Dumnezeu.

Cred… totdeauna am tras concluzia: asta înseamnă că nu au priceput esenţialul, că tot secretul, că toată sarea creştinismului stă în aceasta: să ierţi, să dezvinovăţeşti, să îndreptăţeşti, să nu ştii, să nu-ţi aduci aminte răul. Nu păcatul, ci răul.

Beţivul, preadesfrânatul, mândrul – vor primi mila lui Dumnezeu. Dar cel ce nu vrea să ierte, să dezvinovăţească, să îndreptăţească conştient, voit … acea persoană se închide pe sine faţã de viaţa veşnică înaintea lui Dumnezeu şi chiar mai mult în viaţa de faţã. E întors înapoi şi nu e auzit [de Dumnezeu].

DUHUL ŞI SUFLETUL ŞI ROLUL MATERNITĂŢII

Poate să se nască cineva cu această caracteristică creştină sau trebuie s-o atingă prin trudă?

Trebuie să fie atinsă nu doar prin trudă. E primită de la Duhul Sfânt. Semnele de caracter ale părinţilor pot fi înnăscute, dar caracteristicile creştine sunt caracteristici ale Duhului, şi nu ale sufletului.

Deci nu pot fi deloc înnăscute?

Nu. Aceasta e o înrâurire a Duhului Sfânt prin Taine, prin rugăciunile părinţilor, în special ale mamei. De asta mama îşi educă copilul de la sine. Îl împărtăşeşte adesea, îl ia adesea la biserică, îl duce la icoane, face adesea semnul crucii peste el, îl hrăneşte în timp ce se roagă. E interzis a hrăni un copil fără rugăciune pentru că mama îi transmite propria ei „stare în faţa lui Dumnezeu” copilului. Prin aceasta copilul e sfinţit, consacrat, prin hrănirea mamei. În aceasta se află taina maternităţii. Este un lucru foarte important, de care, din păcate, preoţii noştri nu se preocupă şi oamenii cred că sănătatea trupească e lucrul de bază.

Oricine trebuie să-şi amintească de diferenţa dintre planul emoţional, cel duhovnicesc şi cel trupesc: viaţa duhului, viaţa sufletului (adică simţirile şi emoţiile) şi viaţa trupului. Aici este atât de multă confuzie. Apropo, denominaţiunile [creștine] occidentale … toate au tocmai această confuzie între duh şi suflet. Mama poate transmite copilului trăsături minunate de caracter, de suflet, aşa-i? Dar nu şi calităţi ale duhului: credinţa şi dragostea faţã de oameni [care sunt date de Duhul Sfânt].

De aceea [pentru că Ortodoxia face deosebirea între darurile Sfântului Duh şi emoţiile banale] satana s-a sculat asupra noastră… împotriva poporului ortodox. Noi trecem totdeauna în mod deschis prin sfera lui de influenţã duhovnicească, a puterilor lui rele, a influenţei lui rele.

CĂLUGĂRII

Vezi, pentru aceasta ei [călugării] sunt războinici, războinici duhovniceşti. Ei dau război cu diavolul şi cu îngerii săi drăceşti, demonii, omorându-şi deja patimile lor sufleteşti. Patimile ar trebuie să fie terminate înainte de tundere. Acesta e motivul pentru care, când este tuns un monah, este tuns deja matur – nu cunoaşte ambiţia, nu cunoaşte preacurvia, nu cunoaşte cinstea.

SLĂBICIUNEA OMENEASCĂ E MARCATĂ PE CHIP [FAŢÃ]

Ce diferenţã este între răutate şi slăbiciune omenească?

Răutatea este o calitate a inimii, în timp ce slăbiciunea omenească poate fi o slăbiciune a voinţei, o infirmitate trupească sau o slăbiciune a sistemului nervos. Trebuie făcută deosebirea între calităţile emoţionale şi duhovniceşti.

Ce fel de slăbiciune a voinţei?

Slăbiciunea voinţei se vede când un om nu e în stare să-şi controleze expresiile feţei, ochii. Dar virtutea curăţã şi înnoieşte înfăţişarea feţei şi ochilor. O pată, o umbră, rămâne pe inimă şi pe faţã un semn al păcatului. Rămâne pe faţã şi în ochi fără greşeală în special un viciu – adică un păcat cronic [constant]. Oamenii evlavioşi şi insuflaţi pot citi din expresiile feţei şi ale ochilor de care patimi este molipsit un om, ce păcat domneşte în el, ce patimi sau patimă are putere asupra unui om.

Un preadesfrânat are propria sa mimică. Încă şi ce fel de preadesfrânat, unul firesc sau nefiresc. Lăcomia, avariţia, cruzimea, ambiţia – totul este scris pe faţã.

Ar avea nevoie să fie psiholog, Părinte! Şi ce se întâmplă dacă toate păcatele sunt amestecate pe faţã?

Unul dinte ele va fi redat mai puternic.

S-a întâmplat să întâlnesc oameni foarte interesanţi. Un chip cu deosebire interesant a fost acela al unui gardian de închisoare din închisoarea din Baku, un fel de ofiţer, care era peste mine. O faţã grozav de interesantă: un cap enorm, enorm! Şi nişte ochi mititei, mititei şi o labă mare înspăimântătoare. A omorât mulţi oameni la timpul său. Ei bine, acea expresie de cruzime, sete de sânge şi nepătrunsa … luciditate, înaintea căreia stătea iadul. Disperarea putea fi ucisă doar cu vodkă sau morfină. Acesta era permanent asupra mea. Avea ceva cu mine.

Şi cum se împăca cu Sfinţia Voastră, Părinte?

Se ferea să se uite la mine.

Părinte, asta înseamnă că era un credincios, de vreme ce avea iadul cel veşnic în faţa sa. Nu-i aşa că un necredincios nu are nici un iad?

N-a vorbit cu mine niciodată despre asta. Avea doar permanent o luciditate a ororilor comise şi asta era tot. Această nebunie îl urma peste tot. Toţi oamenii aceia omorâţi, torturaţi, executaţi – îl chinuiau zi şi noapte. Şi singura lui mângâiere erau fie doi litri de vin deodată, fie morfină de două ori pe zi.

*       *       *

Continuarea în partea a doua.