De o mare actualitate este critica concepută de P. Serafim Rose pe când era încă mirean (Eugene) „creștinismului social”, adresată chiar unui exponent de seamă al acestuia, Thomas Merton. Este inspirațională nu doar prezentarea feței reale a creștinismului ascetic și dogmatic, ci și darea în vileag a originilor obscure și chiar de natură spirituală (milenariste) ale tendințelor sociale care se doresc a fi imprimate Bisericii. La mijloc nu este o simplă ancorare în cele pământești, ci o viziune lumească opusă celei creștine, contrară împărăției lui Dumnezeu ce va să vină. Cam cum astăzi se predică o lume în care nu mai are loc moartea și boala, care sunt prezentate ca anormale, ceea ce este o utopie. De fapt, înșelăciunea constă în încercarea nerealistă și perfidă de a „eradica” boala produsă de coronavirus, chiar dacă moartea seceră pe cei ce mor de foame sau din diferite alte cauze din plin.

Un al subiect arzător abordat este cel al Apocalipsei ca perspectivă sobră și plină de nădejde, dar și de îngrijorare bună.

O scrisoare către Thomas Merton, 1962

de Eugene [Pr. Seraphim] Rose

Sunt un tânăr american convertit la Ortodoxia rusă – nu spiritualitatea „liberală” imprecisă a prea multor „gânditor religioşi” moderni ruşi, ci Ortodoxia deplină ascetică şi contemplativă a Părinţilor şi a Sfinţilor – care am studiat de câţiva ani „criza” spirituală a timpului nostru şi scriu în prezent o carte pe această temă[1]. Pe parcursul studiului meu am avut ocazia să citesc lucrările unui mare număr de autori romano-catolici, pe unii dintre ei (aceia, spre exemplu, ca Pieper, Picard, Gilson, P. Danielou, P. de Lubac) i-am găsit chiar de ajutor şi, peste toate, nu prea distanţaţi de punctul de vedere ortodox, dar pe alţii i-am găsit chiar deranjanţi în lumina a ceea ce-mi pare mie învăţătura evidentă a Bisericii soborniceşti (universale). Am citit câteva din lucrările dumneavoastră şi în special în unele din articolele recente de-ale dumneavoastră îmi pare că găsesc semne ale uneia din tendinţele din gândirea contemporană romană (există şi în Ortodoxie, de asemenea, să fiţi sigur), care m-a tulburat cel mai mult. De vreme ce sunteţi un monah roman, mă adresez dumneavoastră ca spre cineva nimerit să clarifice neclarităţile pe care le-am găsit în această orientare de gândire. Ceea ce aş vrea să discut îndeosebi priveşte ceea ce s-ar putea numi „misiunea socială” a Bisericii.

Într-un eseu intitulat Lucrarea creştină în criza lumii[2], vă dedicaţi în special problemei „păcii”. Într-o epocă în care războiul a devenit virtual „imposibil”, aceasta este, desigur, o preocupare de căpătâi pentru orice creştin, dar remarcile dumneavoastră în particular pe această temă m-au lăsat în impas.

Care sunt, întâi de toate, adevăraţii potrivnici ai stării duhovniceşti de război ai epocii noastre? A spune „Rusia şi America” este, desigur, ceva neînsemnat; vrăjmaşul, după cum spuneţi, „este în noi toţi”. Dar spuneţi mai departe că „vrăjmaşul este războiul însuşi” şi rădăcinile lui, „ura, frica, egoismul, destrăbălarea”.

Acum aproape că pot să fiu de acord cu dumneavoastră că războiul astăzi, cel puţin „războiul total”, este nejustificat de-a binelea după orice normă creştină, pentru simplul motiv că natura lui „nelimitată” scapă oricărei măsuri de orice fel. Lucrul care mă deranjează pe mine în argumentarea dumneavoastră este declaraţia dumneavoastră că singura alternativă la un astfel de război e „pacea”.

Alternativa la „războiul total” ar părea să fie „pacea totală”; dar ce implică o asemenea „pace”? Spuneţi că „trebuie să încercăm pe cât ne stă în putere să lucrăm la înlăturarea” războiului; şi că aceea este într-adevăr ceea ce trebuie să fie „pacea totală”: înlăturarea războiului. Nu acel fel de pace pe care oamenii l-au cunoscut înainte de aceasta, ci o pace în întregime nouă şi „permanentă”.

Un asemenea scop, desigur, este chiar de înţeles pentru mentalitatea modernă; idealismul politic modern, marxist şi în mod egal „democratic”, l-a nutrit mult timp. Dar creştinismul? – şi vreau să spun creştinismul deplin fără compromisuri, nu idealismul umanist care se numeşte pe sine creştin. Nu este creştinismul cel mai mult potrivnic tuturor formelor de idealism, la orice reducere a sfârşitului său „realistic” şi a valorilor sale la idei pur şi simplu semeţe? Chiar este idealul de „înlăturare a războiului” diferit după mod de astfel de aspiraţii semeţe ca „înlăturarea” bolii, a suferinţei, a păcatului, a morţii? Toate aceste idealuri au atras entuziasmul unuia sau altui idealist modern, dar este limpede pentru un creştin că sunt secularizări şi pervertiri ale nădejdilor creştine autentice. Ele pot fi realizate doar în Hristos, doar în împărăţia Sa, care nu este din lumea aceasta; când credinţa în Hristos şi nădejdea în împărăţia Sa doresc, când se face încercarea de a împlini „idealurile” creştine în această lume – atunci este idolatrie, duhul lui Antihrist. Boala, suferinţa, păcatul şi moartea sunt părţi inevitabile ale lumii pe care o cunoaştem ca rezultat al căderii. Ele pot fi eliminate doar printr-o transformare radicală a naturii umane, o transformare posibilă doar în Hristos şi deplin doar după moarte.

Eu personal cred că „pacea totală” este, la bază, un ideal utopic; iar faptul în sine că pare aplicabilă astăzi ridică o întrebare profundă. Pentru că, pentru mintea mea, duşmanul cel mai profund al Bisericii astăzi nu-l formează duşmanii cei evidenţi – războiul, ura, ateismul, materialismul, toate forţele impersonalului care au dus la „colectivismul” inuman, tiranie şi mizerie – acestea au fost cu noi de la cădere, totuşi, să fie sigur, ele iau o formă extremă astăzi. Dar apostazia care a dus la această secularizare evidentă şi extremă îmi pare că nu-i decât preludiul la ceva mult mai rău; şi acesta este subiectul principal al scrisorii mele.

Speranţa de „pace” este o parte a unui context mai larg a idealismului reînnoit care a apărut după al doilea război mondial şi din tensiunile lumii de după război, un idealism care, în special în ultimii cinci ori zece ani,  a acaparat minţile oamenilor – îndeosebi tineretul – din toată lumea şi le-a insuflat un entuziasm care s-a exprimat în mod concret – şi adesea chiar egoist – în faptă. Speranţa care stă la temelia acestui idealism este speranţa că oamenii pot, până la urmă, să locuiască în pace şi frăţie într-o ordine doar socială şi că această împlinire poate fi realizată prin mijloace „non-violente” care nu sunt incompatibile cu acest sfârşit. Această năzuinţă pare la fel cu revelaţia virtuală a „lumii noi” tuturor celor sătui de mizerie şi de haosul care au marcat sfârşitul lumii „vechi”, care înghite lumea „modernă” ce pare acum să-și fi jucat în sfârşit – sau aproape – posibilităţile sale teribile; şi apare în acelaşi timp ca ceva foarte la îndemână prin mijloace morale – ceva ce nu a mai fost înainte de idealismele moderne.

Dumneavoastră înşivă vorbiţi, într-adevăr, de o posibilă „agonie de naştere a lumii noi”, de datoria creştinilor astăzi „de a-şi îndeplini sarcina răbdătoare, eroică de a construi o lume care va prospera în unitate şi pace”, ba chiar, în conexiune cu asta, de „Hristos, Domnul păcii”. Problema care mă tulbură pe mine grozav în legătură cu tot acest fapt este: este acesta într-adevăr creştinism sau este tot numai idealism? Şi poate fi de-amândouă – este posibil un „idealism creştin”?

Vorbiţi de „acţiune creştină”, „creştinul care transpune adevărul Evangheliei în acţiune socială”, „nu doar în rugăciune şi penitenţă, ci, de asemenea, în angajări politice şi toate responsabilităţile sale sociale”. Ei bine, cu siguranţă nu voi spune nimic împotriva acestui lucru; dacă adevărul creştin nu străluceşte în tot ceea ce face cineva, la această cotă cineva eşuează în a fi creştin şi, dacă cineva e chemat la o vocaţie politică, faptele sale în acest domeniu trebuie, de asemenea, să fie creştine. Dar, dacă nu greşesc, cuvintele dumneavoastră implică mai mult decât atât; literal, că acum mai mult ca niciodată avem nevoie de creştini care să lucreze în sfera socială şi politică ca să realizeze acolo adevărul Evangheliei. Dar de ce, dacă împărăţia lui Hristos nu-i din lumea aceasta? Este într-adevăr vreun „mesaj social” creştin sau acesta nu-i mai degrabă rezultatul unei activităţi creştine – care lucrează mântuirea cuiva cu sârguinţă? Eu nu pledez defel pentru un creştinism în izolare; întreg creştinismul – chiar şi a pustnicului – este un „creştinism social”, dar asta este doar ca context, nu ca finalitate. Biserica este în societate pentru că oamenii sunt în societate, dar finalitatea Bisericii este transformarea oamenilor, nu a societăţii. Este un lucru bun dacă o societate sau un guvern practică creştinismul autentic, dacă instituţiile sale sunt inspirate de creştinism pentru că este dat un exemplu prin aceasta oamenilor care sunt o parte a acelei societăţi; dar o societate creştină nu este o finalitate în sine, ci pur şi simplu un rezultat al faptului că trăiesc oameni creştini în societate.

Nu neg, bineînţeles, că există un asemenea lucru ca „activitate socială” creştină; ceea ce pun la îndoială este natura sa. Când hrănesc pe fratele meu flămând, aceasta este o faptă creştină şi o propovăduire a împărăţiei care nu are nevoie de cuvinte; este făcută pentru motivul personal că fratele meu – cel ce stă înaintea mea în acest moment – este flămând şi este o faptă creştină pentru că fratele meu este, într-un anume fel, Hristos. Dar, dacă generalizez de la acest caz şi mă angajez într-o campanie politică de a înlătura „răul foametei”, aceasta este ceva cu totul diferit, deşi indivizii care participă la o asemenea campanie ar putea să acţioneze într-un mod perfect creştin, proiectul întreg – şi tocmai pentru că este un „proiect”, un lucru al plănuirii omeneşti – a fost acoperit cu un văl de „idealism”.

Câteva exemple în plus: eficienţa tratamentelor moderne nu adaugă nimic la porunca de a îngriji pe bolnavi; dacă sunt la dispoziţie, bine – dar nu e creştineşte a gândi că fapta noastră e mai bună pentru că e mai „eficientă” sau pentru că foloseşte mai multor oameni. Aceasta, din nou, este idealism. (Trebuie să menţionez ferm că faptul că leacurile pot deveni, într-adevăr, un înlocuitor pentru „îngrijirea” creştină când mintea făptuitorului devine prea captivată de eficienţă; şi cercetătorul care caută un „tratament pentru cancer” nu face deloc ceva deosebit „creştin”, ci ceva tehnic şi „neutru”.)

„Frăţietatea” este ceva ce se întâmplă chiar aici şi acum, în orice împrejurări mă pune Dumnezeu, între mine şi fratele meu; dar, când încep să propovăduiesc „idealul” de frăţietate şi merg în mod deliberat să-l practic, sunt în pericol să o pierd cu totul. Chiar dacă – îndeosebi dacă – mă folosesc de o „non-violenţă” părut creştină şi o „rezistenţă pasivă” în aceasta sau în orice altă sferă, daţi-mi voie, înainte să o numesc un act creştin, să mă întreb cu grijă dacă sfârşitul său este doar un ideal semeţ lumesc sau ceva mai măreţ. (Sf. Pavel, ca să iau un exemplu destul de clar, nu a spus sclavilor să se revolte „fără de violenţă”; le-a spus să nu se revolte deloc, ci să se preocupe ei înşişi cu ceva mult mai important.)

„Pacea lui Hristos”, fiind în inimă, nu aduce cu sine în chip necesar, în lumea noastră căzută, pacea şi m-aş mira dacă are vreo legătură în vreun fel cu idealul de „înlăturare a războiului”.

Diferenţa dintre „milostenia” organizată şi milostenia creştină nu are nevoie de nici un comentariu.[3].

S-ar putea să fie – n-aş fi scris scrisoarea aceasta dacă n-aş fi nădăjduit că ar fi – vreun fel de „ecumenism” adevărat, deşi, să-i spunem aşa, subteran, între creştini separaţi, în special în vremurile de persecuţie; dar nu are de departe nimic de-a face cu activităţile oricărui „Conciliu Mondial al Bisericilor”[4].

Aţi putea de la aceste exemple, nădăjduiesc, să înţelegeţi îndoielile pe care le întreţin în legătură cu renaşterea idealurilor părut „creştine” în vremea noastră. Spun „îndoieli” pentru că nu e nimic rău intrinsec în legătură cu vreuna din aceste „campanii” şi sunt implicaţi în ele creştini destul de sinceri şi înfocaţi care propovăduiesc de-adevăratelea Evanghelia; dar, cum spuneam, este un fel de văl de „idealism” care învăluie toate acestea, un văl ce pare să le tragă în slujba sa destul de independentă (fără să fie negate prin aceasta, desigur, faptele creştine înfăptuite sub auspiciile lor). Ce „slujbă” este aceasta? – împăcarea sensului modern de „idealism” prin traducerea lui interiorizată cu adevărurile creştine [transpuse] în exterior şi – în cel mai bun caz – în idealuri semi-creştine. Şi trebuie să fim suficient de realişti să vedem că efectul în mare asupra minţilor oamenilor, atât în interiorul, cât şi în exteriorul acestor mişcări, atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, este de a pune accentul pe realizarea idealurilor exterioare, în aşa fel încât să se facă nedesluşite adevărurile interioare; şi, de vreme ce acest accent a fost pus, calea este cu totul prea scurtă spre un fals palpabil în care „a face bine este oricum adevăratul scop al creştinismului şi singurul lucru de bază în care se pot uni creştinii, în vreme ce dogma şi Liturghia şi cele asemenea sunt pur şi simplu chestiuni care tind mai mult să separe decât să unească”. Câţi din cei ce participă într-adevăr, fie catolici, fie ortodocşi, în lumea „creştinismului social” astăzi nu cred că acesta este cu adevărat un creştinism mai „perfect” şi mai „interiorizat” decât creştinismul dogmatic, ascetic şi contemplativ, care nu aduce asemenea „rezultate” evidente?

Mi s-a reproşat, înainte de aceasta, de către catolici lipsa de interes în misiunea socială a Bisericii, că mă ţin de un creştinism unilateral „ascetic” şi „apocaliptic”; şi unii filosofi şi teologi catolici au făcut asemenea acuzaţii împotriva Bisericii Ortodoxe înseşi – însoţite uneori, dacă nu greşesc, de un fel de ton de supremaţie care pretinde că Biserica e mai degrabă „înapoiată” (retrogradă) sau „depăşită” în asemenea lucruri, că a fost totdeauna „asuprită” de stat şi s-a folosit în privirea asupra lumii de ochii cu totul prea nelumeşti ai monahului. Departe de mine să pretind că vorbesc în numele Bisericii; dar pot să vorbesc cel puţin despre câteva lucruri pe care cred că le-am învăţat de la ea.

Aţi putea în chip firesc să mă întrebaţi, dacă sunt sceptic în  privinţa „creştinismului social”, – deşi bineînţeles că nu-l doresc înlăturat sau dat diavolului, doar arăt ambivalenţa sa – ce susţin ca „acţiune creştină” în mijlocul „crizei” epocii cu alternativele sale urgente.

Prima dată şi înainte de toate eu pun la îndoială hotărât accentul pus pe „acţiune” în sine, pe „proiecte” şi pe „planificări”, pe preocuparea de „social” şi de ceea ce omul poate face pentru aceasta – tot din ceea ce lucrează în detrimentul acceptării a ceea ce este dat, a ceea ce Dumnezeu ne dă în acest moment, la fel de bine cu a permite voii Lui să fie împlinită, nu a noastră. Nu propun o retragere totală din politică şi lucrare socială de către toţi creştinii; aceasta nu o poate stabili o regulă întâmplătoare, rămâne la conştiinţa fiecăruia. Dar, în orice caz, dacă mulţi mai pot fi chemaţi la muncă pentru „dreptate”, „pace”, „unitate”, „frăţie” în lume – şi acestea toate sunt, în această formă generalizată, ideală, scopuri exterioare şi lumeşti – nu este un lucru cel puţin la fel de bun a fi chemaţi la lucrarea totală şi răspicată a împărăţiei, să lupte cu toate idealurile lumeşti şi să propovăduiască singura Evanghelie de trebuinţă: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia? Chiar dumneavoastră înşivă spuneţi chiar pe drept despre America şi Rusia că „duşmanul nu este doar de o parte sau de alta… Duşmanul este de ambele părţi”. Nu este posibil de a aprofunda această înţelegere şi a o aplica la celelalte ultime părute alternative, adică „război” şi „pace”? Este vreuna din ele cu adevărat mai la îndemână pentru un creştin decât cealaltă, dacă „pacea” este o „pace totală (idealistică)”? Şi această recunoaştere a celor două alternative ca inacceptabile nu ne duce înapoi la adevărata „a treia cale” – una care nu va fi niciodată populară pentru că nu este „nouă”, nu-i „modernă”, peste toate nu-i „idealistică” – un creştinism care nu-şi are sfârşitul nici în „pacea” lumească, nici în „război”, ci într-o împărăţie nu din lumea aceasta?

Aceasta nu este ceva „nou”, precum spuneţi, şi o lume ce se imaginează „post-creştină” este obosită de ea. E adevărat că, atunci când noi, ca creştini, vorbim fraţilor noştri, adesea se pare că suntem puşi în faţa unui zid gol lipsit chiar şi de voinţa de a asculta; şi, fiind oameni, s-ar putea să fim siliţi cumva să „ajungem la disperare” prin această lipsă de răspuns. Dar ce se poate face în această privinţă? Să renunţăm de a vorbi despre ceea ce contemporanii noştri nu vor să audă şi să ne alăturăm lor în goana după aspiraţii sociale care, de vreme ce nu sunt precis creştine, pot fi vândute prin mijloace necreştine de asemenea? Aceasta-mi pare o abdicare de la responsabilitatea noastră de creştini. Cred că nevoia de bază a timpului nostru nu este până la urmă diferită de ceea ce a fost ea de când a venit Hristos; ea nu stă în domeniul „angajărilor politice”, ci tocmai în „rugăciune şi penitenţă” şi în post şi propovăduire a adevăratei împărăţii. Singura „responsabilitate socială” a creştinului este să trăiască, oriunde şi cu oricine s-ar întâmpla să fie, viaţa credinţei pentru propria sa mântuire şi ca un exemplu pentru ceilalţi. Dacă, făcând aşa, ajutăm să se amelioreze sau să se înlăture răul social, aceasta-i un lucru bun – dar nu este scopul nostru. Dacă ajungem la disperare când viaţa noastră şi cuvintele noastre nu reuşesc să convertească pe alţii la adevărata împărăţie, aceasta vine din lipsă de credinţă. Dacă am trăi credinţa noastră mai profund, am avea nevoie să vorbim mai puţin despre ea.

Vorbiţi de necesitatea nu doar de a vorbi despre adevărul creştinismului, ci de „a întrupa adevărul creştin în faptă”. Pentru mine aceasta înseamnă tocmai viaţa pe care am descris-o, o viaţă îmbibată de credinţa în Hristos şi de nădejdea în împărăţia Sa nu din lumea aceasta. Dar viaţa pe care se pare că o descrieţi este una foarte implicată în lucrurile acestei lumi; nu mă pot abţine de a o privi doar ca pe adaptare „exterioară” a adevăratei interiorizări creştine.

Idealismul modern, care e dedicat realizării idolatrei „împărăţii a omului”, şi-a făcut simţită influenţa de mult în cercurile creştine; însă doar în anii din urmă această influenţă a început să aducă roade reale în pântecele Bisericii înseşi. Cred că nu poate fi îndoială că suntem martorii chiar ai durerilor de naştere a ceva ce, pentru adevăratul creştin, este într-adevăr înţesat cu posibilităţi înfricoşătoare: „un creştinism nou”, un creştinism care pretinde să fie „interiorizat”, dar este cu totul prea preocupat de rezultate exterioare; un creştinism care chiar nici nu poate crede cu adevărat în „pace” şi „frăţietate” afară dacă le vede aplicate generalizat şi universal, nu într-o părută „altă lume” îndepărtată, ci „aici şi acum”. Acest fel de creştinism spune că „virtutea personală” nu e de ajuns – bazându-se evident pe o înţelegere protestantizată a virtuţii, de vreme ce orice face adevăratul creştin este resimţit de întreg Trupul duhovnicesc; nimic făcut în Hristos nu e făcut pentru cineva singur – dar nu e de ajuns pentru ce? Răspunsul la aceasta, cred, este clar: pentru transformarea lumii, „realizarea” definitivă a creştinismului în ordinea socială şi politică. Şi aceasta este idolatrie. Împărăţia este nu din lumea aceasta; a gândi sau a nădăjdui că creştinismul poate fi „cu succes” în exterior în lume este o tăgăduire a tot ce Hristos şi proorocii Săi au spus despre viitorul Bisericii. Creştinismul poate fi „cu succes” cu o condiţie: aceea de a renunţa la (sau a uita în mod convenabil de) adevărata împărăţie şi a căuta să se construiască o împărăţie în lume. „Împărăţia pământească” este tocmai scopul mentalităţii moderne; construirea ei este sensul epocii moderne. Nu este creştină; ca creştini, noi ştim a cui împărăţie este ea. Şi ceea ce mă tulbură aşa de tare este că creştinii astăzi – catolici şi ortodocşi de asemenea – se alătură ei înşişi la construirea acestui nou Babilon, adesea chiar fără de cunoştinţă de cauză, adesea cu cele mai bune intenţii posibile…

Idealismul modern, care nădăjduieşte în „raiul pe pământ”, nădăjduieşte aşijderea în „transformarea” imprecisă a omului – idealul „supraomului” (în forme diferite, conştiente sau nu), care, oricum absurde, are o priză mare pentru o mentalitate care a fost educată să creadă în „evoluţie” şi „progres”. Şi să nu lăsăm disperarea contemporană să ne facă să credem că nădejdea în viitorul lumesc este moartă; şi, într-adevăr, amestecată cu disperarea contemporană, este o modalitate mare de aşteptare, o voinţă de a crede că idealul viitor poate fi realizat în vreun fel.

Puterea impersonalului şi a inumanului a condus prima parte a secolului nostru de „criză”; un spirit vag „existenţial”, semi sau pseudo-religios, idealistic şi practic în acelaşi timp (dar niciodată din altă lume), pare a fi destinat să conducă ultima parte a acestui secol. Sunt două etape ale aceleiaşi boli, „umanismul” modern, boală pricinuită de încrederea în lume şi în om, în vreme ce Hristos este ignorat – afară de a împrumuta numele Lui ca un „simbol” avantajos pentru oameni care, până la urmă, nu prea pot să-L uite, la fel de bine pentru a ademeni pe cei ce încă vor să-I slujească. Creştinismul a devenit o „campanie”, Hristos a devenit o „idee”, atât în slujba unei lumi „transformate” de tehnicile ştiinţifice şi sociale, cât şi a unui om în principiu „îndumnezeit” prin trezirea unei „noi conştiinţe”: aceasta stă înaintea noastră. Comunismul, pare limpede, se apropie de o transformare a sa, o „umanizare”, o „spiritualizare” şi în această privinţă Boris Pasternak[5] este un semn dat dinainte; nu respinge Revoluţia, el doar o vrea „umanizată”. „Democraţiile”, pe o cale diferită, tind spre acelaşi ţel. Peste tot „prooroci”, semi sau pseudo-creştini ca Berdiaev şi Tolstoi, păgâni mai vădiţi ca D. H. Lawrence, Henry Miller, Kazantzakis, la fel de bine ca şi legiunile de ocultişti, astrologi şi milenarişti – totul prevesteşte naşterea unei „noi ere”. Protestanţii şi apoi tot mai mulţi catolici şi ortodocşi sunt prinşi în acest entuziasm şi prevăd epoca lor proprie de unitate ecumenică şi armonie, unii fiind atât de îndrăzneţi – şi aşa de hulitori – încât o numesc „a treia eră” a „pogorârii Sfântului Duh” (a la D. H. Lawrence, Berdiaev şi, în sfârşit, Ioachim de Flores).

O eră de „pace” ar putea veni pentru omul împovărat, totuşi apocaliptic de nerăbdător; dar ce poate spune creştinul despre o astfel de „pace”? Nu va fi pacea lui Hristos; nu e decât o fantezie să-ţi imaginezi o prefacere bruscă, universală a oamenilor la credinţa deplină creştină şi, fără o astfel de credinţă, pacea Lui nu poate veni. Şi orice „pace” omenească va fi numai preludiul izbucnirii singurului şi adevăratului „război” al erei noastre, războiul lui Hristos împotriva tuturor puterilor Satanei, războiul creştinilor care caută doar Împărăţia nu din lumea aceasta, împotriva tuturor acelora care, păgâni sau creştini mincinoşi, caută doar o Împărăţie lumească, o Împărăţie a Omului.

*                   *                    *

Abia după ce am terminat paginile dinainte am văzut articolul dumneavoastră în Commonweal, „Războiul nuclear şi responsabilitatea creştină”[6]. Acolo aduceţi tema căreia intenţionam să-i dedic restul acestei scrisori: Apocalipsa.

Nu este, desigur, nimic despre care să fie mai periculos să vorbeşti. Speculaţia zadarnică pe deasupra sensului literal despre evenimentele apocaliptice este o pricină doar prea evidentă a răului duhovnicesc; şi nu mai puţin decât atât, cred, este un mod uşor în care mulţi din contemporanii noştri se referă la caracterul „apocaliptic” al vremurilor şi, făcând aşa, ridică în ceilalţi spaime profunde şi nădejdi pe care propriile lor declaraţii sunt departe de a le mulţumi. Dacă un creştin merge să vorbească despre Apocalipsă în general, e destul de limpede că în această privinţă, ca în orice alta, cuvintele lui trebuie să fie sobre, cât de precise posibil şi în acord deplin cu învăţătura întreagă a Bisericii. În acest caz, pot vedea un motiv de ce mărturia latină şi ortodoxă ar trebui să fie substanţial diferită. Textele profetice sunt în mâna Răsăritului la fel ca a Apusului; tâlcuirile şi hotărârile Părinţilor, atât greci, cât şi latini, asupra acestor texte sunt explicite, detaliate şi în acord tacit; şi tradiţia Părinţilor a fost afirmată după schismă atât de Bisericile Ortodoxă, cât şi Latină – în ultimul timp mai autoritar, presupun, în persoana lui Toma d’Aquino[7]. Cartea recentă a lui Josef Pieper, Sfârşitul timpului, bazându-se aproape în întregime pe izvoare din Apus, nu este, pe cât ştiu, în discordanţă în vreun punct cu tradiţia ortodoxă. Este mai degrabă un şoc, de fapt, să citeşti la Pr. D’Arcy’s, Înţelesul şi problema istoriei că „nu toţi comentatorii creştini ar fi acceptat o astfel de aprobare literală” a literaturii apocaliptice. Poate că nu, într-adevăr, dar asta înseamnă a spune nu mai mult decât că, aşa cum mulţi evrei n-au recunoscut pe Hristos din proorocii lor, tot aşa mulţi creştini vor da greş în a discerne semnele vremurilor cu privire la Antihrist şi la sfârşitul timpului. (Mulţi creştini s-au îndepărtat atât de mult de tradiţie, încât cred că Antihrist nu va fi un om real, ci numai un „duh” nelămurit, la fel de mult precum mulţi evrei moderni au transformat nădejdea lor mesianică într-o credinţă într-o autentică „era mesianică”).

Dar această abatere a multor creştini este ea însăşi o parte din proorociile privitoare la „lepădarea” chiar din interiorul Bisericii înseşi; precum spune Fericitul Ieronim: „Mulţi consideraţi ca Patriarhul vor cădea”. Pentru că Antihrist este un amăgitor şi prea puţini creştini sunt pregătiţi pentru înşelăciunile lui. Este, de aceea, periculos să vorbeşti de lucrurile „apocaliptice” fără a vorbi de Antihrist şi duhul lui. Este uşor pentru cea mai slabă înţelegere astăzi să vadă ceva „apocaliptic” în puterile distrugătoare fantastice pe care omul le deţine acum; dar puterea lumească este numai un aspect al împărăţiei lui Antihrist – uriaşa înşelăciune, atât cât să înşele, dacă se poate, chiar şi pe cei aleşi, este cealaltă şi mai puţin evidentă. Vorbiţi, ca mulţi astăzi, de o posibilă „distrugere a rasei umane”; nu este asta o expresie mai degrabă aspră pentru un creştin pentru a o folosi? Nu pune, din nou, prea mult accent pe puterea omului? Nu desconsideră, peste toate, proorociile despre ceea ce trebuie să se petreacă înainte ca Dumnezeu (Care, desigur, Singur poate „distruge rasa umană” pe care a creat-o) să cheme pe oameni în împărăţia Sa?

Prin cuvinte deloc neconcludente afirmaţi, o dată în plus, că „războiul trebuie înlăturat. Un guvern mondial trebuie statornicit”. Nu este acest „trebuie” un cuvânt mai degrabă aspru? Este, într-adevăr, un semn al caracterului apocaliptic al epocii că singura soluţie „practică” pentru criza de faţă – înlăturarea războiului – ar trebui să fie în acelaşi timp (precum cred) total idealistică. Unora această situaţie face să le răsară gânduri despre o „eră nouă” sau o „lume nouă”; mie îmi sugerează posibilitatea că noi suntem, de fapt, în pragul ultimelor zile, când toate mijloacele acţiunii lumeşti încep să devină imposibile.

O „lume nouă” – aceasta este o expresie, am observat, pe care chiar şi dumneavoastră o folosiţi. În Pâinea vie chiar sugeraţi că „suntem martorii zorilor luminii care n-a fost niciodată văzută înainte. … Trăim, probabil, în pragul celei mai mari ere euharistice a lumii – era care s-ar putea foarte bine să dea mărturie de unirea finală a omenirii”. Întrebaţi, ca să fie sigur (dar fără să daţi un răspuns): „va fi această unire vizibilă una politică?” Şi chiar sugeraţi că „poate că ultima eră din toate va fi ‘euharistică’ în sensul că Biserica însăşi va da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu prin a fi pusă pe Cruce”.

Pentru creştinii care deţin cuvântul lui Hristos şi al proorocilor şi al sfinţilor Săi în privinţa ultimelor zile nu văd cum ar putea fi vreun „poate” în această chestiune. Unirea politică a omenirii, oricât de legitimă ar fi ca scop politic, poate doar sfârşi în împărăţia lui Antihrist; Biserica, dincolo de orice îndoială, va fi răstignită după ce o bună parte a credincioşilor o vor fi trădat prin înşelăciunea lui Antihrist.

Eu propovăduiesc fără nici un motiv o iminentă „împărăţie a lui Antihrist” şi apocalipsa, care este posibilă, bineînţeles, şi că creştinii trebuie să fie în toată vremea pregătiţi pentru ea; dar nimeni nu ştie ceasul… Ceea ce vreau să accentuez este faptul că – o iau aşa – duhovniceşte vorbind, omul contemporan, în disperarea sa pentru prezent şi în nădejdea încă vie în viitor, confruntat cu alternative „ultime” şi cu prefaceri sociale şi ştiinţifice părut „apocaliptice” (şi cu o nădejde evoluţionistă), n-a fost niciodată mai receptiv la venirea unui Mesia fals, un desăvârşit „soluţionator de probleme” şi care insuflă un „idealism” uman luminos.

În vremuri ca acestea, cred, creştinul ar trebui să fie îngrijorat de a se implica în plasa încâlcită a activităţii politice, ca nu cumva, sârguindu-se spre prea mult, să piardă totul; rigoarea în credinţă şi în propovăduirea împărăţiei (mai presus de toate prin exemplul vieţii), să fie sigur că nu e suficient de aproape de acea zi – însă prevăzător în „planurile” lumeşti, pentru care avem un exces, chiar şi (de fapt cel mai mult) în interesul pentru „marile idealuri”.

Mai presus de toate, creştinul în lumea contemporană trebuie să arate fraţilor săi că toate „problemele epocii” nu sunt o consecinţă aparte de singura „problemă a omului”, de bază: moartea şi răspunsul la ea, Hristos. În ciuda a ceea ce aţi spus despre „perimarea” creştinismului pentru omul contemporan, cred că creştinii care vorbesc despre această problemă şi arată în viaţa lor că cred de fapt toate „superstiţiile” despre „cealaltă lume” – cred că au ceva „nou” de spus omului contemporan. Am propria mea experienţă că tinerii serioşi sunt „obosiţi” de creştinism tocmai pentru că ei cred că este un „idealism” care în chip făţarnic nu trăieşte pentru „idealurile” sale; bineînţeles, ei nici nu cred în lumea cealaltă – dar tot ce ştiu e că nici „creştinii” nu cred.

Cred că creştinii au devenit în ultima vreme cu totul prea „sofisticaţi”, prea nerăbdători să se simtă acasă în lume prin a-şi acomoda credinţa la modele de gândire trecătoare; încât creştinii contemporani devin „existenţialişti”, vorbesc de „aici şi acum” despre credinţă şi lucrurile duhovniceşti. Ei bine, asta-i bine cât de departe merge – dar nu merge suficient de departe. Nădejdea noastră ca creştini nu poate fi redusă la abstract, dar nici nu poate fi redusă la concret; credem şi nădăjduim într-o împărăţie pe care nimeni din cei vii n-a văzut-o, credinţa şi nădejdea noastră sunt imposibile în ochii lumii. Ei bine, atunci să spunem lumii că noi credem „imposibilul”. Am experienţa mea că oamenii contemporani vor să creadă nu puţin, ci mult; lăsând credinţa creştină, nimic nu li se pare prea deosebit pentru ei, nimic nu li se pare prea mult pentru a nădăjdui – de aici „idealismul” tineretului de azi. Pentru mine însumi credinţa mea a crescut, mai degrabă treptat, ca un lucru mai mult sau mai puţin „existenţial”, până la impresionanta întâlnire cu un creştin (un tânăr monah rus) pentru care nimic nu avea importanţă decât împărăţia lumii ce vine. Să gângurească sofisticarea contemporană despre copilăria căutării de „răsplăţi viitoare” şi tot restul – viaţa de după moarte e tot ce contează. Şi nădejdea în ea aşa aprinde pe adevăratul credincios – cel ce ştie că drumul spre ea este prin rânduiala severă a Bisericii, nu printr-un „entuziasm” banal – încât va fi mai mult în prezent (atât în sine însuşi, cât şi ca un exemplu) decât „existenţialistul” care renunţă la viitor pentru a trăi în prezent.

Împărăţia viitoare n-a fost părăsită de creştinii moderni, ci a fost atât de atenuată, încât cineva se poate întreba cât de tare este credinţa creştinilor. În special toate implicările creştinilor în proiecte de idealism social îmi par un fel de a spune: „Voi, cei lumeşti, aveţi dreptate. Împărăţia noastră ‘nu din lumea aceasta’ e aşa de departe şi nu s-ar părea să putem s-o aducem la voi; aşa că ne vom alătura vouă în construirea a ceva ce putem vedea de fapt, ceva mai bun decât Hristos şi împărăţia Sa – o împărăţie a păcii, a dreptăţii, a frăţietăţii pe pământ”. Acesta este un „creştinism nou”, o purificare, îmi pare, a creştinismului „Marelui Închizitor” al lui Dostoievski.

Şi ce-i cu creştinismul „vechi” al „virtuţii personale”? De ce a devenit atât de perimat? Pentru că, cred eu, creştinii şi-au pierdut credinţa. Evanghelia exterioară a idealismului social este un simptom al acestei pierderi a credinţei. Nu este necesară mai multă implicare, ci o pătrundere mai profundă înăuntru. Nu mai puţin post, ci mai mult; nu mai multă acţiune, ci rugăciune şi penitenţă. Dacă creştinii ar fi trăit într-adevăr nădejdea creştină şi toată calea de unificare care priveşte spre împlinirea ei, în locul compromisului uşor pe care majoritatea mirenilor îl consideră astăzi suficient – şi nu le spune „noul creştinism” că a lucra pentru idealuri sociale este mai important decât să urmezi rânduiala creştină? –; dacă creştinii ar fi fost în viaţa lor zilnică aprinşi cu adevărat de dragoste pentru Dumnezeu şi de râvnă pentru împărăţia Sa nu din lumea aceasta – atunci altceva folositor ar fi urmat de la sine.

Abia putem nădăjdui că o astfel de viaţă se va împrăştia în vremea noastră sau chiar că, poate, exemplul ei va face multe convertiri – sigur nu la fel de multe precum va face „noua” Evanghelie; pentru că idealismul social este o parte a duhului epocii, în timp ce lumea cealaltă creştină adevărată e cel mai puţin evidentă. De asemenea, este mai dificilă şi adesea mai puţin sigură de sine – aşa-i de slabă credinţa noastră; în ansamblu, pe scurt, un scop neatrăgător pentru omul modern cu gândire de exterior. Totul este neimportant: al nostru este a trăi viaţa deplin creştină – roada ei este în mâinile lui Dumnezeu.

Ei bine, am spus ce voiam să spun. Aş fi foarte recunoscător să primesc un răspuns de la dumneavoastră dacă credeţi că merită să răspundeţi la remarcile mele. Şi, dacă răspundeţi, nădăjduiesc că veţi fi tot atât de deschis pe cât am încercat eu să fiu. Acesta este singurul mod de „dialog” ecumenic de care sunt în stare; şi, dacă pare mai mult o provocare de „înfruntat”, sper că nu vă va împiedica. Criticile mele, sunt sigur că ştiţi, sunt îndreptate nu spre dumneavoastră, ci la cuvintele dumneavoastră (sau spre ce-am făcut din ele).

Al dumneavoastră în Hristos, Eugene Rose


[1] Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.           

[2]  Prima dată publicată în Călugării cerşetori negri, Iunie, 1962, pp. 266-268. Republicată în Thomas Merton despre pace, McCall Publishing, 1971.

[3] Scrisoarea aceasta este partea a IV-a a unei lucrări mai mari care nu este prezentată aici.

[4] Eugene face aluzie aici la o idee articulată într-o lucrare care l-a influenţat mult la acea vreme: O scurtă istorie a lui Antihrist de Vladimir Soloviov. Cu toate că această lucrare conţine în mod evident câteva învăţături neortodoxe, este valoroasă prin aceea că prezintă un contrast strident între adevărata unitate de catacombă a creştinilor în ultimele timpuri şi falsa unitate a Bisericii „oficiale” de sub Antihrist. Pentru o discuţie mai competentă şi mai amănunţită despre ceea ce insinuează Eugene vezi Înaintea feţei lui Antihrist de Arhim. Constantin, în The Orthodox Word, no. 121.

[5] Merton scrisese recent un articol intitulat Pasternak şi oamenii cu lanţuri cu ceas (publicat în Jubilee, July, 1959). Ca răspuns la acest articol, Eugene i-a scris lui Merton:

„‘Religia’ lui Pasternak, autorul operei Dr. Zhivago, este acea ‘nouă spiritualitate’ ce vrea ceva mai mult decât pe Hristos cel ‘mic’ şi ‘limitat’ pe Care-L venerează Biserica, mai degrabă un Hristos ‘nou’ mai în legătură cu ‘spiritul omenesc liber’ al epocii. Acesta este duhul omului-dumnezeu, supraom, care nu mai e crud ca în Nietzsche, ci rafinat, spiritualizat, făcut plauzibil ca o continuare logică şi istorică, chiar succesorul mesianic al tradiţiei omeneşti falimentate: un ‘nou umanism’. Acest duh nu este un prieten al adevăratului creştinism, ci un vrăjmaş de moarte.

Limbajul pe care-l folosiţi în descrierea ‘spiritualităţii’ lui Pasternak, deşi ar putea părea să aibă scuza că se adresează unei audienţe ‘populare’, nu poate decât să pricinuiască tristeţe unui  cititor ortodox. A vorbi de un ‘caracter liturgic şi sacramental’ care are puţin sau nimic de-a face cu ‘forma rituală statornicită’ sau de ‘rutină ritualistică’, dar, în schimb, ‘neconstrânsă de rigidităţi formale sau sacramentale’; de ‘lumea umanităţii-Dumnezeu’ şi de ‘cosmosul transfigurat’ ca văzute de cineva care admiteţi că este mai degrabă ‘păgân’ şi poate ‘agnostic’ şi care este doar în cel mai vag sens ‘creştin’; de ‘o bogăţie simbolică’ apropiată de cea a Părinţilor greci, totuşi ‘fără preocupările lor dogmatice şi ascetice’; de o ‘libertate’ şi ‘viaţă’ cu totul afară de Biserică – nici una din acestea nu poate avea vreun sens pentru un ortodox drept-credincios (nici, aş crede, pentru un catolic); celui mai imprecis şi mai degrabă ‘protestant’ se împrumută pe sine prea uşor în serviciul ‘noului creştinism’, născut din Protestantism, umanism şi din idealismul natural omenesc care mătură acum prin lume. Propria mea credinţă mi-a fost hrănită tocmai de spiritualitatea ce a ieşit din focurile persecuţiei sovietice; dar această spiritualitate nu este sub nici un înţeles ‘simplă’, ‘primitivă’ şi ‘spontaneitate’ romantică pe care o găsiţi la Pasternak…

Credinţa lui Pasternak este o credinţă vagă şi neputincioasă care nu va accepta pe Hristos, care crede doar în ‘viaţă’, în lume, îmbrăcată (fără îndoială datorită unui interes estetic adevărat) în câteva zdrenţe din garderoba exterioară a Ortodoxiei şi care nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi că idealismul său poate fi realizat în lume…”

[6] Commonweal, vol. 75, Feb. 9, 1962.

[7] În notele de manuscris ale scrisorii lui Eugene către Merton s-au găsit alte comentarii în legătură cu Toma d’Aquino şi îndeosebi faţă de consecinţele filozofiei lui. Când Eugene dezbătea despre „realism” în gândirea romano-catolică modernă, aceasta se petrecea într-un context diferit de realismul creştin menţionat în partea a II-a de mai sus [Această scrisoare era partea a IV-a unei lucrări mai întinse care nu este prezentată aici]. „Filosofia tomistă şi realismul catolic în general”, scria el, „ne induce nouă [creştinilor ortodocşi – ed.] o oarecare nelinişte. De ce? Într-un cuvânt, pentru că e prea concentrată pe lucruri ale acestei lumi. Supraestimează valoarea ‘naturalului’ prin subestimarea stricăciunii odinii naturale şi a inteligenţei omeneşti prin cădere; ‘naturalul’ pe care-l ştim nu mai este natural deplin. Dar mult mai fundamental decât aceasta, năzuieşte la o înţelegere şi o ‘înţelepciune’ care sunt ‘grele’ cu toată greutatea ‘lumii’, care lucrează – pentru toate scopurile practice – ca şi cum lumea ar fi veşnică. Timpul Împărăţiei a venit: în lumina acestui adevăr, care este de bază pentru creştinism, toate preocupările lumeşti ale realismului catolic par aproape o ridiculizare. Nu spune acest ‘realism’: Să-şi împlinească omul eul său ‘natural’, să-şi caute cunoaşterea lumească şi fericirea şi îmbunătăţirea temporală şi apoi să se preocupe de cunoaşterea şi fericirea care stau îndărătul acestora, plecând de la ceea ce e mai umil şi mai accesibil spre ceea ce e mai nobil şi mai ascuns. Dar, dacă vremea Împărăţiei a venit, nu e prea târziu să ne îndeletnicim cu aceste scopuri lumeşti? Şi nu e inevitabil ca mulţi care încep cu ceea ce-i umil nu-l vor mai părăsi vreodată? Caută tu mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Porunca pentru creştini pare cu totul prea evidentă: puneţi deoparte toate lucrurile lumeşti şi căutaţi Împărăţia. Împărăţia a fost ‘amânată’; ne întoarcem noi atunci la calea noastră din început, acea înţelepciune lumească pentru care mesajul lui Hristos este nebunie? Vai, prin ‘filosofia creştină’ şi cu cât mai mult prin ‘ştiinţa’ modernă tocmai aceasta facem. Hristos este înţelepciunea noastră, nu lumea; şi în sfârşit acestea două nu pot fi împăcate. O ‘înţelepciune naturală’ supusă adevărului creştin; o ‘ştiinţă naturală’ dedicată foloaselor creştine (urâciunea urâciunilor!) – acestea, într-o vreme ‘normală’, ar putea părea legitime. Dar faptul că Hristos a venit marchează timpul nostru ca un timp ieşit din comun, un timp în care preocupările ‘normale’, înţelepciunea şi cunoaşterea lumească trebuie puse deoparte şi noi de asemenea trebuie să ne răstignim şi să ne facem de sminteală şi nebunie pentru lume. Creştinismul stă în opoziţie cu lumea. Adevărat, este şi ‘lumea’ care trebuie mântuită – dar nu prin a coborî la nivelul ei. Creştinismul trebuie să înveţe arta de a picta pe Hristos, nu de a picta lumea într-un ‘duh creştin’; ştiinţa trebuie să-L pună pe Hristos în centrul universului, cu toate că ea îşi răstigneşte toate formulele ca să facă aşa (se întâmplă că, în cazul acesta, formulele, nu Hristos, sunt dorite)”.

Despre acelaşi subiect al „realismului” catolic, P. Serafim a declarat: „Nu e surprinzător că mulţi ‘realişti’ catolici moderni găsesc învăţătura îndătinată despre împărăţia lui Antihrist şocantă – prea ‘literală’ la orice nivel. Pentru că nu se poate să crezi că tot ce e ‘natural’ este bun şi în acelaşi timp să vadă o împărăţie a răului spre sfârşitul său istoric”.