Spiritualitatea ortodoxă este strâns legată de dreapta credință. Lupta cu patimile, ceea ce este cunoscut drept viață duhovnicească, este fundalul pe care se dezvoltă și este păzită învățătura dreaptă despre Dumnezeu, Biserică, mântuire = Ortodoxie. Fără duh autentic, dogma este doar fanatism, după cum și spiritualitatea care nu se fundamentează pe corectitudinea credinței este neroditoare. Învățăturile Starețului Sampson, pe care le continuăm aici, scot în evidență faptul că păzirea credinței trebuie să meargă mână în mână cu lupta autentică cu patimile, amândouă ducând la viața cea adevărată în Hristos.

MAI MULT DESPRE INIMA CREŞTINĂ

…Întâi se pune întrebarea ce este o inimă creştină? Prima dată, inimă necreştină este aceea care nu iartă şi nu poate să ierte şi să cruţe. Nu poate şi nu va ierta! De aceea o astfel de inimă este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, nu poate spune rugăciunea domnească, n-are nici un drept să spună rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat” şi nu are nici o nădejde de veşnică mântuire dacă nu îndreptăţeşte, cruţã şi se roagă cumva pentru o persoană, pentru oameni pe care nu-i poate suferi, nu-i poate ierta. Mărturisim că hoţul şi preacurvarul, cârciumarul s-au mântuit, aşa-i? Dar fariseul a fost lipsit de mântuire, cel ce a ţinut doar o formă exterioară a credinţei. Se preţuia pe sine şi nu putea să ierte.

Părinte, nu ne puteţi spune cum să facem inimile noastre să ierte?

Problema este că mustrările noastre, atenţionările directe şi probabil aspre nu lucrează asupra inimii unei asemenea persoane. Omul mândru nu e în stare să ierte. Un om mândru nu vrea să ierte şi întreabă „De ce pot ceilalţi să ierte şi să se roage totuşi şi să primească Sfintele Taine – de ce stărui ca eu să iert şi numai după aceea pot să mă spovedesc şi să primesc Împărtăşania?” Aceasta e iubire de sine mândră, şi nu creştină, când cineva nu vrea şi nu intenţionează să ierte şi să iubească. Cum poate Domnul Dumnezeu să audă un astfel de suflet şi să-i ierte ceva, dacă inima lui nu are nici o intenţie să ierte?!

Părinte, ei bine, oamenii primesc Împărtăşania oricum. Se poate întâmpla să sporească în alte virtuţi [în ciuda nevolniciei de a ierta]?

Nu, nici o virtute nu poate ţine locul lipsei de iertare, a lipsei de dragoste pe care o au aceşti oameni. Nici o nevoinţã, nici o milostenie nu poate ţine locul refuzului de a ierta. Milostenia unui preacurvar este o grozăvie înaintea lui Dumnezeu pentru că este dată de mâini murdare. Dă milostenii, dar, în acelaşi timp, plănuieşte să se scalde în păcate animalice. Milosteniile lui nu-l pot îndreptăţi de nu se pocăieşte şi nu cere ajutor ca să poată renunţa la păcatul său şi la patima sa. Şi omul nemilostiv este lipsit chiar şi de dreptul de a fi auzit şi de a dobândi dreptul de a da milostenii. Este cumplit! «Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!». Aceasta este singura condiţie de a fi auzit pentru mântuire. Nu-L poţi cumpăra pe Dumnezeu prin nici o formalitate. Legea lui Dumnezeu este o lege absolută (strictă). De aceea este aşa de dureros şi de greu pentru noi când întâlnim suflete care nu sunt creştine, adică suflete care nu au nici o intenţie, sau măcar dorinţa, nu numai putinţa de a ierta. „Şi de ce”, îl întrebi, „nu poţi să ierţi?” „Pentru că nu sunt iubit”, spune persoana, „de aceea nu voi iubi!”

Părinte, le daţi voie să se apropie de Potir?

Nu.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine şi cu o soră. Inima mea nu o iertase.

Aceasta e o funcţie a invidiei femeieşti.

Nu, nu-i.

Dacă-i aşa, trebuie să lucrezi asupra ta aşa încât să poţi să dezvinovăţeşti acea persoană şi să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Totul e aşa de prostesc şi de nesăbuit. Problema e că asta e creştinismul.

Părinte, mi-aţi spus înainte că nu mă sfătuiţi să mă întâlnesc cu ea.

Aşa-i. Nu te sfătuiesc să iriţi acea persoană sau pe tine însăţi. Dacă eşti liniştită şi paşnică în tine însăţi, asta înseamnă că eşti în deplină pace cu cerul şi că eşti pregătită să înduri şicanele de la acea persoană. Persoana aceea ar putea să te asuprească, să ţi se opună în public, să-ţi facă jocuri murdare, să te înşele şi vei zâmbi. Nu vei râde, ci vei zâmbi! Pentru că vei fi aşa de luminată de mila cea binecuvântată şi de o asemenea dreptate înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, încât toate aceste biciuiri răutăcioase vor fi o bucurie pentru tine.

Ei bine, Părinte, merită să fie binecuvântat cineva în asemenea cazuri.

Ştii ce?! Creştinismul ortodox deţine în sine harul Sfântului Duh. Şi sensul Ortodoxiei este în legătură cu Duhul Sfânt şi cu a-L purta cu tine. Poate face totul! Tocmai acesta e semnul de a fi ortodox.

Am avut unele izbucniri, dar mă voi duce la ea chiar acum.

Da.

Dar mi-aţi spus că nu mă sfătuiţi.

Nu te sfătuiesc asta pentru că cunosc slăbiciunea ei şi slăbiciunea ta. Te vei duce la ea cu mânie, cu cuvinte batjocoritoare, cu aducerea aminte a greşelilor şi îndeosebi cu un fel de răfuieli vechi care au fost îngropate şi putrezite şi care vor fi înviate.

Şi voi fi lipsită de pace după ce o voi vedea?

Învinovăţeşte-te pe tine însuţi, numai n-o învinovăţi pe ea şi nu pentru că ţi-a greşit ţie. Aceasta e o fiinţã omenească slabă, aşa că să te iei pe tine însăţi în mâini şi să fii aspră doar cu tine. Creştinismul cu asta se ocupă.

În toate împrejurările să fii aspru doar cu tine însuţi?

Numai cu tine însuţi. Chiar şi călăii pot fi dezvinovăţiţi şi îndreptăţiţi. ‘Îşi împlinea datoriile sale – cum i s-a ordonat, aşa face’. Nu m-am simţit niciodată jignit de ei. [Stareţul Sampson a fost împuşcat înainte de un călău, dar a supravieţuit].

Aceasta este soarta Domnului Însuşi. L-au răstignit pe Domnul, dar El a zis: „Doamne, iartă-i!”

Pentru că nu ştiu ce fac. N-au avut curajul să spună: „Nu, nu voi face asta!” Asta-i singura lor vină. Dar Domnul le va şterge vina acesta pentru că nimeni nu i-a învăţat vreodată.

Părinte, dacă mă duc la ea, voi avea nevoie de curaj ca să pot să-i zâmbesc.

Dacă vii la ea în Domnul, cu rugăciunea lui Iisus în buzunar şi cu ‘Atotmilostiva’, vei zâmbi în mod sincer. Şiragul de metanii va fi în buzunar. Foarte sincer. Îi vei spune: „Cum te simţi? Ce bucuroasă sunt că arăţi aşa de bine!” Este tocmai această dragoste creştină cea care va fi sinceră şi nu una de circumstanţã!!

Mă gândesc la ea tot timpul. Ar trebui să mă duc la ea, dar mi-e frică.

E vorba de păcatul micimii de suflet şi al lipsei de dragoste, a dragostei frăţeşti. Da, este lipsă de dragoste. Resimt o cruntă nelinişte şi tristeţe pentru că nici unul dintre noi nu vrea să se ducă până la urmă la K. Fiecare îşi găseşte o scuză. „Va fi fără folos, nepotrivit – pentru care scop mă voi jertfi pe mine însumi?” Dar… biata aceea fată, singură între patru pereţi.

Dar şi noi suntem singuri!

Voi sunteţi oameni sănătoşi, ar trebui să fiţi mulţumiţi că sunteţi singuri şi nu vine nimeni să vă deranjeze rugăciunea şi vi se permite să fiţi liniştiţi. Mai de preţ ca aurul! Şi tu fugi de liniştea aceasta! Liniştea aceea e un chin pentru tine. Dar cel ce fuge de linişte, care nu iubeşte liniştea va avea o mare greutate când va trece prin vămi. Demonii s-ar putea să-l înşface pe cel ce n-a iubit liniştea şi singurătatea. Pentru că sufletul e neajutorat după ce a părăsit trupul… Închipuieşte-ţi pentru o clipă că ţi-ai părăsit trupul, „cutia”, bine? Eşti singură. E bine dacă îngerul păzitor este de faţã. Dar ce se întâmplă dacă nu-i? Şi demonii te supără primprejur? Şi asta se va întâmpla!!!

Părinte, nu spune lucruri aşa de înspăimântătoare!

Asta e pentru că nu am deprins creştinismul cât am fost aici, pe pământ, ci l-am înlocuit cu o paradă şi cu formalităţi. Ca să vorbesc adevărat, nu ştim cum să ne fie milă de noi înşine. Dacă am fi avut într-adevăr părere de rău pentru noi înşine, ne-am fi gândit la moartea noastră de neocolit, la clipa, la ziua despărţirii noastre de trup. Nu ştim cum să avem milă de noi înşine pentru că nu ştim cum să ne înfuriem pe noi înşine şi să ne pedepsim. Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte adesea în scrisorile sale: „Să te mânii tare pe tine însuţi, ia-te în mână, ai milă de tine!”

Cel mai rău lucru este să nu ierţi şi să nu iubeşti şi să ai duşmănie în inimă. Acestea sunt cele trei motive principale. Domnul va ierta pe cel preadesfrânat, pe tâlhar, pe hoţ, pe fariseu. Dar nu va ierta un astfel de suflet.

Ei bine, nu sunt atât de crudă încât să nu iert.

Ai grijă de tine. Toate citirile noastre din Psaltire, acatistele şi canoanele noastre, Evangheliile – toate sunt goale dacă nu ne fac moi, delicaţi, iubitori, plângători. Toată acea citire va fi doar spre osânda noastră.

Un duh zdrobit şi umilit nu ştie cum să ţină vrăjmăşie. Iartă până la sfârşit, cruţã până la sfârşit şi se judecă doar pe sine însuși, căutând fără încetare totdeauna vina în sine însuși. Va ierta şi va dezvinovăţi pe orice om, chiar dacă a fost călău sau torţionar. Am avut multe cumpene grozave în viaţa mea, dar totul era într-un anume fel uşor de iertat.

Părinte, chiar aţi iertat totul într-o clipă?

Nu trebuie decât să te rogi la Maica Domnului şi jignirea este înlăturată. E înlăturată dacă te rogi numai către Maica Domnului. E de ajuns pentru tine să ai un fel de legătură directă cu Maica Domnului şi acea cruzime, jignire şi rană, întristare şi ponegrire va fi înlăturată.

Părinte, poate că e doar uitată, dar, când îţi aduci aminte, iese la iveală.

Nu. Nu se poate. Dacă inima a iertat şi a dezvinovăţit, atunci nu va reveni în amintire. Revine în amintire doar în cap, în memorie, fără implicarea inimii. De asta trebuie să facă distincţia între aceste două lucruri: inima şi raţiunea. Rememorarea poate fi a inimii sau a creierului. Dacă inima a iertat, atunci nu-şi va aminti niciodată pentru că nu mai are ţinere de minte. Creierul, sistemul nervos s-ar putea să nu uite şi să-şi aducă aminte, dar inima se va împotrivi şi va sili creierul să tacă.

Părinte, am avut o astfel de experienţã. În inimă eram în pace, dar raţiunea mea îşi amintea, cu toate acestea.

Aşa cum suntem aici, inimile noastre nu s-au întors către Maica Domnului. Când spui „Atotmilostiva”: „Nu te scârbi de mine, nu te întoarce de la mine, nu mă părăsi, nu mă lăsa”, vine o răceală, linişte şi orice stare de fapt în care îi ceri ajutorul este iertată. Aceeaşi persoană umbroasă, putredă, haină, murdară, care vine în contact cu ea pe moment suferă o schimbare a inimii şi inima devine moale şi cu mustrare de conştiinţã. Vine duhul zdrobit şi umilit, care este singurul semn al creştinismului – trebuie să fie duh zdrobit şi umilit. În afară de acesta nu este alt semn. Nu ţinerea posturilor, nu mersul la biserică, nu citirea acatistelor şi a canoanelor – nu! Doar un duh care este zdrobit şi umilit nu poate să nu ierte – nu poate! Asta e o stare a inimii, a unei inimi dumnezeieşti (a lui Dumnezeu)…

Părinte, zicerile populare merg pe ideea că timpul vindecă toate.

Nu! Aceasta-i categoric înţelepciune omenească. Ascuţimea durerii inimii sau impresia sistemului nervos s-ar putea să se diminueze. Dar, în această privinţã, vorbim din punct de vedere al condiţiilor exterioare, şi nu de o stare duhovnicească sau morală.

Starea lăuntrică?

Da, cea morală, duhovnicească. Aşa se întâmplă că, dacă inima nu poate ierta sau dezvinovăţi, chiar şi după trei ani îşi aduce aminte întocmai la fel de clar totul.

Nu, Părinte, nu pot să zic că starea mea este de aşa natură. Aşa s-a întâmplat cu mine: când îmi aduceam aminte, mă simţeam rău. Nici nu mă puteam gândi la ea, îmi era rău. Dar acum nu mai am aceeaşi reacţie.

Asta înseamnă că inima ta în timpul acela se căznea să o dezvinovăţească şi s-o ierte. Înţelegi? Totul depinde de inimă. Altfel nu e posibil. În plus, nu creierul este cel ce primeşte harul sfânt al Duhului Sfânt, ci inima. Sfântul Serafim de Sarov vorbea totdeauna mult despre asta tuturor.

Ce poate face o persoană supărată (înfuriată)?

Trebuie să se roage şi să se roage pentru vindecare. De dragul credinţei sale, de dragul insistenţei, Domnul îi va schimba inima. În al doilea rând, orice manifestare a răului trebuie întotdeauna răscumpărată prin milostenie. Milosteniile trebuie să fie ceva propriu, ceva de care ai nevoie şi nu ceva care zace primprejur nefolosit.

*       *       *

Continuarea în partea a treia.