Adevărul.ro a publicat motivarea hotărârii Curţii de Apel Piteşti prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi constată inaplicabile dispoziţiile din legea de organizare judiciară cu privire la înfiinţarea Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie (S.I.I.J.).
Pe înţelesul tuturor, un judecător din România a decis să lase inaplicabile dispoziţii de lege organică, prin care se stabileşte competenţa unei secţii speciale a Parchetului General, respectiv S.I.I.J. A procedat în acest mod în baza unei decizii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) din 18.05.2021 cu adevărat controversată.
Motivul pentru care decizia CJUE este controversată rezidă în faptul că, statuând asupra naturii şi forţei juridice a recomandărilor Mecanismului de Cooperare şi Verificare (vestitul MCV), apreciază că acestea sunt obligatorii pentru instituţiile şi instanţele din cadrul statului român şi, totodată, decide (parag.245 şi urm) că respectivele „recomandări obligatorii” au forţă juridică superioară legislaţiei interne, inclusiv Constituţiei României . La această concluzie CJUE ajunge indirect, considerând că obiectivele de referinţă din Decizia 2006/928 au efect direct asupra legislaţiei interne şi că, în baza principiului cooperării loiale, şi recomandările cuprinse în raportul MCV au caracter obligatoriu.
Discuţia pare una tehnică dar nu ar trebui să fie, dată fiind importanţa covârşitoare a respectivei decizii CJUE pentru ordinea de drept a statului român. Pronunţarea deciziei CJUE a fost salutată cu entuziasm de tabăra #rezist, care a făcut un abuz de interpretare în propriul interes, până în punctul în care a considerat că recomandările (cu caracter politic) din raportul MCV reprezintă izvor de drept superior Constituţiei României. Această perspectivă a fost ulterior infirmată de doamna judecător Dana Gîrbovan, care a interpretat decizia C.J.U.E. într-un mod care mie, nespecialist, îmi apare mai apropiat de ceea ce am învăţat la Facultatea de Drept.
Ulterior, Curtea Constituţională a României a emis una dintre cele mai tranşante decizii, formulată categoric, statuând supremaţia Constituţiei României asupra recomandărilor MCV pe care nu le consideră izvor de drept. Cu toate acestea, judecătorii români sunt în continuare îndreptăţiţi să facă aplicarea directă a deciziei C.J.U.E. în modalitatea în care aşează recomandările MCV deasupra dispoziţiilor obligatorii din legea română, astfel cum s-a întâmplat la Curtea de Apel Pitești. Această perspectivă a fost încurajată de chiar Ministrul Justiţiei, domnul Stelian Ion (U.S.R.), care a condamnat decizia CCR în termeni neprincipiali.
Este limpede deci că se confruntă două perspective antagonice cu privire la ordinea de drept (constituţional) a statului român, conflict care a rezultat din perpetuarea MCV, un instrument care asigură putere şi privilegii politice unei largi categorii de politicieni, activişti şi magistraţi filoeuropeni radicali.
Cu privire la acest subiect al MCV şi al Deciziei CJUE, doamna avocat Silvia Uscov, foarte apreciată în blogosfera ortodoxă pentru demersurile CCR vizând constituţionalitatea stării de urgenţă/alertă, a publicat o opinie pe Facebook, pe care o redăm mai jos, discuţie la care au ales să participe şi avocatul Gheorghe Piperea şi fostul ministru Adrian Severin, Lavinia Tec, printre alții.
https://www.facebook.com/silvia.dutu/posts/4127555453977185
La secţiunea de comentarii, mi-am expus şi eu punctul de vedere arătând în esenţă că, raportat la natura juridică a MCV şi a jurisprudenţei CEDO, se impune mai curând discutarea serioasă a opţiunii RoExit decât eliberarea din constrângerile birocraţiei europene şi ale directivelor politice.
Pentru cei care urmăresc acest subiect de mai multă vreme, este evident că prin MCV ni s-au impus ţinte mereu în mişcare, cu un grad nepermis de liberate de apreciere pentru partea mai tare. Apare evident că presiunea MCV şi constrângerile aferente au crescut iar nu scăzut de la momentul aderării şi că, cel mai probabil, renunţarea la MCV va avea loc când va fi fost agreat un alt mecanism de verificare ce ar acorda celor puternici instrumentele de intervenţie directă în viaţa politică a României.
După cum am spus, discuţia nu este nici pe departe una neînsemnată, chiar dacă este specializată, în joc fiind chiar definiţia suveranităţii statului român, interpretarea excesivă a deciziei CJUE fiind, în opinia mea, cea mai semnificativă agresiune asupra statului român de la Revoluţia/lovitura de stat din 1989. Susţin acest lucru deşi sunt de acord ca SIIJ să fie desfiinţată, întrucât o consider o soluţie parţială şi lipsită de curaj pentru o problemă care impune mult mai multă deschidere şi o răspundere disipată în întregul sistem judiciar.
Soluția actuală este nefastă și a condus la emiterea unei jurisprudențe care, în viitorul mediu, nu are altă evoluție decât una de consolidare. Un stat în care Constituţia este inferioară unor recomandări formulate de activişti civici, este unul al derizoriului juridic şi politic absolut şi nu-şi merită denumirea de stat independent şi suveran. Nu fără temei, mai mulţi comentatori au considerat că interpretarea #rezist a deciziei CJUE reprezintă un atentat la statalitatea României.
Cert este că modalitatea în care tabăra proeuropeană din România înţelege viitorul UE este de o naivitate politică ce nu poate fi regăsită, proporţional în spaţiul public, în niciun alt stat european.
Conceptul Statelor Unite ale Europei, despre care vorbea acel băsescu şi comunicatorii din preajma sa, în care regiuni din România au aceeaşi greutate politică şi economică cu regiuni din occident este de neimaginat în politica reală; nu există nici măcar în visele celor mai radicali filoeuropeni occidentali și poate fi observată doar în cursurile diferitelor Centre de Studii Europene de la noi ! U.E. este şi va rămâne un multiplicator de putere pentru naţiunile fanion iar respectiva putere se exercită pe spezele noastre. Măcar de am avea curajul să constatăm aceste împrejurări de fapt, de netăgăduit!
Această naivitate interesată, străină de orice fel de repere ale realităţii şi simţului patriotic, este promovată şi discutată în spaţiul nostru public ca şi când ar fi o marcă a statutului social, al progresismului şi înaltei profesionalizări. Aceste persoane ar trebui denunţate ca fiind impostori şi mincinoşi, dat fiind că povestea filoeuropeană pe care ne-o repetă nu are niciun fel de corespondent în planurile reale. Aceeași actori se amuză cinic cu privire la șansele reale ale Republicii Moldova de a adera la U.E., fără a observa că șansele de convergență politică și economică ale României în U.E. sunt chiar și mai iluzorii.
Tema RoExit, asumată ca atare, ar oferi şansa unor discuţii libere de obligaţia de adeziune formală la mitul european astfel cum este el promovat astăzi, pur propagandistic. În acest moment, nu există energie şi nici interes pentru a aduce discuţia despre destinul european al României într-o zonă măcar minimal realistă, orice ezitare fiind sancţionată de cerberii filoeuropeni din spaţiul public. Dar subiectul RoExit, asumat deschis şi neconflictual, poate conferi distanţa şi neutralitatea necesare pentru a putea analiza ceea ce este cu adevărat de păstrat din experienţa integrării europene şi unde trebuie, subit, să intervină elitele româneşti pentru recâştigarea unui sens util al suveranităţii naţionale.
În acest context preiau, în extras, partea finală a studiului domnului judecător Marius Andreescu, publicat pe situl editurii Agaton, cu privire la subiectul acestui articol. În pofida limbajul specializat, consideraţiile finale privind profilul României în UE, prin prisma credinţei ortodoxe, sunt consonante cu ale noastre, deşi opţiunea RoExit nu este vizată în mod explicit.
Domnul judecător este, probabil, unul dintre cei mai valoroşi mireni ai Bisericii Ortodoxe Române, iar studiile sale recente, din timpul stării de urgenţă/alertă sunt, din păcate, pe atât de necesare pe cât de puţin ne sunt cunoscute. Intenţionez să pun în discuţie cîteva dintre studiile domnului judecător în scopul de a continua, printr-un exemplu concret, discuţia purtată cu domnul Gheorghe Fedorovici (site: Cumpăna. O viziune ortodoxă), rivind rolul intelectualităţii mijlocii în a promova şi valorifica expertiza elitelor naţionale.
Copyright by UJMAG.ro Copyright by UJMAG.ro 
Copyright by UJMAG.ro 
CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 100 
CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 100
De la supremația Constituției României la supremația Uniunii Europene. Colaborare, sprijin sau dominație și subordonare?
Lector univ. dr. Marius Andreescu
(…)
IV. Supremația Constituției în contextul principiului priorității dreptului Uniunii Europene
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie existența unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise și reguli stabilite de jurisprudență. Prin urmare este important de a clarifica relațiile dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național. Rezolvarea acestei probleme se regăsește într-un set de reguli care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiție prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național.
În plan practic interferența dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul național apare în special atunci când există contradicții între normele juridice aparținând sistemelor de drept. Desigur, problema relației dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o astfel de situație, dar și în cazurile în care o instanță de judecată poate aplica o normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie raportul dintre supremația Constituției, iar, pe de altă, parte principiul priorității dreptului Uniunii Europene precum și competențele jurisdicției constituționale în materia aplicării și interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene. Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relația dintre dreptul intern (altul decât cel constituțional) și dreptul Uniunii Europene; 2. relația dintre normele constituționale ale statelor membre, iar pe de altă parte, dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, doctrina, dar și legislația internă se referă la principiul priorității sau al supremației, întâietății, preeminenței dreptului Uniunii Europene față de sistemele de drept național.
Raportul dintre normele constituționale și Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod diferit, existând mai multe concepții doctrinare. Un curent de gândire afirmă supremația Constituției, inclusiv față de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, față de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică și necondiționată a tuturor dispozițiilor din Dreptul Uniunii Europene față de toate normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale. Unele jurisdicții constituționale europene de tradiție au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, la concluzia ca este de competența lor să efectueze controlul constituționalității dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea principiului supremației legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituțional din Germania).
Curtea de Justiție a ajuns la dezvoltarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, având în vedere regula de drept internațional public, conform căreia „O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă au reprezentat-o dispozițiile art. 10 din Tratatul Comunității Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona. Norma cuprinsă în dispozițiile art. 10 a rămas însă nemodificată până în prezent și stabilește obligația statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care rezultă din tratatele și actele instituțiilor Comunității. Aceleași dispoziții impun și obligația negativă a statelor membre de a se abține să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care fundamentează principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Principiul priorității și obligativității Dreptului Uniunii Europene s-a construit în special pe cale jurisprudențială. În materie este relevantă jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene care marchează o anumită evoluție a afirmării acestui principiu în raport cu dreptul național.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel [6/64 Costa c. Enel (1964) ECR 585]. Instanța italiană a înaintat două cereri de interpretare, una Curții Constituționale a Italiei și alta Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Constituțională a apreciat că Tratatul de instituire a Comunității Europene nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în care este încorporat în dreptul național printr-o lege. Totodată se admitea că o lege națională poate să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiție a avut o altă părere exprimată în decizia pronunțată: „Rezultă din aceste considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina naturii sale speciale și originale surclasat de către normele juridice interne oricare ar fi forța lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca însuși fundamentul juridic al Comunității să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluției jurisprudenței Curții de Justiție în această materie îl reprezintă cauzele „Internaționale H” [11/70, Internaționale H., (1970) ECR 1125]; „Simmenthal I [35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871] și Simmenthal II [106/77, Simmenthal (1978) ECR 629]”. Pentru tema noastră de cercetare sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunțată în cauza Simmenthal II: „ca atare, este incompatibilă cu cerințele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl aplice, competența de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legale naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei eficacități a normelor comunitare… Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (considerentele 22 și 24 ale deciziei).
Mai mult, Curtea de Justiție a UE a considerat că instanțele naționale au competența de a constrânge și chiar de a sancționa puterea legislativă și puterea executivă cu scopul de a garanta eficiența deplină a principiului priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național (T. Ştefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, p. 196-202).
Acest principiu trebuie înțeles și din perspectiva regulii obligativității actelor comunitare. Regulamentul are aplicabilitate generală și este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire, Directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre și este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Iar Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii Europene interesează modul de înțelegere și aplicare a principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul național. După cum a indicat curtea în jurisprudența sa, statele membre nu trebuie să adopte legislație națională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice și juridice direct în fața instanțelor naționale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată. Actul normativ intern de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conținutul directivei va pătrunde în sistemul de drept național.
Principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național trebuie înțeles și după criteriul posibilității invocării directe a actelor comunitare în fața instanțelor naționale. Sintagma „efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor fizice și juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în fața instanțelor naționale. Fără a intra în amănunte subliniem că în anumite condiții, regulamentele, directivele și deciziile pot avea efect direct.
II. Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și normele constituționale
În mod constant instanțele constituționale din unele state membre cu deosebire Germania, Italia și Franța, au considerat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene nu se aplică în relația cu reglementările cuprinse într-o constituție, deoarece legea fundamentală a unui stat exprimă identitatea și suveranitatea națională. Această soluție a vizat cu deosebire reglementările privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a drepturilor fundamentale ale omului. În consecință, instanțele statelor membre au invocat în astfel de situații reglementările constituționale interne.
De altfel, practica instanțelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene, iar pe de altă parte reglementările constituționale. Această situație se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea Europeană statele membre și-au adaptat reglementările constituționale cu caracter de principiu la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene și au consacrat într-o formă sau alta principiul priorității acestui sistem de drept față de dreptul intern ori de câte ori există o contradicție între regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă și este departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudența din ultimii ani a Consiliului Constituțional și a Consiliului de Stat din Franța s-a dezvoltat conceptul de „identitate națională constituțională”. Potrivit acestui principiu, instanțele naționale vor aplica întotdeauna normele constituționale interne, dar și regulile înscrise în legislația obișnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul Uniunii Europene.
Constituția României realizează distincția între principiul supremației legii fundamentale, iar pe de altă parte, principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul național. Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul supremației legii fundamentale: „În România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Aceste principiu nu poate fi confundat cu cel al priorității dreptului Uniunii Europene față de reglementările contrar din legile interne consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție. Jurisprudența Curții Constituționale a României reflectă această diferență.
Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, instanța noastră constituțională realizează în mod clar distincția dintre supremația Constituției și principiul priorității dreptului Uniunii Europene, afirmând: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispozițiile art. 148 din Constituție și în conformitate cu decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat: „Prin urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la Uniunea Europeană are forță juridică inferioară Constituției și legilor constituționale, dar superioară legilor organice și ordinare” (M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 331).
Prin Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009 (M.Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009), pe care o considerăm ca având o importanță istorică în jurisprudența constituțională ulterioară, Curtea constată că o lege internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este neconstituțională. O astfel de soluție, în opinia noastră, consacră principiul supremației Constituției și obligațivitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorității dreptului Uniunii Europene. Prin decizia cu numărul de mai sus, instanța constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 298/2008 (M.Of. nr. 780 din 21 noiembrie 2008) sunt neconstituționale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr. 298/2008 a fost adoptată pentru a transpune în planul legislației naționale Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicație electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte comunitare, subliniind că: „(…) impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii Europene în privința soluției juridice reglementate, nu și în ceea ce privește modalitățile concrete prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adoptării acestora la specificul legislației și realităților naționale”. Examinând conținutul Legii nr. 298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exercițiul drepturilor sau al libertăților fundamentale, respectiv dreptul la viață intimă, privată și de familie, dreptul la secretul corespondenței și libertatea de exprimare. Instanța constituțională reține că restrângerea exercițiului acestor drepturi nu corespunde cerințelor stabilite de art. 53 din Constituția României.
Pentru tema noastră este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014), asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României. Referitor la interpretarea dispozițiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reține că: „dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituționale obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional, cuprinse chiar în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie”.
În opinia instanței noastre constituționale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio diferențiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituției este însăși voința poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie, chiar și în ipoteza în care ar exista neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituțională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)]. Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european, interpusă în norme constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curții întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. 4 din Constituție [Decizia nr. 157 din 19 martie 2014 (M.Of. nr. 296 din 23 aprilie 2014)]. Prin aceeași decizie, Curtea a stabilit că este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – „unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”. Instanța constituțională a consacrat, la fel ca și Consiliul Constituțional Francez, conceptul de „identitate constituțională națională”, prin care înțelege relevanța supremației constituției ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii Europene [Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 (M.Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015)].
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituțională se referă la aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanța noastră constituțională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de constituționalitate „în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul dreptului omului” [Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 (M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010)].
De asemenea, în jurisprudența constituțională s-a stabilit că nu este de competența Curții Constituționale să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept constituțional cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență, și anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și tratat, aparține exclusiv instanței de judecată, care are și posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de Justiției a Uniunii Europene.
Este interesant faptul că instanța constituțională se consideră necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și pentru faptul că, în cazul în care și-ar aroga o astfel de competență, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicție între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind inadmisibil [Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010 (M.Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010) și Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 (M.Of. nr. 182 din 22 martie 2010)].
În ceea ce privește cooperarea dintre Curtea Constituțională și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța noastră constituțională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene sau formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conținutului normei europene. „O atare atitudine ține de cooperarea dintre instanța constituțională națională și cea europeană, precum și de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuție aspecte ce țin de stabilirea unei ierarhii între aceste instanțe” [Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 (M.Of. nr. 487 din 8 iulie 2011)].
Din această succintă prezentare se poate constata că instanța noastră constituțională este singura instituție a statului român care se opune aplicării dreptului Uniunii Europene în mod necondiționat în raport cu dreptul intern. Prin jurisprudența sa în această materie, atât cât este posibil, Curtea Constituțională este nu numai un garant al supremației Constituției, dar și un garant al suveranității naționale față de tendințele dominatoare tot mai accentuate ale celor ce dețin puterea politică, economică și juridică în Uniunea Europeană față de țările membre de mâna a doua, cum este considerată și România.
Curtea de justiție a Uniunii Europene, printr-o decizie recentă, pronunțată la data de 18 mai anul acesta, la solicitarea unor organizații judiciare neguvernamentale din România și la solicitarea Curții de Apel Pitești, cu privire la interpretarea tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene, a afirmat printre altele că dreptul Uniunii Europene este superior și se aplică cu prioritate față de ordinea constituțională și legislativă a României.
Considerăm că acest act juridic al instanței europene este o încălcare gravă a suveranității naționale, depășind chiar și prevederile tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană.
V. Ce reprezintă Uniune Europeană pentru România
Mulți români uită că aderarea în 2007 la Uniunea Europeană nu e același lucru cu integrarea în Uniune. A adera la un organism, de orice fel, nu presupune în chip obligatoriu să te și integrezi în acel organism.
Totuși, sub unele aspecte defavorabile României integrarea s-a realizat. Statul român a renunțat la atribute importante ale suveranității sale. Cele mai importante considerăm că sunt independența politică, economică și legislativă. Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România iar actele normative cele mai importante pe care urmează să le adopte Parlamentul trebuie avizate în prealabil de instituțiile Uniunii Europene. Integrarea s-a realizat și prin aceea că valori ale culturii și civilizației noastre au fost abandonate iar în locul lor au apărut standarde sociale europene străine vieții noastre românești. Economia și agricultura românească, atâta cât a mai rămas, sunt dominate de trusturile multinaționale care controlează și Uniunea Europeană. Dreapta credință ortodoxă a poporului român,valorile acesteia sunt blamate de Uniunea Europeană și se încearcă integrarea societății românești – în parte s-a reușit printr-un umanism raționalizat și protestant sau ateu, care desconsideră omul ca persoană și bineînțeles dreapta credință ortodoxă de origine apostolică a poporului român. Mulți așa ziși politicieni ai momentului, care exercită guvernarea, se declară atei, se comportă ca necredincioșii și prigonesc Biserica Ortodoxă și cultul ortodox prin interdicții și restricții neconstituționale și care sunt totodată sacrilegii, acte de lezare gravă a demnității poporului român ortodox în majoritate covârșitoare.
Integrarea nu s-a realizat și nu se va realiza în privința statutului nostru în Uniunea Europeană. În realitate nu suntem și nu vom fi considerați egali cu marile puteri europene. Suntem și vom fi o țară de mâna a doua, furnizoare de forță de muncă ieftină, de materii prime importante, dar și de terenuri agricole ieftine care se pot dobândi ușor de străini. Discrepanțele sociale și economice sunt și vor rămâne importante. România este și va rămâne una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene, care așteaptă și va aștepta și de acum înainte mila stăpânilor de la Bruxelles. Nivelul de trai, garantarea unei vieți demne, a sănătății în România nu va fi niciodată la nivelul țărilor din Uniunea Europenă. De fapt forțele politice și economice care controlează Uniunea Europeană nu doresc integrarea României și sub aceste aspecte așa cum declarativ se susține.
Ce este mai grav politicienii și populația din țările europene îi desconsideră și îi marginalizează pe români. În nici un caz românii nu sunt considerați egali cu cetățenii acestor țări și cel mult tolerați și tratați ca atare. Este adevărat că această realitate are drept cauză și conduita unora dintre românii aflați în alte țări ale Uniunii Europene, stilului de viață mult sub standardele civilizației occidentale și, ce este mai grav, o rată crescută a infracționalității cauzată de români.
Conform celui mai recent Eurobarometru pentru România, publicat la începutul lunii martie anul acesta, libera circulație a cetățenilor, bunurilor și serviciilor în interiorul Uniunii Europene este considerată de o parte însemnată a românilor ca fiind cea mai mare realizare a Uniunii. Viitorul UE este privit optimist de două treimi din populație, cu mult peste media europeană. De asemenea, peste 50% dintre români consideră că Uniunea Europeană se îndreaptă într-o direcție bună, cu 20 de procente peste media europeană. Optimismul românilor privind relația cu Uniunea Europeană, în măsura în care datele statistice reflectă realitatea, nu este justificat la o analiză mai atentă a situației din România.
Ajutorul financiar și material al Uniunii Europene față de România este nesemnificativ, aproape o iluzie în raport cu taxele și contribuțiile financiare anuale ale României la bugetul Uniunii Europene. Astfel contribuția financiară anuală a României este de aproape șase ori mai mare decât fondurile alocate de Uniunea Europeană pentru România. La aceasta se adaogă birocrația împovărătoare impusă de legislația europeană pentru accesarea fondurilor europene.
Domeniile prioritare în care ar trebui să crească investițiile din bugetul UE alocat României sânt considerate de către români a fi ocuparea forței de muncă, educația, cultura și mass-media, agricultura și dezvoltarea rurală. Este de neînțeles de ce sănătatea, infrastructura, schimbările climatice sau protecția mediului și Justiția nu se află printre priorități, așa cum stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene.
În cei 14 ani care au trecut de la aderare situația socială și economică a României s-a înrăutățit. Sărăcia în care se zbate majoritatea populației s-a accentuat. Venitul național anual pe locuitor nu depășește 400 de euro. Discrepanțele sociale s-au accentuat în mod îngrijorător. Bogații României, foarte puțini în raport cu populația săracă, statistic au un venit anual personal între 30000 și 300000 de euro.
Nu există o creștere economică reală și prin urmare locurile de muncă sunt puține iar șomajul este relativ ridicat. Migrația unui mare număr de români în țările Uniunii Europene, aproximativ 5 milioane, a avut consecințe dezastruoase pentru multe din familiile rămase în țară și în special pentru copii.
Învățământul românesc suferă grav datorită așa ziselor reforme repetate și aplicarea unor standarde europene străine tradițiilor și valorilor naționale. Statisticile arată că în România sunt cei mai mulți analfabeți intelectuali din țările Uniunii Europene, adică persoane care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg sensul și semnificația cuvintelor.
Sistemul de sănătate este dezastruos aflat într-o continuă involuție datorită lipsei de interes a guvernanților, nealocarea fondurilor necesare inclusiv din partea Uniunii Europene și a măsurilor politice și legislative greșite și dăunătoare aplicate în domeniul. Medicii români și personalul sanitar bine pregătiți profesional sunt nevoiți să emigreze în țările Uniunii Europene, unde în general pot lucra și sunt recunoscuți la adevărata lor valoare profesională.
De altfel speranța de viață în România este cea ai mică dintre țările Uniunii Europene.
Justiția este bulversată de multiplele așa zisele reforme, dar și de legislația proastă, adecvată legislației europene pe care trebuie să o aplice. Mecanismul de Control și Verificare (MCV) impus României pentru justiție și afaceri interne, un adevărat sistem instituțional de dominare și încălcare a independenței puterii judecătorești, nu a avut urmări benefice pentru justiția din România, dimpotrivă, nu a dus la garantarea independenței judecătorilor, ci la instituirea unui sistem de control administrativ excesiv al activității acestora, însoțit de reguli împovărătoare privind răspunderea disciplinară a magistraților.
În acest interval de timp infracționalitatea și formele sale cele mai grave ale acesteia, traficul de droguri, traficul de persoane, crima organizată spălarea de bani, criminalitatea transfrontalieră s-au amplificat. Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat săvârșirea acestui gen de infracțiuni datorită facilităților acordate circulației persoanelor și a capitalurilor.
Puterea discreționară a guvernanților, acțiunile abuzive ale agenților care au atribuții privind ordinea publică, constrângerile de tot felul și interdicțiile s-au accentuat cu urmarea diminuării libertăților publice. În schimb s-au amplificat libertinajele de tot felul care semnifică un mod de viață contrar bunelor moravuri și în mod deosebit tradițiilor și valorilor ortodoxe milenare ale poporului român.
Terenurile din România și în special cele agricole sunt cumpărate masiv de către străini în dauna producătorilor autohtoni. România are cea mai permisivă legislație din Uniunea Europeană privind posibilitatea cumpărării terenurilor de către străini. Această situație este expresia slugărniciei guvernanților noștri față de cei care dețin puterea în Uniunea Europeană dar și a subordonării intereselor României intereselor proprii.
Mediul natural în România este în mare pericol. Defrișările de păduri sunt cele mai ample din Europa datorită legislației permisive. Poluarea este extrem de ridicată cu riscuri majore pentru sănătatea populației și mai grav România a devenit o groapă de gunoi pentru deșeurile Europei.
Desigur acest rechizitoriul ar putea continua, iar analiza ar putea deveni și mai amănunțită, dar ne oprim aici.
În contrast cu aparentul optimism românesc privind Uniunea Europeană, există țări care au o atitudine cu totul diferită față de această organizație. Norvegia și Elveția sunt două dintre cele mai bogate state din Europa și din lume. Cetățenii lor au un nivel de trai de invidiat și o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Elveția și Norvegia nu fac parte din Uniunea Europeană și nici nu au de gând. Un “Nu“ hotărât Uniunii Europene au spus norvegienii care au luat parte la cel mai recent sondaj cu privire la eventuala alăturare a țării lor la spațiul comunitar. Aproximativ 45% dintre participanții la sondaj au spus că nu vor ca țara lor să devină membru UE, față de 42% pentru care aderarea ar fi o idee bună și de 13% care s-au declarat indeciși. De doua ori au refuzat norvegienii ca țara lor sa devină membru al UE. Atât la referendumul din 1972, cât și la cel din 1994, ei au considerat ca o duc suficient de bine ca să nu se lege la cap cu Uniunea și cu schimbările pe care le-ar presupune o eventuala aderare. Au un venit mediu anual de aproape 32.000 de euro pe cap de locuitor, adică peste 2.500 de euro pe lună.
Norvegienii nu văd de ce ar intra într-o comunitate în care vor trebui să dea socoteală când e vorba de buget, de politica internă și externă, agricultură sau pescuit. Tot din punct de vedere economic, Norvegia a înregistrat în ultimii 30 de ani de o creștere economică dublă față de țările membre ale Uniunii Europene. Toate acestea sunt argumente cu care cei care militează ca Norvegia să rămână în afara Uniunii Europene. “Norvegia trebuie sa rămână departe de această Uniune care amenință să se transforme în Statele Unite ale Europei, cu buget comun și președinte ales“, spun ei.
În Elveția, e curată sinucidere politică să aduci vorba despre o eventuală aderare. “Cel puțin în următorii 15 ani, nimeni n-o să-i poată convinge pe elvețieni să se alăture Uniunii Europene. Pur și simplu nu avem nevoie“, spune profesorul Franz Jaeger, fost parlamentar elvețian. “Dacă UE se dezvoltă frumos și îi va putea garanta Elveției libertățile de care se bucură acum, poate că vom deveni membri cam în 50 de ani“, crede șeful unuia dintre cele mai reputate cotidiane din Zürich, Neue Züricher Zeitung. “Asta dacă Uniunea nu va dispărea până atunci“, completează secretarul general al Federației Bancherilor Privați din Elveția.
Asemenea norvegienilor, nici pe elvețieni nu-i interesează Uniunea Europeană. Taxele în țara lor sunt mai mici decât în statele Uniunii, la fel și ipotecile, fără a mai lua în considerare faptul că multe dintre impozitele din UE nu există în Elveția. Elvețienii sunt, pur și simplu, prea obișnuiți să ia singuri absolut orice decizie legată de ce se întâmplă în țara lor. Multe din legi sunt adoptate prin procedura referendumului. De aceea, este greu de crezut ca elvețienii ar fi vreodată împăcați cu ideea că Bruxelles-ul dă directive, iar statele membre le adaptează și le aplica fără posibilitatea organizării referendumurilor naționale.
Anglia a părăsit recent Uniunea Europeană, motivele fiind similare celor pentru care țări ca Norvegia sau Elveția nu vor să facă parte din această organizație.
VI. Unele concluzii
Domnul nostru Iisus Hristos spune că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu stăruință de cei puternici (Matei 11,12). La fel și libertatea. Există libertate individuală a omului ca persoană dar și libertate și libertăți sociale a popoarelor și națiunilor. După cuvântul Mântuitorului și libertatea individuală și socială sunt daruri neprețuite ale lui Dumnezeu pentru om și popoare dar, pentru a deveni realități sunt necesare și străduințele omului și ale popoarelor.
Poporul român și statul Român și-au cucerit libertatea de a exista și au menținut-o prin jertfa martirilor, a eroilor cunoscuți sau necunoscuți, prin statornicia în dreapta credință ortodoxă, oricare au fost vitregiile vremurilor, prin construcția eroică a culturii și civilizații proprii, prin iubirea, harul și mila lui Dumnezeu. Niciodată în istoria sa poporul român nu a vrut și nu a dominat alte națiuni, nu a impus libertatea și civilizația sa altora. Poporul nostru s-a arătat tolerant cu mulți prieteni sau dușmani, dar niciodată nu a renunțat la identitatea sa de ființă, la dreapta credință ortodoxă sau la libertate.
Iată câteva momente istorice ale libertății noastre. Prin Constituția din 1864 domnitorul Ioan Cuza cucerea libertatea legislativă a României față de imperiile vecine. În 1877 România devenea stat independent și suveran din punct de vedere politic, iar în 1918 stat unitar național și liber.
Ceea ce nu au reușit dea lungul istoriei milenare a poporului să facă imperiile și puterile Europei din acele vremuri, nici cu forța armelor și nici cu forța politică, adică să desființeze dreapta credință ortodoxă și libertatea poporului român, s-a reușit acum, nu prin forță ci prin actul liber asumat de adeziune a statului Român la Uniunea Europeană, act care a îngrădit până la desființare suveranitatea națională, libertatea politică și legislativă.
Legislația Uniunii Europene este obligatorie pentru România, fapt care nu s-a întâmplat în istoria noastră. Legislația imperiilor care au dominat țările române nu s-a impus niciodată pe teritoriul lor. Actele normative mai importante care trebuie adoptate de Parlament trebuie acum să fie mai întâi avizate de către organismele Uniunii Europene. Independența politică a României este îngrădită deoarece politica internă și externă a României se realizează în raport cu deciziile politice ale acestei organizații suprastatale.
Libertatea cultului ortodox și a Bisericii Ortodoxe este îngrădită de deciziile guvernanților loiali fără rezerve directivelor care vin de la Bruxelles, fapt de asemenea fără precedent în istoria noastră. Libertățile individuale și demnitatea persoanei sunt și ele afectate de umanismul raționalist protestant și ateu impus de cei care conduc Uniunea Europeană. Această realitate dureroasă este un exemplu clar al faptului că democrația poate duce la dictatură.
Colaborarea și cooperarea între state este necesară mai ales în contextul actual al diferitelor forme de globalizare. Dar relațiile internaționale, directe sau prin organizații internaționale, trebuie să se bazeze pe un comportament politic loial principiilor statului de drept din partea tuturor participanților, fără dominare politică economică și juridică, pe respectarea suveranității, a credinței, a libertății, a culturii și civilizației fiecărui popor.
Uniunea Europeană ca organizație suprastatală nu aplică aceste principii democratice, ci principiul dominării. Ca popor, trebuie să ne ferim de libertatea care poate să ducă la robia cea rea, cum spune Sfântul Issac Sirul, până când mai avem timp și iubirea milostivă a Domnului este cu noi. Dumnezeu să ne ajute !
Prezint un articol din adevarul.ro în care dl. Cristian Unteanu constată şocat dublul discurs al celor mai înalţi funcţionari europeni atunci când vine vorba despre propria ţară.
Din păcate, în România intelectualii filoeuropeni privesc Uniunea Europeană ca „utopia adusă la îndeplinire„, în vreme ce pentru occidentali U.E. a fost, este şi rămâne un „multiplicator suprastatal de putere” ce favorizează pe cei puternici în dauna membrilor mai slabi.
România este victima unor dependenţe care ar transforma-o într-un stat eşuat dacă ar fi lăsată acum pe dinafara UE, de aceea obiectivul RoExit nu poate fi părăsirea UE pur şi simplu ci trebuie să fie un autentic „proiect de ţară„, proiect de dezvoltare, de reclădire.
Clasa politică actuală pare incapabilă de aşa ceva. De aceea, până când vor veni vremuri mai bune, măcar să ne aşezăm mai bine în realitate, aceea în care pentru români este valabilă ideea: „UE ca înşelare colectivă„.
https://www.luju.ro/sa-fim-buni-romani
CCR a reactionat la decizia CJUE prin care judecatorilor romani li se acorda permisiunea de a nu mai tine seama de Constitutia Romaniei atunci cand apreciaza ca interpretarea ei, data de instanta nationala de contencios constitutional, este contrara intereselor UE, printr-un comunicat in care a precizat ca:
i. situatiile la care se refera CJUE nu au facut obiectul deciziilor CCR;
ii. respectiva decizie a CJUE ramane inaplicabila pana cand romanii vor decide modificarea actualei lor Constitutii in sensul cedarii dreptului de a stabili ordinea constitutionala a statului roman catre foruri din afara Romaniei (adica vor renunta la a mai avea un stat al lor).
Acest punct de vedere prompt si ferm, in total contrast cu tacerea asurzitoare a CSM si cu inactiunea guvernului roman (premierul Ciuca nu a stiut decat sa ia pozitie de drepti in fata Presedintei Comisiei europene, fara a protesta impotriva atacului CJUE la existenta statului roman si a cere o discutie politica imediata pe aceasta tema) a trezit furia presei de inspiratie userista si a instrumentelor mediatice ale Miscarii #rezist, care au declansat o campanie de dezinformare afirmand ca prin pozitia exprimata „CCR arunca Romania in afara UE, nerecunoscand suprematia legislatiei europene”, fara sa aminteasca ca prin decizia sa UE arunca Romania in afara istoriei, nerecunoscand suprematia Constitutiei noastre nationale. Ceea ce ne face sa ne intrebam cat de greu poate fi pentru unii jurnalisti sa isi castige existenta folosind in mod cinstit instrumentele meseriei, incat accepta sa fie iude ale neamului lor?
Cum prietenul (l)a…nevoie se cunoaste, a sarit si televiziunea de stat austriaca (fara indoiala „stimulata” de guvernul Austriei, intors la politica de prada a Dublei Monarhii) sa acuze Romania ca merge pe calea Poloniei si refuza sa recunoasca prioritatea dreptului UE fata de dreptul intern. Ceea ce este o minciuna sfruntata intrucat nu s-a pus nici un moment problema raportului dintre legislatia interna si cea europeana, ci aceea privind raportul dintre Constitutia nationala si dreptul UE, in conditiile in care CJUE rastalmaceste tratatele constitutive ale UE, pentru a conferi uniunii atributii neatribuite ei de statele membre si a limita astfel suveranitatea lor. (Teoria „suveranitatii limitate”, ne amintim, a fost lansata cu cateva decenii in urma de liderul sovietic Leonid Brejnev.) Legislatia UE are prioritate fata de dreptul national intern, nimeni nu o contesta, cu conditia ca ea sa respecte, in forma si fond, prevederile tratatelor constitutive ale UE (TUE si TFUE); tratate ratificate de statele semnatare potrivit cu propriile lor norme constitutionale, numai in masura in care cele dintai erau si urmau sa ramana conforme cu cele din urma.
Eu am negociat cu UE si am participat la redactarea Tratatului Constitutional, din care apoi s-a intrupat actualul Tratat de la Lisabona, si pot spune cu mana pe inima ca niciodata nu s-a pus problema subordonarii constitutiilor nationale fata de dreptul european si nici a deciziilor Curtilor Constitutionale fata de deciziile CJUE. Dimpotriva, in tratatele constitutive ale UE s-au inclus garantii ca asa ceva nu se va intampla.
Nu am cedat nici o suveranitate. (Asta a spus fostul presedinte-jucator Basescu, de trista amintire, in prostia si golania lui, caci el asa a crezut si nu ar fi avut nimic impotriva sa fie asa.) Ceea ce am facut a fost doar sa delegam exercitiul unor atribute ale suveranitatii noastre unor institutii create si controlate in comun, pentru a fi gestionate in comun si a evita astfel competitii intre natiuni care, in trecut, s-au terminat prin razboi.
Sustinatorii „suprematiei” dreptului UE (si a tratatelor constitutive ale UE, care, din punctul meu de vedere, nu apartin dreptului european, ci dreptului international) fata de Constitutiile nationale, deloc preocupati de imprejurarea ca supunerea ordinii constitutionale nationale unor decizii supranationale inseamna chiar renuntarea la statalitatea natiunii romane, impingandu-ne cu cateva secole inapoi, teoretizeaza ca de indata ce Romania a acceptat sa intre in UE „se subintelege” ca s-a angajat sa respecte atat regulile jocului UE valabile la data aderarii, cat si cele care aveau sa fie adoptate de aceasta ulterior.
La prima parte a afirmatiei, raspunsul este ca nu se subintelege, ci chiar se intelege ca atunci cand semnezi fara rezerve (daca sunt rezerve este altceva) un tratat de aderare la o entitate de tip federal precum UE, accepti si te obligi sa respecti toate regulile prevazute de documentele sale constitutive. Problema este ca in aceste tratate, nici la data aderarii noastre nici ulterior, statele semnatare (inclusiv Romania, prin aderare) nu au acceptat ca legile lor fundamentale (Constitutiile) sa se subordoneze dreptului UE. Punct!
Formula aleasa este foarte inteleapta: s-a convenit ca legislatia interna inferioara Constitutiei si conforma cu aceasta sa se subordoneze dreptului UE, dar cu conditia ca acest drept sa fie compatibil cu prevederile Constitutiei nationale. Totul in conditiile in care adoptarea legislatiei UE se face si cu participarea noastra si prin institutii controlate si de noi.
Iata care au fost „conditiile existente la momentul aderarii” si ele sunt incalcate azi nu de Romania, ci de institutiile europene si puterile imperiale care le controleaza din umbra. „Coloana a cincea” a acestor puteri imperiale, cand afirma principiul potrivit caruia trebuie sa ne respectam obligatiile asumate, nu mai spune care sunt acele obligatii si ne cere sa executam obligatii pe care nu le-am asumat. Acesta este un act de manipulare si tradare prin dezinformare.
Cat priveste „conditiile ulterioare aderarii”, in cazul UE lucrurile sunt mai complicate. Legislatia europeana (acquis-ul comunitar) desigur ca evolueaza, dar nu o poate face decat in limitele trasate de tratatele constitutive ale UE si raportandu-se la ele. in ceea ce le priveste pe acestea, tratatele constitutive nu pot include „conditii noi” decat cu acordul unanim al statelor membre; care tocmai au refuzat sa isi cedeze suveranitatea si sa dea un cec in alb uniunii. Restul legislatiei UE trebuie sa respecte tratatele constitutive, ca sa nu mai spunem ca o parte a acesteia cere, de asemenea, votul unanim. Iar daca acele tratate sunt respectate, automat si Constitutiile nationale sunt respectate.
Ceea ce se intampla acum este ca institutiile europene (inclusiv CJUE), aflate in mod normal in serviciul statelor membre, s-au ridicat impotriva statelor membre si le impun conditii neprevazute in tratatele UE si neadoptate in conformitate cu procedurile stabilite de acestea. Iar ceea ce face acum CJUE este o incalcare a tratatelor semnate de statele membre, pentru a confisca suveranitatea acestora, a spori ilegitim puterile oligarhiei eurocrate si a transforma UE in altceva decat noi am convenit sa fie.
La originea UE este un tratat (TUE) sau, mai exact, sunt doua tratate (TUE si TFUE) convenite prin negocieri interguvernamentale si incheiate in cadrul unor conferinte interguvernamentale, care nu se pot modifica decat prin acordul tuturor membrilor (cu unele exceptii tinand de procedura, iar nu de fond, cand oricum se cere un vot cu majoritate calificata sau supercalificata pentru a se trece de la o reglementare la alta sau de la o faza a integrarii la alte, ambele definite de parti in mod consensual cu caracter conditional-optativ).
UE nu este un stat suveran care printr-o vointa independenta de aceea a membrilor sai isi poate schimba statutul, modul de organizare si regulile de functionare, entitatile componente trebuind sa se supuna. UE are numai competentele atribuite de statele membre. Ele pot varia, in functie de nevoi, dar numai cu consimtamantul tuturor membrilor. Tocmai de aceea nu s-a acceptat adoptarea unei Constitutii a UE, ci doar a unui Tratat constitutional (si acela respins prin referendum de Franta si Olanda). Constitutiile se pot modifica prin vot majoritar (calificat, supercalificat etc.), dar tratatele se modifica numai prin acordul tuturor partilor. Nici o modificare operata fara acordul nostru nu ne este opozabila.
Cei care au creat UE si apoi au aderat la ea, pur si simplu, nu au vrut sa fie altfel. Chiar daca UE are personalitate juridica, relatia intre aceasta suprastructura federala si statele federate este conceputa in asa fel incat sa se realizeze un echilibru intre gestiunea intereselor nationale comune si cea a intereselor nationale specifice, intre suveranitatea nationala si puterile comunitare (exercitiul suveranitatii delegate). Acest echilibru este, in prezent, rupt.
Cum tratatele nu se pot modifica in sensul in care merge in prezent CJUE sub dictatul hegemonilor UE, intrucat statele membre nu sunt lasate sa o accepte de Constitutiile lor (ca de patriotism nu mai are rost sa vorbim), „solutia” pentru Bruxelles (de fapt pentru Berlin, Paris & Co) ar fi modificarea Constitutiilor nationale. Ceea ce numai slugoi si taraturi, precum cei de la Bucuresti, o accepta.
De aceea, pe cand urgente prioritare ne asalteaza, „savantii” in drept constitutional romani – Ciuca, Ciolacu, Citu etc – au decis ca este musai sa „imbunatateasca” acum iar nu mai incolo legea fundamentala.
Noroc ca autorii Constitutiei au luat masuri pentru ca revizuirea ei sa fie greu de realizat.
Si apropo de zicerea stupida ca toti cei 32 de ani scursi din 1989 pana azi au fost la fel, avem acum ocazia sa vedem ca nu au fost. In anii 1990 s-a incercat dezmembrarea Romaniei si noi am tinut tara intreaga; asa cum ne-am priceput. Astazi, in anii 2020, la dezmembrarea si chiar la disparitia tarii pun umarul tocmai cei care au jurat sa ii apere integritatea, suveranitatea si Constitutia.
Multi romani nu inteleg sistemul UE. Acestia cred ca tratatele constitutive ale UE ne dezavantajeaza, iar dintre ei unii zic ca, daca tot le-am acceptat acum trebuie sa le acceptam si efectele. Nu este adevarat. Ceea ce ne dezavantajeaza – si inca in cel mai inalt grad – este interpretarea si aplicarea abuziva a tratatelor de catre natiunile imperiale europene sau de catre plutocratia anationala care, desi se da in vant dupa forta noastra de munca, resursele noastre naturale si pietele noastre, ne tot ameninta cu divortul, de parca noi nu am sti ca niciodata cainele nu pleaca de la macelarie.
Sunt, insa, si unii romani care inteleg cum ar trebui sa functioneze si cum functioneaza in fapt UE, dar in nemernicia lor, pentru ca nu au meritele necesare spre a se afirma in Romania, vor sa faca jocul distrugerii Romaniei ca stat suveran, si sa transforme natiunea intr-un simplu teritoriu pe care ei sa il administreze conform imputernicirii primite de la straini. Cu asta ne luptam acum si fiecare va trebui sa aleaga daca vrea sa fie roman sau tradator al romanilor.
Noi nu suntem in vizita la UE sau tolerati de UE. Noi suntem membri si chiar co-fondatori ai UE (in masura in care tratatul de la Lisabona a refondat-o). UE suntem si noi, si nimic nu se poate schimba fundamental acolo fara noi. Daca cuiva nu ii place asta, acela trebuie sa plece, nu noi. Asta nu prea constientizeaza romanii.
Iar daca va fi sa parasim uniunea, asta va fi sau, cel putin, va trebui sa fie in momentul ales de noi si numai dupa ce vom fi facut toate eforturile pentru a o reforma in asa fel incat ea sa fie cu adevarat o democratie transnationala in care toti sa fim, in acelasi timp, solidari si liberi, egali si diferiti, traind impreuna in siguranta individuala si colectiva, nationala si internationala.
Reiterez ca alternativa nu este “iesirea Romaniei din UE” sau “iesirea Romaniei din istorie”, ci destramarea UE, cu razboiul european care ii va urma, sau revenirea la proiectul unei uniuni de state care isi exercita in comun unele dintre atributele suveranitatii lor, spre binele fiecaruia. Chiar si ideea „Statelor Unite ale Europei” are nevoie de state suverane pentru a se intrupa, iar in cazul Europei acele state nu pot fi si nu pot decat ramane state-natiune.
Da! Astazi nu poti fi bun roman daca nu esti bun european. Dar tot atat de adevarat este ca nu poti fi bun european daca nu esti bun roman.
Sa fim, deci, buni romani! Aceasta este chemarea zilei.
https://www.luju.ro/nu-exista-argumente-juridice-care-sa-sustina-suprematia-dreptului-ue-in-relatia-cu-constitutia-nationala
Nu exista argumente juridice care sa sustina suprematia dreptului UE in relatia cu Constitutia nationala
SCRIS DE: PROF. DR. ADRIAN SEVERIN
Disputa avand ca obiect primatul deciziilor CJUE fata de deciziile CCR este de fapt o disputa care vizeaza acreditarea suprematiei dreptului european fata de Constitutia Romaniei, iar aceasta are ca tinta finala desfiintarea statului roman prin confiscarea totala a suveranitatii sale de catre o UE care nu isi mai are izvorul in acordul de vointa al natiunilor fondatoare. Incercarea de a lasa Romania fara nici o putere este expresia unui proiect politic fara nici o legitimitate juridica, fara nici o legatura cu dreptul. Promovarea proiectului de catre straini se numeste imperialism. Promovarea lui de catre romani se numeste tradare. A-i inventa o baza legala se numeste inselaciune.
ACTIUNEA ANTI-CONSTITUTIONALA A ICCJ
Un distins jurnalist roman m-a rugat sa comentez Incheierea ICCJ din 13 mai 2019 prin care, la solicitarea Asociatiei „Forumul Judecatorilor din Romania”, s-a adresat CJUE o „cerere de decizie preliminara” avand ca obiect interpretarea tratatelor constitutive ale UE in vederea solutionarii unui presupus conflict nascut dintr-o alegata incalcare a ordinii de drept conventional europene de catre o anumita decizie a CCR.
Intrebarea adresata CJUE de catre ICCJ suna astfel: „Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeana, articolul 19 alineatul (1) din acelasi tratat si articolul 47 din Carta drepturilor fundamentala a Uniunii Europene (care este, la randul sau, parte integranta a TUE – nn) trebuie interpretate in sensul ca se opun interventiei unei curti constitutionale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanta de judecata) cu privire la modalitatea in care instanta suprema a interpretat si aplicat legislatia infraconstitutionala in activitatea de constituire a completurilor de judecata?”
O intrebare gresit formulata nu poate primi decat un raspuns gresit. Scopul era ca raspunsul gresit sa aiba autoritatea unei institutii europene, in conditiile in care, pentru romanii iesiti dintr-o istorie a inchinarii la tot felul de porti straine, tot ceea ce vine din strainatate este sacru.
Inainte de a ne ocupa, insa, de intrebare, sa ne ocupam de actorii acestui prin act al tragediei.
„Forumul Judecatorilor din Romania” este asociatia inregistrata de judecatori ai Miscarii #rezist. In conditiile in care in Romania exista deja o asociatie profesionala a judecatorilor (Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania), alaturi de care functiona si Asociatia Magistratilor din Romania (incluzand si judecatori si procurori), ambele conduse de personalitati prestigioase ale lumii justitiei, carei nevoi ii mai putea raspunde si o alta asemenea entitate? Raspunsul este evident.
Partidul politic al Miscarii #rezist este USR, partid antinational (antinational nu inseamna federalist, caci federalismul nu neaga neaparat suveranismul), „coloana a cincea” a fortelor globalismului dogmatic de inspiratie macroniana, cu centrul la Paris. Atat UNJR cat si AMR s-au opus constant politizarii actului de justitie, inclusiv prin preluarea in legislatia romana a directivelor oligarhice formulate de eurocratia bruxelleza ilegitima. Pentru anihilarea acestei opozitii, atat prin spargerea unitatii de gandire si actiune a societatii civile din interior, cat si prin compromiterea ideii de societate civila insasi in ochii marelui public, au fost inventate asemenea entitati pseudo profesionale. In realitate ele sunt antene ale partidului politic respectiv, la randu-i agent al unor forte si interese para nationale, actionand sub acoperire civila. Iata cine a declansat operatiunea de subminare a CCR si de negare a suprematiei Constitutiei.
Al doilea actor a fost ICCJ. Este vorba despre „partenerul de nadejde” al DNA (potrivit celebrei marturisiri a neuitatei Livia Stanciu), la randul sau „partener de nadejde” sau, mai exact, „brat inarmat” al unor servicii de informatii romane, capturate, potrivit recunoasterii unor fosti sefi ai acestora, de omologii lor occidentali. Chiar daca multi dintre tovarasii de arme ai fostei presedinte a „instantei supreme” s-au pensionat, urmele adanci lasate de ei in cugetul si practicile institutiei nu s-au putut sterge atat de repede, ele fiind, de altfel, cu grija intretinute de epigonii lor, produs al unei suprarealiste incrucisari intre meduze si rechini. Prin urmare, ICCJ ramane un alt instrument al fortelor subterane („statul subteran”) care urmaresc anihilarea puterii politice a natiunii romane.
PERVERSITATEA UNEI INTREBARI APARENT NEVINOVATE
FJR si ICCJ si-au dat asadar mana pentru a ridica la fileul CJUE (institutie europeana formata netransparent din politruci cu studii juridice, numiti politic de guvernele statelor membre, cu observarea si in conditiile raporturilor de putere dintre membrii UE) mingea suprematiei dreptului UE in raport cu Constitutia Romaniei. Incheierea ICCJ, mentionata anterior, a oferit CJUE ocazia de a statua, sub cuvant ca interpreteaza tratatele constitutive ale UE, faptul ca in concursul dintre ordinea constitutionala a statului roman si respectivele tratate, acestea din urma au intaietate.
Ideea centrala a intrebarii este nu cum se interpreteaza niste articole din TUE, ceea ce era de competenta CJUE, ci daca de principiu TUE se poate „opune interventiei unei curti constitutionale”; adica interventiei CCR efectuata, evident, in exercitarea competentelor conferite ei de Constitutia Romaniei.
In realitate, nici un articol din vreun tratat constitutiv al UE nu prevede prioritatea sau suprematia dreptului UE in raport cu constitutiile nationale. Daca ar fi facut-o, tratatul nu ar fi putut fi ratificat, intrucat ratificarea este pretutindeni subordonata conformitatii cu legea fundamentala a statului in cauza. Lucrul acesta trebuia cunoscut de judecatorii ICCJ care, pe acest considerent, ar fi trebuit sa respinga cererea FJR ca inadmisibila.
Ei bine, nu! Ei intreaba care este interpretarea data de CJUE anumitor texte din TUE, solicitand-o ca apoi sa spuna daca intelesul astfel conferit acestora nu contravine intelesului dat de CCR unor legi infraconstitutionale romane. Intrebarea nu are rost decat daca s-ar pune in concurs interpretarea data de CJUE dreptului UE cu interpretarea data de CCR dreptului roman, pentru a stabili care prevaleaza.
Or, CCR nu interpreteaza dreptul roman infraconstitutional, ci Constitutia Romaniei, pentru a verifica daca legislatia infraconstitutionala este conforma cu prevederile constitutionale; iar CJUE nu este o instanta de apel a deciziilor CCR.
In speta, CCR nu interpretase in nici un fel legislatia infraconstitutionala, ci constatase ca ICCJ, ca exponent al puterii judecatoresti, incalcase competentele puterii legislative si modificase actele normative ale celei din urma. In discutie nu fusese interpretarea normelor infraconstitutionale romanesti, ci verificarea imprejurarii daca adoptarea anumitor norme se realizase sau nu cu violarea principiului constitutional al separatiei puterilor, precum si reafirmarea faptului ca o norma de drept administrativ nu poate modifica o norma de drept constitutional (respectiv legile nu pot fi amendate prin acte administrative).
Pe de alta parte, ICCJ nu interpretase intr-un anume fel legi infraconstitutionale, ci, cu prilejul organizarii activitatii sale, incalcase Constitutia, intrand intr-un conflict juridic de natura constitutionala cu Parlamentul. Un conflict care, bineinteles, avusese un impact negativ si asupra activitatii jurisdictionale, ajungandu-se la situatia scandaloasa ca anumite persoane sa execute condamnari pronuntate de judecatori a caror prezenta in completul de judecata era ilegitima.
O CONFUZIE JURIDICA TRANSFORMATA IN EXCES DE PUTERE POLITCA
Intrebarea corecta era nu daca tratatele constitutive ale UE interzic instantei nationale de contencios constitutional sa cenzureze interpretarea data legislatiei infraconstitutionale de catre puterea judecatoreasca, ci daca tratatele respective ar fi interzis sanctionarea actelor normative neconstitutionale adoptate de puterea judecatoreasca pentru organizarea activitatii sale. Ceea ce ar fi excedat competenta CJUE intrucat ar fi implicat interpretarea de catre aceasta a Constitutiei Romaniei; interpretare care constituie monopolul CCR, dupa cum tot monopol al CCR este si competenta de a solutiona conflictele juridice de natura constitutionala dintre puterile statului roman.
Pentru a fi pe intelesul celor mai putin informati, sa amintim ca speta de la care se plecase era aceea in care CCR constatase ca o hotarare a Colegiului ICCJ prin care se stabilea ca presedintele completelor de cinci judecatori nu se mai desemna aleatoriu, hotarare avand caracter de act administrativ, modifica o lege care impunea constituirea acestor complete exclusiv prin tragere la sorti. CCR mai retinea, in considerentele deciziei sale, ca principiul constituirii aleatorii a completelor de judecata are si rolul de a garanta obiectivitatea si neutralitatea judecatorilor, ceea ce asigura atat caracterul echitabil al proceselor, cat si increderea societatii in actul de justitie.
Unde era, asadar, aici interpretarea dreptului infraconstitutional? Totul se limita la verificarea conformitatii intre procedura folosita pentru adoptarea unor norme juridice si procedura prevazuta de Constitutie. Putea fi procedura legislativa prevazuta de Constitutia Romaniei in conflict cu tratatele UE? Putea CJUE cenzura aceasta procedura, anuland deciziile CCR care o explicau cu forta obligatorie printr-o interpretare oficiala?
Perversitatea intrebarii consta in aceea ca i se dadea impresia CJUE ca trebuie sa cerceteze relatia dintre dreptul intern romanesc (legislatia infraconstitutionala) si dreptul UE (tratatele constitutive ale UE), cand in realitate, i se cerea sa conchida ca judecatorul roman trebuie sa dea prioritate dreptului UE, chiar si atunci cand aceasta implica ignorarea deciziilor CCR; ceea ce insemna, de fapt, ignorarea Constitutiei Romaniei, adica a identitatii constitutionale a statului roman, respectiv negarea suveranitatii si chiar a existentei acestuia ca subiect de drept international de sine statator.
In ceea ce o priveste, CJUE s-a prefacut ca nu observa confuzia si a scos ordinea constitutionala a Romaniei in afara ordinii de drept al UE, iar puterea judecatoreasca romana (intreaga autoritate judecatoreasca, de fapt) in afara ordinii constitutionale romane, lasand-o pe aceasta in afara protectiei judiciare. Mai departe stafeta a fost preluata de catre Comisia europeana (factorul politic) care, nici mai mult nici mai putin, a amenintat statul roman cu suspendarea drepturilor sale ca membru al UE daca refuza sa aplice „decizia CJUE”.
ALTA INTREBARE, ALT RASPUNS ABERANT
Pe cand lucram la redactarea textului de fata a fost dat publicitatii un Comunicat de presa al Curtii de Justitie a Uniunii Europene (Comunicatul nr. 13/22 din 20 ianuarie 2022) referitor la Concluziile avocatului general in cauza C-430/21.
Documentul contine si urmatoarea nota de subsol: „Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru Curtea de Justitie. Misiunea avocatilor generali este de a propune Curtii, in deplina independenta, o solutie juridica in cauza care le este atribuita. Judecatorii Curtii urmeaza sa delibereze in aceasta cauza. Hotararea va fi pronuntata la o data ulterioara.” Prin urmare, nu este vorba despre pozitia CJUE, care dupa cum ne-au invatat propagandistii, cu si fara studii juridice, ai Miscarii #rezist / USR, in cazul comunicatelor CCR, se exprima prin decizii iar nu prin declaratii ale birourilor de presa. Iata, insa, ca un comunicat cu privire la un simplu pas intermediar in cadrul unei proceduri neterminate a CJUE este in ordine si salutat (unul dintre cei care intentionat confunda pozitia avocatului general cu cea a CJUE, dandu-i si o interpretare tendentioasa, este nimeni altul decat fostul ministru userist Stelian Ion), in timp ce un comunicat prin care CCR isi sintetizeaza jurisprudenta „creeaza probleme” (apud alt ex ministru, profesorul Valeriu Stoica).
Potrivit Comunicatului mentionat, avocatul general al CJUE, dl Anthony Collins (un nume ce ne aminteste de Brexit), apreciaza ca „Principiul independentei judecatorilor, coroborat cu articolul 2 TUE si cu articolul 47 din carta, se opune unei dispozitii sau unei practici din dreptul national, potrivit careia instantele nationale nu au competenta de a examina conformitatea cu dreptul Uniunii a unei dispozitii de drept national pe care o decizie a instantei constitutionale a statului membru a declarat-o ca fiind constitutionala. Acelasi principiu se opune declansarii unei proceduri disciplinare si aplicarii de sanctiuni disciplinare in privinta unui judecator ca urmare a acestei examinari”.
Aceasta minunata concluzie este formulata ca propunere de raspuns la o alta cerere de decizie preliminara, formulata cu referire la interpretarea acelorasi art. 2 si 19 din TUE, precum si a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de asta data de Curtea de Apel Craiova, un alt notoriu cuib de magistrati #rezist, si are ca obiectiv politic desfiintarea SIIJ – punctul principal al platformei politice a USR, prin realizarea caruia se urmareste readucerea justitiei sub controlul binomului DNA-SRI.
Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, avocatul Collins porneste de la „principiul independentei judecatorilor” pe care il aplica in raport nu cu puterea politica, ci cu Constitutia pe care judecatorii au jurat. Prin urmare sperjurul este calea spre independenta magistratilor romani. Caci, ceea ce distinsul avocat al CJUE nu pare a sti este ca „decizia instantei constitutionale a statului membru” este chiar lectura oficiala a Constitutiei, iar CCR nu este instanta judecatoreasca si, detinand monopolul interpretarii oficiale (cu caracter general obligatoriu) a Constitutiei nationale, nu are de ce solicita CJUE, inainte de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor romane, opinia asupra interpretarii dreptului UE (care, dupa cum vom vederea imediat, face parte din dreptul intern romanesc).
PRIORITATEA DREPTULUI UE ESTE CONDITIONATA
Teoretic este posibil ca o lege adoptata de legiuitorul national sa fie conforma cu Constitutia nationala, dar sa nu fie conforma cu dreptul EU, care, la randul sau, nici el nu ridica probleme de constitutionalitate in statul legiuitorului national (in speta Romania). O atare diferenta poate rezulta din imprejurarea ca legiuitorul national si cel comunitar (federal) au interpretat diferit actele fondatoare (Constitutia si respectiv tratatele constitutive ale UE, altminteri perfect congruente) care le calibreaza demersurile. In acest caz, nimic nu se opune ca judecatorul national, in cauza in care este sesizat, sa acorde prioritate normei de drept comunitar, in masura in care, repetam, nici aceasta nu contravine ordinii constitutionale nationale. Astfel totul este coerent, atat la nivel national cat si la nivelul uniunii.
Pentru ca judecatorul national sa procedeze astfel trebuie intrunite, insa, trei conditii: i. judecatorul sa se pronunte in cadrul competentei sale procesuale, astfel cum este definita de legea forului (lex fori); ii. sa existe o norma de drept pozitiv national si una de drept pozitiv al UE intre care apar contradictii (in sistemul de drept romanesc si, in general, in cel continental european, influentate de traditia romanista, spre deosebire de sistemul de common-law, legea este totdeauna produsul vointei reprezentantilor poporului, parlamentarii si delegatii lor, iar nu produsul judecatorilor si ea nu emana prin interstitiile procedurii); iii. normele care intra in conflict sa aiba un grad suficient de tehnicitate, precizie si de claritate pentru a putea fi comparate, asa incat sa se stabileasca exact ordinea de drept definita de fiecare dintre ele, fara a fi implicate elemente de oportunitate politica sau a fi indispensabil recursul la considerente subiective tinand, in ultima instanta, de politica legislativa, iar nu de aplicarea legii (intre o norma de drept al UE vaga, atragand interpretari subiective din categoria celor specifice puterii legislative, si o norma nationala clara care nu contravine in mod evident principiilor de drept comunitar, de fapt aceleasi cu principiile de drept constitutional national, cea din urma va avea aplicabilitate, intrucat, in asemenea cazuri, conflictul este fals, exclusiv aparent).
Or, problema pervers adusa in atentia CJUE de Curtea de Apel Craiova, pentru a permite emiterea unei decizii europene utile agendei useriste privind negarea suveranitatii nationale, era departe de a intruni aceste conditii. De aceea, Curtea de Apel din Craiova ar fi trebuit sa respinga ca inadmisibila solicitarea aceluiasi „Forum al Judecatorilor din Romania”, care ridicase anterior problema aplicarii acelorasi dispozitii ale TUE in dreptul romanesc, de asta data acompaniat de surata sa geamana, „Miscarea pentru apararea statutului procurorilor”.
Din aceleasi ratiuni, si CJUE ar fi trebuit sa isi declare necompetenta in solutionarea cererii cu care fusese sesizata. Departe de a o face, sub pretextul ca interpreteaza dreptul UE in contextul litigiului de drept intern romanesc in cadrul caruia neclaritatea cu privire la intelesul legii europene s-a ivit, CJUE se pronunta, de fapt, asupra substantei acestui litigiu; si o face de o maniera care aduce atingere raportului politic dintre Romania si UE, distrugand echilibrele de putere stabilite prin tratatele constitutive ale UE, in defavoarea statelor membre si dincolo de ceea ce ele au acceptat la semnarea acestora.
In speta, judecatorul roman avea exclusiv competenta sa verifice calitatea procesuala a reprezentantului SIIJ potrivit legii care guverna statutul personal al acestei structuri a parchetului, si doar daca, prin ipoteza, procedand astfel ar fi constatat o contradictie cu dreptul UE, ar fi putut decide excluderea acestuia din proces. O asemenea cercetare nu putea privi insa si considerentele de oportunitate politico-administrativa privind organizarea SIIJ, care nu erau de competenta puterii judecatoresti, ci a celei legislative sau executive. Judecatorul nu se poate pronunta asupra unor aspecte care ii exced competenta procesuala.
In al doilea rand, in speta care a ocazionat implicarea CJUE, nu era aplicabila nici o norma de drept al UE; nu exista nici o norma de drept al UE care sa prevada cum si in ce conditii se organizeaza unitatile de parchet. Mai mult, de principiu, atributul organizarii judecatoresti este lasat de tratatele constitutive ale UE in competenta statelor membre. Ca atare, actul normativ privind infiintarea SIIJ nu s-a ciocnit de nici un alt act normativ adoptat la nivelul UE privind infiintarea unor structuri similare. Asadar, nu CCR nu i-a permis judecatorului cu „usereul in suflet” sa aplice dreptul UE, ci dreptul UE nu exista.
Dreptul UE este format din actele cu caracter normativ adoptate de institutiile create de tratatele constitutive, cu respectarea liniilor directoare trasate de acestea. Tratatele respective sunt instrumente de drept international public, supuse principiului Pacta sunt servanda. Or, potrivit vointei partilor care le-au incheiat, dreptul UE nu este creat de CJUE. CJUE aplica si interpreteaza dreptul UE, dar nu il creeaza. Nu il creeaza nici macar prin traducerea principiilor generale din tratate in norme tehnice. La analogia dreptului se recurge numai atunci cand norma tehnica lipseste, iar nu pentru a o inlatura. Or, in speta, ea lipsea din dreptul UE, dar nu si din cel national.
In fine, dispozitia CJUE care ar fi trebuit aplicata de judecatorii „independenti” din Romania suna asa: „o reglementare nationala care prevede infiintarea SIIJ este contrara dreptului Uniunii in cazul in care instituirea sa nu este justificata de imperative obiective si verificabile legate de o buna administrare a justitiei si nu este insotita de garantii specifice identificate de Curte.” (Era vorba de norme care sa asigure independenta judecatorilor.)
Or, in care act normativ adoptat de legislativul UE se gasesc aceste conditii? Mai mult, ele sunt principii, nu norme juridice precise. In plus, sunt principii care trebuie sa orienteze politica legislativa a statului, stat care isi organizeaza justitia in cadrul stabilit de Constitutia sa. Daca optiunile organizatorice ale statului, exprimand optiunile sale politice de oportunitate, ar incalca TUE, s-ar crea un litigiu in executarea acestuia, implicand statele membre si institutiile europene mandatate sa vegheze la respectarea obligatiilor conventionale ale semnatarilor, pe de o parte, si statul in defect, pe de alta parte, ceea ar conduce la declansarea unor proceduri, inclusiv judiciare, pentru remedierea situatiei. Solutionarea sau evitarea litigiilor dintre statele membre sau dintre ele si UE nu sunt de competenta instantelor judecatoresti nationale.
Avocatul general al CJUE se preface ca nu vede aceste aspecte. De ce? Pentru ca obiectivul este ca prin blamarea CCR care, vezi Doamne, exclude Romania din UE impunandu-i valori contrare dreptului UE, sa nege obligativitatea respectarii Constitutiei de catre judecatorii romani, transformand sperjurul acestora, pentru care, evident, ar trebui aspru pedepsiti (si nu numai disciplinar), in act de eroism european.
UN FALS CONCURS NORMATIV SI UN ABUZ JURISDICTIONAL
ICCJ a sesizat CJUE cu o „cerere de decizie preliminara”. Prin aceasta se cerea, ca prim pas, interpretarea articolului 2 al Tratatului privind Uniunea Europeana, articolului 19 alineatul (1) din acelasi tratat si articolului 47 din Carta drepturilor fundamentala a Uniunii Europene, care chipurile ar fi interzis CCR sa verifice modul in care CJUE a decis sa incalce regula, cu radacini constitutionale, a formarii aleatorii a completelor de cinci judecatori. Curtea de Apel din Craiova, la randul sau, a cerut CJUE sa interpreteze aceleasi articole pentru a arata ca ele interzic CCR sa ii opreasca pe judecatorii romani de la a desfiinta, practic, o unitate a parchetului creata printr-o lege constitutionala, cat timp infiintarea acelei unitati sau verificarea legalitatii si oportunitatii acesteia nu sunt (inclusiv potrivit Constitutiei) de competenta puterii judecatoresti. Sa vedem rapid ce spun aceste texte.
Articolul 2 TUE suna asa: „Uniunea se intemeiaza pe valorile respectarii demnitatii umane, libertatii, democratiei, egalitatii, statului de drept, precum si pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care apartin minoritatilor. Aceste valori sunt comune statelor membre intr-o societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta, justitie, solidaritate si egalitate intre femei si barbati”.
Evident, TUE este un tratat (de drept international public) prin care statele membre au constituit UE, asezand-o pe temelia valorilor lor comune, valori a caror recunoastere, deja existenta la data acordului de vointa, este constata (iar nu dispusa / convenita) de partile contractante. Aceasta recunoastere unanima este chiar premisa acordului de vointa.
Art. 2 TUE da nastere obligatiei statelor semnatare de a construi UE in conformitate cu valorile comune mentionate si, apoi, obligatiei (institutiilor) UE de a se organiza si functiona respectandu-le, iar nu obligatiei acelor state de a adopta valorile unei UE, pe atunci, abia in statu nascendi, in ovo, si a se conforma acestora. TUE nu stabileste ordinea constitutionala a statelor membre, ci ordinea constitutionala a UE.
Sa comparam acest text cu cel al art. 1 (3) din Constitutia Romaniei, care suna asa: „Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme”.
Prin urmare, ipoteza se verifica: valorile in considerarea carora Romania a convenit sa adere la UE sunt aceleasi cu cele care stateau, in momentul aderarii (si apoi al semnarii Tratatului de la Lisabona) la baza ordinii sale constitutionale, ceea ce explica de ce Romania a putut ratifica TUE. Ca parte la TUE, Romania are dreptul de verifica si a cere ca UE sa respecte valorile pe care se intemeiaza statul roman, conform Constitutiei sale, iar nu invers. CJUE trebuie sa garanteze statelor membre transpunerea acelor valori in legislatia comunitara infra-conventionala, raspunzand politic in fata lor daca nu o face in mod corespunzator. Iar UE nu ar putea adopta un alt set de valori decat cu acordul Romaniei.
Articolul 19 TUE, spune urmatoarele: „Curtea de Justitie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justitie, Tribunalul si tribunale specializate. Aceasta asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc caile de atac necesare pentru a asigura o protectie jurisdictionala efectiva in domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.
Prin urmare, CJUE se ocupa de interpretarea si aplicarea tratatelor constitutive ale UE, iar nu de interpretarea si aplicarea Constitutiilor nationale. Cu permisiunea acestora, statele respective au atribuit uniunii competenta de a legifera in anumite domenii. Fie ca aceste competente sunt exclusive (ceea ce inseamna ca legislativul UE legifereaza fara a se mai consulta in prealabil cu legislativele nationale) sau partajate (ceea ce inseamna ca legislativul UE, inainte de a legifera, consulta legislativele nationale daca acestea au argumente din care rezulta ca ele ar fi mai potrivite pentru a adopta legislatia necesara intr-o anumita speta), actele normative adoptate in exercitarea lor (care formeaza dreptul UE / acquis comunitar) sunt obligatorii in statele membre ca si cand ar fi drept national; iar in masura in care intre legislatia adoptata de legiuitorul national si cea adoptata de legiuitorul unional (evident, nu cu obiect identic, caci intr-un stat nu pot exista doua sisteme de drept obiectiv in acelasi timp, ci cu obiect invecinat) ar aparea unele contradictii, cea din urma prevaleaza.
Daca legislativul UE ar abuza, legiferand in domenii aflate in afara competentelor atribuite lor sau cu ignorarea principiilor stabilite prin tratate, statele membre pot sesiza CJUE pentru a restabili conformitatea legislatiei europene cu tratatele constitutive ale UE; iar daca acele abuzuri ar incalca si Constitutiile nationale, instantele nationale de contencios administrativ vor sanctiona si neconstitutionalitatea lor.
In orice caz, protectia jurisdictionala a persoanelor afectate prin incalcarea normelor de drept al UE, a ramas, potrivit art. 19 TUE, de competenta statelor membre. Ce sa mai verifice atunci CJUE? A verifica daca sistemul judiciar national (acela care, in cazul Romaniei, de pilda, include SIIJ) nu cumva impiedica respectarea valorilor mentionate in art. 2 din TUE, inseamna a lasa, printr-o speculatie inadmisibila, fara efect dispozitiile art. 19, fraza finala.
Art. 47 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclama „dreptul la o cale de atac eficienta si la un proces echitabil” („Orice persoana ale carei drepturi si libertati garantate de dreptul Uniunii sunt incalcate are dreptul la o cale de atac eficienta in fata unei instante judecatoresti…”). Or, potrivit art. 19 TUE, antecitat, este clar ca stabilirea „cailor de atac necesare pentru a asigura o protectie jurisdictionala efectiva” este rezervata legislativului statelor membre inclusiv in domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Atunci unde mai este concursul normativ. Nu este. Ramane doar abuzul jurisdictional al CJUE, urmat de cel politic al Comisiei europene.
DEFINITIA NORMATIVA A VALORILOR UE
Pornind de la observatia ca potrivit art. 2 TUE „statul de drept” este o valoare pe care se intemeiaza Uniunea, ICCJ, ca si Curtea de apel Craiova, au considerat ca CJUE are competenta de a verifica daca intre interpretarea dispozitiei de drept european respective data de ea insasi si interpretarea data aceleiasi valori in dreptul national, inclusiv de catre CCR, exista conformitate. Fara indoiala ca aceasta abordare a fost acceptata cu placere de CJUE, ea deschizand calea controlului asupra conventionalitatii legilor romane cu excluderea controlului constitutionalitatii lor.
Ca este o fortare a notei, am demonstrat-o. Sa vedem, insa, ce se intelege prin „stat de drept” – o sintagma regasita deopotriva in TUE si in Constitutia Romaniei.
Asa cum am mai avut prilejul sa o spun, expresia romaneasca „stat de drept” nu are nici un sens, ea fiind o traducere gresita a expresiei franceze „état de droit”. In limba franceza, cuvantul „état” inseamna „stat”, dar si „stare”. De asemenea, „droit” inseamna „drept”, dar si „lege”. Astfel, traducerea exacta este „stare de legalitate”; adica „suprematia legii”. Aceasta corespunde perfect expresiei sinonime din limba engleza, unde, de fapt, isi are si originea: „rule of law”, in care „rule” inseamna „regula”, dar si „guvernare”. Prin urmare: „guvernarea legii”. Expresie care nu trebuie confundata cu „guvernarea prin lege”, intrucat s-a observat ca prin lege au guvernat si dictatorii.
De aceea, „guvernarea legii” (expresie si valoare care in limbajul curent romanesc a intrat ca „stat de drept”) este obligatoriu de asociat cu „democratia”. Impreuna sunt izvor al drepturilor omului. Legile adoptate nedemocratic, prin care sunt, inevitabil, negate drepturile individuale ale omului, nu sunt totuna cu valorile din art. 2 al TUE. Guvernarea legii, democratia si drepturile omului, constituie o treime unica si nedespartita, a carei „gardian” in ordinea paneuropeana este Consiliul Europei, iar nu UE. (Tratatul de la Lisabona impune UE sa adere la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si sa devina, astfel, si membru al Consiliului Europei.)
Odata aceste aspecte clarificate, trebuie sa cautam cum sunt definite „statul de drept” / „guvernarea legii” si „democratia” in dreptul intern romanesc si in cel european, pentru ca abia apoi sa putem cere, eventual, CJUE sa verifice daca intre ele exista contraziceri.
Ceea ce constatam este pe cat de surprinzator pe atat de adevarat: nici in dreptul UE nici in cel national termenii consacrati prin normele constitutive pertinente nu au fost explicati, dezvoltati si transpusi in norme tehnice care sa beneficieze de claritate si predictibilitate. Or, fara claritate si predictibilitate „guvernarea legii” este iluzorie intrucat deschide drumul arbitrariului si abuzului. Dupa cum, nerecunoasterea dreptului statelor membre ale UE de a-si pastra identitatea constitutionala stabilita prin decizia natiunilor / popoarelor lor, este o incalcare a principiului democratiei.
Daca cu „guvernarea legii” este ceva mai simplu, intrucat asta se poate reduce la ideea, formulata si de Constitutia Romaniei, ca nimeni nu este mai presus de lege, ca in fata legii toti sunt egali si ca nimeni nu poate avea drepturi si obligatii care nu izvorasc din lege sau sunt interzise de lege, cu democratia este mult mai complicat. Cu mare dificultate, cu ceva ani in urma, in locul unei definitii, Consiliul Europei a adoptat un numar de douazeci si trei de criterii pentru masurarea progresului democratic al statelor membre (democratia nefiind niciodata perfecta, ci numai perfectibila) in baza unui raport intocmit chiar de catre autorul randurilor de fata.
In aceste conditii, ce i se cerea CJUE? Sa isi asume sarcina legiuitorului si sa faca ce nu a facut acesta? Sa afirme ca „statul de drept” nu se rezuma la ceea ce expresia spune, adica la „guvernarea legii”, ci ca el inseamna nu doar suprematia normei adoptate de institutiile legitimate democratic in acest sens, ci si un anume continut al legii? Sa dispuna ca judecatorii, care au jurat sa respecte si sa apere Constitutia, pot interpreta legea nationala in lumina unor interese supranationale, inlaturand interpretarea data legii fundamentale a natiunii de institutia abilitata de insasi Constitutie sa o faca? Interventia CCR nu este oare tocmai in interesul aplicarii legii si deci o expresie a guvernarii legii; mai exact a legii legilor nationale, a legii fundamentale?
Trebuia CJUE sa defineasca ea democratia, in locul statelor membre si al legiuitorului european care nu au convenit asupra intelesului ei? Si mai ales trebuia ca CJUE sa faca asta negand democratia nationala, in conditiile in care deocamdata democratia moderna este un sistem de organizare a societatii inventat doar de natiuni, iar democratia transnationala, care ar fi trebuit sa fie UE, este abia in stadiul de experiment? Nu cumva fortand nota si incercand sa o ia inaintea vointei statelor membre, legitimate democratic, CJUE submineaza insasi cauza pe care pretinde ca vrea sa o serveasca? Aceea a realizarii unei federatii pan-europene, care insa nu poate fi decat una a statelor-natiune.
ICCJ a cerut CJUE sa interpreteze o legislatie inexistenta, in conditiile in care era evident ca principiile constitutionale ale UE nu aveau cum fi aplicate in mod direct. Una este cand o asemenea opera o realizeaza CEDO, in conditiile in care Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala in cadrul careia cetatenii statelor membre exercita un drept individual de recurs in apararea drepturilor lor individuale, si alta cand se incearca modificarea naturii juridice a UE pe cale judecatoreasca. Daca va fi sa avem „Statele Unite ale Europei”, statele europene o vor decide, iar nu judecatorii CJUE.
ROSTUL „DECIZIEI PRELIMINARE” A CJUE
Sa mai adaugam ca, aptitudinea curtilor de justitie a statelor membre de a adresa cereri CJUE pentru interpretarea tratatelor UE, cereri la care aceasta este competenta sa raspunda prin asa numitele „decizii preliminare”, a fost gandita de noi, cei care am participat direct la redactarea amintitelor tratate, pentru a facilita o uniformizare a interpretarii legislatiei comunitare. In masura in care asemenea interpretari nu sunt obligatorii, ele puteau oferi si un ghidaj cu privire la transpunerea in legislatie a unor standarde nedefinite tehnic de tratate (standarde juridice nedeterminate) precum democratia sau statul de drept.
Cu privire la asemenea cereri CJUE nu avea de solutionat un litigiu si de aceea decizia sa era „preliminara”. Cuvantul „preliminar” nu anunta o viitoare decizie a CJUE, abia aceea obligatorie, ci o viitoare decizie a instantelor judecatoresti nationale competente a solutiona diferite cauze in care era important sa se stabileasca un inteles corect si pe cat se poate uniform al normelor de drept al UE.
Potrivit art. 19 (3) al TUE, invocat de avocatul general Collins, „CJUE hotaraste in conformitate cu tratatele: … b) cu titlul preliminar, la solicitarea instantelor judecatoresti nationale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii si la validitatea actelor adoptate de institutii;” (institutiile UE, evident). Deci totul este clar, „prin decizii preliminare” CJUE se poate pronunta numai cu privire la intelesul dispozitiilor din tratatele constitutive ale UE sau poate spune daca actele emise de institutiile UE se bucura de validitate sau sunt nule. Atat! Prin asemenea decizii nu se fac aprecieri cu privire la legislatia statelor membre sau la practicile institutiilor nationale, cu atat mai mult atunci cand este vorba despre Constitutie sau instantele nationale de contencios administrativ. Cum pot fi calificate, in asemenea circumstante, altfel decat ca abuzive, deciziile preliminare ale CJUE in care este condamnata pozitia CCR si se stabilesc drepturi pentru diverse institutii nationale (in speta, instantele judecatoresti), cu incalcarea legilor nationale care le guverneaza pe acestea?
Litigiul pe care CJUE ar fi putut fi chemata sa il solutioneze putea interveni in cazul in care un stat membru reclama abaterea unei norme de drept al UE de la prevederile tratatelor UE sau o institutie a UE acuza o norma de drept national pentru a fi in contradictie cu dreptul UE.
In speta, nu exista nici un litigiu intre o institutie a UE si un stat membru, nici un conflict reclamat de vreo institutie a UE, respectiv de vreun stat membru, intre dreptul UE si legile adoptate de legiuitorul national. Atunci de ce CJUE s-a pronuntat ca si cand ar fi avut de solutionat un litigiu si de ce unei decizii „preliminare” i se da caracterul unei decizii de fond a carei respectare se cere sub amenintarea a tot felul de sanctiuni? Faptul de a transforma o interpretare generala a legii destinata sa orienteze activitatea instantelor nationale pe linia convergentei la nivel comunitar, in dispozitie obligatorie pentru guvernul sau parlamentul unui stat membru, limitandu-le exercitiul atributiilor lor (exclusive sau partajate) si stabilind continutul raporturilor dintre puterile statului in afara ordinii constitutionale a acestuia, constituie un abuz patent pe care numai nebunii si tradatorii il pot sustine, atasandu-i consecinte constrangatoare in spatiul national romanesc.
DIAVOLUL VREA SA NE CONVINGA CA NU EXISTA
Se zice ca cea mai perversa inselaciune a diavolului este aceea de a ne convinge ca el nu exista. Tot astfel, cea mai perversa inselatorie a inamicilor suveranitatii statului roman este incercarea de a ne convinge ca propria noastra Constitutie ne obliga la cedarea acesteia.
In acest sens ne este citat art. 148 (2) din Constitutia Romaniei care are urmatorul continut: „Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
In realitate, nimeni nu contesta prioritatea tratatelor constitutive ale UE si a reglementarilor de drept comunitar (mentionarea acestora separata arata ca legiuitorul constituant roman a inteles natura juridica diferita a celor doua izvoare de drept, de care a separat si „actul de aderare” – drept international public, respectiv drept al UE) fata de legile interne, numai ca aceasta se judeca in cadrul ordinii stabilite prin Constitutia Romaniei. Altminteri, daca renuntam la Constitutie, inseamna ca renuntam si la stat, iar daca state nu mai sunt, din cine mai este formata UE?
Nu reiau multele argumente de drept care au fost aduse pentru a demonstra ca sintagma „legile interne” din art. 148 nu se refera si la Constitutie, ci numai la legile infraconstitutionale. Ma voi limita la a spune ca nu putem trata Constitutia ca pe un meniu à la carte din care fiecare poate alege articolul care ii place, ignorandu-le pe celelalte. Toate articolele trebuie in egala masura respectate, intrucat ele se sprijina unele pe altele creand un tot care se constituie intr-o ordine coerenta definitorie pentru identitatea statului roman. Renuntarea la un singur articol, inseamna renuntarea la actul de identitate a Romaniei si astfel, renuntarea la Romania.
Daca asa este, atunci trebuie sa citim intreg art. 148 care, in paragraful (4), precizeaza ca „Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului (2).” Asadar, CCR nu este chemata sa ofere asemenea garantii. De ce? Pentru ca ea garanteaza respectarea Constitutiei, iar Constitutia nu se supune dreptului UE si actului de aderare, ci invers, acestea trebuie sa respecte Constitutia.
Intr-adevar, potrivit art. 142 (1), „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei Constitutiei.” (si deci, per a contrario, nu si cel al „suprematiei” sau, mai exact, al „prioritatii” dreptului UE fata de ordinea de drept interna), iar potrivit art.147 (4), adica un singur paragraf inaintea mult invocatului articol 148, „Deciziile Curtii Constitutionale… sunt general obligatorii….” Aceste dispozitii o consolideaza pe cea din art. 1 (5) al legii fundamentale care dispune ca „In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale… este obligatorie”.
Daca art. 1, 142 si 147 din Constitutie nu ar mai fi valabile, inseamna ca nici art.148 nu ar mai fi, intrucat nu este de loc evident ca acesta din urma ar stabili o exceptie de la dispozitiile celorlalte. Daca legiuitorul constituant ar fi vrut sa o faca o spunea explicit. Nu a facut-o nu doar pentru ca nu a vrut, ci pentru ca ea era imposibila sub aspectul stiintei dreptului constitutional si al doctrinelor juridico-politice referitoare la constituirea si functionarea statului si dreptului.
Pentru ca lucrurile sa fie cu desavarsire clare, trebuie facut referire si la art. 11(2) din Constitutie, potrivit caruia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”, ca si la art. 147(7) care dispune ca „Tratatul sau acordul international constatat ca fiind neconstitutional nu poate fi ratificat”.
Asadar, tratatele constitutive ale UE, tratate cu care toata legislatia europeana infra-conventionala trebuie sa fie conforma, odata ratificate de Parlamentul roman, intrucat s-a constatat ca sunt conforme cu Constitutia Romaniei, fac parte din „dreptul intern” romanesc, in raport cu care Constitutia detine suprematia (art.1). Acesta a fost textul legii fundamentale romane la data semnarii tratatului de aderare a Romaniei la NATO si, dupa ce l-au luat la cunostinta si i-au acceptat conditiile, considerandu-le conforme cu valorile europene, tratatele constitutive ale UE si acquis-ul comunitar, celelalte state membre ale UE au admis intrarea Romaniei in randurile lor cu drepturi egale si depline. Or, intr-adevar, pacta sunt servanda (angajamentele legal asumate trebuie respectate).
Prin semnarea actului de aderare a Romaniei la UE si apoi, prin semnarea tratatului UE de la Lisabona, care a fost supus ratificarii Parlamentului roman, UE si statele membre au acceptat suprematia Constitutiei Romaniei, si astfel faptul ca dreptul UE se situeaza deasupra legilor interne romanesti, dar in cadrul ordinii stabilite de Constitutie, deci in subordinea acesteia.
Atunci ce mai doreste CJUE? Ce mai doresc cei care vor sa subordoneze Constitutia dreptului UE? Ce mai vor cei care aseaza deciziile CCR sub controlul CJUE? Nu exista nici argument juridic care sa sustina suprematia dreptului UE fata de Constitutia nationala. Exista doar incercari de ordin politic. Ele trebuie respinse, atunci cand vin din afara, si pedepsite (inclusiv penal) cand vin dinauntrul societatii romanesti.
In plus, Romania este perfect indreptatita in prezent sa aduca in dezbaterea statelor membre, la nivelul politic cel mai inalt (Consiliul European sau, eventual, conferinta interguvernamentala), problema incalcarii tratatelor constitutive ale UE de catre CJUE, in complicitate cu Comisia Europeana.
https://flux24.ro/avocata-silvia-uscov-ccr-poate-declara-neconstitutionalitatea-tratatelor-constitutive-ale-ue-in-interpretarea-lor-data-de-cjue/
de Silvia Uscov, avocat, Managing Partner USCOV, preluare juridice.ro
În contextul conflictului deschis de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care tinde să extindă pe cale jurisprudențială competența acordată de statele membre prin Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), mi-am pus întrebarea dacă suntem condamnați la o simplă acceptare a acestei situații juridice sau putem face ceva pentru a readuce UE în matca dreptului.
Când mă refer la extinderea competențelor UE într-un mod care încalcă ordinea de drept unională, stabilită în consens prin tratate de către statele membre, aduc în discuție recentele hotărâri pronunțate de CJUE, pe care le-am mai tratat aici[1] și aici[2], în contextul dezbaterilor vizând așa-zisa „supremație” a dreptului UE, care în fapt se limitează la prioritatea acestuia față de legile infraconstituționale ale statelor membre, deci nu și față de Constituțiile lor.
Mi-am pus firesc întrebarea următoare: „Curtea Constituțională a României poate fi sesizată cu privire la neconstituționalitatea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona prin care au fost modificate Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunității Europene?”
Fără a relua argumentele de drept din cuprinsul articolelor anterior menționate, și fără a-mi propune să analizez in extenso de ce anume ar contraveni Constituției României prevederile tratatului la care se face referire în Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat în Monitorul Oficial nr. 107/2008, voi prezenta câteva repere despre posibilitatea sesizării CCR cu o excepție de neconstituționalitate.
Conform art. 147 alin. 3 din Constituția României și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul unei excepții de neconstituționalitate tratatele internaționale a căror constituționalitate a fost verificată și constatată de CCR anterior ratificării lor, în procedura reglementată de disp. art. 146 lit. b) din Constituția României. Per a contrario pot face obiectul unei asemenea excepții tratatele care nu au trecut prin filtrul unei asemenea proceduri, respectiv tratatele internaționale nesupuse controlului de neconstituționalitate anterior ratificării lor.
Ulterior ratificării, tratatele internaționale încheiate de România vor putea fi supuse controlului de constituționalitate prin procedura invocării unei excepții de neconstituționalitate față de legea prin care acestea au fost ratificate, ele făcând corp comun cu însuși actul normativ național care le-a conferit forță juridică în ordinea de drept internă.
Aceste concluzii se desprind și din art. 40 Legea nr. 590/2003 privind tratatele care tratează în primele 3 alineate controlul anterior de constituționalitate prevăzut de art. 146 lit. b) din Constituția României, iar în alin. 4 menționează faptul că: „prevederile prezentului articol nu aduc atingere procedurilor de control al constituționalității legilor şi ordonanţelor Guvernului, prevăzute de legea privind organizarea şi funcționarea Curţii Constituţionale. În cazul în care, în exercitarea atribuțiilor sale de control al constituționalității, Curtea Constituţională decide că dispozițiile unui tratat aflat în vigoare pentru România sunt neconstituţionale, Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu ministerul sau instituţia în competenţele căruia/căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat, va face demersuri, în termen de 30 de zile, pentru iniţierea procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau încetării valabilităţii acestuia pentru partea română ori, după caz, în vederea revizuirii Constituţiei.”
Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, precum și Tratatul de aderare al României la UE reprezintă, din punctul de vedere al oricărui stat membru, o normă de drept internațional, iar nu o normă de drept european.
Prin urmare, el cade sub incidența dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Constituția României, care prevăd că „în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.
Este adevărat că regimul tratatelor constitutive ale UE, al actelor de revizuire ale acestora, precum și al dreptului UE sunt prevăzute distinct în art. 148 din Constituția României, dar aceasta numai cu privire la procedura de aderare și la raportul între normele de drept al UE și legislația infraconstituțională, denumită în alin. 2 al aceluiași articol, prin sintagma „dreptul intern”. Așa cum am arătat în mai multe studii anterioare, în ierarhia normelor de drept românesc, “dreptul intern” este situat pe un palier inferior Constituției naționale, fără a o include pe aceasta.
Astfel, putem observa că, până în prezent, Tratatul de la Lisabona (primul tratat ratificat de România în calitate de membru UE) nu a fost supus controlului de constituționalitate, la fel cum nu a fost supusă controlului de constituționalitate nici Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea acestuia.
Instanțele judecătorești sunt obligate să sesizeze Curtea Constituțională atunci când una dintre părțile din cauzele aflate pe rolul lor invocă o excepție de neconstituționalitate al cărei obiect îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992. Astfel, aceste instanțe sunt ținute să sesizeze CCR cu privire la excepțiiile de neconstituționalitate a legilor adoptate în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, conform procedurii prevăzute de art. 148 alin. 3 prin raportare la art. 148 alin. 1 din Constituția României.
Spre exemplu, invocându-se ca temei art. 2 TUE și art. 19 alin. 1 par. 2 TUE (articole nou introduse prin Tratatul de la Lisabona) în cuprinsul Hotărârii CJUE din 21.12.2021, Curtea de la Luxembourg pune sub semnul întrebării obligativitatea deciziilor CCR, acordând permisiunea instanțelor naționale, pe de o parte, să aprecieze dacă CCR este o instanță independentă față de puterile legislativă și executivă prin raportare la dreptul intern, iar, pe de altă parte, ca acestea să lase neaplicată o decizie a CCR dacă apreciază că ea este contrară art. 19 alin. 1 par. 2 TUE, art. 325 alin. 1 TFUE sau Deciziei 2006/928.
Ceea ce se urmărește din partea CJUE este schimbarea de facto și nepermisă de ordinea juridică a raporturilor prevăzute de Constituția României dintre CCR și instanțele de drept comun, precum și modificarea competențelor lor constituționale.
Potrivit Constituției României:
– CCR este garantul supremației Constituției (art. 142 alin. 1 din Constituție), fiind singurul organ jurisdicțional de natură constituțională ce are atribuțiile prevăzute de art. 146 din Constituție și de legea organică a Curții (art. 146 lit. l din Constituție)
– instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în numele legii (art. 124 alin. 1 din Constituție), iar legea nu poate fi contrară prevederilor constituționale; după cum nu poate fi contrară nici prevederilor Tratatului, care, prin ratificare, devine parte din dreptul intern (art. 11 alin. 2 din Constituția României), ori celor ale actelor adoptate de instituțiile UE, care au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (conform art. 148 alin. 2 din Constituție).
Art. 1 alin. 5 din Constituția României prevede faptul că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Acest text impune două observații și anume:
– Constituția se află în vârful piramidei sistemului normativ din România, inclusiv deasupra tratatelor la care statul român este parte singura excepție (aparentă) constă în soluționarea automată a conflictului de reglementări dintre actele normative adoptate de legislativul național și tratatele internaționale din domeniul drepturilor omului, ratificate de acesta, în sensul aplicării standardului de protecție celui mai înalt dintre cele prevăzute de normele concurente respective (art. 20 alin. 2 din Constituția României) de interpretare a dispozițiilor constituționale potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, respectiv aplicarea celui mai înalt standard de protecție a drepturilor omului
– nu se face distincția între autorități, instituții, persoane private sau publice, instanțe judecătorești etc.
Prin urmare, conform arhitecturii constituționale actuale, o instanță judecătorească nu este îndreptățită să lase neaplicată o decizie general obligatorie a CCR.
Se cuvine să menționez aici că discutăm despre următoarele efecte ale deciziilor pronunțate de CCR:
– odată ce CCR s-a pronunțat în sensul neconstituționalității dreptului național sau într-un conflict juridic de natură constituțională, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii sunt general obligatorii erga omnes
– odată ce CCR s-a pronunțat în sensul constituționalității dreptului național, atât considerentele, cât și soluția acelei decizii produc efecte exclusiv în raporturile cu cei care au ridicat excepția de neconstituționalitate.
Forța juridică obligatorie a deciziilor CCR pentru instanțele judecătorești naționale derivă din art. 147 alin. 4 Constituție. Această afirmație este valabilă, atât în ceea ce privește soluția, cât și considerentele decizilor respective, și cu privire la conflictele juridice de natură constituțională prin raportare la principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În același context se impune a fi evocat și art. 1 alin. 5 Constituție, care prevede că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Îmi pot pune întrebarea în ce măsură CCR, sesizată pentru efectuarea controlului constituționalității Tratatului de la Lisabona înaintea ratificării acestuia, s-ar fi pronunțat în sensul conformității lui cu Constituția României, dacă ar fi ajuns la concluzia că, într-o anumită interpretare, respectivul tratat neagă supremația cu legea noastră fundamentală?
Apreciez că nu ar fi putut constata conformitatea, și atunci tratatul nu ar mai fi putut fi ratificat în actuala formă, lăsând fără aplicare dispozițiile art 148 din Constituție, la care unii fac referire azi pentru a susține supremația dreptului UE în raport cu Constituția națională.
În același sens, mă întreb cum ar fi decis CCR în cadrul controlului de constituționalitate ex ante, dacă ar fi conchis că o anumită interpretare a Tratatului de la Lisabona conferă CJUE competența de a controla deciziile sale și de a funcționa ca o adevărată instanță de apel în raport cu deciziile instanței naționale de contencios constituțional?
Or, în conformitate cu Constituția României, ceea ce nu s-a făcut ex ante, se poate face ex post, căci o eventuală eroare de interpretare comisă de către cel care a ratificat tratatul (Parlamentul României), având consecințe atât de grave pe planul suveranității naționale, nu poate rămâne neîndreptată.
Este adevărat și de netăgăduit că judecătorul național este primul judecător european și că se poate adresa CJUE cu o trimitere preliminară, dar trebuie să țină cont de faptul că hotărârea CJUE se limitează la interpretarea Tratatului (act de drept internațional public), iar în concepția legiuitorului constituant român, Tratatul nu se poate plasa pe același palier cu Constituția României și cu atât mai puțin deasupra acesteia.
Locul Tratatului în ierarhia normelor sistemului de drept românesc este între Constituție și legile infraconstituționale. Aceasta face ca, atâta timp cât CCR nu s-a pronunțat printr-o decizie cu privire la un anumit act normativ, judecătorul național să poată aplica o hotărâre a CJUE fără probleme. Dimpotrivă, atunci când CCR s-a pronunțat printr-o decizie, judecătorul național nu are posibilitatea alegerii între aceasta și o hotărâre CJUE.
Închei menționând faptul că instanțele naționale au deja un exemplu de practică judiciară unională stabilită prin sesizarea de către Curtea de Casație italiană a Curții Constituționale italiene în cauza Taricco II[3].
Astfel, așa cum se prevede în Hotărârea nr. 115/10.04.2018 a Curții Constituționale din Italia[4], „Curtea de Casație a ridicat probleme de constituționalitate ale art. 2 din legea 2 august 2008, nr. 130 (Ratificarea și executarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene și a unor acte conexe, cu act final, protocoale și declarații, făcute la Lisabona la 13 decembrie 2007), cu referire la articolele 3, 11, 24, 25, al doilea paragraf, 27, al treilea alineat, și 101, al doilea alineat, din Constituție.
Dispoziția atacată dispune executarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), modificat prin art. 2 din Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și ratificat prin legea nr. 130 din 2008, și, în consecință, ale art. 325 din acest tratat.
Judecătorul de trimitere se îndoiește de legitimitatea constituțională a dispoziției, în partea în care, prin impunerea aplicării art. 325 TFUE, astfel cum este interpretată de Hotărârea Marii Secțiuni a Curții de Justiție din 8 septembrie 2015, în cauza C-105/14, Taricco, atrage neaplicarea art. 160, al treilea alin., și 161, al doilea alin., cod penal, când rezultă impunitatea sistematică a fraudei grave în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA).” (traducerea mea)
Curtea Constituțională italiană a apreciat că nu sunt întemeiate criticile de neconstituționalitate pur și simplu pentru că „regula Taricco”, stabilită prin hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Taricco I[5], nu poate fi aplicată în sistemul de drept italian nu numai din cauza prevederilor constituționale ale acestui stat, dar și din cauza prevederilor dreptului unional. Este de remarcat, astfel, că prin însăși considerentele deciziei Curți Constituționale italiene s-a îndepărtat de la aplicare o hotărâre a CJUE, chiar dacă decizia a fost în sensul respingerii criticilor de neconstituționalitate.
În concluzie, apreciez că, pentru a salvgarda principiul securității juridice și supremația Constituției României, CCR ar avea competența de a se pronunța, în măsura în care ar fi sesizată, cu privire la o excepție de neconstituționalitate a Legii nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona.