Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, la care au fost condamnați Eutihie și Dioscor

Duminica trecută am prăznuit Sinodul IV Ecumenic în mod solemn, în cadrul unei slujbe, care este oficiată de fiecare dată după 12 iulie, ziua prăznuirii Sfintei Eufimia. Motivul este acela că, prin moaștele sale, Sfânta a făcut o minune mare care a adeverit hotărârile de la Calcedon. De atunci a rămas să fie prăznuită această duminică în fiecare an, fiind repudiați ereticii Eutihie și Dioscor și aclamați Sfinții drept-slăvitori.

Istoria acestui Sinod este zbuciumată, în urma lui formându-se alte grupări eretice, așa-numitele Biserici anticalcedoniene sau monofizite, cum sunt copții, armenii, sirienii, etiopienii și indienii malankara. Ruptura s-a adâncit mai apoi, în ciuda încercărilor de împăcare, printr-o nouă dispută, cea monotelită, care nu este decât o prelungire a controverselor monofizite.

Pe plan dogmatic, deși la Sinodul III Ecumenic Sf. Chiril a condamnat nestorianismul/dioprosopismul, adică învățătura că Hristos ar fi fost compus din două persoane, una umană și una dumnezeiască, a trebuit accentuat și un alt aspect, că El are două firi într-o singură Persoană. Sinodul IV a făcut această precizare folosind patru caracteristici pentru a descrie raportul firilor: „fără amestecare (asynchytos), fără schimbare (atreptos), fără împărţire (achoristos), fără despărţire (adairetos)”. Așadar contopirea dintre ființa Sa dumnezeiască și cea omenească, la întrupare, s-a făcut fără să fie anulată vreo fire, ci au fost păstrate amândouă depline, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, dar nu două persoane, ci una cu două firi. Altfel spus, firea omenească este întreagă, cu trup, suflet și minte, unită cu cea dumnezeiască. Cea din urmă nu a înlocuit mintea sau sufletul omenesc. Nu doar că S-a întrupat, ci S-a înomenit, a devenit om, nu numai trup. Iar mintea omenească are lucrări și voință (θέλημα=capacitatea sau facultatea de a voi, prin care sunt luate deciziile) proprie, diferite de cele dumnezeiești. Chiar dacă ele nu sunt contrare, ci convergente și împreună-lucrătoare, totuși sunt separate, distincte. Aceste precizări sunt importante pentru că încercarea de unire din sec. VII a urmărit un compromis, o explicare a unirii celor două firi ale lui Hristos printr-o singură voință. Deși este evident că El are o singură voire sau deliberare, adică liber arbitru, totuși are două voințe, care țin de fire. Într-un fel voiește și decide ca Dumnezeu și în alt fel ca om, deși nu contrar, pentru că sunt capacități date de firi diferite. O singură voință sau lucrare ar însemna implicit că Mântuitorul are o singură fire compusă, rezultată prin contopirea dintre dumnezeire și omenitate. Drept aceea Sfinți precum Sofronie al Ierusalimului și Maxim Mărturisitorul au luptat împotriva dogmei monotelite și au păstrat separarea dintre anticalcedonieni (copți, armeni) și ortodocși pentru a salva învățătura corectă de la o unire compromițătoare. Până la urmă, Sinodul VI Ecumenic le-a dat câștig de cauză și a condamnat post-mortem pe toți hulitorii. Eroii acestor lupte dogmatice sunt aclamați sau repudiați de ortodocși și orientali. Pe de o parte sunt ereziarhii Nestorie, Eutihie, Dioscor, Pir, Serghie, Onorie și Sever, care sunt respinși în cântările slujbei în cinstea Sinodului IV. Iar pe de altă parte, avem pe Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon, cum ar fi Flavian al Constantinopolului și Eusebie de Doryleum, dar și Sfinții Chiril al Alexandriei și Sofronie al Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, papa Martin și alții. S-au conturat, așadar, două tradiții importante, ireconciliabile.

Istoria acestei scindări este amplă. Într-o primă fază, conflictul a fost exprimat în perioada dintre Sinodul III și IV. La Sinodul III Ecumenic ținut în Efes, prezidat de Sf. Chiril al Alexandriei, a fost condamnat Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, dar s-a format și o grupare importantă în frunte cu Ioan al Antiohiei, care nu apucaseră să ajungă la timp la lucrările sinodale. Totuși la scurtă vreme Sf. Chiril și Ioan s-au împăcat după ce au ajuns la un acord și înțelegere comună asupra problemelor dogmatice. Se păstrează și unele scrisori ale Sf. Chiril prin care face precizări importante doctrinare, dar care nu au fost acceptate de unii simpatizanți de-ai săi, care chiar îl acuzau că a trădat cauza și s-a raliat cu nestorienii. Cât timp a fost în viață Sfântul, s-a păstrat o liniște pe acest subiect, dar conflictul a izbucnit în Constantinopol, când episcopul Eusebie l-a acuzat pe Arhimandritul Eutihie de erezie, că nu crede în două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească. Patriarhul Flavian l-a chemat să dea socoteală în fața Sinodului și lucrurile s-au dovedit a fi adevărate, iar Eutihie depus din treaptă. Însă, deoarece acesta din urmă avea mulți susținători, mai ales în Egipt, printre care și pe Patriarhul Dioscor al Alexandriei, adepți fanatici ai Sf. Chiril, dar fără să înțeleagă și să urmeze teologia marelui Părinte, a fost convocat un Sinod tâlhăresc în anul 449, care a dat câștig de cauză lui Eutihie, impus chiar cu violențe. Ulterior, papa Leon I, după ce dăduse în primă instanță dreptate lui Eutihie, mai apoi, după ce s-a documentat asupra subiectului, a scris o epistolă celebră prin care îl condamna pe acesta și teoriile lui. Astfel că s-a întrunit din nou un Sinod, al IV-lea Ecumenic, la Calcedon, în biserica Sf. Eufimia, care a proclamat, după multe discuții, o formulă corectă dogmatic, care reprezenta teologia autentică a Sf. Chiril al Alexandriei. Tot aici a fost depus și Dioscor, Patriarh care și-a format în Egipt o Biserică separată, din care se trag anticalcedonienii de astăzi. Pentru că au existat interese politice ca aceste zone să fie sub ascultarea imperială a Constantinopolului, s-au depus eforturi importante să se refacă unitatea bisericească, chiar și cu formule dogmatice de compromis. Deși Sinodul V Ecumenic (453) a încercat să clarifice lucrurile, totuși rupturile au persistat. Astfel că, în sec. VII, s-a încercat o împăcare în termeni monoteliți, adică potrivit dogmei că Hristos ar avea două firi, dar o singură lucrare și o singură voință, ceea ce reprezenta un compromis dogmatic. S-au opus Sfinții Sofronie, Maxim și Martin, printre cei mai renumiți, susținuți de numeroși credincioși, și, într-un final, Sinodul VI Ecumenic a stabilit definițiile ortodoxe și a condamnat pe cei vinovați de erezia monotelită. Mai ales după cucerirea teritoriilor anticalcedonienilor de arabi, subiectul a fost închis și ruptura a rămas definitivă.

Totuși, în anii din urmă, în ciuda acestei rupturi adâncite, în cadrul mișcării ecumenice au apărut inițiative de unire între ortodocși și monofiziți, concretizate mai întâi în discuții neoficiale, dar apoi și în Declarații oficiale. Desigur că este de dorit o împăcare între aceste două tradiții, însă este important să fie una sinceră, onestă și în adevăr. Dar duhul ecumenist nu urmărește acest lucru, după cum vom vedea, ci o relativizare distrugătoare.

Tratativele efective de împăcare au avut loc în cadrul unor întâlniri neoficiale de lucru la Aarchus (1964), Bristol (1967), Geneva (1970) și Addis Abeba (1971). Acestea au condus la acorduri oficiale semnate între ortodocși și orientali în 1985 la Geneva, apoi în 1989 în Egipt, două acorduri semnate la Geneva în 1990, iar în 1993, tot la Geneva, au fost trasate ultimele detalii pentru ridicarea anatemelor și refacerea comuniunii liturgice.

Cele mai importante la nivel teologic sunt înțelegerile semnate în 1989 și în special în partea a doua a Acordului din 1990, care cuprinde o serie de puncte de compromis, care sunt greu de acceptat din partea ambelor părți:

– „ambele familii sunt de acord în a condamna erezia lui Eutihie” (1). Această afirmație îi arată pe orientali ca fiind de o factură mai nouă, restructurată în urma discuțiilor monotelite, dezicându-se practic de primul care a susținut dogmele lor;

– „firile (Cuvântului), care au propriile lor energii și voințe, sunt unite ipostatic și prin fire fără confuzie, fără schimbare, fără împărțire și fără separare/despărțire și se disting doar prin gândire” (4). Așadar este condamnat de ambele părți monotelismul, totuși există două aspecte neortodoxe, anume că firile Mântuitorului sunt unite prin natură/fire și că se disting doar prin gândire. Aceasta înseamnă că ele s-au contopit într-un anume fel și pot fi separate doar prin gând, nu în realitate. Ciudat este că sunt admise cele 4 caracteristici stabilite la Sinodul IV Ecumenic, ceea ce îi defavorizează pe orientali, dar face și de neînțeles, contradictorie această expresie. Practic, este o formulă de compromis pe hârtie, dar fără noimă; conține idei ireconciliabile și dintr-o parte, și din alta;

– Ortodocșii sunt de acord ca orientalii să păstreze terminologia chiriliană, „o fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul”, iar orientalii sunt de acord ca ortodocșii să folosească formula cu două firi, de vreme ce ei recunosc că distincția este doar în gândire (7). Practic se dorește unirea prin menținerea a două tradiții, cu câștig de cauză de partea orientalilor, pentru că firile sunt privite ca fiind distinse doar cu mintea, nu în realitate;

– sunt acceptate de ambele părți primele trei Sinoade Ecumenice. În plus, ortodocșii consideră că celelalte patru Sinoade sunt în acord cu teologia exprimată în punctele de mai sus, pe când orientalii privesc această afirmație ca pe o interpretare a ortodocșilor (8). Practic, este vorba de o unitate în diversitate, adică o „unire dezbinată”;

– „ambele familii au menținut mereu cu fidelitate aceeași credință hristologică ortodoxă și continuitatea neîntreruptă a tradiției apostolice, deși au folosit termeni hristologici într-un mod diferit” (9). Încununarea celor de mai sus este recunoașterea harului de ambele părți, în ciuda separației evidente de atâtea secole pentru că neînțelegerile ar fi fost doar la nivel terminologic;

– în fine, „ambele familii” se angajează să ridice reciproc anatemele pronunțate sinodal pentru că cei condamnați nu ar fi eretici.

În consecință, se poate observa că s-a propus să se împace și capra, și varza, fără să se schimbe nimic substanțial, doar să se ajungă la o reunire formală, dar continuându-se cele două tradiții.

Implementarea „pastorală” a celor hotărâte, conform primei părți a Acordului comun, ar trebui să se facă prin publicarea unor studii, schimburi de vizite, cooperarea între facultățile teologice, participarea la slujbe unii la alții în țările în care coexistă cele două grupări, recunoașterea reciprocă a botezului, să fie promovată istoria bisericească reciprocă, să fie încurajate căsătoriile mixte.

În 1991 Biserica Antiohiei a emis o Declarație în care prevede o colaborare cu anticalcedonienii din care este exclusă practic doar comuniunea euharistică.

În 1993 a fost semnată o altă Declarație comună la Chmabesy ce privește pașii concreți ce trebuie urmați pentru a ajunge la ridicarea anatemelor și restabilirea comuniunii. Printre altele s-a specificat că „ridicarea anatemelor ar trebui făcută unanim și simultan de Capii tuturor Bisericilor de ambele părți”. Practic, fiecare Biserică Locală ar trebui să-și dea acordul sinodal asupra acestei chestiuni până se ajunge la consens.

În anul următor, 1994, două Biserici, Română și Rusă, au emis hotărâri în Sinoadele lor locale cu privire la această unire. Sinodul român a hotărât să valideze toate discuțiile și să fie de acord cu refacerea comuniunii în termenii prezentați mai sus. Actele sinodale au ajuns să fie făcute publice, ca dovadă a trădării fățișe a ierarhilor noștri:

Acord-intre-BOR-si-monofiziti

În schimb, rușii au fost mai reținuți prin hotărârea lor sinodală din 1994, în sensul au precizat că Declarația comună din 1990 nu poate fi definitivă și trebuie un studiu mai detaliat, iar poporul trebuie informat, pentru că este „paznicul credinței din vechime”. Ulterior, într-o altă decizie sinodală din 1997, au luat o atitudine mai deschisă spre unire, totuși au specificat din nou că „Declarația (comună din 1990) nu poate fi privită ca un document final suficient pentru restabilirea comuniunii depline pentru că el conține ambiguități în unele formulări hristologice”.

În 1995, Sfânta Chinotită a emis un Memorandum cu privire la dialogul dintre Bisericile Ortodoxe și cele ne-calcedoniene prin care este condamnată și dezavuată „unirea grăbită” care este impusă în ciuda diferențelor dogmatice care încă mai există.

O altă întrunire a avut loc abia pe 13 martie 2005, la sediul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, care a emis un Comunicat prin „Comitetul teologic inter-ortodox pentru dialog între Biserica Răsăriteană și Bisericile Ortodoxe Orientale”.

În ciuda împotrivirilor manifestate de mulți alți teologi, pe lângă cele menționate mai sus, cooperarea între ortodocșii ecumeniști și orientali a mers înainte. Ultima Întâlnire comună a avut loc pe 24-25 noiembrie 2014 la Atena, unde a fost emis un Comunicat. În acesta se prevede că „unele Biserici au ridicat probleme serioase care cer o clarificare pe mai departe, precum ridicarea anatemelor, enumerarea comună a celor Șapte Sinoade Ecumenice, recunoașterea reciprocă a Sfinților și unele chestiuni despre hristologie. Unele soluții au fost propuse, de asemenea, în Sub-Comisii, dar ele au nevoie să fie comunicate efectiv clerului, monahilor, școlilor de teologie și poporului de ambele părți pentru a ajunge la un consens”. Cu alte cuvinte, unirea este greu de impus credincioșilor. În ciuda acestor fapte, trei Biserici Locale Ortodoxe și-au declarat acceptarea Declarațiilor comune, anume cele din Alexandria, Antiohia și România. Din rândul monofiziților există tot trei răspunsuri pozitive din Alexandria, Antiohia și Malankara-India. Nu este clar de ce românii se alătură antiohienilor și alexandrinilor în această cauză, care nu le aparține spre deosebire de ceilalți. Dacă sirienii și cei din Egipt în special conviețuiesc și resimt o presiune puternică din partea monofiziților, explicația pentru care ierarhia română acceptă aceste compromisuri nu poate fi decât aceea că este ecumenistă în fibra ei din 1990, 1993 și, iată, cel puțin până în 2014, data întrunirii de la Atena, dar și în 2016, când au participat la lucrările Sinodului tâlhăresc din Creta.

Sinodul din Creta a precizat, în Enciclica lui, că dialogurile ecumenice nu au constituit și nici pe viitor nu vor însemna „vreun compromis în materie de credință”. Totuși Raportul Comisiei Sfintei Chinotite despre lucrările din Colimbari menționează că „acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente «compromisuri în chestiuni de credință»”. Altfel spus, asigurările date de sinodalii din Creta sunt minciuni fățișe, existând trădări consistente parafate în cadrul așa-ziselor comisii mixte de dialog.

După izbucnirea conflictului ucrainean, când Patriarhia Moscovei a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, dialogurile ecumeniste nu mai pot avea loc din cauza neparticipării rușilor, fiind necesară prezența tuturor. Chiar și așa, se remarcă organizarea în 2019 a unei „Întâlniri a Comisiei Mixte a Bisericilor Ortodoxe Răsăritene și Orientale” în Statele Unite, la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, ce ține de Patriarhia Ecumenică.

Ceea ce ne interesează mai mult pe noi, românii, este că ne confruntăm cu o problemă foarte serioasă din partea ierarhilor noștri. Pe ce bază și-a exprimat acceptul IPS Iosif al Europei Occidentale, reprezentantul român la Întrunirea din 2014 cu privire la unirea cu monofiziții? Bineînțeles că în urma deciziei sinodale din 1994, care se pare că este în vigoare și astăzi. Nu avem o comuniune reală pentru că celelalte Biserici Ortodoxe Locale nu și-au exprimat adeziunea, în afară de trei din fiecare parte. Totuși această acceptare este de neîngăduit și ar trebui ca poporul credincios să reacționeze pe măsură ce i se aduc la cunoștință aceste acțiuni trădătoare.

Nu trebuie să uităm că în primul rând suntem datori să ne cunoaștem credința, să-i cinstim pe cei care au apărat-o și au păzit-o de răstălmăciri și să păstrăm aceeași tradiție cu încredere în Părinții Bisericii. Nu în zadar a fost rânduită pomenirea minunii Sfintei Eufimia de la Sinodul IV, ci tocmai pentru a pricepe și cinsti cum se cuvine credința în cele două firi ale lui Hristos și a ne ține departe de rătăcirile monofiziților, monoteliților și de oricare altă erezie. Însă, profitând de indolența credincioșilor, prin manevre mascate, este forțată unirea cu ereticii monoteliți în particular, dar și cu toate celelalte erezii în general, punctul culminant de până acum, bazat pe toate acțiunile anterioare, fiind Sinodul din Creta, prin care se erodează conștiința noastră ortodoxă. Bineînțeles că există pericolul ca lipsa de atitudine va putea genera abateri și mai grave pe viitor.

Cred că este evidentă diferența dintre atitudinea noastră (mai ales a românilor) generală de astăzi și dârzenia, rigoarea și responsabilitatea ierarhilor, preoților și credincioșilor de altădată, pe care ar trebui să-i urmăm. Concret, deși acordul semnat în Sinodul BOR a fost făcut public, nu s-a înțeles deplin că el este în vigoare și este urmat în continuare la întâlnirile ecumeniste, după cum am arătat. Ceea ce înseamnă că trebuie revizuită serios această hotărâre pentru a nu fi propagată mai departe în plan general ortodox, promovând și generând unele concesii de credință inacceptabile. Dacă este să fim cinstiți, pe lângă promovarea unității și cunoașterii necalcedonienilor, trebuie scrise articole și luate poziții serioase pentru a exista un spirit critic real față de corectitudinea dogmatică a Acordurilor semnate în cadrul mișcării ecumenice.

Sincer, aștept să văd reacția echilibrată, dar fermă a celor care încă se mai laudă că au o conștiință ortodoxă, atât dintre ierarhi, cât și dintre alți teologi și credincioși trăitori, precum și din partea mănăstirilor.

9
0
Am vrea să-ţi ştim părerea, scrie-ne!x
()
x