Comentariu pe larg: Nevoia urgentă de cuvinte şi fapte civice autentice. „Solipsism moral” vs. „dispoziţii vădit ilegale”

Este necesară o introducere cu caracter general înainte de a intra într-o expunere de argumente juridice mai dificil de însuşit, de pe urma cărora sper să fie evident caracterul „vădit ilegal”, în înţelesul legii penale, al hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi de interzicere a pelerinajelor.

Am criticat într-un articol anterior reacţia Patriarhiei la interzicerea pelerinajului de la Iaşi, susţinând că, întrucât arată „o înţelegere” nejustificată faţă de abuzul autorităţilor, Patriarhia invită la continuarea politicilor antiortodoxe. Nu mult a trecut până când Ludovic Orban pretinde din nou „înţelegere” din partea Bisericii Ortodoxe Române. Bineînţeles că, în lipsa unei deferenţe minimale arătată Bisericii, în lipsa unei minime consultări a celor faţă de care dispui măsuri restrictive, aşteptările pentru „înţelegere” ale lui Ludovic Orban, de la Patriarhie, au un substrat care este clar batjocoritor.

Patriarhia a reacţionat printr-un nou comunicat emis de domul Vasile Bănescu în care, în esenţă, se reproşează lipsa dialogului, dar nu conţinutul restricţiilor impuse (vom arăta că ilegal) de cei aflaţi la putere.

Consider, din nou, că şi acest comunicat al Patriarhiei este nu doar nepotrivit ca formă şi inoportun pe conţinut ci că, în contextul existent, cultivă neputinţa civismului ortodox care, deşi are un real potenţial de acţiune societală, este inhibat şi sabotat chiar de cei care ar trebui să-l încurajeze.

Patriarhia ar trebui să ştie că dialogul purtat cu un interlocutor aflat pe poziţii superioare de putere consfinţeşte relaţia dominantă de moment şi, de aceea, consider că dialogul nu trebuie căutat în orice condiţii, ci doar atunci când există un obiectiv viabil urmărit pe calea dialogului. Mai ales pentru credincioşii ortodocşi care au urmărit viaţa Bisericii din Grecia în timpul guvernării de extremă stânga a guvernului Tsipras, nu este niciun mister deznodământul unui eventual dialog (fals) cu autorităţile care îşi asumă o agendă anticlericală deschisă, aşa cum o face PNL-ul în România. Dialogul asigură autorităţilor legitimitate politică fără a le obliga la concesii sau compromis, câtă vreme Patriarhia nu opune o putere de negociere autentică. Apelul la moralitate sau la echitate adresat unei clase politice care în fibra ei este antiortodoxă este o naivitate de nepermis nouă.

Înainte de altceva, trebuie consemnat contextul antiortodox evident din media şi din societatea activă civic şi politic: ortodoxia este marginalizată aprioric, este delegitimată iar interesele sale legitime, care ţin de esenţa cultului ortodox, îi sunt respinse şi negate cu brutalitate.

În această conjunctură, comunicatele Patriarhiei formulate cu o preţiozitate excesivă a limbajului dar care nu operaţionalizează concepte elementare de participare civică, îşi ratează complet menirea, compromit orice reacţie viabilă a credincioşilor şi cimentează neputinţa noastră colectivă de a ocroti ethosul ortodox. Nu doar domnul Bănescu este dator să înţeleagă esenţa acestor clipe, ci şi restul intelectualilor creştini pe care Patriarhia neinspirat i-a promovat îndelung.

Trebuie să ne fie evident că am depăşit etapa în care eforturile noastre se concentrau spre a dovedi că avem fondul cultural şi capacitatea de a polemiza cu rafinament intelectual, că ortodoxia are răspuns pe tărâm cultural filosofic. Nu mai suntem, de ceva vreme, în faza de competiţie de idei, de participare la conversaţia publică în calitate de interlocutori legitimi. Deşi nu virulent, prigoana a început şi acesta este cadrul principal la care trebuie să ne raportăm.

Limbajul excesiv de cizelat relativizează gravitatea abuzurilor la care suntem supuşi şi dă prilej de ridiculizare.

Or, Biserica nu este o entitate ca oricare în societatea românească ci reprezintă structura văzută şi nevăzută de rezistenţă a neamului românesc. Nu este o ţintă ca oricare alta ci, în competiţia pentru putere, Biserica este Ţinta iar libertatea religioasă este Desertul festinului liberticid. Câtă vreme societatea românească îşi păstrează libertatea de conştiinţă în forma sa publică, ritualică, liberă, deschisă, manifestă, societatea în sine este liberă, indiferent de întinderea celorlalte restricţii.

De aceea, Biserica este chemată să răspundă abuzurilor nu doar în nume propriu, nu doar pentru sine, ci pentru întreaga societate, căci nimeni altcineva nu are nici chemarea şi nici resursele să o facă. Degeaba alege Biserica să se apere prin non-combat şi atitudine umilitoare căci cei care îi stau împotrivă nu vor putea vreodată să treacă cu vederea capacitatea, vocaţia Bisericii de a scutura neamul românesc de mizeria morală care ne sufocă în toate planurile vieţuirii noastre.

Unde greşim?

Dacă sfântul Ioan Gură de Aur ar fi vorbit despre „solipsism moral” probabil că împărăteasa Eudoxia ar fi fost mai mult decât mulţumită de echivocul condamnării sale. Dacă Sfântul Ierarh Nifon i-ar fi reproşat lui Radu cel Mare un „excesiv superior dispreț față de realitatea socială imediată” nu ar fi fost alungat din scaun. Exemplele din vieţile sfinţilor abundă şi vorbesc de la sine.

Cu mult mai mult decât o vie răpită văduvei şi un boier adulterin sunt cauzele actuale ale neliniştilor noastre!

Ceea ce lipseşte nu este doar o judecată morală directă care să angajeze răspunderea celui vizat, ci avem nevoie de manifestarea concretă a nemulţumirii noastre în faţa abuzurilor. Nu condamnarea de la distanţă a desfrânării ca păcat, ci mustrarea clară, răspicată şi directă: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău”.

Însă, manifestarea nemulţumirii într-un stat modern este încorsetată într-un cadru procedural de natură juridic-birocratică, chiar şi atunci când vorbim despre activităţi spontane. Societatea modernă a dezvoltat un limbaj propriu iar cei care se încăpăţânează să nu-l folosească îşi ratează participarea la viaţa cetăţii şi îşi compromit locul şi valorile de la care se revendică.

În esenţă, atunci când o instituţie emite un comunicat se raportează la limbajul civic asumat de societate. Un comunicat care nu operaţionalizează mecanismele civice unanim recunoscute este o simplă vorbire fără rost, fără orizont, care ratează participarea la negocierea publică sau care îşi surpă propria poziţie de putere. În atare condiţii se aşează singură în poziţia de victimă şi invită abuzul.

Ce trebuie schimbat?

Atunci când apărăm libertăţi sau drepturi consfinţite juridic trebuie folosit un vocabular specific şi proceduri clare. Trebuie avut în vedere un instrumentar birocratic de instituţii juridice şi de elemente simbolice de comunicare pe care, din păcate, ortodocşii l-au repudiat cu uşurinţă, ignorând consecinţele dezastroase ale abandonării spaţiului public.

Ideea principală a acestui material este că atunci când o libertate constituţională ne este interzisă sau restrânsă, dispoziţia efectivă este transpusă într-un limbaj juridico-birocratic, iar răspunsul nostru, manifestarea efectivă a dezacordului, trebuie să fie formulată în acelaşi limbaj.

Prin urmare, trebuie invocat caracterul „vădit ilegal” al dispoziţiilor, nu „solipsismul moral”, nu „dispreţul superior”, nu „autarhism deciziţional”, nu alţi termeni care nu au semnificaţie procedurală şi care nu răspund abuzului pe care noi îl reclamăm. Nimic din toată această gălăgie de cuvinte nu are relevanţă juridică pentru o situaţie în care, juridic, Biserica este constrânsă la alterarea adevărului de credinţă.

Analiza cadrului juridic şi civismul ortodox

Deşi urmează o expunere-analiză cumva mai specializată, nădăjduim să fie uşor de urmărit şi de înţeles de către cititorii noştri.

Există o ierarhie a argumentelor juridice ce pot fi invocate în situaţii precum acestea, iar locul comun pe care îl traversăm în polemica publică este că restricţiile aplicate Bisericii sunt discriminatorii. Însă ordinea juridică impune o altă ordine de apreciere: legalitatea este verificată cu prioritate şi abia apoi vom verifica eventualul caracter discriminatoriu. Facem aceasta pentru că, operând o nelegalitate, efectul este prin sine discriminatoriu faţă de cei nedreptăţiţi. Discriminarea presupune existenţa unei norme legal emise care, prin efectele sale, produce sau favorizează o situaţie inechitabilă, pe care legea o califică drept discriminatorie.

Între caracterul „nelegal” al dispoziţiilor şi caracterul „vădit ilegal”

În spaţiul public s-a făcut deja vorbire despre caracterul nelegal al hotărârilor nr. 47/CNSU din 05.10.2020 (Art.2) şi nr.35/CJSU Iaşi din 06.10.2020 prin care au fost interzise pelerinajele şi au fost impuse măsurile de împiedicare efectivă a credincioşilor să se închine Cuvioasei Parascheva, nelegalitate care ar decurge din nerespectarea la data emiterii hotărârilor menţionate a cadrului legal în vigoare.

Deşi este valoroasă şi simpla simpla indicare a caracterului nelegal al măsurilor, ce poate fi constatat prin simpla verificare a dispoziţiilor legale invocate în preambulul hotărârilor sus-menţionate, totuşi, pentru precizie, trebuie să invocăm caracterul „vădit ilegal” al celor două hotărâri, nu nelegalitatea.

Consecinţele sunt semnificativ diferite în planul răspunderii juridice la care sunt angajate persoanele care au participat la luarea acestor hotărâri, întrucât punerea în executare a unui ordin „vădit ilegal” atrage răspunderea penală a făptuitorului, în vreme ce constatarea nelegalităţii unei hotărâri nu face inoperantă cauza justificativă prevăzută de lege (art. 22 alin.(2) Codul penal).

Pentru claritate, într-un exemplu extrem, dacă noi ieşim şi împuşcăm pe cineva pe stradă, comitem o infracţiune însă, potrivit art. 30 din Legea nr. 550/2004 a jandarmeriei române: În caz de absolută necesitate și atunci când folosirea altor mijloace de imobilizare sau de constrângere nu a dat rezultate, jandarmii fac uz de armă în condițiile strict prevăzute de lege. Prin urmare, folosirea armei de către jandarm nu este infracţiune atunci când aceasta se întâmplă în împrejurările strict prevăzute de lege. Dacă un comandant al jandarmilor ordonă subordonatului împuşcarea cuiva, în afara condiţiilor şi împrejurărilor arătate de lege, atunci nu vorbim despre „caracterul nelegal” al ordinului, ci despre caracterul „vădit ilegal” şi, atât cel care a emis ordinul, cât şi cel care l-a pus în executare, răspund penal pentru infracţiunea comisă.

Jandarmul este un militar profesionist care este plătit tocmai pentru a fi mereu vigilent cu privire la limitele legalităţii acţiunilor sale şi este dator să verifice aceste limite, din oficiu sau ori de câte ori i se invocă caracterul nelegal sau vădit ilegal al dispoziţiilor primite şi pe care acesta este chemat să le aducă la îndeplinire. Deşi aceasta este o apreciere inaccesibilă publicului nespecializat, condiţia esenţială a militarului este să cunoască aceste repere şi să acţioneze mereu în consecinţă. Acest lucru este valabil în teorie dar, în practică, este cultivată atitudinea de obedienţă necondiţionată şi este încurajată impunitatea de facto a jandarmilor pentru abuzurile, nelegalităţile sau ilegalităţile vădite pe care aceştia s-au obişnuit să le comită.

Însă ideea nu este lipsită de meritele sale, pentru că, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege. Or, în exemplul nostru am făcut referire la dreptul la viaţă şi la integritate corporală, dar legea nu distinge în privinţa drepturilor concrete, deci inclusiv libertatea religioasă este protejată de aceeaşi normă constituţională, iar art.1 din Legea nr. 550/2004 arată că jandarmeria exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor (…), în condițiile legii. Cu alte cuvinte, jandarmul este ţinut să se afle mereu în legalitate, întrucât personalul din Jandarmeria Română răspunde, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției sau postului și de executarea dispozițiilor legale pe care le primește de la autoritățile competente (art. 55 din Legea nr. 550/2004).

Care sunt ordinele vădit ilegale şi care sunt cele nelegale?

Ordinele vădit ilegale sunt cele contrare legii sau care nu sunt prevăzute de lege. De pildă, cu referire la Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, Art.6 prevede explicit faptul că hotărârile prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă trebuie să cuprindă, înainte de altceva, baza legală. Această cerinţă nu este una formală, aşadar nu poate fi invocată orice dispoziţie prevăzută de lege, ci trebuie să fie menţionat temeiul legal incident din care izvorăşte legitimitatea dispoziţiilor şi măsurilor concrete ale hotărârii. O hotărâre care nu cuprinde baza legală sau care face trimitere la o dispoziţia legală cu caracter general este vădit ilegală. Similar, este vădit ilegală o hotărâre care menţionează o normă legală cu caracter general când aceasta este contrară dispoziţiei speciale care este incidentă în speţă.

Ordinele nelegale sunt cele care sunt emise cu nerespectarea principiilor de aplicare ale legii, fie prin greşită aplicare, fie prin greşita interpretare a acestor principii. De pildă, art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19 arată că: (2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum și, după caz, cele de renunțare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile. Totodată, în art. 2 din lege se arată că starea de alertă constă într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Aşadar, hotărârile emise cu nerespectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, hotărârile prin care se restrâng permanent drepturi cetăţeneşti, hotărâri care cuprind măsuri lipsite de proporţionalitate sau care nu sunt necesare, toate aceste hotărâri sunt nelegale.

Revenind la Hotărârea nr. 47/CNSU din 06.10.2020 prin care organizarea de sărbători religioase este permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități, observăm că baza legală menţionată nu corespunde măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.

! Sunt invocate dispoziţiile generale prevăzute de art. 4, art.8 ind.1 şi art.20 ale O.U.G. nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, apoi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 55/2020 care se referă la domeniul economic, precum şi dispoziţiile art.4 şi art.11 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, dispoziţii care se referă la măsurile izolării şi carantinării.

Atât! Niciuna dintre dispoziţiile menţionate nu se referă la libertatea religioasă! Nu este invocată Secţiunea 7 din Legea nr. 55/2020 pentru combaterea COVID-19, care cuprinde doar două articole (art. 44 şi art. 45), dintre care doar art. 45 priveşte activitatea cultelor religioase şi care reprezintă baza legală pentru restrângerea drepturilor în domeniul cultelor religioase:

Secţiunea a 7-a Domeniul culturii și cultelor

Articolul 44

(1) Pe durata stării de alertă, activitatea instituțiilor muzeale, a bibliotecilor, librăriilor, cinematografelor, studiourilor de producție de film și audiovizual, a instituțiilor de spectacole și/sau concerte, a centrelor și/sau a căminelor culturale și a altor instituții de cultură, precum și evenimentele culturale în aer liber și festivalurile publice și private se vor putea desfășura potrivit unor regulamente ce prevăd măsuri de protecție sanitară stabilite prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății.

(2) În situația nerespectării măsurilor de protecție sanitară prevăzute la alin. (1), activitățile menționate pot fi suspendate prin hotărârea CNSSU pe o perioadă determinată.

(3) Organizarea măsurilor de protecție sanitară și a condițiilor de desfășurare pentru activitățile prevăzute la alin. (1) pe perioada stării de alertă se stabilesc prin ordin comun al ministrului culturii și al ministrului sănătății, la propunerea CNSSU.

Articolul 45

(1) Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU și cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne.

(2) Regulile prevăzute la alin. (1) vor cuprinde măsuri privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță.

Este lesne de constatat că legea prevede că, pe perioada stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber. Se mai arată că exercitarea liberă se face cu respectarea regulilor de protecţie sanitară, care trebuie avizate de Secretarul de stat pentru culte şi care trebuie prevăzute prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne. Este vorba despre Ordinul nr. 875/80/2020 pentru aprobarea regulilor privind accesul în lăcașele de cult, distanța minimă de siguranță și măsuri sanitare specifice pentru desfășurarea activităților religioase, ordin care, totuşi, NU prevede măsuri prin care: Organizarea de sărbători religioase să fie permisă numai cu participarea persoanele care au domiciliul sau reședința în localitatea unde se desfășoară activitatea, fără participarea persoanelor/pelerinilor din alte localități.

De altfel, este subînţeles faptul că o măsură de protecţie sanitară nu este o restrângere a dreptului propriu-zis, nu poate aduce atingere substanţei dreptului. Mai limpede, într-o formulare anecdotică: se pot impune măsuri care să mă oblige să mă îmbrac în combinezon de astronaut, dar nu măsuri care să mă împiedice să intru în curtea Ansamblului Mitropolitan, în funcţie de adresa de domiciliu.

Se impune să facem vorbire şi despre art. 5 alin.(3) lit.a) din Legea nr. 55/2020, de la secţiunea de Măsuri sectoriale aplicate Domeniului economic, art. 5 în care sunt enumerate Măsurile pentru diminuarea impactului tipurilor de risc şi care prevede la lit.a) următoarea măsură:

a) restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării unor mitinguri, demonstrații, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spații deschise, precum și a unor întruniri de natura activităților culturale, științifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spații închise;

Trebuie observat că această dispoziţie se referă la activităţile religioase care s-ar putea desfăşura, în spaţii închise, şi care privesc exclusiv domeniul economic. Legea are în vedere activităţi precum sfinţiri sau slujiri care se pot desfăşura în legătură cu anumite activităţi din sectorul economic, căci în privinţa cultului regulat, art. 45 dispune că acesta „se exercită liber”. Chiar presupunând că avem de-a face cu o tehnică legislativă precară, chiar şi în cea mai generoasă interpretare, putem face vorbire exclusiv despre activităţi desfăşurate „în spaţii închise” şi care nu pot sta la baza interzicerii participării persoanelor care au domiciliul în altă localitate.

În concluzie, Hotărârea nr. 47/CNSU din 05.10.2020 şi Hotărârea nr. 35/CJSU Iaşi din 06.10.2020, fiind emise fără indicarea suportului legal, în contradicţie clară cu dispoziţiile legale incidente în materia restrângerii drepturilor constituţionale, reprezintă hotărâri nu doar nelegale ci „vădit ilegale” care trebuie denunţate, condamnate şi contestate ca atare, pentru că nu trebuie să fie puse în executare.

Toţi cei care pun în executare o hotărâre „vădit ilegală”, împreună cu cei care au emis respectivele hotărâri, comit fapta penală prevăzută de dispoziţiile art. 381 Codul penal:

Articolul 381 – Împiedicarea exercitării libertății religioase

(1) Împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

De asemenea, în raport de organizarea celorlalte evenimente şi activităţi prilejuite de organizarea pelerinajelor şi de sărbătorirea zilei sfinţilor, inclusiv activităţi cu caracter filantropic, artistic-cultural sau chiar cu caracter comercial, atât cei care au emis respectivele hotărâri, cât şi cei care le pun în aplicare comit fapta penală prevăzută de art. 297 Codul penal:

Articolul 297 – Abuzul în serviciu

(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

De aceea este imperios necesar ca în comunicatele publice purtătorii de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române să lase deoparte „solipsismul moral” şi să condamne explicit, răspicat, direct şi cu referire la răspunderea juridică penală, faptul că hotărârile prin care se interzic pelerinajele şi alte activităţi individuale sau colective ale cultului ortodox sunt „vădit ilegale”!

Mai mult, aceeaşi purtători de cuvânt ai Bisericii Ortodoxe Române trebuie să avertizeze „organele de ordine/opresiune” că pun în executare ordine „vădit ilegale” prin care sunt restrânse drepturi cetăţeneşti şi că răspund penal pentru aceste fapte. Aşa cum jandarmii nu pot restrânge dreptul la viaţă, identic nu pot restrânge libertatea religioasă a cetăţenilor români.

În subsidiar, aceste hotărâri sunt şi nelegale prin aceea că nu aplică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile (art. 1 alin.(2) din Legea nr. 55/2020) raportat la tipurile de risc. Pe scurt, tipul de risc reprezentat de pandemia COVID-19 este „îmbolnăvirea în masă” (potrivit art.2 lit.j din OUG nr. 21/2004) iar momentul punerii în executare a hotărârilor CNSU/CJSU Iaşi este reprezentat de prezentarea cetăţenilor la poarta de acces a Ansamblului Mitropolitan din Iaşi. În acel moment şi în acel loc organele autorităţii publice sunt chemate să aducă la îndeplinire cele două dispoziţii. Acesta este şi locul şi momentul când se verifică principiul egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile raportat la tipul de risc. Întrebarea care se naşte este: Când se prezintă la poarta de acces, diferă pericolul „îmbolnăvirii în masă” a cetăţenilor cu domiciliul în Iaşi faţă de cetăţenii din alte judeţe? Evident că nu diferă, ceea ce înseamnă că, pentru o situaţie identică sau comparabilă, hotărârea CNSU aplică un tratament juridic diferit, fiind deci nelegală.

Mă rog, argumentele care dovedesc nelegalitatea sunt cu duiumul, inclusiv în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, care dispune la art. (5) alin.5) şi alin. 6):

(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenența la culte, cu excepția desfășurării lucrărilor de recensământ național aprobat prin lege sau în situația în care persoana vizată și-a dat, în mod expres, consimțământul pentru aceasta.

(6) Este interzisă obligarea persoanelor să își menționeze religia, în orice relație cu autoritățile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 34 din Legea nr. 218/2002 a poliţiei române în care sunt indicate cazurile limitativ prevăzute de lege când se face legitimarea cetăţenilor de către organele de ordine. Prin faptul că suntem legitimaţi la poarta mitropoliei se realizează o prelucrare de date cu caracter personal cu referire la apartenenţa noastră la cultul ortodox şi se dispune o măsură vădit discriminatorie, în raport de dispoziţiile art. 2 alin.(3) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare:

(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Având în vedere (1)caracterul „vădit ilegal”, (2) nelegal şi (3)discriminatoriu al Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020, nu voi mai face vorbire despre argumentele de netemeinicie ale acestor hotărâri.

Ce este civismul ortodox?

Civismul ortodox reprezintă suma iniţiativelor cetăţeneşti, individuale şi colective, prin care urmărim protejarea ethosului ortodox în societate.

Repertoriul activităţilor de natură civică ce pot fi întreprinse în acest scop diferă în funcţie de calitatea persoanei şi de resursele materiale şi de legitimitate puse în comun de cei activi în acest plan. Sunt multiple materiale disponibile pe internet cu privire la subiectul activismului civic aşa că, în continuare, voi face câteva referiri la acţiunile în justiţie ce pot fi formulate împotriva hotărârilor „vădit ilegale” luate împotriva credincioşilor ortodocşi.

De pildă, art.2 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă descrie în modul următor:

Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă.

Prin urmare, dreptul de a-mi manifesta credinţa ortodoxă prin „practicile şi ritualurile specifice”, în mod colectiv, reprezintă un drept individual, recunoscut „oricărei persoane”. Acest lucru este important de cunoscut întrucât aceasta este baza legală care conferă calitate procesuală activă oricărui credincios interesat să denunţe în justiţie hotărârile „vădit ilegale” emise de CNSU şi CJSU Iaşi. Cu alte cuvinte, chiar şi eu, fiind ieşean neîngrădit în dreptul de închinare, sunt prejudiciat în dreptul de a participa la un „ritual specific colectiv” care să nu fie restrâns în mod vădit ilegal de autorităţi, cu privire la participarea altor credincioşi. De altfel, este de esenţa „pelerinajului” şi a sărbătoririi hramului Cuvioasei să primim.. pelerini.

Acţiuni în instanţă: de suspendare a executării hotărârilor vădit ilegale, de anulare a hotărârilor vădit ilegale plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal)

În privinţa tipului de acţiune în justiţie ce trebuie promovat împotriva hotărârilor CNSU şi CJSU Iaşi care sunt „vădit ilegale”, îndrăznesc câteva consideraţii a căror completare ultrioară o las la dispoziţia celor mai pricepuţi decât mine.

Prin art. 72 alin.(2) din Legea nr. 55/2020 se arată că dispoziţiile art. 42 din OUG nr. 21/2004 nu sunt aplicabile.

Art.42 din OUG nr. 21/2004 prevede următoarele:

Articolul 42

(1) Hotărârile prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel național sau pe teritoriul mai multor județe, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar cele prin care se declară, se prelungește sau încetează starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel județean sau al municipiului București, se publică în Monitorul Oficial al autorității administrativ-teritoriale respective și intră în vigoare la data publicării.

(2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) se aduc neîntârziat la cunoștință populației prin mijloacele de comunicare în masă, se difuzează pe posturile de radio și de televiziune în cel mult două ore de la adoptare și sunt retransmise în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de alertă.

(3) Hotărârile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin urmare, aceste hotărâri nu pot fi atacate în contencios administrativ ceea ce lasă deschisă calea acţiunilor de drept comun, atât pe fond cât, mai ales, Ordonanţei preşedinţiale, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 997 Codul de procedură civilă:

Condiții de admisibilitate

(1) Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

(2) Ordonanța este provizorie și executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului.

(3) La cererea reclamantului, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.

(4) Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului.

(5) Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt.

Doctrina şi jurisprudenţa în unanimitate stabilesc că nu poate fi promovată Ordonanţa preşedinţială pentru a se obţine suspendarea executării unui act administrativ acolo unde este incidentă materia procedurii suspendării executării prevăzută de dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Însă, în raport de art. 72 al Legii nr. 55/2020, care face inaplicabil art. 42 alin.(3) al O.U.G. nr. 21/2004 privind atacarea hotărârilor în contencios administrativ, în condiţiile în care la data dezbaterii legii în plen acest articol 42 din OUG nr. 21/2004 avea un alt conţinut, este lăsată deschisă calea Ordonanţei Preşedinţiale, prin care se poate solicita Tribunalului de la domiciliul reclamantului (art. 95 alin.(1) raportat la art.110 şi art.111 Codul de procedură civilă), fără somaţie şi fără trecerea unui termen, împotriva pârâtelor CNSU şi SJSU Iaşi, suspendarea executării Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020.

Taxa de timbru pentru Ordonanţa preşedinţială este de 20 de lei (art. 6 alin.4) teza 1 al Ordonanţei nr. 83/2013) şi se plăteşte în contul Trezoreriei deschis de localitatea de domiciliu.

Având în vedere că Ordonanţa Preşedinţială poate fi emisă şi în aceeaşi zi, consider că reprezintă o cale viabilă de a ne asigura că nu vom avea alte restricţii dispuse cu privire la Pelerinajul de Sfântul Dumitru sau cu privire la sărbătorile de Crăciun şi de Bobotează.

Acţiunea pe fond, prin care se poate solicita anularea Hotărârilor nr. 47/CNSU/05.10.2020 şi nr.35/CJSU Iaşi/06.10.2020 inclusiv pentru argumentele descrise mai sus, se taxează cu suma de 100 de lei (art.8 alin.(1) lit.b) din OG. 83/2013) şi se depune la Tribunalului de la domiciliul reclamantului (art. 95 alin.(1) raportat la art.110 şi art.111 Codul de procedură civilă).

În ipoteza anulării celor două Hotărâri ilegale în instanţele civile, se impune formularea de plângeri penale pentru Abuz în serviciu (art. 297 Codul penal) şi Împiedicarea exercitării libertății religioase (art.381 Codul penal).

Acţiuni de natură civică

Deşi am indicat reperele pe care le consider incidente pentru a acţiona individual în justiţie pe autorităţile emitente ale actelor ilegale, consider că este necesar ca eventualele acţiuni în justiţie să fie formulate nu de o singură persoană ci, cu binecuvântare, de către o parohie, un schit, o mănăstire sau altă autoritate bisericească. Deşi este vorba despre un drept individual, just este ca acesta să fie apărat printr-un consorţiu procesual, în mod colectiv, cu binecuvântare.

Dincolo de repectarea unor condiţii vizând calitatea procesuală şi interesul legitim şi actual pentru a formula acţiune în justiţie, inclusiv aparenţa dreptului în procedura Ordonanţei preşidinţiale, condiţii care sunt îndeplinite din perspectiva formală a legii, consider că este necesară şi o adecvare a legitimităţii celor ce intenţionează să acţioneze pe acest plan.

Întrucât este vorba despre restrângerea libertăţii religioase care vizează activitatea esenţială a Bisericii Ortodoxe Române, astfel de acţiuni în justiţie trebuie să aibă o legitimitate simbolică clară, asumată la vârful autorităţii bisericeşti pentru că, în caz contrar, chiar dacă ar fi corect demersul juridic vorbind, se aduce atingere prestigiului Bisericii. Biserica este în măsură să formuleze singură acţiuni în justiţie, dacă va considera necesar şi nu cred că este oportună, în acest caz, iniţiativa individuală sau colectivă a unor credincioşi care să acţioneze fără binecuvântare.

Dar consider că este esenţial, şi acesta este şi motivul pentru care am redactat acest material, să se cunoască faptul că toţi cei care sunt credincioşi ortodocşi avem dreptul, instrumentele şi know-how-ul de a acţiona civic în apărarea ethosului ortodox, indiferent de reacţia oficială a Bisericii, fără a ne căina şi victimiza excesiv în raport de nedreptăţile suferite.

Opinia mea este că pasivitatea ierarhiei şi conlucrarea cu autorităţile antiortodoxe par alegeri voite, cu caracter politic, din calcul politic, nu un efect al neputinţei, al nepriceperii sau al lipsei resurselor materiale sau umane, aşa cum se lasă de înţeles. Mi se pare că interesele ortodoxiei şi ale Bisericii sunt în mod conştient puse pe planul doi, chiar şi atunci când vorbim despre adevăruri de credinţă, despre înfruntarea unor erezii care zburdă prin Biserica noastră sau despre confruntarea unor „autorităţi” de o obrăznicie cu adevărat strigătoare la cer.

Este necesar însă ca poziţiile publice adoptate de comunicatorii formali şi informali ai ortodoxiei să facă loc unui vocabular suplimentar, de natură civică nu doar filosofico-literară, o altă adresare şi alte puncte de vedere şi de interpretare a realităţii imediate, căci prigoana este de abia la început. Având în vedere prăpădul legislativ ocazionat de combaterea pandemiei, asumarea deschisă şi ostentativă a modului autoritar de guvernare, dispreţul suveran arătat statului de drept şi garanţiilor constituţionale precum şi degradarea iremediabilă a cadrului general de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, falimentul total al clasei politice privitor la apărarea climatului de drept şi de echitate socială, consider că este necesar ca suflarea ortodoxă să ceară şi să pledeze pentru Lustraţie Politică Generală.

Interzicerea pelerinajelor de către autorităţi, pasivitatea clasei politice în faţa unor astfel de abuzuri, tolerarea unor acte vădit ilegale care afectează majoritatea credincioşilor ortodocşi, imposibilitatea asigurării unui regim democratic viabil în condiţiile situaţiei speciale de sănătate publică, toate acestea pledează pentru nevoia de lustraţie. Primul pas este conştientizarea acestor lucruri.