Comunismul a reprezentat un pas important în intruziunea puterii lumești în viața Bisericii. Cunoașterea istoriei bisericești recente ne poate face să înțelegem mai bine cum ar trebui să fie mersul firesc al lucrurilor, mai ales după ce ne-am născut într-o realitate nouă eclezială, mult deraiată de la calea evanghelică lăsată de la început de Hristos. Un model de urmat prețios este Sfântul Ioan Maximovici, un ierarh de seamă, făcător de minuni, mădular al unei Biserici prigonite, aflată în exil, dar care a trăit și s-a preocupat de Biserica în toată întinderea ei. Activitatea sa a fost una bogată, teologică, pastorală, dar și administrativă, în vremuri tulburi. Chiar dacă a reușit să fie un trăitor aprins al harului și luminii necreate, trebuie scoasă în evidență și activitatea sa bisericească deosebită, cu accent pe perioada cea mai delicată, când diaspora rusă era la începutul unui drum nou, separat de puterea sovietică distrugătoare.

Sf. Ioan, unificatorul

Sfântul iubea cu dăruire intensă pământul natal, istoria lui și locurile sfinte. Era chinuit profund pentru robirea Rusiei față de forțele antihristice și a fost cu totul neîmpăcat cu guvernul fără de Dumnezeu. Totuși dragostea pentru patria pământească nu i-a îngrădit slujirea arhipăstorească să se îngrijească doar de propriul său popor. Avea o viziune universală cu privire la misiunea Bisericii și a fost pătruns de o dorință arzătoare să împărtășească moștenirea Sfintei Ortodoxii cu toți. Convingerea aceasta poate fi văzută în multe predici și îndrumări.

„Pe lângă grija de turma ta”, a spus Sfântul când a trimis un episcop tânăr la slujirea sa viitoare arhierească, „trebuie să împrăștii și credința creștină printre cei care nu au venit încă la cunoașterea adevărului. Propovăduirea învățăturii și credinței în Hristos și în Treimea dătătoare de viață este împlinirea datoriei pe care Hristos a poruncit-o apostolilor Săi și este datoria de neocolit a arhipăstorilor și păstorilor…

Urmând Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, rugându-se la dumnezeiasca Liturghie pentru întreaga Biserică și pentru toată lume, episcopul nu ar trebui doar să-și cunoască propria sa eparhie, ci ar trebui să aibă la inima sa și orice se întâmplă în Biserica sobornicească”[1].

Vlădica Ioan scria despre misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor:

„Sarcina Bisericii de peste Granițe este de a preveni împrăștierea fiilor Bisericii Ortodoxe Ruse și să păstreze valorile duhovnicești pe care ei le-au adus cu ei din țara lor, precum și împrăștierea Ortodoxiei în țările unde trăiesc ei”[2].

Nu este o întâmplare faptul că Sf. Ioan se bucură de o venerare deosebită printre creștinii ortodocși din diferite popoare, care-l percep ca pe propriul lor Sfânt drag.

Conștiința profundă bisericească a Sf. Ioan s-a format nu doar mulțumită educației sale teologice uimitoare, pe care a primit-o în cadrul departamentului teologic al Universității din Belgrad, ci a fost mai întâi și în principal rodul acțiunii sale de rugăciune cu mintea și a slujirii zilnice a Liturghiei.

Sf. Ioan și-a dus slujirea arhipăstorească într-o vreme foarte complicată pentru Biserica lui Hristos. Biserica a fost robită în Rusia încătușată și refugiații ruși din diaspora împrăștiați pe toată planeta au fost forțați să se organizeze singuri, să-și construiască viețile lor personale și a Bisericii în ținuturi străine și în condiții foarte dificile.

Pe data de 10 iunie 1934 în Belgrad, Ioan Maximovici a fost desemnat episcop de Shanghai și făcut vicar al Eparhiei din Beijing. Episcopul nou hirotonit a ajuns în Shanghai pe 4 decembrie 1934, unde trăiau la acea vreme 50.000 de refugiați ruși. Aici a s-a pus să dreagă dezbinările serioase care se formaseră între comunitățile parohiale ortodoxe și să-și unifice noua turmă.

În Shanghai, sub Episcopul Ioan, au fost construite sau terminate noi biserici, dar principala lui slujire a fost să ajute pe cei nevoiași, în special pe copii. Cu binecuvântarea și cu participarea lui personală, a fost construit în Shanghai un spital, adăposturi, școli, case pentru cei în vârstă, o cafenea publică și școli profesionale. A organizat adăpostul Sf. Tihon de Zadonsk pentru orfani și copii ai părinților săraci. Sfântul însuși a strâns copiii bolnavi și flămânzi de pe străzile cartierelor sărăcăcioase ale Shanghaiului și i-a adus la adăpost. Vlădica a dat multă atenție educației religioase, a vizitat închisori și a venit să-i vadă pe cei bolnavi în spitale și în așezămintele psihiatrice.

În anii celui de-al doilea Război Mondial, situația din Shanghai a fost extrem de complicată. Emigranții ruși nu aveau cetățenie, diplomații sovietici duceau o propagandă puternică, îi determinau pe ruși să se întoarcă în țara lor unde, după cum o descriau diplomații, un Patriarh ales legal conducea Biserica, bisericile erau deschise și toți rușii ar primi amnistie. În Shanghai, în jur de 10.000 de ruși au primit pașapoarte sovietice. Mulți episcopi ruși din China au cedat propagandei sovietice, inclusiv vestitul misionar din Kamchatka, Mitropolitul Nestor (în 1948 Mitropolitul Nestor s-a întors în Rusia, a fost arestat și trimis în lagărele de concentrare din Mordovia, unde a rămas până în 1956).

Contactul dintre Sinodul de peste Hotare și diaspora ortodoxă rusă din China a fost întrerupt. În iulie 1945, a avut loc o ședință a episcopilor în Harbin, care a decis să ceară Patriarhului Alexei I să primească eparhia în sânul Patriarhiei Moscovei. Unul dintre participanții de la această intrare a Bisericii Ortodoxe din China în jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Episcopul Ioan. Vlădica Ioan și-a întemeiat această decizie în următorul mod:

„După decizia Eparhiei de Harbin și în lumina lipsei de informații despre Sinodul de peste Hotare de câțiva ani, orice altă decizie ar fi făcut ca eparhia noastră să fie complet independentă, autocefală. Nu există condiții canonice pentru o astfel de independență, atât timp cât nu există nici un dubiu în privința legalității Patriarhului ales… Pronunțarea numelui [la slujbele bisericești] Capului Sinodului de peste Hotare ar trebui păstrată pentru moment deoarece, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local, este interzisă încetarea pomenirii Mitropolitului tău din proprie voie…”[3]

Arhiepiscopul Ioan a început să pomenească numele noului Patriarh și a continuat să pomenească pe Mitropolitul Anastasie (Gribanovsky), Președintele Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse de peste Hotare. Dar, când relațiile normale cu Sinodul de peste Hotare au fost  restabilite și s-a stabilit că alegerea Patriarhului Alexei I a avut loc prin încălcarea canoanelor, Vlădica Ioan a oprit pomenirea Patriarhului. În tot cazul, Sfântul a continuat să spere la unificarea Bisericii Ruse:

„Tânjind și lucrând spre un scop comun și acționând separat din cauza condițiilor în care se găsesc fiecare din ele, Bisericile din interiorul Rusiei și de peste hotare pot să atingă mai cu succes împlinirea sarcinilor lor comune, precum și cele individuale până va sosi oportunitatea reunificării lor complete.
În prezent, Biserica din interiorul Rusiei ar trebui să încerce să vindece rănile produse în ea de ateismul militant și să fie eliberată de legăturile care barează deplinătatea internă și externă a activităților ei…
Ne rugăm ca Domnului să grăbească venirea acestui ceas dorit și tânjit, când Întâiul Ierarh a toată Rusia, suit pe tronul său patriarhal din Catedrala Adormirii din capitală, să adune în jurul său pe toți arhipăstorii ruși, strânși din toate țările ruse și străine…”[4]

Evenimentul cel mai important cu privire la atitudinea Arhiep. Ioan față de autoritățile bisericești aflate sub controlul sovieticilor este cel relatat succint mai sus, dar care este mult mai nuanțat. Mai multe informații pot fi culese și din alte surse. Aceste întâmplări au avut rezonanță și au fost invocate în procesul de reunificare a Bisericii Ruse de peste Hotare cu Patriarhia Moscovei. Totuși cea mai bogată relatare și poate cea mai completă a presiunilor de intrare sub autoritatea Bisericii sovietizate și reacția Arhiepiscopului Ioan este cea oferită de Vl. Moss, în consonanță cu alte descrieri succinte ale faptelor de atunci.

Noul Sion în Babilon (secțiunea despre Sf. Ioan Maximovici)

Preoții Eparhiei din Shanghai în 1935 (foto: Archiv.livejournal)
1) Șeful Misiunii Ortodoxe Ruse în China, Episcopul Victor, 2) Episcopul Ioan de Shanghai, 3) Decanul Bisericilor din Shanghai, Arhimandritul Macarie, 4) Protodiaconul Teodot Zadorozhny, 5) Arhiepiscopul Alexandru Paevski, 6) Protopopul Alexandru Pinyaev, 8) Protopopul Dimitrie Dyachenko, 9) Preotul Atanasie Shalabanov, 10) Diaconul Nicolai Li, 11) Ieromonahul Atanasie, 12) Preotul Sergius Borodin, 13) Preotul Vasile Chuvashev, 14) Diaconul Konovalov, 15) Diaconul Mihail Akson, 16) Psaltul Nicolai Gotovtsev, 17) Ieromonahul Zadok, 18) Preotul Ilya Ven.

În China toți episcopii ruși cu excepția unuia – renumitul făcător de minuni Ioan (Maximovici) de Shanghai – au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în Patriarhia Moscovei. O relatare a unui martor ocular a ceea ce a avut loc sună precum urmează. „Presiunea pe Episcopul Ioan de Shanghai din partea sovieticilor a început chiar înainte de sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial, când ierarhii Bisericii de peste Hotare din Manciuria – Mitropolitul Meletie, Arhiepiscopii Nestor și Dimitrie și Episcopul Iuvenalie au trimis scrisori Arhiepiscopului în funcție Victor de Beijing și China și Episcopului Ioan de Shanghai, informându-i că pe 26 iulie 1945 l-au recunoscut pe Patriarhul Alexie al Moscovei și a toată Rusia și sugerând ca Arhiepiscopul Victor și Episcopul Ioan să le urmeze exemplul și să se supună noului Patriarh de Moscova ca unui cap legitim al Bisericii Ortodoxe Ruse.

„Fără să aibă vreo comunicare cu Sinodul de peste Hotare dincolo de granițele Chinei din cauza acțiunilor militare și fără să cunoască adevărata situație a lucrurilor în Europa, Episcopul Ioan a scris despre scrisoarea pe care o primise de la ierarhii din Harbin superiorului său, Arhiepiscopul Victor din Beijing, sfătuindu-l să nu facă nimic în privința recunoașterii Patriarhului înainte de restabilirea legăturilor cu Sinodul de peste Hotare, în timp ce, de dragul clarificării chestiunii legalității și corectitudinii sau incorectitudinii canonice a alegerii Patriarhului Alexie, Episcopul Ioan l-a sfătuit pe Arhiepiscopul Victor să-i trimită o scurtă felicitare cu ocazia hirotoniei lui și să aștepte să vadă care va fi rezultatul. În acest fel, urmărea să clarifice dacă noul Patriarh era un urmaș după Dumnezeu al Patriarhului răposat Tihon și care a fost mereu recunoscut de Biserica de peste Hotare și al Mitropolitului Petru (de Krutitsa), locum tenens al Scaunului Patriarhal, sau un simplu continuator al politicilor Patriarhului sovietic decedat Serghie.
În așteptarea clarificării acestei chestiuni și de dragul calmării acelei părți a coloniei rusești din Shanghai care devenise pro-sovietică și ceruse recunoașterea Patriarhului Moscovei, Episcopul Ioan a emis o rezoluție (ukazul № 650, datat 6 septembrie/24 august 1945) despre pomenirea temporară a Patriarhului Alexie la slujbele dumnezeiești în locul pomenirii de până atunci a ‘Episcopatului ortodox al Bisericii Ruse’[5].

Puțin mai devreme, pe 31 iulie, Episcopul Ioan scrisese Arhiepiscopului Victor că el considera că „anularea numelui Președintelui Sinodului de peste Hotare ar trebui ținută deocamdată, de vreme ce, potrivit canonului 14 al Sinodului I-II Local [din Constantinopol din 861], este greșit să fie oprită în mod voit pomenirea numelui mitropolitului cuiva. Dar ridicarea numelui Patriarhului… ar trebui obligatoriu să fie introdusă în eparhie potrivit cu ukazul tău… Pentru moment, încă nu au fost impuse condiții cu caracter ideologic care ar servi drept motiv pentru o schimbare în administrarea bisericească de peste hotare. Dacă sunt impuse din nou condiții inacceptabile în viitor, păstrarea prezentei ordini de administrare bisericească va deveni o sarcină a autorității bisericești care va reuși să fie creată în funcție de condiții externe”[6].

Această formă de exprimare indica faptul că Episcopul Ioan „se punea la adăpost”, fiind pregătit să revoce pomenirea Patriarhului Moscovei dacă ar fi fost impuse „condiții inacceptabile cu caracter ideologic”. În tot cazul, nu poate fi negat faptul că în această scrisoare a recunoscut temporar canonicitatea Patriarhului Moscovei, declarând: „Nu există vreo bază canonică pentru o astfel de independență, de vreme ce legalitatea recunoașterii – atât de către Biserica lui Locală, cât și de toate celelalte Biserici Locale – Patriarhul nu este în dubiu; și, de vreme ce comunicarea autoritatea bisericească numită (adică Patriarhul) a devenit acum posibilă, drept aceea ukazul (Patriarhului Tihon) din 7 noiembrie 1920 nu este aplicabil”. În orice caz, în august Arhiepiscopul Victor a trimis o telegramă Patriarhului Alexie cerând pentru el și Episcopul Ioan să fie primiți în jurisdicția lui; și, din acea vreme, Episcopul Ioan și preoții săi au început să-l pomenească pe Patriarh.

Oricum, Episcopul Ioan a început acum să fie contrazis de turma sa. Astfel, când preotul său, Pr. Peter a încercat să introducă pomenirea Patriarhului în mănăstirea condusă de stareța Adriana (mai târziu de San Francisco), ea i-a interzis și i-a spus să se întoarcă la Episcopul Ioan și să-i spună că greșește. Aproximativ în această vreme, pe 28 septembrie, Episcopul Ioan a primit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Geneva, care-i spunea că Sinodul de peste Hotare era funcțional, că părinții Vlădicăi Ioan erau în viață și trăiau în Germania și că el, Mitropolitul, îi cerea să-i spună despre situația din Biserica din China[7]. Episcopul Ioan a oprit imediat pomenirea patriarhului sovietic și a telegrafiat pe 29 septembrie Arhiepiscopului Victor că a restabilit contactul cu Sinodul.

Unul din fiii Episcopului Ioan spune cum s-a pocăit de această scurtă pomenire a patriarhului sovietic de fiecare dată când întâlnea alt episcop, chiar și în timpul când trăia în SUA[8].

„Următoarea telegramă a venit în luna noiembrie din Statele Unite de la Arhiepiscopul Tihon al Americii de Vest și San Francisco, în care Vlădica Tihon l-a informat că Mitropolitul Anastasie, Arhiepiscopii Vitalie, Ioasaf, Ieronim și el au luat legătura unii cu alții și au cerut Episcopului Ioan să fie cu ei și să nu recunoască Patriarhia Moscovei.
Aceasta a fost tot ce trebuia să știe Episcopul Ioan și, când, la începutul lui decembrie 1945, a ajuns scrisoarea de la Arhiepiscopul Victor, care îl informa că l-a recunoscut pe Patriarhul Alexie, Episcopul Ioan a refuzat categoric să accepte pe noul Patriarh, în ciuda presiunii, a îndemnurilor și amenințărilor teribile”[9].

“În seara de 15 ianuarie 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat la Shanghai cu un avion din Beijing și a declarat nu doar că a recunoscut pe Patriarh, ci că a devenit și cetățean sovietic, luând pașaport de la URSS”[10].

“Arhiepiscopul Victor a încercat în zadar să-l convingă, a cerut și a ordonat Episcopului Ioan să se supună și să-l recunoască pe Patriarh. În final, a venit la întâlnirea permanentă săptămânală a clerului, unde i-a informat oficial despre mișcarea spre Biserica sovietică și a cerut ca slujitorii bisericii să-i urmeze exemplul și, lăsându-l pe Episcopul Ioan să prezideze, a părăsit ședința. după un cuvânt din partea Episcopului Ioan prin care chema clerul să rămână credincios Bisericii Ruse de peste Hotare întâlnirea a votat un verdict sugerat de el: să raporteze Mitropolitului Anastasie despre fidelitatea clerului față de Sinodului de peste Hotare și să ceară instrucțiuni.
Nu a fost nici un răspuns din partea Sinodului mult timp și, în această perioadă de aproape șapte săptămâni, a fost exercitată o presiuni teribilă asupra Episcopului Ioan din partea autorităților sovietice, a Arhiepiscopului Victor, a Mitropolitului Nestor din Manciuria, din partea unei mari părți a societății rusești care a cerut pașapoarte sovietice, din partea clerului care se dăduse de partea aceea și din partea altora. În scris și oral, în presă, în cluburi și la întâlniri, partea sovietică a încercat să dovedească faptul că alegerea patriarhului fusese deplin legală, conformă cu toate canoanele bisericești și sugera ca dovadă un film documentar despre alegerea Patriarhului Moscovei și a toată Rusia.
Episcopul Ioan a fost de acord să vadă acest film, așa încât să vadă personal și să verifice întreaga procedură a alegerii cu condiția ca filmul să fie arătat nu într-un club sovietic, unde erau expuse toate tablourile sovietice la vremea aceea, ci într-o sală oarecare de teatru.
Marea parte a clerului din Shanghai a venit la rulare, inclusiv Protopopul mitrofor N. Kolchev, care trăiește acum în San Francisco, Pr. I. Wen și alții.
Înainte de începerea filmului și fără vreo avertizare, orchestra a început să cânte imnul sovietic și Episcopul Ioan a părăsit imediat sala. Organizatorii spectacolului s-au grăbit imediat după ierarh și au început să-și ceară scuze și au încercat să-l convingă să rămână. Episcopul Ioan s-a întors în sală după finalul imnului și, după ce a văzut filmul, a declarat că nu a fost absolut nici o legalitate în așa-numita alegere a Patriarhului care fusese arătată, că alegerea s-a derulat potrivit modelului clasic sovietic, în care este propus doar un candidat, pentru care reprezentanții fiecărei episcopii au votat identic fără excepție, citind o frază stereotipă și în care nu era nimic duhovnicesc sau canonic.
Această declarație a Episcopului Ioan a înfuriat și mai tare cercurile bolșevice și persecuția Vlădicăi și a clerului credincios lui s-a intensificat și mai tare.
Pe 20 martie, de ziua sărbătorii sfântului ocrotitor, Vlădicăi Ioan i-a fost adusă o telegramă în timpul Liturghiei. Deoarece nu acorda nici o atenție la orice nu avea legătură cu slujba, Episcopul Ioan a ascuns telegrama în buzunar fără să o citească și a deschis-o doar după slujbă. În telegramă, care era semnată de Mitropolitul Anastasie, se scria:
’Recunosc hotărârea clerului de sub președinția voastră ca fiind corectă.’
Acest sprijin moral primit de la capul Bisericii de peste Hotare a dat o putere nouă clerului care rămăsese credincios pentru a continua să-și apere bisericile ortodoxe de pretențiile și năvălirile bolșevicilor.
În luptă, Vlădica Ioan nu avea nici o odihnă, zbura efectiv de la biserică la biserică, vizitând școli și organizații sociale și ținând predici în apărarea Sinodului de peste Hotare, chemând poporul rus să fie credincios, îndepărtând pe agitatorii sovietici din bisericile ortodoxe și din organizațiile rușilor albi.
În această perioadă, Vlădica Ioan a fost supus îndeosebi unei presiuni puternice și unor amenințări atât din partea Arhiepiscopului Victor, cât și a Mitropolitului Nestor, care urma să fie numit Exarh al Patriarhului Alexie în Orientul îndepărtat.
În final, pe 15 mai, a sosit o telegramă de la Mitropolitul Anastasie din Munchen prin care Episcopul Ioan era ridicat la rangul de Arhiepiscop cu supunere directă față de Sinodul Ierarhiei. Oricum, era imposibil să fie făcută public aceasta până era primit de la Sinod decretul oficial.
Vineri, 31 mai 1946, Arhiepiscopul Victor a zburat din nou la Shanghai, dar, de data aceasta, la sosirea sa, a fost întâmpinat de oficiali consulari sovietici și nu de cler și mireni. În aceeași seară, Arhiepiscopul Victor a venit în persoană la catedrală înconjurat de oficiali consulari și de noii membri înscriși comsomoliști și a ocupat o parte din reședința catedralei cu suita sa. În acea seară, sovieticii au organizat o demonstrație, încercând să-l scoată afară pe Episcopul Ioan din catedrală și din reședința ei.
În ziua următoare, 1 iunie 1946, au sosit așteptatul decret oficial [№ 108] cu privire la ridicarea Episcopului Ioan la rangul de Arhiepiscop în funcție cu supunere directă față de Sinod.
Noul arhiepiscop în funcție i-a spus Arhiepiscopului Victor despre desemnarea sa și i-a propus să părăsească spațiul catedralei și să părăsească hotarele episcopiei de Shanghai.
Arhiepiscopul Victor, la rândul său, i-a dat Arhiepiscopului Ioan pe 15 iunie un decret al Patriarhiei Moscovei (№ 15 din 13 iunie 1946) despre desemnarea Episcopului Iuvenalie din Manciuria la dispoziția Arhiepiscopului Victor ‘pentru a-i lua locul Episcopului Ioan de Shanghai pe scaun, care nu recunoaște jurisdicția Patriarhiei Moscovei’.
Pe 16 iunie 1946, acest decret a fost publicat în ziarele sovietice și a venit o vreme de luptă deschisă pentru deținerea fizică a catedralei, pentru dreptul de a săvârși slujbele dumnezeiești în ea. Arhiepiscopul Victor a interzis clerului nostru (Pr. Ieromonah Modest, Pr. Medvedev, Pr. K. Zanevsky) să slujească în catedrală, în timp ce Vlădica Ioan însuși a slujit zilnic și le-a poruncit să slujească împreună cu el, interzicând preoților sovietici să țină predici și el însuși vorbind pentru ei, explicând închinătorilor de ce Biserica Ortodoxă de peste Hotare nu recunoștea Patriarhia Moscovei”[11].

Pe 16 iunie, Arhiepiscopul Ioan a declarat închinătorilor că primise un ukaz prin care era scos din administrația episcopiei de Shanghai, dar că nu se va supune lui: „Mă voi supune acestui ukaz doar dacă îmi dovedesc din Sfintele Scripturi și din legea oricărei țări că încălcarea jurămintelor este o virtute, în timp ce fidelitatea față de jurământul cuiva este un păcat grav”[12].

„Simțind că balanța înclina tot timpul în favoarea Arhiepiscopului Ioan [patru preoți din Shanghai s-au alăturat PM, iar 12 au rămas cu Arhiepiscopul Ioan], partea sovietică a început să recurgă la amenințări, aducând membri comsomoliști și depravați și cândva a fost o amenințare serioasă că Arhiepiscopul Ioan și alți lideri anti-comuniști ai coloniei rusești albe să fie răpiți și duși de ei o navă sovietică. Reprezentanții tineretului, fără știrea Vlădicăi, au organizat o pază care mergea mereu pe urmele lui fără să știe el asta și-l păzeau.
Când Arhiepiscopul Victor l-a ‘scos’ pe Arhiepiscopul Ioan cu decretul său și i-a interzis să slujească, Vlădica Ioan, în loc să plece din catedrală, s-a dus la amvon și a spus închinătorilor că era scos de Arhiepiscopul Victor deoarece a rămas credincios jurământului pe care-l dăduse Sinodului de peste Hotare, pe care-l depuseseră amândoi. Și s-a dus să slujească toată Liturghia!…
În august 1946, clerul sovietic și cetățenii sovietici au încetat să frecventeze catedrala și guvernul național chinez și autoritățile chineze au recunoscut pe Arhiepiscopul Ioan drept capul Episcopiei de Shanghai al Bisericii Ortodoxe de peste Hotare”[13].

Pe 19 octombrie 1946, Arhiepiscopul Victor a fost închis în Beijing sub acuzații de participare la unirea anti-cominternă a Coreei de Nord și la organizațiile ruse fasciste și de cooperare cu autoritățile japoneze de ocupație. Oricum, pe 24 octombrie, prin intervenția diplomaților sovietici, a fost eliberat.

Pe 26 noiembrie 1947, cu sfidarea sovieticilor, guvernul chinez din Nanking l-a confirmat pe Episcopul Ioan drept cap al Misiunii Duhovnicești Ruse în China[14]. Dar în 1947, când comuniștii se apropiau mai mult de putere, Arhiepiscopul Ioan și-a evacuat turma de 6.000 în Filipine și apoi în Statele Unite. El însuși a părăsit Shanghaiul în 4 mai 1949. Refuzul său de a se alătura sovieticilor a salvat fără îndoială atât fizic, cât și duhovnicește viața sa și a turmei sale. Acei 10.000 de ortodocși ruși din Shanghai care au acceptat pașapoartele sovietice și s-au întors în „patria” lor nu au fost atât de norocoși…[15].

Pe 14 iunie 1948 Mitropolitul Nestor de Manciuria și Harbin a fost arestat – la cererea reprezentanților sovietici. După ce a fost torturat interogatorii chinezi, a fost transferat la Lubianka în Moscova. Pe 25 decembrie a fost condamnat la 10 ani în lagăre pentru spionaj, pentru că a scris Împușcarea Kremlinului de la Moscova și pentru că a ținut parastase pentru mucenicii imperiali omorâți în Alapaevsk. A fost eliberat în 1956[16].


[1] Citat din: Archpriest Peter Perekrestov, „St. John of Shanghai & San Francisco’s View of the Russian Church in the Twentieth Century”, 2003. http://www.synod.com/Nashe%20nasledie/stjohn_views.html.

[2] Ibidem.

[3] St. John of Shanghai & San Francisco (Moscow, 2008), pp. 100-101.

[4] Ibid. 102-103.

[5] „Declarația”, sub jurământ pe cruce și pe Sfânta Evanghelie de membrii Emigrației Ruse din Shanghai: G.K. Bolotov, P.I. Alexeenko, V.V. Krasovsky, N.N. Pleshanov, B.M. Krain, B.L. Kuper, M.A. Moshkin, 9 mai, 1963, San Francisco. Vezi și Monahul Benjamin, „Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich) kak okhranitel’ tserkovnago imushchestva v Shankhae” (Archbishop John (Maximovich) as the Preserver of Church

Property in Shanghai), Pravoslavnaia Rus’ (Orthodox Russia), № 23, December 1/14, 1999, pp. 5- 7.

[6] Arhiva Departamentului de Relații Externe Bisericești al Patriarhiei Moscovei, d. № 24; Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, pp. 88-89; Arhiepiscopul Ambrose (von Sievers), “Proslavlen li u Boga Arkhiepiskop Ioann (Maksimovich)?” (A fost Arhiepiscopul Ioan (Maximovici) proslăvit de Dumnezeu?), Russkoe Pravoslavie (Russian Orthodoxy), № 2 (16), 1999, p. 34.

[7] „Declarația”, op. cit. Potrivit tradiției orale a frăției obștii Sf. Iov, telegrama a fost trimisă de superiorul obștii, Arhimandritul Serafim (Ivanov) în numele Mitropolitului, de vreme ce contactul cu cel din urmă a fost pierdut din cauza mișcării liniei frontului și deplasării Sinodului din Belgrad în Munchen și apoi la Geneva. Ei spun că la auzul acestui „arbitraj”, mitropolitul i-a mulțumit Pr. Serafim, dar i-a spus să nu-i mai folosească numele (Monahul Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 95).

[8] Pr. Andrew Kencis, monpress@telusplanet.net, 3 decembrie 1998; Protopriests Valery Lukianov, Man of God: Saint John of San Francisco, Redding, Ca: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1991, p. 46. Matușca Anastasia Shatilova scrie că a văzut scrisoarea Sf. Ioan de pocăință către Sinod în arhivele Sinodului (Church News, April, 1998, vol. 10, № 4 (71), p. 6).

[9] „Declarația”, op. cit. După cum rezumă o publicație americană: „Prin ukazul Patriarhului Alexei al Moscovei, datat 27 decembrie 1945, Misiunea din China a fost reunificată cu Biserica Mamă Rusă și ruptura cauzată de acțiunile schismatice ale Sinodului de la Karlovitz au fost vindecate. Dar perspectivele pentru lucrarea Bisericii erau cumva adumbrite de schismă în 1946 de episcopul vicar de Shanghai, Ioan Maximovici, care a preluat conducerea printr-o mișcare de opoziție împotriva Patriarhului și a episcopului său valid din Beijing” (One Church, vol. 12, №№ 9-10, septembrie-octombrie, 1958, p. 228).

[10] „Declarația”, op. cit. Protoprezbiterul Elias Wen scries: „După Al Doilea Război Mondial, mulți emigranți ruși din Shanghai, inclusiv unii clerici, au luat pașapoarte sovietice. Capul misiunii, Arhiepiscopul Victor, era unul dintre cei care procedase așa, cum a fost un paroh în vârstă al catedralei noastre, Protoprezbiterul Mihail Rogozhin. Noi, împreună cu Vlădica Ioan, nu au urmat acest exemplu. Îmi amintesc că Vlădica Ioan a primit un anunț de la consulatul sovietic că Arhiepiscopul Victor venea în Shanghai. Vlădica Ioan a adunat laolaltă tot clerul și a anunțat că nu se va întâlni cu Vlădica Victor. L-am sprijinit în acest demers.
Când Arhiepiscopul Victor a sosit în Shanghai din Beijing, opt tineri comsomoliști l-au însoțit și a mers spre catedrală, unde Părintele Mihail tocmai terminase un parastas. Noi am urmărit aceste întâmplări din casa parohială. Ziua următoare, s-a întâmplat că m-am întâlnit cu Arhiepiscopul Victor. Ne-a numit ‘ioaniți’. ‘Da, și știi de ce îl părtinim pe Vlădica Ioan?’ l-am întrebat. ‘Dacă vrei să știi, îți voi spune. Cine l-a adus pe Vlădica Ioan aici? Tu l-ai adus la noi. După sosirea Vlădicăi Ioan, tu singur ai venit aici de multe ori și i-ai spus: ‘Vlădica Ioan, te respect, recunosc înălțimea vieții tale și ești un conducător bun. Continuă astfel. Și, dacă clerul nu te ascultă, nu ezita să-l pedepsești. Vlădica, nu ai spus aceste lucruri?’. ‘Da, am spus’, a recunoscut Vlădica Victor. ‘De aceea îl ascultăm. Și acum tu ești împotriva Vlădicăi Ioan. Acum tu ești cetățean sovietic și este imposibil să avem legătură cu tine. Eu sunt chinez; clerul a rămas Alb, dar tu ești sovietic ‘roșu’. Fă cum vrei…” (Archpriest Peter Perekrestov, Man of God – Archbishop John of Shanghai and San Francisco,

Redding, Ca.: Nikodemos Orthodox Publication Society, 1994, pp. 64-65)

[11] „Declarația”, op. cit.

[12] Russkij Palomnik (The Russian Pilgrim), № 9, 1994, p. 16; Monk Benjamin, op. cit., vol. 3, p. 111.

[13] „Declarația”, op. cit. Jonah Seraphimovich Ma, un ucenic apropiat al Arhiepiscopului Ioan, care a lucrat pentru guvernul național chinez, dă mărturie: „Am sfătuit pe Arhiepiscopul Ioan să ceară cetățenie chineză; în final a fost de acord. După procesarea tuturor documentelor necesare pentru Arhiepiscop, eu personal i-am înmânat Arhiepiscopului Ioan aprobarea guvernului. Doar după ce Arhiepiscopul a obținut cetățenia chineză au abandonat sovieticii planurile lor de capturare a Arhiepiscopului Ioan și să preia catedrala din Shanghai. Dragul nostru Arhiepiscop Ioan și catedrala au fost salvați”. (în Protopresbyter Valery Lukianov, “The Truth concerning Vladyka John of Shanghai, the Wonderworkers: An Historical Inquirty”.

[14] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. “Abia în 2003, într-o carte dedicată nepoatei Vlădicăi Victor (Sviatin), Xenia Keping, ne-a fost dat să înțelegem definitiv că Arhiepiscopul Victor a fost omorât în ‘patria’ sovietică. Motivul pentru aceasta s-a spus că a fost dezacordul său de a se împăca cu șterpelirea proprietății Bisericii Ruse din China de către oficialii sovietici, atât de stat, cât și patriarhali” (T.A. Bogdanova, A.K. Klementiev, “Put’Khailarskago Sviatitelia” (The Path of the Bishop of Hailar), Pravoslavnij Put’ (The Orthodox Way), 2005, p. 62 ®).

[15] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, p. 116. Mitropolitul Valentin de Suzdal scrie: „Îmi amintesc de anul 1956, mănăstirea Adormirii de monahi din Odessa, unde eram un martor fără voie când s-au întors din lagăre și închisori, după ce și-au împlinit termenul, acei ierarhi care s-au întors în Rusia după război ca să fie uniți cu ‘Biserica Mamă’ la apelul guvernului lui Stalin și al Patriarhiei Moscovei: ‘patria v-a iertat, patria vă cheamă!’ În 1946 au intrat cu încredere în URSS și au fost prinși imediat toți și închiși pe 10 ani, în timp ce ‘Biserica Mamă’ a tăcut, fără să-și ridice vocea în apărarea celor pe care i-a trimis în capcană. Pentru a fi ‘restabiliți’ în rangul lor ierarhic, au trebuit să accepte și să cânte imne serghianismului și să accepte pe patriarhul sovietic. Și apoi ce? Unii dintre ei și-au sfârșit viețile în arest la domiciliu, alții în închisori de mănăstire, în timp ce alții au trecut repede în eternitate.”(Nativity Epistle, 2000/2001).

[16] Monahul Benjamin, op. cit., partea 3, pp. 1245-125. Vezi și ”Tserkovnie Iudy” (Church Judases), Slovo (The Word), № 26, December 25, 1949; in von Sievers, “Bezobrazniki”, op. cit., p. 20; N. Larnikov, “I poshel Vladyka Nestor tem zhe putem…” (And Vladyka Nestor went along the same path), http://listok.com/article54.htm.

4
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x