Părinte, diferitele mişcări, protestele ce se fac de creştini au vreun oarecare rezultat?

– Prezenţa creştinilor este mărturisire de credință. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: ΄Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi΄. Dacă nu încep unii să lovească răul adică să mustre pe cel care smintesc pe credincioşi, se va face mai mare rău. Astfel se vor întări puțin cei credincioşi, dar vor fi împiedicați puţin şi cei ce luptă Biserica. Biserica nu este corabia lor, cu care sa facă plimbări, ci este corabia lui Hristos. Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îl interesează este să aibă salariu mare, maşini de lux, să alerge la distracții… Şi după aceea fac legi să se căsătorească cu căsătorie civilă, legiferează avorturile… Ce va face Dumnezeu este alt subiect. Iar cu filmele hulitoare pe care le prezintă vor să-și bată joc de Hristos. O fac ca să spună: ΄Acesta a fost Hristos, acum va veni Mesia’, și apoi îl prezintă pe ‘Mesia’ al lor. Într-acolo merg.

– Părinte, oamenii chiar cred și se vatămă.

– Cel stricat se vatămă. Le cred deoarece vor să justifice cele nejustificabile și să-şi odihnească gândul. Prin toate aceste blasfemii vor să justifice neregulile morale. Au întrecut limitele. S-au făcut reclamații că filmul “Ultima ispită” loveşte în religie și procurorii au spus: ‘Nu-i nimic”. Astfel de blasfemii nu s-au auzit niciodată. Pentru noi, protestul împotriva acelui film hulitor a fost mărturisire de credință. Desigur că prin toate aceste blasfemii se face și un bine, se separă grâul de neghină; se cerne lumea.

– Părinte, există unele subiecte față de care trebuie să se apere cineva, fie ca persoană, fie ca grup, și unele față de care nu trebuie? De pildă, atunci când v-au spus că sunteți eretic, Sfinţia Voastră ați răspuns, în timp ce la alte acuzații ați tăcut.

– Aceasta o spun Sfinții Părinți, n-o spun eu. Orice clevetire mă ajută în viața duhovnicească, în timp ce a fi numit ‘eretic’ mă desparte de Hristos.

– Părinte, în ce fel pot fi ajutați oamenii de vreme ce se întâmplă atâtea în lume?

– Cel ce vrea să se ajute se ajută şi cu lucruri de nimic. De pildă, se mişcă o candelă sau se mișcă el însuşi în întregime la un cutremur şi își revine. Cei ce nu cred se fac mai răi atunci când aud că va fi război sau vreo catastrofă. ‘Hai să ne distrăm’, îşi spun, ‘pentru că ne vom pierde viaţa’. Şi astfel cad cu desăvârşire. Altădată şi indiferenţii îşi reveneau şi se schimbau atunci când auzeau, de pildă, că va fi război. Acum sunt foarte puțini unii ca aceştia. Mai demult neamul nostru trăia duhovniceşte, de aceea şi Dumnezeu îl binecuvânta şi Sfinţii ne ajutau în chip minunat. Şi biruiam pe vrăjmaşii noștri, care întotdeauna au fost mai mulți ca noi. Astăzi spunem că suntem ortodocşi, dar, din păcate, adesea avem numai numele de ortodox. nu şi viaţa ortodoxă. Am întrebat pe un duhovnic cu lucrare socială cu o grămadă de fii duhovniceşti etc.: ‘Ce ştii despre acel film hulitor?’. ‘Nu ştiu nimic’. mi-a răspuns. Nu ştia nimic şi este într-un oraş mare. Unii ca aceştia adorm lumea. O lasă așa, ca să nu se întristeze, ci să se distreze. Nu cumva să spui că va fi război sau că se va face a Doua Venire pentru care şi trebuie sa ne pregătim ca nu cumva să se mâhnească oamenii. Ca unele bătrâne care spun: ‘Nu vorbi despre moarte, să vorbim numai de bucurii şi botezuri’, ca şi cum nu le-ar aștepta moartea. Astfel simt o bucurie falsă, în timp ce, dacă s-ar gândi că bătrânelul cutare, care locuia mai jos, a murit ieri, că altul este în cele mai de pe lui și va muri, că poimâine va fi parastasul cutăruia, care a fost cu mult mai tânăr decât ele, ar cugeta la moarte și ar spune: ‘Trebuie să mă spovedesc, să mă pregătesc duhovnicește, pentru că poate și pe mine peste puțin mă va chema Hristos la viața cealaltă’. Altfel, vine moartea şi le ia nepregătite. Alții iarăși din… ‘bunătate’ spun: ‘Ereticilor nu le spuneți că sunt în rătăcire, ca să le arătăm dragoste’. Şi așa pe toate le nivelează. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creștinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spuneau creștinilor: ‘Aruncă numai tămâie în foc și nu te lepăda de Hristos’. Dar nu au primit. ‘Fă-te numai că arunci’. Nici aşa n-au primit. ‘Nu vorbi despre Hristos și du-te liber în altă parte’. Şi nici pe aceasta n-o primeau. Astăzi vezi o lume fără vlagă.

– Părinte, atunci când Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Roada Duhului este dragostea, bucuria‘, înțelege că bucuria este dovada unei vieţi corecte?

– Da, pentru că există bucurie lumească și bucurie dumnezeiască. Atunci când ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista în inimă adevărata bucurie și pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumeasca pe care mulți o caută astăzi. Să nu încurcăm lucrurile. Sfinții aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care Sfânt a trecut fără durere prin această viață? Care Sfânt a avut o astfel de bucurie, pe care o urmăresc mulți creștini din vremea noastră, care nu vor să audă nimic neplăcut ca să nu se întristeze și să nu-și piardă pacea lor? Dacă doresc să nu mă întristez, ca să petrec bucuros și să nu-mi stric liniștea, ca să fiu blând, atunci sunt indiferent! Altceva este blândețea duhovnicească şi altceva este blândețea din nepăsare. Spun unii: ‘Trebuie să fiu bucuros, pentru că sunt creștin. Să fiu liniştit pentru că sunt creştin’. Aceştia nu sunt creştini. Ați înțeles? Aceasta este nepăsare, este bucurie lumească. Cel ce are aceste particularități lumeşti nu este om duhovnicesc. Omul duhovnicesc este în întregime durere. Îl doare pentru situații, pentru oameni, dar este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască pentru durerea aceasta. Simte durere, dar înăuntrul lui simte mângâiere dumnezeiască pentru că Dumnezeu aruncă cu binecuvântări din rai în suflet şi se veseleşte omul de dragostea dumnezeiască. Aceasta este bucuria duhovnicească, bucurie care nu se poate explica şi care inundă inima.[…]

Ceea ce va ajuta foarte mult pe oamenii de astăzi este exemplul nostru creștinesc și viața noastră creștinească. Pe creștini trebuie să-i caracterizeze mărinimia, noblețea și jertfa. De aceea le spun mirenilor: ‘Să-L iubiți pe Hristos, să aveți smerenie, să vă faceți datoria, iar Hristos va dezvălui virtutea voastră în ochii oamenilor’. Virtutea are însușirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla el. Chiar de s-ar ascunde, de se va și fățărnici prin nebunia lui Hristos, totuși virtutea îl va trăda, fie și mai târziu, și visteria lui ascunsă, ce se va descoperi atunci în întregime, va ajuta iarăși multe suflete; poate atunci chiar mai mult.

Astăzi Dumnezeu rabdă situația existentă. Rabdă, rabdă, pentru ca răul să fie fără putință de a se justifica. Sunt cazuri când Dumnezeu intervine direct și imediat, în timp ce în alte cazuri așteaptă. Nu dă imediat rezolvarea, ci așteaptă de la oameni răbdarea, rugăciunea și nevoința lor. Câtă noblețe are Dumnezeu! Câți nu au omorât unul în război și încă mai trăiește. Dar Dumnezeu îi va spune în cealaltă viață: ‘Te-am lăsat să trăiești mai mult chiar și decât cei buni’. Unul ca acesta nu va avea circumstanțe atenuante.

– Părinte, de ce unii dintr-acest fel de oameni nu mor, deși sunt foarte grav bolnavi?
– Se vede că au păcate grele, de aceea nu mor. Dumnezeu așteaptă, poate se vor pocăi.

– Dar cu cei din jurul lor, pe care îi chinuie, ce se va întâmpla?
– Cei care se chinuiesc cu aceia, nevinovați fiind, sunt răsplătiți. Iar cei ce sunt vinovați se curățesc.

– Părinte, ce înseamnă: ‘Iar oamenii vicleni și amăgitori vor spori spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși‘?
– Vezi, există oameni care au un egoism mic și Dumnezeu le dă o palmă să meargă mai jos. Alții au mai mult egoism și Dumnezeu le dă o palmă și se duc și mai jos. Însă pe cei ce au mândrie luciferică Dumnezeu îi lasă. Se poate vedea că fac pricopseală, dar ce pricopseală este aceasta? Pricopseală neagră. Și după aceea nu cad în mod simplu jos, ci cad în prăpastie. Dumnezeu să ne păzească!

Vezi cum înjură de cele sfinte și nimeni nu zice nimic. În cazul acesta, blândețea este diavolească. Odată, când ieşeam din Sfântul Munte, am întâlnit pe vapor pe unul, sărmanul, care fugise din psihiatrie și venise în Sfântul Munte. Striga şi înjura mereu pe cei mari, pe conducători, pe medici… ‘Atâția ani m-au chinuit cu șocuri electrice și medicamente. Voi o duceți bine. Aveți înlesnirile voastre, mașinile voastre. Pe mine mama mea de la 12 ani m-a trimis într-o insulă. De 25 de ani mă învârt dintr-un spital de nebuni în altul’. Ocăra toate partidele, după care a început să înjure pe Hristos și pe Maica Domnului. Mă ridic în picioare și-i spun: ‘Încetează. Ce, crezi că nu există nici o lege aici? ‘ Se vede ca a fost atins însoțitorul lui – se pare că era polițai și s-a adunat puțin. Şi-a spus tot necazul lui strigând şi ocărând. M-a durut pentru el. După aceea a venit şi mi-a sărutat mâna. L-am sărutat și eu. Avea dreptate. Toți, mult-puțin, avem porţia noastră de vină. Am fost şi eu de vină că înjura sărmanul. Dacă aș fi avut o stare duhovnicească așa cum trebuia, l-aș fi făcut bine.

(Din vol. Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)

Chilia Panaguda (ultima) a Părintelui Paisie:

Strana în care obișnuia să stea în paraclisul chiliei sale:

3
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x