Pe 26 iunie s-au împlinit anul acesta 5 ani de la încheierea lucrărilor Sinodului din Creta, care a produs o sminteală grozavă prin felul cum a fost întrunit și prin deciziile cu caracter eretic pe care le-a luat. Nici până astăzi, după atâta timp, nu au fost lămurite convingător controversele pe care le-a declanșat. Asistăm doar la o manipulare care urmărește să liniștească spiritele fără să elimine problemele. Cu toate că devierile grave sunt evidente pentru majoritatea credincioșilor, linia oficială acoperă totul cu un discurs care nu dorește să fie asumată răspunderea.
Chiar dacă ierarhii români susțin că nu a fost nici o erezie semnată în Colimbari, această interpretare nu poate fi susținută cu trimiteri concrete la documentele sinodale. Hotărârile bune luate cu privire la căsătoria religioasă și respectarea posturilor vizează aspecte marginale și nesemnificative în raport cu abaterile dogmatice. În plus, se resimte o prigoană reală asupra celor care contestă Sinodul, îndeosebi asupra celor care au întrerupt pomenirea ierarhilor, dar și asupra celor care îi aduc critici. Toate acestea pe fondul continuării tratativelor de dialog și unire mincinoasă cu ereticii și chiar cu toate religiile, ceea ce duce la concluzia că este propovăduită și chiar implementată o erezie cu capul descoperit în sânul Bisericii.
BOR neagă oficial că ar exista vreo abatere de la credință
Pe lângă dezvinovățirea că la Sinodul din Creta nu au fost discutate subiecte dogmatice, este cunoscută broșura cu Întrebări și răspunsuri, emisă de Patriarhie cu acordul întregii ierarhii, în care este susținută convingerea că nu a existat vreo abatere doctrinară de la linia ortodoxă. Din nefericire, nu există vreo trimitere concludentă la textele sinodale care să demonstreze acest lucru. Recent, Patriarhia a mai formulat 7 idei pozitive, la 5 ani de la începerea lucrărilor sinodale din 2016, rezumate în această imagine:
Acest mesaj este profund manipulator și voi prezenta aici doar câteva aspecte foarte pe scurt. Deși nu a definit expres ecumenismul ca fiind o dogmă nouă, totuși Sinodul a făcut aceasta acceptând-o ca de la sine înțeleasă. Toți episcopii care nu au semnat documentele din Creta le-au catalogat ca fiind eretice. Spre exemplu, Mitr. Ierotheos a consemnat această opinie a sa chiar în referatul înaintat și prezentat în Sinodul Bisericii Greciei. Alți episcopi, precum Atanasie de Limassol, Irineu de Baska și Neofit de Morfu, au declarat că documentele conțin abateri grave doctrinare. Mai mult, Sinoadele Bisericilor Locale ale Bulgariei și Georgiei au analizat documentele și au susținut public că trebuie corectate pentru că sunt deviate de la tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe.
Chiar dacă punctele 4, 5 și 6 sunt corecte, totuși cele mai importante, anume 1, 2 și 7 sunt profund mincinoase. Iar al 3-lea conține o afirmație confuză; ea poate avea un înțeles greșit. Biserica Ortodoxă este ea singură în întregime Biserica cea una, sfântă. Este de neînțeles de ce s-a făcut referire doar la unitatea ei, pentru că se poate desprinde o viziune ecumenistă, care promovează ideea că toate Confesiunile își vor regăsi unitatea când vor descoperi fondul lor comun și atunci vor forma împreună Biserica lui Hristos prin unirea lor întreolaltă așa-zicând dorită de El.
În orice caz, recurgerea la minciuni grosolane este nepermisă și nu rezolvă nimic, ci doar adâncește problema.
Marcarea a 5 ani prin editorialul semnat de Pr. Viorel Ioniță
O altă dovadă că Sinodul din Creta nu este nesemnificativ este articolul publicat de Pr. Viorel Ioniță, intitulat Cinci ani de la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Este resimțită nevoia aducerii lui în atenție și a proiectării unei impresii pozitive pentru a fi receptat și primit de către credincioși. Însă prezentarea nu conține numai adevăruri, ci și minciuni esențiale pe alocuri.
„Valul de critici referitoare la forma și fondul acestui sinod” se referea la lucruri întemeiate și grave, care ar fi trebuit clarificate, nu eludate. Ele au fost un indiciu nu al faptului că nu exista o pregătire pentru „cooperarea la nivel panortodox”, ci că nu au fost respectate condițiile esențiale pentru desfășurarea Sinodului. Tematica și metodologia de lucru nu au fost adoptate anterior în unanimitate, fapt ce ar fi trebuit să constituie un impediment de netrecut chiar potrivit regulamentului adoptat. Nu poate fi negat caracterul dogmatic al ecumenismului, oricât ar fi el prezentat ca un subiect pastoral și misionar. Iar în ce privește posibilitatea „amendării și îmbunătățirii” deciziilor de către un viitor Sinod, acest lucru nu a fost exprimat niciodată de ierarhii români. Hotărârea Sinodului BOR viza doar faptul că textele ar fi corecte din punct de vedere dogmatic, canonic și liturgic și ele pot fi „explicitate, nuanțate sau dezvoltate de către un viitor Sfânt și Mare Sinod”. Nici una din aceste posibilități nu exprimă amendarea sau corectarea, ci doar clarificarea unor documente pentru cei care nu le înțeleg. În plus, explicitarea unor hotărâri nu cade în sarcina unui viitor Sinod general, ci a ierarhilor participanți și teologilor în general. Dar ei până astăzi nu pot găsi o afirmație clară că doar Ortodoxia este Biserica autentică, pe când ereticii sunt în afara ei.
Revenind la textul Pr. Ioniță, el omite să spună că Bisericile Bulgară și Georgiană au caracterizat drept eretice textele referitoare la ecumenism semnate în Creta, acest fapt nefiind echivalent cu „pronunțarea” pe marginea lor și „deschiderea procesului de receptare”. Iarăși, Părintele enumeră 5 Conferințe internaționale la care a participat personal, care au analizat hotărârile luate la Colimbari. Nu am avut răbdarea să cercetez care a fost direcția acestor întruniri, însă există și altele în care a fost expusă doctrina ecumenistă semnată la Sinod, la care am făcut trimitere într-un articol mai vechi.
Oricât ar încerca să fenteze pe credincioșii români agenția Basilica prin articole de genul celui scris de Pr. Viorel Ioniță, nu va reuși decât să formeze o turmă de ignoranți și mulțumiți cu minciuni banale, care pot fi demontate foarte ușor de cineva minim interesat.
Comunicatul Bisericii Ciprului de anul acesta
Nu doar Biserica Română se plasează pe linia cauționării documentelor cretane și a neasumării răspunderii, ci și cea a Ciprului prin unii reprezentanți ai ei de seamă. Așa se face că anul acesta a fost emisă o broșură cu o Enciclică și un Mesaj pe marginea subiectului Creta. Însă este curios faptul că data editării este 2016 în Nicosia, deși a fost emisă abia anul acesta. O posibilă explicație ar fi că a fost pregătită încă de atunci, dar abia acum a fost lansată, când Arhiepiscopul Hrisostom a reușit să-și formeze o majoritate în Sinod de partea sa. Probabil că Mitropoliții care au refuzat să semneze documentele nu s-au considerat reprezentați nici de ideile din această broșură.
Stilul broșurii este unul pompos, prin care este lăudat Sinodul din Creta și sunt minimalizate problemele serioase care au existat cu privire la întrunirea și semnarea documentelor. Spre exemplu, se spune că, „textul (despre ecumenism) a fost acceptat și semnat de marea majoritate”, fără a menționa că dezacordul pe probleme dogmatice este de nepermis. La fel, absența unor Biserici Locale este justificată prin faptul că acestea ar fi trebuit să treacă peste egoismul lor cu dragoste frățească.
Din păcate, încercările de a interpreta ortodox hotărârile ecumeniste sunt inconsistente. Cu toate că în textul care se referă la ecumenism „este declarată de la început conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe că ea constituie Biserica cea una, sfântă, sobornicească/catolică și apostolească Biserică”, nu se precizează faptul că în afara ei, eretici nu fac parte din Biserica lui Hristos. Iarăși, chiar dacă dialogurile cu celelalte Confesiuni nu urmăresc vreun compromis pe teme de credință, ci întoarcerea lor la credința Bisericii Ortodoxe, există deja concesia de a-i considera pe eretici membri ai Bisericii lui Hristos care au unele scăderi. Așadar nu trebuie urmărită doar întoarcerea lor la credința dreaptă, ci și la Biserica lui Hristos, din care au căzut.
Perorația în jurul folosirii termenului de „Biserică” pentru eterodocși, pe lângă faptul că nu constituie o problemă în sine, folosește argumente false. Sf. Vasile cel Mare se referă în textul Liturghiei la Bisericile Ortodoxe Locale în rugăciunea: „Încetează schismele Bisericilor”, nu la eretici.
Presiuni și prigoniri „pastorale” ale ierarhilor
Revenind la Biserica Română, merită menționat faptul că nu doar discursul oficial al sinodalilor este unul manipulator, ci și acțiunilor lor urmăresc intimidarea contestatarilor și formarea unor credincioși cu conștiințe adormite. Este elocventă în acest sens vizita noului Episcop Nichifor la parohia Schit Orășeni, unde preotul Ioan Ungureanu a fost înlocuit abuziv cu altul după ce a întrerupt pomenirea mitropolitului. Semnificative au fost două gesturi: tăierea curentului la biserica părintelui Ioan și refuzarea dialogului cu credincioșii săi. Forța aceasta mascată greu poate convinge și forma credință mântuitoare.
Predica ținută în fața credincioșilor adunați la fața locului este frumoasă, dar lipsită de argumente serioase. În ea se face referire la o anumită atitudine îngăduitoare a proorocului Elisei față de Neeman Sirianul pe teme de credință. Atunci când generalul sirian făgăduiește că nu se va mai jertfi idolilor, dar cere o îngăduință, anume să intre la idolul Rimon cu împăratul său, proorocul i-a răspuns: „Mergi în pace!” (4Rg. 5:19). Această atitudine este cerută și de la nepomenitori față de ierarhi, să nu mai fie „înțepeniți” în canoane și dogme. Însă întrebarea este: Ce legătură există între întâmplarea biblică și reacția față de Sinodul din Creta? Pot fi asimilați episcopii cu Neeman Sirianul, care era străin? Ar fi avut Elisei aceeași atitudine față de vreun dregător iudeu care ar fi jertfit idolilor chiar și numai o dată? Sau măcar au admis arhiereii ortodocși că este vreo greșeală în documentele din Creta? Dacă nici una din aceste paralele nu este valabilă, ce folos de această pildă? Doar pentru a încânta și amăgi mintea ascultătorilor? E ca un îndemn să încalce porunci clare de a nu face concesii de credință de dragul unei răstălmăciri a unui fapt izolat? Este nevoie de mai mult decât sofisme ieftine, este necesară o abordare sinceră, responsabilă a ecumenismului semnat în Creta.
Amorțirea și delăsarea indusă în rândul preoților
Din nefericire, nu doar ierarhia tratează cu o îngăduință compromițătoare trădarea de credință, ci există și în rândul preoțimii o încercare de justificare și de receptare a Sinodului. Nu e vorba doar de preoții ecumeniști, care chiar își doresc „unirea Bisericilor”, ci chiar și de cei care au o atitudine mărturisitoare și care nu sunt de acord cu ecumenismul. Însă preferă comoditatea de a se minți că nimic nu este în neregulă și nu există nici o abatere dogmatică.
Discursul acesta poate fi remarcat la Pr. Dan Bădulescu și la Pr. Tudor Ciocan, care au abordat public subiectul. Nu poate fi neglijat modul sistematic de care dau dovadă, dar nici impreciziile numeroase când vine vorba de analizarea concretă a temei.
Este foarte adevărat că avem nevoie să identificăm o erezie precisă care să fi fost semnată în Creta, o învățătură inovatoare. Nu e corect să aducem acuzații neîntemeiate, cum fac unii. Însă nici nu putem tranșa problema din condei, declarând pur și simplu că totul a fost corect, că Biserica Ortodoxă a fost privită ca fiind ea singură Biserica cea una a lui Hristos. În realitate, nu există nici o frază care să afirme această exclusivitate, spre exemplu, sau că ereticii sunt în afara ei. Căci aceasta este miza dogmatică.
Iarăși, nu putem spune senini că ierarhii și ecumeniștii în general vor da răspuns în fața lui Dumnezeu, iar noi nu avem nici o legătură, că e vorba doar de greșeli personale. Dimpotrivă, au fost semnate niște documente și hotărâri în numele Bisericii, al nostru, nu sunt doar abateri care nu ne privesc. Potrivit Enciclicii din 1848, poporul este apărătorul credinței. Hotărârile episcopilor sunt primite sau respinse de credincioși. Tăcerea în această situație este un accept tacit. Nu e ca și cum episcopii nu postesc, se mânie, fac alte păcate sau chiar că se roagă împreună cu ereticii în particular. De fapt, nu există în istoria Bisericii vreun Sinod tâlhăresc care să nu fi fost condamnat ulterior. Ortodoxia se întemeiază tocmai pe mărturisirea dreptei credințe. Teoria Mitr. Ierotheos că au existat mai multe Sinoade după cel dintâi Ecumenic și care au fost organizate de ortodocși și arieni și abia Sinodul II Ecumenic a dat o formulare ortodoxă a credinței este una neadevărată. Acea serie de vreo 40 de Sinoade s-au anatematizat și condamnat reciproc; niciodată ortodocșii nu au acceptat sau tolerat vreo hotărâre eretică în sânul Bisericii. Așadar nici astăzi nu poate încăpea vreo concesie în acest sens. Neglijența în astfel de chestiuni nu poate fi decât o dovadă a deraierii de la spiritul dintotdeauna al Sfinților Părinți.
Exemplul Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrat corect. El nu a fost apărat de Sf. Sofronie la Sinodul VI pentru simplul fapt că Patriarhul Ierusalimului murise cu mult timp înainte. A avut totuși în spatele său un întreg Sinod, care a fost ținut la Roma sub președinția Sf. Papă Martin. La vremea respectivă a fost considerat Sinod Ecumenic pentru că a participat și un episcop din Ierusalim, iar restul ierarhilor erau eretici monoteliți. Chiar și așa, toți trebuie să urmăm după putere atitudinea Sf. Maxim, care este un model pentru Biserică. Bineînțeles, să înțelegem corect ce a făcut el și să adaptăm dacă și cum este cazul. Dar a-l desconsidera și a-l expedia pur și simplu nu este o atitudine ortodoxă.
A nu vedea că există Biserici care au respins ca eretice documentele cretane, ci a considera că au absentat din motive administrative este doar amăgire de sine. Cum e posibil să fie disprețuită mărturisirea și curajul unor astfel de sinodali? Doar pentru a ne mângâia conștiința proprie?
Este absolut necesară o cercetare temeinică și conștiincioasă a subiectului, fără a fi expediat cu ușurătate. Mai ales pentru că nu e unul banal, nu e la concurență și nu pune în umbră alte probleme grave, precum pandemia și promovarea LGBT, ci din el decurge o stare de decădere care aduce compromisuri pe linie și în alte privințe. Poate e justificată nemulțumirea la adresa nepomenitorilor în general, dar asta fără a întuneca mintea și a judeca totul subiectiv și iritat.
Nu pot să nu remarc cinismul gazdei acestor discuții online, care afirmă că nepomenitorii refuză dialogul în timp ce el însuși face fix acest lucru de care acuză pe alții. Evident că discuții de unul singur sunt ușor de realizat și mai greu de gestionat dezbateri serioase și oneste. Dar se vede și din acest aspect măsura sincerității sau a părtinirii și părerii de sine.
Fenomenul contraproductiv al îngrădiților
De partea cealaltă, a celor care reacționează cu o râvnă necontrolată și extremistă, schismatică, există mulți preoți și credincioși care se auto-denumesc „îngrădiți”. Ei consideră că simpla pomenire la slujbe a ierarhilor semnatari în Creta constituie părtășie la erezia lor. Această concepție este deviată și compromite orice dezbatere onestă, abătând discuțiile de la ecumenism la pomenire și comuniune. Altfel spus, în loc să ducă la o clarificare teologică, induc o stare de confuzie, râvnă amară, dezbinare și scindări nenumărate. Apare o repulsie față de astfel de abordări și o acceptare mai degrabă a Sinodului, cu orice consecințe, decât să mai aibă cineva de-a face cu obtuzități evidente.
Cu mâhnire, aș așeza în această categorie pe părinții care s-au adunat recent la Sâmbăta de Sus și pe adepții lor, care insistă greșit pe separarea de ierarhi, nu pe apărarea și clarificarea credinței. Aceștia urmează direcția dată de unii monahi aghioriți, reprezentați la noi mai mult sau mai puțin de Pr. Ciprian Staicu, despre care am mai scris.
În orice caz, dezbinarea din rândul nepomenitorilor este un semn evident și de netăgăduit că există o problemă majoră, un duh nepotrivit.
Mărturisirea autentică și întreruperea pomenirii
Atitudinea corectă este aceea de a mărturisi simplu, sincer și fără rezerve credința ortodoxă, fie că această atitudine include întreruperea pomenirii sau nu. Dar, din păcate, nu există suficienți preoți, teologi și credincioși care să facă asta. Nici dintre cei de rând, cu atât mai puțin dintre profesori de teologie care se tem mai mult pentru postul lor și de răzbunarea arhierească decât de mânia lui Dumnezeu. De aceea apare constrângerea de a întrerupe pomenirea în contextul acesta, care acaparează de partea apostaziei. Și există preoți de seamă care au recurs la acest gest, cum ar fi Pr. Teodor Zisis, din Grecia.
Pr. Dan Bădulescu face o critică mai amplă a nepomenirii, pornind de la mai multe considerente false. Spre exemplu, antimisul exista pe vremea Sinodului I-II (861), când a fost formulat canonul 15. El este atestat cel puțin de pe vremea Sf. Teodor Studitul. Desigur, poate nu arătau ca cele de acum, erau niște mese de lemn, nu de pânză, dar principiul este fix același. Se poate folosi antimisul episcopului locului sau altul, nu e o discuție importantă asta. Chiar dacă normalul este ca preotul să țină de un episcop, pe care îl pomenește la slujbe, există această tradiție a întreruperii pomenirii menționată de canoane și de istorie. Accentul nu cade de care episcop mai facem ascultare, ci de mărturisire împotriva devierilor ierarhului. Oprirea pomenirii numelui său nu înseamnă că preotul devine un rătăcit și solitar, ci rămâne membru al Bisericii. Iar episcopul nu poate să-l caterisească pentru că asta spune canonul, rânduiala. Chiar dacă o face, el nu este pasibil de certare, adică nu se supune ei așa cum nici Sf. Grigorie Palama nu a făcut-o, spre exemplu. Este adevărat că episcopul este încă în funcție și are putere lucrătoare, însă aceasta este limitată de canoane, nu de bunul plac. În cazul unei abateri morale, trebuie respectată caterisirea, dar nu și în situația discutată a mărturisirii credinței. De ce? Pentru că așa stabilește rânduiala canonică și trebuie respectată.
Propovăduirea „cu capul descoperit” (canonul 15 I-II) este evidentă astăzi. Chiar dacă ierarhii noștri recunosc dogma adevărată în diferite situații, cum ar fi broșura din august 2017, totuși nu pun nici o secundă onest în discuție textele din Creta, pe care le-au semnat; nu-și asumă răspunderea. Practic, implementează deciziile mai departe, căutând să fie acoperite criticile, nu rezolvat subiectul ecumenismului. Întâlnirile și contactele compromițătoare continuă nestingherite, cum s-a făcut dovada la Roma în 2020 sau prin dezicerea de afirmațiile corecte ale Arhiepiscopului Teodosie referitoare la catolici. Asta fără a mai aminti de alte slujiri în comun făcute de unii ierarhi cu eretici sau evrei. Așadar mișcarea ecumenică nu suferă atingere.
Planul pe care-l pun în aplicare sinodalii amintește de o altă situație foarte asemănătoare. Documentul cu privire la ecumenism (pct. 17) face mențiune despre Conferința de la Tesalonic din 1998, care ar fi rezolvat anumite nemulțumirile ortodocșilor legate de participarea la Consiliul Mondial al Bisericilor. Însă felul cum au fost privite acolo rugăciunile în comun, spre exemplu, este pur și simplu dezamăgitor. Dar bineînțeles că obiecțiile au fost „rezolvate”. Așa și acum, ni se spune că nu există abateri, dar nu la modul concret, ci doar pentru a închide gura criticilor și a merge mai departe trădarea credinței.
Nu trebuie să uităm și planurile cât se poate de manifeste ale Patriarhiei Ecumenice de a organiza un Sinod împreună cu catolicii în 2025 și a ajunge la o unire cu aceștia în privința calendarului, dar și euharistică.
Erezia care macină la momentul actual Biserica este ecumenismul, care este o teorie destul de complexă și amăgitoare. Punctul nevralgic este modul cum sunt priviți ereticii, ca membri ai Bisericii lui Hristos sau ca fiind în afara ei. Orice alte aspecte sunt secundare și pot fi înțelese din unghi eretic, de sorginte protestantă. Minimalismul dogmatic și concesiile făcute eterodocșilor se întâlnesc la tot pasul printre preoți și credincioși și în discursurile media. Există și o presiune a toleranței și corectitudinii politice față de ceilalți. Însă credința mântuitoare nu poate fi decât cerească, deplină, sfântă, fără concesii de ochii lumii.
Din păcate, problematica ecumenismului, cu toate discuțiile legate de Sinodul din Creta, rămâne nedezbătută suficient. Mulți confundă și pun tentativele de unire dintre catolici și ortodocși pe același plan și stau liniștiți pentru că nu văd să se fi produs așa ceva. Dar există alte greșeli care tot la fel de grave sunt și conduc în aceeași direcție.
Este utilă dar şi destul de apăsătoare această reamintire. Este utilă pentru că ne cere să rămânem în stare de priveghere. Este apăsătoare pentru că vorbim despre o rană care nu a fost vindecată şi despre care se vorbeşte ca şi când ar avea altă substanţă, ca şi când ar fi ceva demn de formulări elogioase.
Or, Biserica are acest dreptar al judecării după roade. La cinci ani distanţă aş fi simţit nevoia să regăsesc abordată exact această chestiune: 7 Roade ale Sinodului din Creta, lucru care ţine totuşi de o raportare sinceră la viaţa Bisericii şi la învăţătura de credinţă. Nu pretind să existe şi o judecată morală implicită, ci e suficientă o constatare, o trecere în revistă a roadelor acestui sinod, de altfel, evidente dar nerostite.
Deci, dacă este ceva ce consider că trebuie neapărat punctat în legătură cu acest moment este că încă nu avem curajul necesar să fie cercetate roadele Sinodului din Creta şi este probabil ca acest moment să mai întârzie. Această absenţă este cu atât mai evidentă cu cât despre sinod a profeţit şi avertizat Sfântul Iustin Popovici, iar profeţia s-a consumat degrabă şi întocmai.
Sinodul din Creta a fost un moment de mare ruptură nu doar dpdv al înţelegerii şi comuniunii între Bisericile Locale, cât mai ales în înţelegerea comună a credincioşilor obişnuiţi. Ceea ce era negru până la Creta a devenit dintr-o dată gri/nuanţat/alb după. În cei 5 ani care au trecut de atunci am văzut tot felul de contorsiuni, justificări şi îndreptăţiri, niciuna coerentă în sine. Creta 2016 este, pentru mine, începutul discursului mincinos la vârful Bisericii Ortodoxe Române, discurs care de atunci nu a mai fost părăsit.
Cunosc destule din istoria bisericească încât să nu privesc cu naivitate aceste chestiuni, însă faptul că se refuză/se neagă evidenţa abaterilor de la învăţătura de credinţă este profund smintitor şi ceva ce nu recunosc ca fiind parte din ortodoxie. Faptul că ierarhii manifestă obstinaţie în a da o interpretare aparent ortodoxă unor texte care sunt înţelese şi folosite ca muniţie ecumenistă este un duh flagrant neortodox, dincolo de conţinutul propriu-zis al textelor. Si, ca să fie păstrată aparenţa de ortodoxie, suntem martorii unor tăceri nefireşti, unor trădări şi a îndatoririlor de ierarh dar şi a firescului vieţii în comuniune.
Avem tăceri de nejustificat şi rostirea unor adevăruri parţiale smintitoare prin evidenţa părţilor trecute sub tăcere. Acestă trecere sub tăcere, de parcă s-ar fi emis un alt Typos, mutilează, la propriu, conştiinţa Bisericii. ce fel de misiune şi despre ce fel de pastoraţie poate fi vorba în condiţiile în care de peste tot se varsă îndemnuri la tăcere, la uitare, la nepăsare?
Nu cred că Biserica se curăţă de la sine de aşa ceva, pentru că nu vorbim doar despre texte ce pot fi explicitate, nuanțate sau dezvoltate ci, de fapt, este vorba despre o atitudine, despre o alegere de a da crezare unor neadevăruri. Pogorămintele se pot face doar de pe poziţii de adevăr, păstrând curat ochiul conştiinţei. Pogrământul nu este compromis şi împuţinare a Adevărului ci decurge din lucrarea deplină în Adevăr.
Dar ceea ce se observă este o stare pronunţată de confuzie în B.O.R. ca şi când înţelegerea chestiunilor bisericeşti ar necesita un anumit tip de cultură politică, în lipsa căreia totul e lipsit de sens. Pogorămintele/concesiile ierarhilor noştri de astăzi nu pot fi înţelese cu simplitate ci presupun mereu niveluri complicate de judecăţi lumeşti, de cunoştinţe geopolitice, politice, culturale, tolerant-sociale etc.
Mai jos cu o treaptă, clericii simpli sunt istoviţi de atâtea îndreptăţiri în numele ierarhilor, aşa cum simt în vorbele părintelui Ciocan şi părintelui Dan Bădulescu. Pur şi simplu pare că aceştia ar prefera să se despartă definitiv de acest subiect, să nu mai aibă de-a face. De aici decurg impreciziile, tratarea complet superficială a subiectelor abordate chiar şi în privinţa unor chestiuni factuale. Înţeleg că oralitatea presupune informalitate dar se simte totuşi o lehamite care nu ar trebui să existe acolo unde Adevărul este trăit cu toată inima.
Îndemnurile acestea străvezii la „a ne căuta de propriile păcate”, grija compulsivă de a afla „calea corectă” infirmă de fapt modelul ortodox de a căuta adevărul, de a te raporta de la inimă la inimă, de la conştiinţă la conştiinţă. Noi dorim prescripţii de la autorităţi duhovniceşti şi nu e de mirare că, primindu-le, acestea nu ne aduc odihnă.
Eu chiar nu găsesc înregistrări în care cei care apără Sinodul să încheie într-o notă vie, aşa cum simţim după o conversaţie plină de duh şi de adevăr, cu cineva apropiat inimilor noastre. Oricât de sistematizată ar fi abordarea şi cât talent ar avea autorul/oratorul/interlocutorul, la toate dialogurile se observă o stingere progresivă, o sleire şi o alunecare din ce în ce mai evidentă în defensivă, în imprecizii, caricaturizări ale contraargumentelor, în tactică polemică etc. Mi se pare cu totul surprinzătoare această orbire a publicului care nu sesizează acest lucru al lipsei de vigoare, dincolo de practica argumentării şi de caracterul specific al discuţiei, ce ar presupune cunoştinţe inaccesibile credinciosului de rând, chiar în opoziţie cu ecumeniştii convinşi de justeţea convingerilor proprii.
Lucrul acesta este grav întrucât se crează, în rândul mirenilor, o inerţie care duce spre prăpastie şi, în acelaşi timp, o rutină care fidelizează. Noroc că am avut duhovnicii care ne-au prevenit aspru şi ne-au avertizat din timp, căci altfel, dulce ar mai fi fost somnul acesta al liniştirii conştiinţelor. Când trăieşti 30 de ani într-o rutină a discursului religios, pare că acesta este firescul credinţei, că acesta este duhul ortodoxiei, un fel de iubirism apos şi răbdător de minciună.
De aceea aminteam despre priveghere. A priveghea înseamnă a rămâne treaz atunci când firesc, normal, previzibil, justificat ar fi să dormim. Sinodul din Creta a fost, în esenţa sa, o victorie a ereticilor asupra capacităţii credincioşilor de a priveghea în mod colectiv la păstrarea învăţăturii de credinţă.
Noi nu am reuşit să tragem învăţămintele necesare de pe urma acestei catastrope ci, mai rău, căutăm să o îndreptăţim, să o justificăm în fel şi chip. Mai rău, privegherea însăşi a ajuns să fie înţeleasă greşit ca informare, colecţionare de cunoştinţe, documentare, ca un fel de sporire a minţii.
Or, privegherea ortodocşilor este, în mintea mea, luare aminte la sine. Iar sinodul din Creta este un reper în funcţie de care trebuie să judecăm: cum am ajuns să fim cu toţii (pomenitori şi nepomenitori) înfrânţi la Creta şi cum am involuat ulterior pe calea spre mântuire. Luarea aminte la sine este valabilă şi pentru nepomenitori, pentru că se simte o încremenire în proiect, o lipsă similară a roadelor. Cred că zi de zi trebuie să existe întrebarea dacă se mai impune nepomenirea, dacă ierarhii încă propovăduiesc „cu capul descoperit” ori dacă nu cumva au revenit la propovăduirea în ascuns, „cu capul acoperit”. Trebuie căutate exemplele de reluare a pomenirii, tocmai pentru ca fiecare să îşi ţină în minte scopul pentru care s-a procedat în acest fel, rostul întreruperii pomenirii, care nu e un scop în sine. Tocmai pentru a nu cădea în această capcanăî trebuie verificat zi cu zi dacă nepomenirea mai este adecvată scopului propus, acela de a izbăvi Biserica de schismă şi de dezbinare. Despre aceste lucruri trebuie scris mai mult, după cum trebuie scris sistematic despre ecumenism şi despre privegherea datorată în aceste vremuri.
De aceea, la acest moment, mie nu mi se pare că ar mai fi util dialogul, în sensul de dezbatere (publică), ci este mai mult decât necesară o reapropiere, de la om la om, astfel încât să poată fi reaprinsă acea curiozitate a sufletului de a căuta fărâma de Adevăr din celălalt. Conversaţiile cu public rămân sterile, fiecare în propriul tranşeu, cu propriile convingeri, temător să nu fie găsit fără răspuns, ruşinat de propria poziţie.
Cei care se simt cu dreptate în privinţa credinţei trebuie să caute să convertească, nu să convingă. Să caute tovărăşii, întâlniri, companii, asocieri, iniţiative care îi aduc în preajma oamenilor şi, de acolo, să dea mărturie despre ce cunosc şi despre credinţă în general, şi despre Biserică şi despre eretici, şi despre această sinistră catastrofă în istoria bisericească, reprezentată de sinodul din Creta.
Este probabil că va fi un efort de durată, dar văzând starea de istovire sufletească de la cei care îndreptăţesc sinodul din Creta, mie mi-e clar că lupta lor este deja pierdută. Nu vreau să par mai optimist decât e cazul, dar nu văd niciun fel de izbândă a ecumenismului. Mi-e teamă de abandonarea Bisericii în mâinile ereticilor, de resemnarea şi refugierea noastră în grijile proprii şi în căutarea propriilor păcate. Tăcerea în faţa evidenţei asta favorizează, abandonul şi resemnarea, pentru că dacă oricare ierarh ar aborda aceste subiecte, imediat s-ar reaprinde vâlvătaia şi ecumenismul ar fi denunţat ca ceea ce este, pan-erezie.
De aceea şi tăcerea aceasta bălteşte aşa asupra noastră.. poate, poate ni se face şi nouă lehanite, considerăm că subiectul e epuizat şi ne vedem de alte treburi. Să nu fie. Iertaţi-mă!
,, Cred că zi de zi trebuie să existe întrebarea dacă se mai impune nepomenirea, dacă ierarhii încă mai propovăduiesc ,, cu capul descoperit”…”.
Erezia sau pan-erezia sau ecumenismul este legiferat, adică adoptat ; este acceptat sinodal și atunci noi să ne întrebăm dacă ierarhii încă o mai propovăduiesc,, cu capul descoperit” ?!!
Păi faptul că este legiferat denotă nu numai propovăduirea ereziei cu capul descoperit ,ci și faptul mult mai grav ,că ne-a fost impus tuturor!
Tuturor celor care sunt în comuniune cu ecumeniștii sau cu semnatarii documentelor cretane.
,, Trebuie căutate exemplele de reluare a pomenirii, tocmai pentru ca fiecare să își țină în minte scopul pentru care s-a procedat în acest fel, rostul întreruperii pomenirii, care nu este un scop în sine…”.
Întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezie.
Prin acest gest, cel care întrerupe pomenirea/comuniunea cu cel care propovăduiește erezia cu capul descoperit/oficial,se silește să izbăvească Biserica de schismă; de schismă pe care cel care propovăduiește erezia cu capul descoperit, o face în Biserică.
Cum o face? Prin erezia propovăduită!
Erezie care reprezintă o altă mărturisire de credință decât cea a Bisericii,motiv pentru care acela/aceia se despart de Hristos Domnul,de Adevăr,de comuniunea cu Sfinții ,cu Biserica (nu ca instituție ,ci ca Trup al lui Hristos ,ca mărturisire a dreptei credințe).
Scopul întreruperii pomenirii este rămânerea în Biserică, în Adevăr,în comuniune cu Hristos Domnul și cu Sfinții Săi. Nu poți fi în erezie și în Adevăr în același timp.
Și…,nu poți fi în comuniune cu cel care nu este în comuniune cu Adevărul ,cu Hristos Domnul. Cu cel care face schismă în Biserică adică. De aceea zice : ,,…se silește să izbăvească Biserica de schismă…”. Cum? Prin întreruperea comuniunii cu cel care s-a despărțit de Adevăr,de Hristos,prin erezia propovăduită/acceptată oficial.
Iar cel care propovăduiește erezia, este în erezie de la momentul acceptării ei,nu de la momentul judecării lui sinodale,care judecată/condamnare/anatemizare nu face altceva decât să confirme starea în care acela se află.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune clar :,, dacă ai pierdut deja învățătura sănătoasă,ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o țin? Doar te-ai despărțit de Biserică,ai propriile convingeri… Fie că înainte de anatemă sunt rostite numele tău și învățătura ta, fie că nu, pentru tine este totuna: ești deja sub anatemă (adică nu ești în comuniune cu Hristos Domnul,cu Sfinții Lui, pentru că te desparte erezia de ei. Nu poți fi și în erezie și în Adevăr n.m.) dacă gândești în chip potrivnic Bisericii…”.
Vă mulţumesc pentru răspuns. Cred că anume în următorul punct nu vedem lucrurile la fel, unde spuneţi: „Întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezie.„
Canonul 15 este despre izbăvirea Bisericii de schisme şi dezbinări; partea finală vorbeşte de îngrădirea de comuniunea cu un episcop, din cauză de erezie propovăduită cu capul descoperit, excepţie când „dezbinarea” este vrednică de cinstea cuvenită celor ortodocşi:
„Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
Este, prin urmare, o despărţire/îngrădire de comuniunea cu episcopul ce învaţă învăţături eretice, într-un anumit mod: cu capul descoperit.
Acest lucru îl face preotul, iar mirenii aleg să urmeze pe preotul care se desparte de comuniunea cu respectivul episcop.
Eu nu îndemn la reluarea pomenirii, lucru care ar fi interpretat ca o abdicare de la cele susţinute anterior şi, cu siguranţă, ar fi promovate de ierarhi ca fiind o lepădare de împotrivirea faţă de sinodul din Creta. Practic le-ar da apă la moară şi probabil ar deveni şi mai siluitori decât deja sunt.
Însă, de partea celaltă, nici nu ne putem comporta ca şi când starea de întrerupere a comuniunii este regula, nu putem să fim ca acasă în această situaţie de acum. Întreruperea pomenirii este o povară şi un sacrificiu cu caracter excepţional şi temporar, trebuie să ne fie tare „dor de casă„, de Biserică, inclusiv de acele „ziduri” privite astzi cu dispreţ de unii, dor de cei lăsaţi între ele. Ei, dorul acesta de cei rămaşi în comuniune cu episcopul care propovăduieşte erezia trebuie să se manifeste cumva, să se simtă că este viu, nu poate fi lăsat la nivel de principiu: „în principiu, dacă recunoaşteţi că aţi greşit, reluăm pomenirea!” Mi se pare foarte periculoasă distanţarea aceasta sufletească şi ar putea fi înţeleasă că nici n-am iubit prea mult nici înainte pe cei rămaşi în urmă, de vreme ce privim lucrurile aşa.
Acum, noi avem o seamă de episcopi, mitropoliţi, patriarhi, care se îndărătnicesc să spună că „nu s-a schimbat nimic„. Dintre ei, ÎPS Teodosie, de pildă, spune că el îi botează pe catolicii care vin la ortodoxie, lucru care, pentru mine, este o repudiere explicită a ecumenismului şi a teoriei ramurilor, o repudiere mult mai directă şi mult mai acoperitoare decât ambiguitatea documentelor de la creta. Între a repudia documentele de la Creta şi a spune că voi boteza pe toţi neortodocşii veniţi la ortodoxie, mult mai multă linişte îmi aduce mărturisirea a doua, pentru că trasează graniţa între Biserică şi cei din afara ei, lucru pe care ecumeniştii se străduie să-l facă irelevant prin teoriile şi iubirismul lor.
Dacă ÎPS Teofan ar spune că Biserica are graniţe clare, că cei neortodocşi sunt în afara Bisericii, dacă îi botează pe catolici şi pe restul şi, dacă aş fi cleric, eu unul aş avea mari îndoieli cu privire la întreruperea pomenirii, iar dacă aş fi întrerupt-o, m-aş gândi foarte, foarte serios să o reiau, fără a slăbi critica celor de la Creta. Eu unul, aş relua pomenirea fără să mai aştept repudierea celor de la Creta, dar asta îmi spune gândul acum.
Însă ÎPS Teofan este „frate” cu papa şi dansează hora în sinagoga evreilor, lucru pe care eu nu ştiu să-l fi întâlnit vreodată la vreun (ierarh) ortodox. Nu doar că a intrat şi a jucat hora, dar a şi participat la „ceremonia” lor de acolo, de-ţi îngheaţă sângele în vene numai cât te gândeşti!
Îi prigoneşte pe preoţii mărturisitori, cauţionează agresarea lor fizică, caută să-i bage în închisoare etc. PS Nechifor se arată a fi cam din acelaşi aluat, mie mi-a făcut recent un rău cum nu mi-a făcut nimeni niciodată, în cel mai gratuit mod, pentru că poate şi pentru că a vrut să-mi dovedească acest lucru. În fine, asta e altă discuţie.
Ceea ce e de reţinut este că, în raport de IPS Teofan, din punctul meu de vedere, nu se poate pune în discuţie problema reluării pomenirii. PS Nechifor a devenit episcop recent, nici nu a participat la Creta, nici nu a semnat hotărârea sinodală, nici nu propovăduieşte despre Creta cu capul descoperit.. Că are altele, că-i cântă-n strună IPS Teofan, că merge ca.. (iertaţi-mă!) făţarnicul în Schit Orăşani ca să bifeze politic o „victorie” pastorală, astea sunt alte probleme, dintre cele pentru care acelaşi canon ne spune că nu avem voie să ne îngrădim în comuniune, fiind scăderi omeneşti.
Dar asta nu ne scuteşte pe noi de datoria de a căuta, activ, orice moment/motiv/justificare, pentru a înceta starea excepţională în care ne aflăm şi pentru a relua pomenirea ierarhului locului. Mă tem foarte tare de momentul în care vom considera că ierarhii ne sunt într-atât de eretici că nici nu mai trebuie să ne punem problema pomenirii lor şi că aşteptăm să vină alţii. Cred că trebuie să ne doară întreruperea pomenirii, nu doar s-o considerăm că „e din vina lor!”.
Nu sunt de acord nici cu ideea că sinodul din Creta „a legiferat”, deşi asta susţine Patriarhul Bartolomeu, că e lege pentru toate Bisericile locale.
Aşa cum sinodul nu e pan-ortodox, lucru pe care totuşi îl recunosc din ce în ce mai mulţi, şi lucru care trebuie reţinut ca atare ca fiind prima crăpătură în oglinda „Marelui şi Sfântului”, la fel nu trebuie recunoscută nici aptitudinea sinodului de a legifera ceva pentru ortodocşi. Eu nu am niciun motiv să accept cadrajul patriarhulului, felul lui de a vedea lucrurile. Este şi asta o împotrivire faţă de sinodul din Creta, în linie cu nepomenirea.
Dacă noi acceptăm că „a legiferat” doar că să avem un temei în plus pentru nepomenire, îi întărim statutul acestui sinod tâlhăresc, care trebuie scuipat şi repudiat, şi implicit şi explicit, ca o mare ruşine ce este. Este o parodie de sinod, scopul nostru este ca el să fie tratat ca atare, inclusiv să încurajăm căderea lui în desuetudine, nu să-l ridicăm pe soclu ca şi cum ar fi „legiferat” ceva. Ce-ar putea legifera ceva străin de ortodoxie pentru ortodocşi?
Asta este ceea ce cred şi scriu cu bună-credinţă! Din nou, subliniez şi insist că nu caut să insinuez că nu mai trebuie păstrată întreruperea pomenirii ci avertizez în privinţa unei încremeniri în ideea de întrerupere a pomenirii până când ierarhii vor repudia de la sine sinodul din Creta. Nu văd cum s-ar întâmpla asta şi mi se pare că abandonăm Biserica în mâinile ereticilor, bucuroşi că avem temeiuri pentru întreruperea pomenirii. Pe mine nu mă interesează să am dreptate în această privinţă, cât vreau să-i aud pe ierarhi că spun clar că ereticii şi, mai precis, catolicii şi restul confesiunilor, sunt în afara Bisericii! Să înveţe clar că Biserica are graniţe, că a avut dintotdeauna, că unii au ales să iasă în afara ei şi că Biserica îi aşteaptă oricând înapoi, după cum se cuvine.
Nu am nimic împotriva dialogului ecumenic, să vorbească cu cine simt că e nevoie, însă nu de pe poziţia că toţi suntem un fel de Biserică. Nu am nimic împotrivă să fie sinod nou care să stabilească altă rânduială de întoarcere la credinţă pentru catolici, câtă vreme aceia se leapădă de ereziile cunoscute, etc. Dar lucrările acestui nou sinod să fie ortodoxe, să îngăduie împotrivirea, nu să cultive verticala puterii Putin style! Asta este ceea ce cred. Iertaţi-mă!
Mă iertați!
Într-adevăr, în acest punct nu înțelegem lucrurile la fel…
,, Cred că anume în următorul punct nu vedem lucrurile la fel, unde spuneți:,, întreruperea pomenirii se face pentru îngrădirea de erezie”.(…)
Este , prin urmare,o despărțire (îngrădire) de comuniunea cu episcopul ce învață învățături eretice, într-un anumit mod:cu capul descoperit.”
Luptă noastră nu este cu o persoană sau…cu păcătosul ,ci cu păcatul…
Așa și aici, lupta noastră nu este cu episcopul sau cu episcopii,ci cu erezia acceptată de dânșii,sinodal, adică în numele Bisericii, adică în numele tuturor membrilor Bisericii.
Întreruperea pomenirii/comuniunii cu episcopul nu se face pentru persoana lui,ci datorită mărturisirii lui de credință neortodoxă, adică eretică.
Întrerup comuniunea cu el, pentru a nu mărturisi aceeași credință cu el,căci comuniunea este condiționată de mărturisirea aceleiași credințe.
Nu cu persoana episcopului am eu treabă,ci cu credința mărturisită de acela și al cărei credințe el se face exponent.
Schismă în Biserică se produce în momentul în care acesta propovăduiește/acceptă erezia cu capul descoperit/oficial. Acela e momentul în care dânsul se desparte de Adevăr. Se rupe de Adevăr. Face schismă.Unit cu Hristos Domnul,în comuniune cu El și cu Sfinții Lui, este acela care rămâne în Adevăr,nu în erezie.
Canonul 15 l-ll Constantinopol spune despre cei care întrerup comuniunea în acest context:,,… și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii,ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.
Și Părintele Theodor Zisis spune la fel :,, zidul (întreruperii pomenirii/comuniunii n.m.) se ridică pentru a ne separa de erezie și de pseudoepiscopi (adică de cei care propagă/răspândesc erezia n.m.)”.
Deci motivul este erezia,nu persoană episcopului.
,,Mă tem de momentul în care vom considera că ierarhii ne sunt într-atât de eretici că nici nu mai trebuie să ne punem problema pomenirii lor și să așteptăm să vină alții. Cred că trebuie să ne doară întreruperea pomenirii, nu doar s-o considerăm că ,,e din vina lor”…”
Eu nu consider nimic,pt. că eu nu sunt instanță,Sinod…,nu mă pot substitui unei instanțe… . . Nu judec pe nimeni.Aceste lucruri sunt de competența Bisericii,care dispune de mijloacele necesare de a reglementa aceste aspecte. Dar asta nu înseamnă că noi nu trebuie să facem nimic ci,din contra, trebuie să facem ceea ce ține de noi. Partea noastră…
A întrerupe pomenirea/ comuniunea cu ecumeniștii, acuma când aceștia și-au impus sinodal erezia în Biserică,nu este altceva decât a te opune,a nu primi cele acceptate de ei sinodal, adică în numele tuturor. Păstrarea comuniunii cu ei nu face altceva decât a te face părtaș la mărturisirea lor. Tăcerea în acest caz înseamnă consimțământ. Iar simpla împotrivire verbală nu ajută la nimic, căci lucrurile sunt deja tranșate/adoptate. Adică fie că ești de acord fie că nu, prin comuniunea păstrată cu ei îți dai consimțământul sau te faci părtaș/participi la cele săvârșite/acceptate de ei,de ecumeniști.
Căci: ,, Comuniunea dă mărturie despre unire,o concretizează și o manifestă în cel mai înalt grad”, învață Biserica.
Mai spuneți :,, nu sunt de acord cu ideea că sinodul din Creta ,,a legiferat”, deși asta susține Patriarhul Bartolomeu,că e lege pentru toate Bisericile Locale”.
Nu sunteți dvs. de acord, dar asta este realitatea: sinodul din Creta a legiferat,iar apoi, toate Bisericile Locale participante au acceptat pe plan local cele legiferate acolo.
Asta-i realitatea
……………………….
Eu așa înțeleg. Mă iertați!
Doamne ajută!
„Păstrarea comuniunii cu ei nu face altceva decât a te face părtaș la mărturisirea lor. Tăcerea în acest caz înseamnă consimțământ.„
Păi, cu scuzele de rigoare, nu mă face părtaş la nimic! Mărturisirea mea e limpede, şi aici, şi oricând am ocazia, de cred că le e lehamite celor din preajma mea de subiectul acesta. Cert e că nu e dubiu în privinţa asta! Eu nu particip la slujbele preoţilor care fac apologia sinodului ori care scapă câte un „fraţii catolici” la predică sau mai ştiu eu ce.
Însă! Tăcerea nu înseamnă consimţământ! Poate însemna consimţământ, dar atunci nu am decât să întreb despre asta:
Vă recomand să încercaţi să întrebaţi asta în jur şi s-ar putea să aveţi surprize plăcute. Există la nivelul preoţilor obişnuiţi un discurs ecumenist superficial, ca o pojghiţă, ca o peliculă care relativizează debilitant foarte tare totul, care te doboară cu „ascultarea”/”răzvrătirea”, cu „să ne vedem noi de propriile păcate” şi cu „să ne rugăm/postim mai mult”, cu „ierarhii sunt şi ei oameni”, cu „presiuni politice” şi cu „Biserica se vindecă singură”, dar astea sunt mai mult o defensivă şi, dacă acceptă să răspundă, după câteva întrebări, singuri ajung din nou la matca (formală a) ortodoxiei.
De asta spuneam că este atât de valoroasă mărturisirea antiecumenistă a părinţilor contemporani. Sunt unele voci preoţeşti vedetă care tot „croşetează”, dar dacă întrebi orice preot de rând ce a vrut părintele Arsenie Papacioc să spună cu „mai bine ortodox decât ecumenist vândut” ei ştiu precis la ce s-a referit şi nu mai croşetează nimeni pe lângă.
Că nu e suficientă această atitudine când documentele cretane sunt validate sinodal şi că nu aşa trebuie mărturisită ortodoxia e altceva, altă discuţie, dar este şi o dovadă clară că victoriile ereticilor sunt foarte nesigure.
A, că cei mai mulţi preoţi/credincioşi înţeleg complet anapoda nepomenirea, că îmi spun că sunt schismatic deşi tocmai ce am participat la slujba lor, or că-s rătăcit, or mai ştiu eu ce frazeologie luată de-a gata de undeva, asta este o problemă separată. Că sunt foarte mulţi preoţi care-şi trăiesc credinţa în propria parohie, limitându-şi grija la curtea bisericii, că nu se simt răspunzători pentru credinţa care este propovăduită, toate acestea nu ţin de erezie şi nu pot fi prezumate ca fiind „consimţământ” pentru că pur şi simplu nu este aşa!
Poate că vrem noi să-l prezumăm că ar fi, ca să ne facem viaţa mai uşoară, să ne îndreptăţim „distanţarea”, „îngrădirea”. Dar nu cred că e corect aşa, să prezumăm răul, erezia. Dacă mărturisim acelaşi crez, te prezum ortodox până îmi spui că şi catolicii sunt în Biserică, îmi spui că Biserica este una în sensul că-i cuprinde şi pe alţii şamd. Să nu fie! Si chiar de-ar fi aceştia majoritate, tot nu e bine să le cedăm noi terenul din oficiu.
Dar învăţătura cretanilor mai are muuult până să pătrundă la firul ierbii şi noi nu ar trebui să le facem promotorilor viaţa mai uşoară abandonând din proprie iniţiativă casa noastră, nici măcar după ce suntem alungaţi de acolo. Nici măcar când e o abatere de la credinţă, o concesie ecumenistă trecătoare nu cred că trebuie sancţionată în maniera aceasta pe care o lăsaţi a se înţelege. Trebuie combătut cu cei ce propovăduiesc ecumenismul cu metodă, cu încăpăţânare, care facilitează curentul ecumenist, teoriile ramurilor şi restul. Dar şi aici, cerd că trebuie multă răbdare.
Cât despre realitatea legiferării, nu sunt de acord cu dvs. Realitatea este că ceea ce s-a „legiferat” la Creta este apărat cu jenă şi cu jumătate de gură de o fracţiune minusculă dintre ierarhi, puţini clerici şi unii credincioşi, cei mai mulţi dintre ei păstrând tăcerea din varii motive (politice), dar nu pentru erezie mărturisită deschis. Realitatea este că ecumenismul trăieşte dintr-o ofensivă simbolică la vârf, prin tot felul de transgresiuni şi agresiuni cu efect de multiplicare mediatică, dar care sunt fără consistenţă reală, ci este vorba mai mult o formă de complicitate neputincioasă. Asta nu înseamnă că situaţia nu este foarte gravă, dimpotrivă.
Pe de altă parte, împotriva nepomenitorilor sunt foarte vehemenţi şi intransigenţi, sunt chiar abuzivi, tocmai pentru că noi suntem partea slabă şi în privinţa noastră se manifestă acest gen de neputinţă omenească. Mereu a fost aşa în istorie şi nu ar trebui să confundăm duritatea/abuzul cu care îi prigonesc pe nepomenitori cu tăria convingerilor ecumeniste.
Stiu că e greu de primit ideea aceasta, dar situaţia nu diferă de cea a paznicului de supermarket pus să verifice temperatura/masca. În privinţa asta, se simte şi el îndreptăţit să exercite o putere asupra cuiva şi o face cum poate, asupra celui mai slab. La fel poliţiştii care amendează băbuţele cu zarzavatul pe trotuar, paraclisierul care alungă cerşetorii, funcţionarul care constată şamd. Cred că este o mare greşeală să confundăm abuzul şi prigoana ierarhilor faţă de cei care se împotrivesc sinodului din Creta cu întărirea lor în convingeri ecumeniste.
Prin urmare, în ţara în care legile nu se aplică de Guvern şi instituţii, deşi sunt în vigoare şi cu toate formele aduse la îndeplinire, este ciudat să considerăm că se aplică tocmai dispoziţia care ne este străină. Termenii de „lege căzută în desuetudine” şi „lege inaplicabilă/neaplicată”, „lege moartă” sunt cunoscuţi în practica juridică. Situaţia este gravă şi fără să avem noi nevoie să ne prefacem că realitatea ar presupune o legiferare. E o legiferare mincinoasă, aşa cum e tot sinodul din Creta.
Ecumeniştii sunt datori să mă convingă că „s-a legiferat” nuş ce nume/denumire pentru eretici, pentru că eu unul ştiu că „acolo nu s-a schimbat nimic” iar dacă nu s-a schimbat, înseamnă că ce găsesc la Sfinţii Părinţi este… neschimbat. Iar eu lecturile de acolo mi le fac, nu din publicaţiile sugerate de cei care-mi vorbesc de „legiferare”. Asta cu legiferarea din tabăra noastră vine, nu de la ecumenişti, şi ştiu acest lucru pentru că m-a agasat din momentul când a fost emisă. S-a simţit nevoia de termeni tari ca să explice gravitatea celor semnate acolo şi am rămaşi captivi în propriul cadraj. Gravitatea decurge din minciună şi din abaterile dogmatice, nu din faptul că o parodie de sinod ar fi „legiferat” ceva anume.
Faptul că învăţătura eretică (ecumenistă) a fost însuşită în documente semnate la ceva ce se pretinde „mare şi sfânt sinod panortodox” este totuşi un lucru ce s-a mai întâmplat în istorie şi noi nu ne prefacem că la precedentele sinoade tâlhăreşti s-ar fi legiferat ceva, indiferent de vocabularul pe care l-au folosit semnatarii.
În continuare mi se pare că le facem ecumeniştilor viaţa prea uşoară în numele unui purism şi corectitudini procedurale maximale vizând temeiurile pentru întreruperea comuniunii/pomenirii. Unde credeţi că greşesc?
Dacă pt. dvs. păstrarea comuniunii cu ecumeniștii care au legiferat ecumenismul , l-au acceptat sinodal nu reprezintă nimic,nu vă face părtaș la nimic,nu văd sensul pt. care purtăm acest dialog… Mă iertați! Nu o spun cu răutate… Ajungem de unde am plecat…E mai vechea idee ,vehiculată de unele persoane,cum că nu toți cei aflați în comuniune cu ecumeniștii sunt părtași la erezie.
Adică, ecumenismul este legiferat acuma în Biserică/este adoptat sinodal,iar cei aflați în comuniune cu ecumeniștii sau unii din ei, neîngrădiți de erezie,nu sunt părtași la ea…
Prin ce metodă nu sunt părtași la ea,nu participă la ea, dacă nu sunt îngrădiți de ea sau dacă sunt în comuniune cu ecumeniștii? Bine știind că, comuniunea este condiționată de mărturisirea aceleiași credințe sau adevăratei credințe?
Sau…se poate și cu Hristos,cu Adevărul și cu minciuna,erezia,hula?
Păi atunci…, ce să ne mai stresăm?
Nu știu dacă se poate justifica petrecerea unora în erezie sau părtășia lor la erezie sau neîngrădirea lor de erezie,cu unele cazuri de folosire a iconomiei, din istoria Bisericii.
Dar aș evita acest subiect,pt. că dacă în lucruri mai simple sau mai evidente există atâtea divergențe,când vine vorba de iconomie lucrurile devin și mai ,,complicate”…
Pe de altă parte, dacă Sfinți precum Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Paisie și alții, nu i-au convins prin scrierile și cuvintele lor de gravitatea pan-ereziei ecumeniste ,pe cei care în 2016 au legiferat-o și pe cei care îi susțin (prin comuniunea păstrată cu ei), dacă după atâtea scrieri și frământări pe acest subiect nu s-au lămurit,mă îndoiesc că o să se lase lămuriți de dvs. sau de alte persoane.
Dacă nici anatema dată de un Sinod -ROCOR- nu-i mișcă,nu-i sensibilizează,ce puteți face dvs. prin dialogurile pe care intenționați să le purtați cu dânșii?
Bineînțeles că nu neg necesitatea purtării dialogului, căci am cădea în altă extremă,dar nu de pe poziția sugerată de dvs….
,,Asta cu legiferarea” nu vine din tabăra noastră.
În primul rând este o realitate confirmată de documentele din Creta.În al doilea rând, chiar Patriarhul Bartolomeu a afirmat la Chambessy, cu satisfacție,în 2017,că ,,la Creta, ecumenismul a fost legiferat”.
,, Tăcerea înseamnă consimțământ”
Părintele Theodoros Zisis spune:
,, Prin pasivitatea, prin lipsa de curaj, prin pretinsa grijă pastorală și prin teama noastră le-am dat deci posibilitatea Patriarhului și Întâistătătorilor și episcopilor celor de un cuget cu el, să convoace,, Sinodul” și să consolideze poziția ecumenismului cu pecete sinodală și semnături sinodale.Aceasta înrăutățește lucrurile, le înrăutățește foarte mult, fiindcă acum ecumenismul este propovăduit ,, cu capul descoperit”, nu numai de cinci-zece sau douăzeci de patriarhi și episcopi, ci de toți cei care au luat parte la,, Sinod” și au validat prin semnăturile lor hotărârile, precum și de cei care îi acceptă hotărârile și le fac cunoscute păstoriților lor și până și de cei care tac și nici nu le condamnă, nici nu le acceptă, dar ,, fac pe proștii”, după expresia populară. Atitudinea indicată față de ,, Sinod” din partea episcopilor este un ,,da” clar sau un ,, nu” clar,dar nu tăcerea, fiindcă, în afara faptului că tăcerea înseamnă consimțământ ( ,,iar tăcerea este parte a învoirii”- Sfântul Teodor Studitul) și potrivit Sfântului Grigorie Palama reprezintă al treilea fel de ateism, cartea Apocalipsei ne spune că în problemele de credință se justifică să fie cineva fie rece, fie cald; până și pe cei reci îi suportă Dumnezeu, îi suportă ,, stomacul” Lui; pe cei căldicei, pe cei adaptați, pe diplomați, pe ,, da și nu” nu-i suportă, îi respinge, îi vomită :,, Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte.O,de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura Mea”.
Si cu toate acestea, acolo unde am găsit tăcere, în unele puţine cazuri, nu am găsit ecumenism! Repet: tăcere, dar nu ecumenism! Si este suficient şi un singur exemplu ca să nu mai stea în picioare generalizarea pe care o faceţi: „tăcerea este consimţământ!”.
Prin urmare, cum procedăm cu cei care tac dar nu sunt ecumenişti? Îi punem în patul lui Procust doar ca să ne iasă nouă calculele clare, ortodocşi vs ecumenişti, fără rest? ne prefacem că nu există? Ne prefacem stăpânii conştiinţelor lor şi le impunem noi o linie de conduită?
De aceea revin şi insist că nu avem voie să prezumăm despre nimeni că este eretic/părtaş la erezie. Luaţi seama vă rog că între dvs şi mine, eu unul sunt vocal „pe persoană fizică”, la vederea prietenilor şi neprietenilor.. cu oarece costuri. Deci aş fi mai interesat decât dvs să primesc această idee şi să o îndreptăţesc. Doar că din ce am verificat în practică, ea nu se susţine. Si mi se pare foarte nesigur terenul acesta în care sunt nevoit eu să speculez cu privire la credinţa altuia sau mai grav, să consider că ceea ce era suficient până acum (simbolul de credinţă) nu mai e suficient acum.
Revenind la legiferare, v-am spus că m-a agasat acest termen de la bun început şi la un moment dat îl acceptam strict cu privire la hotărârea sinodului nostru de receptare a documentelor cretane. Este o legiferare în sensul că hotărârea sinodală îi angajează pe ierarhi în mod direct şi, prin ascultare, pe noi cei credincioşi. Anume acest lucru cred că trebuie subliniat când vorbim de legiferare, faptul că Sfântul Sinod a emis o astfel de hotărâre de acceptare a unor documente despre care alte Biserici Locale au spus indirect că sunt eretice. Am considerat util de păstrat acest termen de legiferare pentru că legile se abrogă mai des(?) decât se execută.
Strict ca strategie mie mi s-a părut util acest termen ca să sugerez că ceea ce Sinodul din noiembrie 2016 a legiferat formal, poate fi completat, amendat, recodificat etc, cam cum vedem că se întâmplă în legislaţie. Pur şi simplu mi s-a părut o ocazie să re-revendic (reclaim) termenul în sensul util, pentru mine ca jurist, dar a trecut trenul. Iertaţi-mi naivitatea! 🙂
Însă, sensul de legiferare pe care îl întâlnesc eu în tabăra noastră este cu muult mai cuprinzător şi, de fapt, nici nu ia în calcul ideea de abrogare, de amendare, de completare, formularea de norme de aplicare etc, toate intim legate de legiferare. Legiferarea despre care vorbiţi dvs are sens de „lepădare de Hristos” ceea ce e evidentă exagerare, câtă vreme avem de fapt de-a face cu adoptarea unor documente străine de învăţătura de credinţă ortodoxă, pe care ierarhii se îndărătnicesc să le citeasă caşicum ortodoxe. Lucru care a mai existat în trecutul Bisericii.
Din nou, recunosc că situaţia este foarte gravă şi că nu e puţin lucru că ereticii se manifestă cu capul descoperit la nivel panortodox. Nu nădăjduiesc că o să convertesc eu personal pe cineva, departe gândul. Dar simt sigur că deşi întreruperea pomenirii este necesară şi utilă, ea nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă liberă chiar şi de bunele noastre intenţii.
Aşadar: cum procedăm cu acea persoană care tace, dar nu este ecumenistă?
Am să vă răspund,deși am mai răspuns la această întrebare sau am mai atins acest subiect și am crezut că m-am făcut înțeles.
Răspunsul meu pt. fi poate greu digerat de unii,dar eu așa percep lucrurile.
Am spus: eu nu judec pe nimeni. Eu nu sunt instanță. Eu nu mă substitui unui for care poate clarifica și judeca aceste lucruri. Eu nu mă fac judecătorul cuiva. Nu judec conștiința cuiva….
Pt. mine a fi în erezie, în cazul de față sau în stadiul de față sau în această etapă când problema ecumenismului și a ecumeniștilor nu a fost tranșată de către un Sinod Ortodox la nivel Panortodox,deci a fi în erezie sau a fi în comuniune cu ecumeniștii,nu este sinonim cu a fi eretic. Dumnezeu știe pe fiecare. Luptă nu este cu persoanele, repet,ci cu lepra ecumenismului…
A fi în comuniune cu ecumeniștii reprezintă mijlocul folosit de aceștia pt. a te face părtaș la mărturisirea lor de credință, lucru realizat prin comuniunea păstrată cu ei,în măsura în care credința lor este afișată oficial, instituționalizată prin documente oficiale…
Nu fac pe nimeni eretic. Vorbesc doar de pericolul ereziei,care fie că este tranșat sinodal,fie că este într-o etapă ante sinodală,constituie totuși, fără putință de tăgadă o problemă soteriologică. Este vorba de erezie adoptată în Biserică!!!
În acest sens,pt. a nu mă întinde prea mult ,aș face apel la exemplu scrisorii Părinților georgieni,care a determinat ieșirea Bisericii lor din erezie,din CMB. Vă rog să o recitiți și să o contextualizați pt. anul 2021, adică pt. situația de acuma.
Nu noi putem judeca pe cineva,ci Domnul.
Dar a înfiera păcatul și a vorbi despre pericolele ereziei pt. fiecare dintre noi consider că nu este deloc o exagerare…
Părtășia la erezie există pt. fiecare dintre noi care nu este îngrădit de erezia instituționalizată.
Nu este identică cu părtășia cu niște eretici condamnați deja de Biserică (mă refer la consecințele canonice sau ,,juridice”), ci prin faptul că te pune în legătură nemijlocită cu erezia,printr-un act samavolnic săvârșit la Creta. Iar a fi în erezie sau părtaș la erezie nu este un lucru mărunt…
Tocmai asta se căznesc de zor să demonstreze ecumeniștii…,ei vor să minimalizeze importanța părtășiei la erezie/ecumenism…
Erezia te desparte de Adevăr , de Dumnezeu… Acesta ar fi mesajul…,semnalul de alarmă…
Dar judecată este în mâna lui Dumnezeu. Doar El știe ce și cum…,pt. fiecare…
O să mă gândesc la ce aţi scris şi o să vă răspund, dar cu oarecare întâziere, zilele următoare. Vă mulţumesc pentru disponibilitate! Doamne, ajută!
De acord în bună măsură și cu opinia dvs., dar și a d-lui Vlad.
Totuși , față de propoziția dvs „Este vorba de erezie adoptată în Biserică!!!” cu care eu sunt de acord prin prisma documentelor oficiale ale pseudo-sinodului cretan, mi se pare că se cuvine a merge mai departe cu observația pe care ne-o aruncă în față mulți preoți care nu sunt ecumeniști (luați-o măcar ca premisă pt întregul raționament):
„Da, o fi fost adoptată la Creta erezia ecumenismului (deși și cu asta mulți sunt reticenți), dar e ceva doar la nivel înalt, mai mult ca politichie, și nu este aplicată (erezia) în teritoriu, la propriu adică, în Biserică. Ce s-a schimbat de la Creta încoace în parohia mea? La ce acțiuni ecumeniste m-au silit mai-marii mei epsicopii? Ei înșiși, ierarhii sau oricum o parte din ei, nu cred în ecumenism(1). Și veniți voi acum, nepomenitorii, ca să facem ce? Să nu mai pomenim pe episcop? Încă nu am suficient temei. Când vor veni peste mine cu acțiuni ecumensite, voi pleca sau voi lua măsuri de opunere.”
Cum le răspundeți?
Mulțumesc!
(1) https://www.marturisireaortodoxa.ro/mitropolitul-olteniei-recunoaste-public-ca-la-creta-ierarhii-au-gresit-dar-continua-sa-ne-condamne-pe-noi-ca-schismatici/
M-am gândit și eu că ereziile s-au impus în general cu forța. Dar nu a fost asta mereu. Spre exemplu, Arhim. Eutihie nu era vocal cu monofizitismul său, dar a fost luat în discuție în Sinodul local din Constantinopol și caterisit, apoi subiectul a explodat până în Alexandria, la Patriarhul Dioscor. Dacă nu ar fi fost condamnat, cred că s-ar fi menținut o pace mincinoasă, ca în zilele noastre cu ecumenismul. Alt exemplu este al Sf. Maxim cu monotelismul. Acea erezie nu era impusă cu forța. S-a ajuns la un echilibru prin care erau interzise discuțiile teologice și susținerea unei voințe sau a două. Totuși Sfântul a considerat această atitudine inacceptabilă. Și el era doar exponentul mai multora, nu era absolut singur.
În situația de astăzi lipsește în primul rând delimitarea de ecumenismul semnat în Creta; cei mai mulți preoți sunt indiferenți sau pro-ecumeniști. În al doilea rând, atitudimea poporului, în primul rând a clericilor este una de validare sau nu a unei decizii sinodale. Nu e ca și cum nu au nici o răspundere; înghit sau nu gălușca.
Pt mine, este evident că întreruperea pomenirii este indicată în această situație de amorțire. Cum pot să rămân impasibil când se dărâmă șandramaua sub dictonul „Hristos are grijă de Biserică și nu va cădea”. Păi, a stat în picioare datorită luptelor de mărturisire ale Sfinților. Dar acum, cu delăsarea asta, la ce bun ne putem aștepta? Și ce răspuns vom da lui Hristos pt rușinarea de Evanghelia Lui?
Eu cred că există o frică trădătoare. Am urmărit aseară o ușoară schimbare de poziție a pr. Dan Bădulescu. Nu mai susține că totul a fost bine în Creta, dar crede că nu avem cum să reacționăm, că nu știm cum e întreruperea pomenirii… Eu le simt ca pretexte, dezvinovățiri.
Da, pretexte, dezvinovățiri și chiar frică trădătoare.
Brusc, pe câte unii îi apucă smerenia (“Cine sunt eu ca să…?”).
Adevărul este că erezia ecumenismului a beneficiat de o construcție îndelungată, complexă, subtilă și deci perfidă (un amestec urât mirositor de “da” și “nu”, de formulări ortodoxe cu altele eterodoxe sau de-a dreptul eretice, de lumină și întuneric etc), astfel încât mulți preoți de parohie sau mănăstire se simt prea mici pt a se opune fățiș ecumenismului. Probabil că nu o pot face nici în scris, darămite să înfrunte verbal protopopul și episcopul.
,,…observația pe care ne-o aruncă în față mulți preoți care nu sunt ecumeniști…:
ce s-a schimbat de la Creta încoace în parohia mea? La ce acțiuni ecumeniste m-au silit mai marii mei episcopii?…”.
Sofisme…
Preacucernici,oficial,instituțional, parohia dvs. este una ecumenistă! Uitați-vă în documentele sinodale adoptate oficial. Asta bineînțeles, în cazul în care nu v-ați îngrădit /delimitat de ele. Iar îngrădirea de ele se face conform Canonului 15 l-ll Constantinopol, în cazul în care acestea sunt oficiale.
,,Ce s-a schimbat…?”
Ce s-a schimbat în Biserică pe vremea lui Arie?, spre exemplu sau a lui Nestorie sau…?
S-au schimbat slujbele? S-a schimbat Crezul? S-a schimbat ceva în parohie?
Pe vremea lui Arie se schimbase o literă într-un cuvânt, spre exemplu și…,era foc!!!
Nu ai voie să schimbi nimic din ,,glasurile și expresiile Sfinților Părinți”…
La Creta, după lupte grozave,pt. impunerea expresiei ,,accept”, adică mă învoiesc,sunt de acord, sinodalii au decretat: ,, Biserica Ortodoxă acceptă…”.
Ce?
Faptul că există și alte biserici!
Păi fraților,ce este Biserica?
Cum să existe alte biserici?
Biserica este Una și Unica!
Această afirmație, dacă rămâne în picioare, anulează articolul din Crez referitor la Biserică!, spune Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita.
Iarăși,vorbirea despre unitatea creștinilor…!?!
Care creștini? Adică, există creștini în afara Bisericii?!!
Atunci ereticii care sunt? Unde sunt?
În documentele cretane totul este nivelat,amestecat, oricine poate înțelege orice… Asta este Evanghelia?,care spune :,, ceea ce este da,da, și ceea ce este nu,nu,iar ce este mai mult,de la cel rău este”.
Creștinii sunt membrii Bisericii,iar cei despărțiți de ea sunt eretici! O spun cu durere…,dar o spun pt. că așa spun Sfinții Părinți.
Să mai detaliem și fraze întregi din documentele cretane? Nu cred că are rost…,le cunoaștem cu toții…
S-a întâmplat ceva în Biserică?, întreabă unii.
Păi toate acestea și mai grozave ca acestea, Sinoadele Bisericilor participante la Creta le-au acceptat/adoptat sinodal!
Păi , să nu se supere cei care pun astfel de întrebări,dar eu sunt membru al Bisericii,mădular al ei și pt. că nu pot accepta aceste erezii și în general ecumenismul,nu am altă posibilitate de a mă delimita de aceste hotărâri decât prin îngrădirea de ele. De ce? Pt. că ele au fost adoptate fără acceptul meu.Și în contul meu. Nimeni nu a luat în considerare opoziția noastră! Iar aceste lucruri fiind legiferate, sunt valabile pentru toți membrii Bisericii aflați în comuniune cu ecumeniștii din Biserică.
Degeaba spui că nu ești de acord,dar comuniunea cu ei, anulează în fapt dezacordul tău,căci orișicum lucrurile sunt tranșate,iar dezacordul tău nu mai poate schimba nimic. Singurul lucru de care ecumeniștii se mai sperie acuma este delimitarea de ei,izolarea lor, întreruperea comuniunii cu ei…
Altfel, în această situație când au totul în mână,nu se va putea schimba nimic. Dacă vociferezi,te vor marginaliza,denigra,izola și toți cei aflați în unitate/comuniune cu ei, manipulați fiind de ei,te vor privi în cel mai bun caz că pe un ciudat, dacă nu schismatic,eretic,răzvrătit,agent,tulburător,rătăcit,smintit ș.a.m.d.
Și…
Și erezia de pe vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul fusese acceptată tot la nivel înalt, în acte oficiale și tocmai acest aspect îl determinase pe Sfântul Maxim să ia atitudine…
Mă iertați!
Doamne ajută!
Eu, ca mirean, sunt de acord cu aceste explicații.
Doamne ajută să ia aminte că nu-i de joacă cu erezia ecumenismului (“nu mă interesează Creta” – răspuns ce mi s-a aruncat recent în față) cât mai mulți preoți și ierarhi!
O mărturie trecută prea ușor cu vederea de către cei cărora nu le pasă de ecumenism, de documentele semnate la Creta:
”Mărturia p. Efem Katunakiotul către Profesorul Tselenghidis
În continuare voi spune ceva ce trebuie să se facă cu o depoziție personală. Aveam o legătură de câteva decenii cu p. Efrem Katunakotul, al cărui caracter și cuget sunt cunoscute. Este cunoscut, de asemenea, că a avut și el «televizor duhovnicesc». Cât mă privește pe mine, de multe ori am mers cu dispoziția să pun câteva întrebări foarte concrete într-o serie importantă și folosindu-mă de vocabularul meu. Și, când am mers aproape de el, fără să-i pun întrebarea, mi-a răspuns prin această succesiune de întrebări pe care o aveam și cu limbajul meu. O spun ca experiență personală. Nu constituie ceva nemaivăzut. Aceasta s-a întâmplat și cu mulți alții.
Deci odată, fiind tânăr profesor la Teologie, vorbim de acum treizeci de ani în urmă, i-am zis următoarele. Deoarece și la Facultatea de Teologie, îndeosebi din Tesalonic, climatul ecumenist înflorea, aveam câteva probleme acute deoarece vedeam că este reprezentat de profesori respectabili, printre alții. Firește, atât conștiința, cât și cunoștințele mele reacționau, totuși voiam, dincolo de poziția mea științifică, să am și un răspuns harismatic, lucru pe care l-am făcut și cu multe alte subiecte.
Deci l-am întrebat concret nu cumva îmi va spune ce lucru este Ecumenismul. Mi-a răspuns fără ocoliș și fără vreo dificultate: «Această întrebare, fiul meu, mi-a pus-o și cineva mai înainte de tine. Eu mă aflu aici ceva peste patruzeci de ani pe stânci. Am uitat și greaca mea» – trebuie notat că terminase învățământul mediu – «dar nu m-am ocupat cu acest subiect. De aceea, deoarece trebuia să răspund, de vreme ce am primit întrebare și nu aveam cunoștințe pe subiect, am mers la chilia mea și m-am rugat și am întrebat pe Hristos să mă înștiințeze ce este ecumenismul. Am primit răspusul Lui, care este că Ecumenismul are duhuri rele și este stăpânit de duhuri necurate». Și l-am întrebat cum s-a încredințat precis de aceasta. Mi-a răspuns că «după rugăciune s-a umplut chilia de duhoare insuportabilă, care mi-a adus o asfixiere în suflet, nu puteam să respir duhovnicește». L-am întrebat dacă acesta a fost un lucru extraordinar sau așa i-a răspuns Hristos la alte cazuri similare și m-a încredințat că «în toate cazurile care sunt amestecate cu magie, cu duhuri necurate, aceasta este starea în care mă introduce. Unele dăți există și un răspuns verbal, dar în cazul concret, acesta a fost răspunsul și am deplină încredințare că Ecumenismul nu are pe Duhul Sfânt, ci duh necurat».
Ceea ce spun în clipa aceasta putea să o spună oricine, eventual, că are caracteristica impresiilor. Vă informez că m-am bucurat foarte mult deoarece ceea ce mi-a spus mie personal am văzut scris și înregistrat și de sinodia lui, care a publicat o carte de onoare despre persoana lui, duhovnicia și cuvintele lui. Deci este încredințat și de acolo, dar eu m-am intersectat și cu alți teologi demni de crezare, care s-a întâmplat să audă personal. Nu am spus asta public până acum, dar lucrurile m-au adus de așa fel că sunt nevoit să o spun. Desigur, aceasta a jucat un rol decisiv în poziția mea împotriva ecumenismului. Eu, desigur, ca profesor, ca cercetător, sunt dator în orice caz să analizez subiectul după criterii științifice și să dovedesc opinia mea științific și fac asta și la cursurile mele, pas cu pas. Totuși consider că situația aceasta este importantă pentru că a fost printr-o mod duhovnicesc de la un om care nu cunoaște nimic despre această problemă, nu citise, nu auzise, ci a înfățișat imediat experiența lui duhovnicească. Cred că lucrurile însele vorbesc aici de la sine.”
Sursa: https://theodosie.ro/2019/05/28/ecumenismul-miscare-mondialista-inspirata-de-duhuri-necurate/
Minunat exemplu! Mulțumim.
Undeva,la o notă din cartea ,, Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți”, tradusă de Părintele Marcel Hancheș, am găsit această idee și anume că părtășia/legătură cu erezia te pune în legătură/părtășie cu duhurile drăcești.
De aceea , putem spune în cazul de față că,nu se poate și cu Dumnezeu și cu mamona,și cu Hristos și cu veliar,și în Adevăr și în erezie.
Sau…și Crezul ortodox și mărturisirea ecumenistă…
Trista „aniversare”! In acest rastimp cei in cauza nu au facut decit sa isi gaseasca motivari care de care de care mai absurde/ lipsite de sens…niciuna logice sau pline de demnitate!
Articolul Sf. Parinte e limpede, clar asa ca lumina zilei asa cum de regula e ADEVARUL care iese la lumina precum undelemnul la nivelul apei, cei in cauza chiar daca incercearca in continuare nu se straduie decit sa gaseasca minciuni cu care sa isi acopere faptele vor deveni odata cu trecerea timpului si mai ridicoli decit cei mai ridicoli!
Unul macar din cei vizati citind aici ar putea sa apeleze si el la barbatie, la renuntare…la a recunoaste anomaliile prezentate la care s-a recurs tot macar ar fi un pas inainte si nu inapoi cum s-au si facut pentru aceasta cauza!
Voi enumera drept graitoare doua aspecte- anume primul e si comentariul dl. Vlad care intregeste tabloul desavirsit expus de Sf. Parinte, iar al doilea am sa ma refer la exemplul oferit si in articol ca sa subliniez niste concluzii amintind anume faptul ca intr-un sat mic din Botosani P.Ungureanu a ales sa nu mai pomeneasca pe Mitr. locului….de aici tragindu-i-se cele mai mari pedepse…anume confiscarea Bisericii de catre Mitropolie (aducind alt preot la fata locului), primind amenintari cu anularea dreptului la locul de munca cu care isi intretinea familia si parohia….iar Parintele incurajat si sprijiit si de sateni isi recistiga in justitie locul de munca….cu alte cuvinte ac. Parinte a capatat macar din partea unui judecator drept corectarea nedreptatilor lumesti daca nu a primit asa ceva din partea oamenilor duhovnicesti!
Astfel el si-a construit un mic paraclis unde slujeste peste drum de Biserica unde slujea odinioara acceptind cu demnitate toate ce s-au mai intimplat pe parcurs dainuind pina astazi!
Aici vin cu concluzia subliind ca intr-un sat exista fel si fel de oameni adica oameni cultivati alaturi de oameni simpli. Dar NU poti sa ii socotesti pe toti orbi sau care nu aud sau nu inteleg ce s-a intimplat acolo fiecare percepind in felul sau mai mult sau mai putin cele intimplate! (am ocolit un cuvint lesne de inteles ca nu merita acei oameni)
Cum a ales MMB sa lase sa se desfasoare un circ de atitia ani lasind lucrurile din care sa reiasa cel mai mare ADEVAR precum ca pentru motivul nepomenirii in continuare de atita vreme fara motivatii sau fara masuri de alta natura sa se intimple si in ziua de azi atita batjocura savirsidu-se doua Liturghii una peste drum de alta….tinindu-l pe titularul parohiei in situatia amendata de justitia lumeasca…ceva sinistru de care nu le pasa ce se crede sau daca se intrevede ce se intimpla defapt….aici e defapt masura cu care ii trateaza MMB-ul pe nepomenitori si felul in care inteleg sa isi exercite functiile!
Daca am exagerat va cer iertare tuturor, iar Domnul pe toti sa ne ocroteasca!
https://www.activenews.ro/stiri/Un-reprezentant-al-Bisericii-Ortodoxe-Ruse-spune-ca-cei-care-nu-se-vaccineaza-sunt-pacatosi-si-vor-trebui-sa-si-ispaseasca-vina-toata-viata-in-timp-ce-unii-dintre-vaccinati-isi-pierd-viata-sau-raman-cu-sechele-167806
Din cauza unor erori ale aplicației de gestionare a site-ului, nu am fost la curent cu replicile de mai sus în special ale lui Iin. Abia azi am văzut tot șirul.
După cum am mai spus într-un comentariu mai sus, ereticii în general au impus cu forța linia credinței lor și de obicei se rupeau singuri de Biserică. Ecumenismul are altă manifestare, dar nu fără precedent, e un nivel mai sus. Dacă până acum s-a încercat ruperea credincioșilor din trupul Bisericii, acum se urmărește acapararea ei cu totul. Mă refer la cea Ortodoxă. Prin ereziile formate de-a lungul timpului, acum se dorește impunerea lor ca normative în dauna dreptei credinței, care să fie înghițită.
Totuși nu am ajuns la punctul ca Biserica să fie acaparată cu totul. De aceea nu se poate vorbi de părtășie la erezie prin pomenire sau comuniune. Pentru că încă nu a fost schimbată credința și nici nu există o rupere, o scindare clară între ecumeniști și tradiționaliști/ortodocși.
Sinodul din Creta a aprobat sinodal o credință nouă, ecumenistă, dar nu la nivel pan-ortodox. Aceasta înseamnă că nu a fost schimbat Crezul. Nu doar atât, ci nici nu există încă o ruptură între ecumeniști și ortodocși, grupări separate. Ci ecumeniștii au introdus un cal troian și ei vor să acapareze totul, nu se mulțumesc să facă notă discordantă. Încă nu au reușit să-și impună linia lor de credință. De aceea trebuie să reacționăm, dar nu în ideea că ar fi o părtășie la erezie comuniunea cu ei.
La modul concret, deciziile din Creta nu au fost trecute în Simbolul de credință, care rămâne neschimbat atâta vreme cât există Biserici Locale care nu l-au acceptat și cu care împărtășim aceeași mărturisire.
E drept că situația aceasta este inedită, dar trebuie să răspundem pe măsura ei, nu să trăim în lumea proprie.
Ce s-a schimbat în Creta este că ecumenismul a fost semnat sinodal, dar parțial, doar de o parte a Bisericii(lor). Este evident că se urmărește impunerea lui peste tot și ar trebui să preîntâmpinăm asta, să mărturisim și să trăim credința dreaptă și corect, cu frică și răspundere.
De aceea întreruperea pomenirii nu este delimitare de erezie, ci de acei episcopi care sunt uneltele introducerii ei în Biserică. Ei ar trebui opriți prin acest semnal de alarmă sau prin alte modalități.
Părinte Lavrentie, mă iertați,dar chiar nu înțeleg noima celor scrise de dvs.
Concret,dar nu mă refer la toate aspectele că sunt prea multe…
,, Totuși,nu am ajuns la punctul ca Biserica să fie acaparată cu totul. De aceea nu se poate vorbi de părtășie la erezie prin pomenire sau comuniune”.
Unde învață Sfinții Părinți că părtășia la erezie are loc doar atunci când Biserica este acaparată cu totul de erezie?!!
Erezia are efect numai atunci când Biserica este acaparată cu totul de ea ?!!
Nu am găsit la Sfinții Părinți așa ceva…
Pe de altă parte,
Evanghelia spune ,Domnul spune :,,… porțile iadului nu o vor birui.”
Ea există acolo unde este Adevărul, dreapta credință ( sper să nu fiu răstălmăcit pentru această afirmație).
Sau vreți să spuneți că întreruperea pomenirii/comuniunii este condiționată de faptul că Biserica trebuie să fie acaparată cu totul de erezie? Unde ne învață Biserica așa?
Biserica ne învață că întreruperea pomenirii/comuniunii se (poate) face atunci când erezia este prezentă,oficial,la vedere.
,, Pentru că încă nu a fost schimbată credința”, spuneți,iar apoi afirmați ,, Sinodul din Creta a aprobat (a adoptat n.m.) o credință nouă,ecumenistă (adică eretică n.m.) dar nu la nivel pan-ortodox.
Păi s-a schimbat sau nu s-a schimbat?
Mă refer la nivel oficial…
Aceasta înseamnă că nu a fost schimbat Crezul”. (!?!)
Și… ce legătură are faptul că nu a fost adoptată la nivel pan-ortodox, atâta timp cât noi suntem în erezie?
BOR a acceptat erezia.Sinodal!
Asta înseamnă că toți cei aflați în comuniune cu cei care au adoptat sinodal erezia,sunt părtași la erezia lor! Sunt în comuniune cu ei, sunt uniți cu ei, sunt în gruparea lor. Nu-i o acuză,e o realitate… Și, nu etichetez pe nimeni,doar prezint o realitate…
Ce mă interesează ce au făcut bulgarii,de exemplu, dacă noi suntem în erezie? Cu acte sinodale!
Dacă BOR recunoaște oficial, prin documente oficiale,că ea acceptă că există și alte biserici (și deci învață/mărturisește oficial aceste lucruri),cum nu s-a schimbat Crezul?
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune:,, Simbolul de credință reprezintă o sinteză a mărturisirii de credință a Bisericii”.
BOR mărturisește acuma oficial că există și alte biserici iar cea Ortodoxă este una dintre ele. Mai reprezintă acuma Crezul o sinteză a mărturisirii de credință a BOR?!!
Vreau să menționez că nu eu afirm asta sau imaginația mea,ci BOR prin documentele adoptate de ea!
Înfierez eu BOR?
Să nu fie!
Dar în cazul acesta,ortodoxia din Biserica Ortodoxă Română subzistă prin cei care nu ,,aprobă/acceptă o nouă credință, ecumenistă”.
Mai mult,
,, Încă nu au reușit să-și impună linia lor de credință”.
Cum nu au reușit Părinte Lavrentie?
Au impus-o sinodal,cu acte(documente) în regulă. Adică e oficial.
Nu au impus-o la cei care nu-s în comuniune cu ei…
La ceilalți,tăcerea,lipsa de reacție s.a.m.d. înseamnă consimțământ.
Nu o spun eu. Eu sunt mic. O spun alții,nu îi mai recitesc aici. Am scris mai sus…
Nu mai continui căci voi scrie până dimineață…
Sunt foarte multe de spus pe marginea celor scrise de dvs.
Vă rog să mă iertați!
Nu am scris de dragul de a scrie,ci dintr-o dorință de…clarificare și din…durere…
Doamne ajută!
Nu am spus că părtășia la erezie se face când este cuprinsă cu totul Biserica de ea, ci că atunci ar exista o schimbare a Crezului. Până atunci Simbolul de credință rămâne neschimbat. Chiar și semnatarii din Creta oficial au aceeași credință nemodificată. De ce? Pentru că nu-și susțin teoriile lor până într-acolo încât să se rupă de cei absenți. Comuniunea se face pe baza credinței și cretanii au introdus ceva nou, dar nu intrând în conflict cu Crezul oficial, adică rămânând în comuniune. S-ar putea ajunge să fie modificat Crezul fără a fi vorba de o rupere a comuniunii atunci când toate Bisericile Locale ar adopta altă mărturisire.
Ereticii s-au rupt de Biserică prin abaterea de la credință, dar și prin ruperea comuniunii. Că s-au despărțit ei singuri sau au fost excomunicați, asta nu contează, ci că momentul definitoriu al schimbării credinței lor este când s-au rupt. Acest lucru nu s-a întâmplat după Creta.
Poate apărea acest fenomen și fără o rupere formală în cazul în care apostaziază toată Biserica. Practic, atunci ne-am desprinde toți de Ortodoxie și am intra în apostazie fără o rupere exterioară de cineva. Dar nici asta nu a avut loc.
Biserica există unde este adevărul, dar nu așa, în eter, că asta e concepție protestantă și ecumenistă. Ea există ca organism bine conturat, care se ține de adevărul evanghelic. Și doar Ortodoxia întrunește aceste condiții. Dacă am spune că doar nepomenitorii sau cine păzește adevărul de credință este în Biserică, atunci introducem un arbitrariu foarte periculos. Asta au făcut protestanții, au șters granițele vizibile si oficiale ale Bisericii.
Întreruperea pomenirii se poate face când este predicată public și fățiș o erezie, dar nu e obligatoriu. Ar fi necesitate doar dacă ierarhul nostru s-ar separa de restul episcopilor sau când toată Biserica ar fi cuprinsă de erezie. Pt că atunci am fi într-o structură bisericească ce are un alt Crez, fie că e vorba de o grupare separată, fie de întreaga suflare ortodoxă abătută. Dar nu avem încă așa ceva.
Deocamdată avem ierarhi și clerici care au pe față altă credință, dar nu cu o convingere care îi face eretici. Această transformare e un proces, o derulare. Acum șchioapătă, nu sunt cu totul în greșeală. De aceea se poate întrerupe pomenirea, pentru a stopa acest fenomen, pentru a arăta că ei nu mai sunt vrednici de scaunul episcopal. Nu eu mă dezic de instituția Bisericii, ci arăt prin oprirea pomenirii în cadrul ei că episcopul e în neregulă și că trebuie făcut ceva; trebuie oprită schisma, diviziunea pe care o strecoară arhiereul prin credința lui alterată. Dar eu nu opresc, ci doar mă silesc, contribui și cer remedierea. Un Sinod trebuie să facă asta pt că așa funcționează lucrurile, nu suntem protestanți.
BOR subzistă în întregimea ei prin cei care nu acceptă ecumenismul, nu se restrânge la aceia. Doamne, ferește de așa gândire. Pentru că suntem o comuniune, nu ne-am rupt unii de alții. Mai precis, ecumeniștii nu s-au rupt și nici noi nu avem încă motive suficiente să ne separăm total.
PS: Este adevărat că e necesară mărturisirea și tăcerea nu e bună, dar asta ca atitudine personală sau de grup. Nu e ca și cum oricine tace automat este eretic. Nu sunt toți Marcu Evghenicul, dar asta nu înseamnă că își pierd mântuirea.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a purta acest dialog…
,,Nu am spus că părtășia la erezie se face atunci când este cuprinsă Biserica cu totul de ea,ci că atunci ar exista o schimbare a Crezului. Până atunci Simbolul de credință rămâne neschimbat”.
Tocmai dvs. ați spus :,, Totuși, nu am ajuns la punctul ca Biserica să fie acaparată cu totul (de erezie n.m.). De aceea nu se poate vorbi de părtășie la erezie prin pomenire sau comuniune”.
Și…
Crezul rămâne neschimbat pentru Biserică,pe care ,, porțile iadului nu o vor birui”, rămâne neschimbat pentru cei rămași în adevăr,pt. acei care nu neagă Crezul prin mărturisirea lor de credință (precum fac ecumeniștii),nu pt. cei care mărturisesc cu capul descoperit/oficial,că Biserica Ortodoxă este una dintre altele multe biserici… Pt. aceștia credința lor,crezul lor este altul, adoptat prin documente oficiale/sinodale.
Pe de altă parte, problema nu este Crezul,ci erezia din Biserică!
,, Chiar și semnatarii din Creta oficial au accesași credință nemodificată”.
Păi nu dvs. spuneți imediat după aceea că ,:,,cretanii au introdus ceva nou”?!
Cretanii au introdus ceva nou, adică o altă credință, adică o erezie. Cum adică nu au modificat credința?
Păi acest ,, ceva nou” este stipulat în documente oficiale…
Mai spuneți :,, comuniunea se face pe baza credinței”.
Păi, exact!
Dvs. aveți aceeași credință cu ecumeniștii?
Atenție! Credința lor este afișată în documente oficiale, sinodale!
Poate așadar un ortodox să păstreze comuniunea cu un ecumenist? Pe ce bază?
,,Cretanii au introdus ceva nou (adică erezie sau o altă credință n.m.),dar nu intrând în conflict cu Crezul oficial”.
Păi tocmai asta au făcut, Părinte! Au intrat în conflict cu Crezul oficial,care spune că Biserica este Una și Unica ,iar ei, în documente oficiale spun că există mai multe biserici. Că ereziile sunt biserică/biserici.
,,Dar nu intrând în conflict cu Crezul oficial, adică rămânând în comuniune”.
Cum adică? Pt. că au rămas în comuniune, asta înseamnă că nu au intrat în conflict cu Crezul oficial?!!
Ce legătură are una cu alta?! Asta-i curat ecumenist!
Au rămas în comuniune pt. că toți au aceeași credință (adoptată în Creta)?! Ecumeniștii cu ortodocșii?
Au rămas în comuniune din alte varii motive,dar nu pt. că au aceeași credință.
Pt. că ,, comuniunea se face pe baza credinței”, recunoașteți și dvs.,iar acuma e clar că semnatarii documentelor cretane, care ,,au introdus ceva nou”,au o altă credință! Nu credința Bisericii. Ci a lor proprie. Și asta e dovedită de documentele din Creta!
,, Ereticii s-au rupt de Biserică prin abaterea de la credință,dar și prin ruperea comuniunii”.
Ei nu au interesul să rupă comuniunea (sunt ecumeniști),ci din contră…
Noi trebuie să ne delimităm de ei,așa cum spune Sfântul Apostol Pavel.
,, Dacă am spune că doar nepomenitorii sau cine păzește dreapta credință (adică ortodocșii n.m.) este în Biserică, atunci introducem un arbitrariu foarte periculos. Asta au făcut protestanții,au șters granițele vizibile și oficiale ale Bisericii”.
Să vedem ce spun Sfinții Părinți.
Sfântul Teofan Zăvorâtul:,,… dacă ai pierdut deja învățătura sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o țin? Doar te-ai despărțit de Biserică,ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea lucrurile…”.
Sfântul Grigorie Palama:,, Cu adevărat noi nu am învățat că, creștinismul este definit de persoane,ci de adevăr și de acrivia credinței”.
,, Cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului,iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt ai Bisericii lui Hristos”. Sfântul Grigorie Palama se întreabă în primul rând ce legătură are cu Biserica,ce parte are la ea,ce succesiune și moștenire la harul lui Hristos poate să aibă acest ,,apărător al minciunii”,, succesiune la Biserica care este ,, stâlp și temelie a adevărului”?
Spune Părintele Theodor Zisis:,, Când aceștia (episcopii n.m.) urmează și susțin erezia și rătăcirea, Biserica este absentă,nu se află acolo. Se află acolo unde este păstrat și propovăduit adevărul și prin urmare este limpede cine sunt cei care sunt în Biserică și cine sunt cei care sunt în afara Bisericii.”
Pe noi ne interesează să fi în Biserică în Adevăr,nu în păcat/erezie sau unit cu dracul/cu duhurile drăcești/eretice.
Bineînțeles că la ora actuală,pt. că problema ecumenismului nu a fost tranșată la nivel pan-ortodox, în Biserică, din punct de vedere instituțional, se află ambele grupări (ortodocși și ecumeniști). Dar noi vorbim din perspectivă soteriologică,nu administrativă. Din perspectiva aflării în Adevăr nu în erezie. Iar erezia poate exista și în Biserică,la un moment dat,numai că aderarea la ea, părtășia la ea, comuniunea cu ea te desparte de Adevăr,de Hristos Domnul.
Mă opresc aici…
Mă iertați!
Într-adevăr, m-am exprimat puțin deficitar, am vrut să zic că sunt două situații când apare părtășia la erezie, nu doar una. Și ambele țin de schimbarea Crezului.
Dar cred că e o discuție fără sens. Cu iertare, dar nu văd că încercați să înțelegeți măcar ce spun eu, care e tabloul pe ansamblu. Și aveți idei fixe, cum ar fi că s-a schimbat credința prin semnăturile din Creta și gata, e semnat, nu avem ce discuta, fără a contextualiza siruația.
Există destule cazuri în viața de zi cu zi când nu putem judeca pe cineva după o singură faptă, să-i punem o ștampilă definitivă. Cu atât mai mult în privința credinței există nuanțe, nu e doar alb-negru. Spre exemplu, e deja destul de cunoscută întâmplarea din Pateric cu monahul care s-a lepădat de Hristos în scris ca să ia de femeie pe fiica unui popă idolatru, dar diavolul i-a transmis aceluia că Dumnezeu încă nu l-a lepădat. Sau părinți care credeau că Melchisedec nu a fost om simplu, ci de fapt Însuși Hristos și totuși aveau vedenii și mult har.
Părerea mea e că aveți un duh de judecată crâncen și fără nuanțe, obtuz. Iertare că zic așa, dar nu văd altă variantă mai bună de a reacționa.
Cam asta a rezumat prin simțirea sa și un om cu multă experiență, deși în cuvinte poate mai directe și mai puțin pretențioase:
“Frumos art. despre sinodul din Creta, aduceri aminte pt care unii suferă și acum. Nepomenitorii ar cădea bine la Judecată dacă ar fi lăsat ura, dușmănia, vorbirea de rău, depunerea de drepturi ale unor sfinți și părinți, refuzul de a discuta cu persoanele pomenitoare, ocolirea bisericilor de zid, vrajba dintre familii etc”
Observația mea: cei ce nu umblă după mult sfat (smerenia e subânțeleasă) în chestiuni din acestea delicate, sunt în pericol de a cădea.
Mă iertați, Părinte Lavrentie!
În ce constă judecata pe care am făcut-o sau…,pe cine am judecat? Concret.
Am etichetat pe cineva? Am condamnat pe cineva! Am acuzat pe cineva?
Am vorbit despre erezie și despre faptul că ea este adoptată în Biserică și despre faptul că atunci când există erezie, există pericolul părtășiei/participării la ea în anumite circumstanțe.Iar aceste circumstanțe sunt îndeplinite în momentul de față de faptul că erezia este adpotată sinodal,recunoscută oficial, este,, o nouă normalitate”, suntem deja în mare parte sufocați de ea,toate Episcopiile BOR sunt angajate în ea sau afiliate la ea s.a.m.d.
Pe de altă parte,nu am spus că,, gata,s-a semnat,nu avem ce discuta…”.
Am spus că s-a întâmplat un lucru extrem de grav :am fost împinși cu sila în cloaca ereziei,prin adoptarea de către BOR la nivel sinodal a ereziei.
Asta este o realitate!
Nu trebuie să îmi dați mie dreptate. E de ajuns, spre exemplu, să citim scrisoarea Părinților georgieni, atitudinea lor avută față de această problemă într-un context mult mai ,,relaxant”.
Este asta o idee fixă,o exagerare?
Pe frații noștri făcuți părtași la erezie, fără voia lor,nu i-am judecat. Am spus doar că sunt puși într-o postură ingrată : mulți dintre ei habar n-au de CMB ,de erezii,dar culmea,sunt membrii ai CMB și ,,de acord” cu ereziile vehiculate la nivelul ierarhiei și adoptate în numele tuturor (în numele turmei a căror reprezentanți aceștia sunt),de către aceștia.
Repet :,,de acord”, în sensul că ierarhii i-au făcut părtași la fărădelegea lor,în virtutea faptului că,credincioșii au încredere în ei sau se supun lor, din nou, ,, în virtutea ascultării”…
Am încercat să prezint un mod de a vedea lucrurile diferit de al dvs.
Dovadă,cele scrise până acuma…
Este pur și simplu un alt mod de a vedea lucrurile,de a aborda această situație…
În toată istoria Bisericii găsim exemple de a aborda o situație în mod diferit…
Îmi spune-ți că am idei fixe,că sunt obtuz,că nu văd altă variantă mai bună de a reacționa…
Mai bună de ce? Pt. că este a dvs.?
Că este diferită înțeleg,dar de unde știți că e mai bună?
De exemplu,varianta georgienilor a dat roade…
Mai știți alte variante care au dat roade în dialogul cu ecumeniștii?
,,Pomul se cunoaște după roade”, nu după ,,frunze”.
Cât ar părea el de frumos,cât ,, ar da de bine”, roadele contează…
Iar în ce privește iconomia…,nu trebuie lăsată…,dar nici nu trebuie făcută normă din ea, căci prin esența ei nu este o normă.
Și nu se aplică la credință,ci la neputințele oamenilor…
Așa că,fiecare caz în parte trebuie ajutat după nevoie…,dar aici nu am vorbit de ,, cazuri în parte”,ci la modul general despre situația existentă…
Mă iertați, Părinte!
,,BOR subzistă în întregimea ei prin cei care nu acceptă ecumenismul,nu se restrânge la aceia.Doamne ferește de așa gândire”.
Cine gândește așa Părinte,că eu nu am scris așa ceva?
Eu am scris cu totul altceva: ,,ortodoxia subzistă în Biserica Ortodoxă Română prin aceia care nu acceptă,,o nouă credință”, ecumenistă”.
Iar în privința afirmației : ,,Nu e ca și cum oricine tace ,automat este eretic”.
Iarăși,eu nu am afirmat așa ceva.
Am redat o afirmație care nu-mi aparține, dar cu care sunt întru totul de acord și anume că tăcerea înseamnă consimțământ, participare,învoire, părtășie ș.a.m.d.
,,…dar asta nu înseamnă că își pierd mântuirea”, spuneți.
Cine suntem noi să judecăm aceste lucruri?
Noi suntem datori să tragem un semnal de alarmă… . Să nu tăcem. Să mărturisim,cu darul Domnului. Este o datorie a noastră,a fiecăruia.
Este pericol! Este erezie ! Nu stați în ea. Nu participați la ea. Delimitați-vă de ea…
Este interesant faptul că această atitudine de precizare a unor lucruri este percepută că un afront adus celor care se află împreună cu ecumeniștii.
Să exemplific : faptul că atragi atenția asupra pericolului părtășiei la erezie îți este imputat ca o atitudine extremistă sau ești învinuit pentru asta.
Interesant!
Dar vina nu-i a mea. Nu eu i-am făcut părtași la erezie,ci ecumeniștii. Eu doar trag un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt existente.Și pentru asta sunt judecat în fel și chip…
Doamne miluiește!
Dar vina-i a ecumeniștilor, nu a mea. Că nu eu i-am făcut părtași la erezie. Eu doar atrag atenția asupra unui lucru viclean și dăunător făcut de către ecumeniști în Biserică…
Doar atrag atenția asupra acestui lucru , asupra acestui pericol și tot eu sunt de vină… (?!?)
Mie mi se pare că neînţelegerea derivă din două chestiuni separate.
Mai întâi, dvs susţineţi caracterul.. peremptoriu, care nu mai poate fi pus în discuţie, dezbătut, schimbat, dezavuat, al învăţăturii ecumeniste furişate în sânul Bisericii de sinodului cretan.
Spun aceasta văzând modalitatea în care dvs spuneţi că erezia este legiferată, a fost adoptată, ierarhii sunt ecumenişti iar tăcerea reprezintă consimţământ şi părtăşie la erezia acelora.
Ceea ce critic eu la această poziţionare este perspectiva mecanicistă/formală a căderii în erezie, fără voie, fără adeziune, prin simplă contagiune. Mie îmi vine foarte greu să accept că putem cădea în erezie altfel decât a avea convingeri eretice pe care să le profesăm.
A considera altceva m-ar obliga la o formă de vigilenţă vecină cu paranoia, care ar fi incompatibilă cu viaţa duhovnicească şi care ar denatura ideea de comuniune. Câţi dintre noi au capacitatea de a fi vigilenţi în plan teologic, sub toate unghiurile posibile? Cum procedăm efectiv în viaţa noastră zilnică atunci când întâlnim în rândul apropiaţilor noştri tot felul de învăţături greşite sau chiar concepţii fantasmagoric despre credinţă? Nu rupem legătura cu aceştia ci mărturisim adevărul într-o formă cât mai inteligibilă astfel încât să corectăm greşeala.
Similar stau lucrurile şi aici: nu toţi pot rupe comuniunea cu episcopul ereziarh, ci doar cei care înţeleg unde stă greşeala şi unde se află adevărul şi îşi asumă această cruce a întreruperii comuniunii din pricină de erezie, în scopul de a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări, nu în scopul de a se salva de sine de contagiunea cu ereziarhul. Nu ne îngrădim noi de erezie şi nu supravieţuieşte Biserica doar în noi, cei „îngrădiţi”!
Cu alte cuvinte, dacă prin mijloace mincinoase, abuzive, politicianiste, sinodalii noştri au semnat nişte documente pe care noi le calificăm ca fiind eretice, eu unul nu sunt părtaş la erezia acestora ci sunt chemat să-mi exprim dezacordul, să combat minciuna şi să mărturisesc dreapta credinţă.
În mod normal, colportarea învăţăturilor eretice cu capul descoperit ar trebui să se lovească de vieţuirea ortodoxă plenară a credincioşilor şi să înainteze foarte greu, lucru care, la bază, uneori se întâmplă.
Practic, vedem că la nivel de vârf, simbolic, ecumenismul înaintează foarte repede. Prin aceasta mă refer la faptul că sinodalii apostaziază din ce în ce mai grav, dar fără a exista neapărat o aprofundare a căderii acestora şi în trupul Bisericii. Faptul că după căderea din Creta, un ierarh ortodox alege să joace hora cu evreii la redeschiderea sinagogii lor, nu are, din fericire, un corespondent în viaţa eparhiei. Nu vin evreii în biserici acum sau nu mergem noi în sinagogi. Nu mergem noi la „bisericile” recunoscute de documentul 6 din creta şi nu le recunoaştem ca atare.
Nu a existat în viaţa parohială o schimbare notabilă nici după Creta şi nici după ce a survenit o nouă greşeală şi mai groaznică. Nu au apărut schimbări notabile nici după ce mitropolitul Iosif din cadrul BOR a participat la mesa antihristică de la Roma. Nu doar în viaţa Bisericii nu se reflectă căderile/apostazia de la vârf ci nici în privinţa relaţiei între bisericile locale, care au rămas în comuniune.
Lucrurile acestea nu sunt fără relevanţă şi nu pot fi expediate ca fiind fără temei întrucât „BOR a adoptat altă învăţătură de credinţă„. Oficial BOR spune că nu s-a schimbat nimic, deci cei rămaşi în comuniune o fac pe acest considerent, al păstrării adevărului de credinţă, nu pe altul, ecumenist.
Că totul este o minciună cinică, pe faţă, şi o apostazie apocaliptică, asta rămâne să mărturisim noi în timp, prin orice fel de mijloace binecuvântate. Noi mărturisim iar unii clerici „întrerup pomenirea” în acest scop, de a semnala că totuşi „Creta a schimbat credinţa”. Anume aici, în acest punct suntem noi în acest dialog al surzilor, dacă sau nu s-a schimbat ceva, nu dacă a fost legiferat ecumenismul. Noi mai avem mult de tras până să ajungem să ne impunem perspectiva greşelilor flagrante ale sinodului Cretan peste cea a „la Creta nu s-a schimbat nimic”.
De aceea spune părintele Lavrentie că nu putem evolua într-o realitate proprie, ci trebuie să ţinem de ceea ce este reprezentativ pentru viaţa Bisericii de acum, câtă vreme apele nu s-au separat şi se menţine un fel de comuniune.
A doua chestiune din care rezultă neînţelegerea se referă la ruperea comuniunii pe care o face clericul de episcopul său. Acesta nu o face pentru a se păzi pe sine de erezie, ca şi când ne-am păzi de covid sau de vreo altă boală molipsitoare, ci pentru a semnala un pericol apărut în trupul Bisericii. Deci nu este vorba despre acea teorie a vaselor comunicante care a apărut iniţial între nepomenitori, când erezia era considerată un fel de boală molipsitoare şi păstrarea în comuniune conducea la „molipsirea” celor credincioşi, care se trezeau fără voie în comuniune cu ereticii ecumenişti.
Nu întrerupem comuniunea pentru a arunca peste bord pe cei care „au devenit părtaşi” la erezie, pur şi simplu nu se poate întâmpla asta decât în urma unui sfânt sinod care să-i condamne nominal pe ereziarhi şi, subsecvent, pe toţi cei ce-i urmează.
Vă întreb altfel: dacă eu sunt părtaş la erezie, de ce nu e ecumenistul părtaş la adevărul meu de credinţă? Dacă erezia molipseşte, de ce nu molipseşte adevărul de credinţă? Covârşeşte neghina grâul? Dacă nu sunt obligat să întrerup pomenirea, atunci ce anume altceva mi se cere atunci când mă aflu în comuniune cu o persoană care profesează prostii cu capul descoperit? Sunt îndreptăţit să mă rog pentru izbăvirea Bisericii de erezie şi pentru condamnarea ereticilor, fără a rupe comuniunea?
Acesta este motivul pentru care mă împotrivesc ideii de părtăşie la erezie prin tăcere (deşi eu unul sunt vocal!). Îi înţeleg pe cei care încă nu au vorbit/mărturisit, care încă au răgazul îngăduit de Domnul să se lămurească, să se scuture, să se ridice. Probabil că nici acest răgaz nu va mai ţine mult, după câte se întrevăd, dar nici într-al 12-lea ceas nu avem căderea să impunem un curs de acţiune.
Toate aceste împrejurări de fapt nu sunt luate în considerare de dvs şi aceasta este critica pe care v-o facem.
Sunt de acord cu dvs că BOR a adoptat documentele Cretane, în cea mai proprie analogie cu ştiinţa juridică a legiferării, şi că acest lucru ne obligă (moral) la o reacţie. Însă această obligaţie incumbă fiecărei conştiinţe în parte. Sunt în dezacord cu dvs când consideraţi că doar ruperea comuniunii este reacţia oportună, necesară, utilă, obligatorie(?). Nicio erezie, niciodată, nu a fost combătută în modalitatea prefigurată de dvs, prin masă critică.
Ar trebui deci de scris şi despre *ecumenismul propriu-zis care este profesat de ai noştri, care se revendică de la scrierile timpurii ale părintelui Dumitru Stăniloae, în care ar fi spus despre vocaţia „bisericilor nedepline” de a reveni la ortodoxie, de la ideea „curentelor harsimatice” ale părintelui Florovski şi despre Limitele Bisericii, pentru că pare că pe noi nu ne interesează aceste nuanţe, de vreme ce „ecumenismul a fost legiferat”.
Dar practic, noi refuzăm să intrăm într-un dialog pe fond, să combatem erezia aşa cum au făcut-o sfinţii înaintea noastră şi ne rezumăm doar la modalităţi cvasi-civice de reacţie, de protest cu pancarde şi, finalmente, de rupere/întrerupere a comuniunii. Ecumenismul ca învăţătură de credinţă este deja învins prin scrierile Sfântului Iustin Popovici şi prin Anatema ROCOR. Peste aceste bastioane nu poate trece nicio conştiinţă ortodoxă. De aceea, trebuie să ne punem în modul cel mai serios întrebarea dacă nu cumva o întrerupere generalizată a pomenirii nu ar conduce la o schismă „îndreptăţită”, fără a vindeca Biserica de dezbinare. Mie mi se pare plauzibil acest deznodământ văzând modalitatea în care este înţeleasă lupta împotriva ecumenismului prin întreruperea pomenirii ierarhilor.
,, Dacă erezia molipsește,de ce nu molipsește și adevărul de credință?”
Din același motiv pentru care omul bolnav nu se molipsește de sănătate de la cel sănătos…
Dar aici nu e vorba de molipsire! Nu despre asta vorbim.
Tot ce ați scris a fost cusut pe acest raționament…
Eu vorbesc despre altceva.
Lupta se duce după niște reguli,altfel nu iasă nimic…
Regula de bază este următoarea:
,,comuniunea este condiționată în mod absolut pe mărturisirea dreptei credințe/aceleiași credințe”.
Credință care te leagă de Adevăr,te ține în Adevăr.Credință care te pune în comuniune cu Hristos,Adevărul. Te unește cu El.
Scopul existenței în Biserică este dobândirea comuniunii cu Hristos.
Fără adevăr,în minciună/erezie,nu poți fi în Hristos,cu Hristos.
Nu poți fi și cu Hristos și în erezie sau participând la o mărturisire de credință eretică.
Nu e vorba că ești neapărat eretic sau ecumenist,ci problema este mărturisirea/ ce mărturisești.
Iar mărturisirea nu se poate despărți de comuniune. Ele sunt legate unele de altele.Iar dacă ești în comuniune cu ecumeniști cu parafă sinodală…, lucru care denotă ceea ce aceia mărturisesc, oficial…
Și aici intervine problema comuniunii…
Comuniunea este condiționată de mărturisirea aceleiași credințe. Nu pot două persoane cu credințe diferite să fie în comuniune. Ce fel de comuniune ar fi aia? Ecumeniștii învață așa!
Acuma…,are un ortodox aceeași credință cu un ecumenist?
Dvs. sugerați să ne oprim la coajă…
Adică dacă acela spune că el crede ortodox,eu să o i-au de bună și să păstrez comuniunea cu ecumenistul în ,,virtutea ” declarației/minciunii lui.
Eu spun că nu trebuie să ne oprim la coajă, căci scopul ecumenistului este să mă prindă în plasa lui.
Deci,pe mine mă interesează nu ce spune el,ci ce crede și mărturisește el cu adevărat.
Dacă el acceptă oficial erezia/dacă o propovăduiește cu capul descoperit/dacă o adoptă sinodal,e clar care este credința lui.
Iar cu erezia nu poți fi în comuniune, căci ea te desparte de Adevăr, de Dumnezeu. Nu poți fi și cu una și cu alta. Ori ,ori.
Avem exemplu pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Acceptă dânsul comuniunea cu cei care au semnat/acceptat Tiposul?
Nu!
De ce?
Pt. că mărturiseau altceva decât Biserica (atenție la cum înțelegea dânsul Biserica, în cazul de față. Adică nu o confunda cu ierarhia sau nu o mărginea la ea).
Oare datorită credinței dânsului, ,,nu-i putea molipsi și pe ceilalți cu dreapta credință”,prin comuniune? Răspunsul îl găsiți singur, din înseși faptele dânsului.
Sau dânsul nu era în comuniune cu monoteliții pt. că se temea că ,,se molipsește”?
Eu nu cred așa ceva!
Motivul pentru care nu era în comuniune cu dânșii îl constituia credința eretică mărturisită/acceptată de aceia, credință care îi ținea în afara Adevărului. Iar pt. dânsul ceea ce conta în primul rând era comuniunea cu Hristos Domnul.
Nu putea fi și cu ei (care aveau altă mărturisire de credință, adică o erezie) și cu Hristos-Adevărul,în același timp.
Sfântul Maxim știa că unirea cu Biserica/aflarea în Biserică nu este condiționată de comuniune,ci de mărturisirea adevărului. Mărturisirea adevărului / dreptei credințe condiționează comuniunea cu Biserica, apartenența sau neapartenența la ea.
,, Pentru Sfântul Maxim, comuniunea este comuniune cu Hristos și în Hristos, iar această comuniune se face mai întâi prin mărturisirea comună a credinței celei adevărate în El. Dacă Hristos nu este mărturisit așa cum se cuvine, comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în chip drept devine imposibilă”.
Deci, comuniunea este un scop și nu poate fi un mijloc de unire cu Biserica.Iar la scop se ajunge cu ajutorul mijloacelor care fac posibil acest deziderat, adică prin mărturisirea dreptei credințe.
Cam aceasta ar fi regula în acest sens…, după care se duce lupta.
Luptă care are în vedere erezia…
,,… perspectiva mecanicistă/formală a căderii în erezie, fără voie…, prin simplă contagiune”.
Nu despre asta e vorba,ci despre ce mărturisim. Iar mărturisirea,repet,nu poate fi despărțită de comuniune. Sunt două lucruri intrinseci…
Doar ecumeniștii învață altminterea…
Dacă ne limităm la cuget, atunci Sfântul Maxim s-ar fi putut ruga cu oricine, căci îi permitea cugetul…
Dar dânsul ne arată altceva…
Ne arată cât de importantă este comuniunea…,care este condiționată de credința mărturisită…
Nu e clar ce spuneți.
1. Referirea la Sf. Maxim e greșită. El a rupt comuniunea după ce Sinodul de la Lateran a condamnat și depus pe Patriarhii de Constantinopol și Alexandria și monotelismul.
2. Comuniunea pe care credință se realizează? A celor ce se adună la slujbă sau a Bisericii? Eu zic că a Bisericii, nu a persoanelor care vin la slujbă. Adică toți din biserică intră acolo pt credința Bisericii din care fac parte. Ereticii condamnați nu pot participa pentru că nu mărturisesc credința acelei Biserici, nu a restului participanților. Dar pe cei necondamnați, nefiind o constatare indubitabilă a ereziei lor, îi putem „alunga” prin întreruperea pomenirii. Mai bine zis, ne silim, contribuim la asta, nu o facem realmente, că nu stă în puterea noastră. Oricum, ideea este că nu pt noi e problemă să fim în comuniune, ci pt episcop.
Am scris cum văd eu lucrurile ca să fie mai clar, dar nu înțeleg cum vedeți lucrurile.
Ce spune-ți dvs. în cele două puncte are legătură cu dilema expusă de dvs. :,, Comuniunea pe care credință se realizează? A celor ce se adună la slujbă sau a Bisericii?”
Și pe una și pe alta… Pe ambele în aceeași măsură…
Ne adunăm împreună la Biserică, pentru a mărturisi împreună aceeași credință.
Dar când clericul mărturisește/acceptă oficial/recunoaște că are altă credință sau este vădit că are altă credință, vorbim deja de persoane cu credințe diferite.( Nu ce crede acela în particular,ci la vedere, oficial, în documente sinodale, adică că din partea Bisericii!!!).
Dovadă este Canonul 15 l-ll Constantinopol,care în momentul în care erezia este făcută cunoscută la vedere, Canonul vorbește de întreruperea pomenirii/comuniunii.
Dacă ar conta doar credința Bisericii în temeiul căreia se adună în Biserică credincioșii și clericul (în cazul nostru, episcopul ecumenist), atunci Canonul nu ar îngădui întreruperea comuniunii, căci ar conta doar credința Bisericii în care se adună cei prezenți sau…membrii Bisericii.
Dar se vede clar că este avută în vedere și credința personală,căci la aceasta face referire Canonul, când vorbește de întreruperea pomenirii/comuniunii,nu la credința Bisericii, evident.
Sfântul Teofan Zăvorâtul face o paralelă pentru a putea explica mai pe înțeles : ,, Să luăm de pildă, societatea de luptă împotriva alcoolismului. Aceasta are reguli proprii (că și Biserica n.m.)pe care orice membru se obligă să le îndeplinească, și orice membru este membru tocmai fiindcă acceptă și îndeplinește aceste reguli (în cazul nostru este vorba de credința ortodoxă/credința Bisericii .
Spre exemplu, dacă o persoană trece la ortodoxie,ea trebuie în prealabil să fie catehizată, să-și înșușească credința Bisericii/dreapta credință, fără de care ea nu poate fi primită în comunitatea Bisericii n.m.).
Dacă un membru nu numai că refuză îndeplinirea regulilor,ci are multe puncte de vedere diferite de ale societății ( ecumeniștii, în cazul nostru n.m.), dacă se revoltă chiar împotriva scopului societății (vezi ecumeniștii în CMB n.m.) și nu numai că bea (că se roagă cu ei,că le acceptă învățăturile s.a.m.d., n.m.), ci îi îndeamnă și pe alții să facă asta ( a se vedea ierarhii la sinodul din Creta și apoi în propriu Sinod n.m.),defăimând abstinența (defăimând dreapta credință/credința Bisericii n.m.) și răspândind concepții mincinoase împotriva ei (adică erezii ecumeniste n.m.),ce face de obicei societatea (Biserica n.m.) cu unul ca acesta?
La început îl avertizează ( întreruperea pomenirii/comuniunii ,care se poate face,conform Canonului 15 l-ll Constantinopol,doar cănd acela este încă membru al Bisericii n.m.), apoi îl exclude (printr-o judecată sinodală, în urma căreia, dacă nu se va pocăi,va fi condamnat -caterisit,anatemizat n.m.). Poftim anatema! Și totuși nimeni nu se revoltă, nimeni nu mustră societatea (Biserica n.m.) pt. neomenie.
……….
Revenind…
Dacă ,,comuniunea s-ar realiza doar pe baza credinței Bisericii „, cum spune-ți dvs., atunci Canonul 15 l-ll Constantinopol ar rămâne fără obiect…
Pe de altă parte, atmosfera care conduce la convocarea unui Sinod care să rezolve sinodal situația,nu ar putea fi provocată fără frământarea dinaintea Sinodului, criză propriu-zisă care reclamă rezolvarea ei printr-un Sinod.
Tocmai de aceea îi dau ecumeniștii de zor cu ,, ascultarea,smerenia,preocuparea de propriile păcate,iubirea s.a.m.d.” , pt. a evita crearea unei atmosfere prielnice unui Sinod care să rezolve aceste grave probleme create de ei înșiși în Biserică .
Sincer, pur și simplu nu văd logica și coerența. De ce și-ar pierde obiectul canonul 15? Dimpotrivă, dacă s-ar face comuniunea și pe credința particulară a participanților la slujbă, atunci ar fi obligatorie, nu opțională întreruperea pomenirii. Pentru că ar însemna să accept credința eretică a cuiva și în chestiunea asta nu încape iconomie.
Paralela din textul Sf. Teofan merge în aceeași idee, că avertismentul este dat de conducerea Bisericii sau chiar și prin întreruperea pomenirii, iar anatematizarea, când este exclus, o dă doar Sinodul. Până la anatemă, respectivul este membru.
Iar atmosfera de frământare dinainte de Sinod nu se face doar la nivel conflictual și extrem (ruperea comuniunii), ci și prin discutarea, preocuparea de subiect. Și au fost destule cazuri în istoria Bisericii, cum ar fi cu Nestorie (cu care nu fusese ruptă comuniunea până la Sinodul III), iconoclaștii, origenismul la Sinodul V, Varlaam, Akindin și Gregora, care au fost excomunicați după discuții teologice de Sinoade ortodoxe fără să fi existat o rupere a comuniunii în prealabil. De fapt, ăsta este cursul firesc, să se adune Sinodul care să cerceteze erorile care apar și să le condamne, să nu fie nevoie de o întrerupere a pomenirii anterior, care să forțeze nota. Iar în ziua de astăzi, lipsește chiar și această dezbatere, ba chiar este blocată de atitudinea extremistă a majorității nepomenitorilor, care nu lasă loc la discuții roditoare, ci creează fanatism, la care ceilalți evident că răspund cu o dispoziție ostilă.
Oricât de mult s-ar dori consens în aceste discuții , este f greu de realizat datorita vederilor diferite asupra consecinței COMUNIUNI , SI a gravității realizării ei . Daca ,comuniunea , după sfinții părinți , te face la fel cu cel ce te rogi ( ipartasesti , spovedești ,etc ) cum poate un nepomenitor să păstreze comuniunea SI să rămână ” curat ” . Cum poate un mitropolit nu sa joace ci sa se roage împreună cu cei ce sunt in erezie , SI să fie OK . Cum poate un ortodox să nu dorească să fie în adevăr SI cu ADEVARUL , . Întrebările sunt retorice , (SI ar mai fi multe ) , dar daca ne jucam cu părți de adevăr , sau cu ce am crezut că ar semăna cu el ,nu înseamnă nimic , ci doar o căutare insuficienta SI atît ,. Mă iertați
Cu iertare, dar vă jucați cu părți de adevăr. După Sfinții Părinți, comuniunea nu te face la fel cu cel cu care te rogi. Acesta e un adevăr parțial, numit teoria vaselor comunicante, care transformă Biserica într-un mediu infect, ce transmite foarte ușor erezia.
Care Sfinți Părinți afirmă așa ceva?
Nimeni nu a spus că mitropolitul care se roagă sau dansează cu evreii sau ereticii este ok, ci că noi suntem bine, nu el.
Dar bunul simț ne spune că cine nu are concepții eretice nu este eretic pentru că asta e definiția ereziei, nu să brodăm pe tot soiul de opinii stiliste și schismatice, la rupere, despre comuniune contaminatoare.
Iertați sfinția voastră , nu am o teorie proprie , vreau doar sa spun că pentru mine cuvintele Sf scripturi sunt lege SI afirmațiile Sf părinți , demne de urmat . Cum să înțeleg : 1* de eretic ,după intiia SI a doua mustrare depărtează- te ,( Epistola către Tit a Sf Apostol Pavel , ; cum să înțeleg , luminati-ma , departeaza-te ,nu e a nu mai avea comuniune? ; 2* Trebuie a asculta de învățători SI de preoți , SI s nu-i judeca , chiar de ar avea o viață urâtă , daca insa credință le e greșită , atunci nu trebuie doar sa nu-i ascultam , ci SI sa fugim de ei , SI să-i judecăm , …… Ticluirea Epistolei către Timotei a Sf Apostol Pavel ,. Deci sa fugim , nu sa fim în comuniune ,.3*Vreți să vin să mă cuminec in biserica care propovăduiește aceste lucruri SI să intru în comuniune cu cei care respingind chipurile pe diavolul , resping de fapt pe Dumnezeu , Sf Maxim Mărturisitorul ( Din.Biz.,lx PG 90, 145B ,. 4* Comuniunea cu ereticii nu este pâine comuna ci otrava ,care nu vătăma trupul , ci înnegrește SI întunecă sufletul .Epistola 24 către fiul Ignatie , Sf Teodor Suditul ,5* Aceasta erezie trebuie evitata sub orice chip , întrucât comuniunea cu ea ne desparte de Hristos ,Epistola 161 către monahii , Sf. Teodor Suditul , Ar fi de folos SI canoanele 10; 11; 45 ; 64;a Sfinților Apostoli , Oare sunt minciuni ? Oare nu au destulă greutate ? Afirmațiile sunt nu că sa demonstrez eu ceva , cine sunt eu , SI pentru mine au valoare ,mă iertați !
Nu știu de ce, dar a intrat la spam acest comentariu și abia acum l-am văzut din întâmplare.
1. Am mai scris despre acest citat în alt comentariu, pe care nu-l reiau aici, dar poate fi citit în linkul acesta.
2. Eu nu pot să echivalez „a fugi de ei” cu a refuza comuniunea înainte de condamnarea lor sinodală. Mai degrabă înseamnă evitarea lor și, eventual, demersuri pentru depunerea din treaptă.
3. Despre Sf. Maxim am mai scris de foarte multe ori că el refuza comuniunea pe baza faptului că Patriarhii respectivi erau condamnați de Sinodul de la Lateran, pe care-l considera ecumenic.
4-5. Poziția studiților a fost criticată chiar de canonul 15; nu este normativă pentru Biserică. Citatele respective sunt valabile pentru ereziile condamnate.
Canoanele menționate se referă la eretici condamnați, nu la cei necondamnați. Este o diferență importantă.
,,De ce s-ar pierde obiectul Canonului 15?
Dimpotrivă, dacă s-ar face comuniunea și pe credința particulară a participanților la slujbă, atunci ar fi obligatorie, nu opțională întreruperea pomenirii…”, spuneți.
,, Comuniunea este condiționată de mărturisirea dreptei credințe/aceleiași credințe”.
Nu pot fi în comuniune persoane care mărturisesc credințe diferite, în cazul nostru ortodocși și ecumeniști(în contextul actual vorbesc).
Noi ne adunăm la Biserică pe temeiul mărturisirii dreptei credințe. Credința Bisericii.
Condiția pentru participarea la slujbă este ca toți să mărturisească dreapta credință/aceeași credință.
Adică membrii Bisericii trebuie să aibă cugetul Bisericii. Deci, toți care se adună în Biserică trebuie să creadă/să mărturisească ortodox. Adică credința lor să fie ortodoxă,nu ecumenistă. La ora actuală avem în Biserică episcopi ecumeniști…
,, Comuniunea pe care credința se realizează? A celor ce se adună la slujbă sau a Bisericii?”, m-ați întrebat.
Și am spus că și pe una și pe alta…
Căci cei care vin la Biserică, membrii Bisericii,nu trebuie să aibă altă credință, căci atunci nu ar fi ortodocși. Ei trebuie să aibă credința Bisericii. Să mărturisească credința Bisericii. Nu pot să mărturisească altceva/altă credință…
Dacă comuniunea s-ar realiza,,doar pe baza credinței Bisericii”, cum spune-ți dvs.,
atunci Canonul 15 ar rămâne fără obiect,am spus eu…
Da! De ce?Pentru că nu m-ar mai interesa credința mărturisită de episcop,ci doar credința Bisericii, în temeiul căreia eu mă duc la Biserică.
Dar dacă episcopul învață/propovăduiește oficial,cu capul descoperit/acceptă sinodal o altă credință,eretică, atunci pe ce se mai bazează comuniunea,care este condiționată de mărturisirea aceleiași credințe?
Canonul 15 tocmai despre asta vorbește : despre credința episcopului,nu a Bisericii. La asta face referire când vorbește de întreruperea pomenirii/comuniunii.
Canonul spune: dacă episcopul propovăduiește eresul (deci nu credința Bisericii,ci a lui personală,care fiind eretică,nu mai coincide cu credința Bisericii) în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică…
De aceea am spus că ar rămâne fără obiect, dacă am face abstracție de credința episcopului, de credința lui personală,eretică,(atunci când ea nu coincide cu credința Bisericii).
Însă Canonul,repet,face referire la credința eretică a episcopului,nu la credința Bisericii în care el este episcop.
Venirea la biserică este o adeziune la mărturisirea credinței de acolo. Dacă nu îți convine, nu te duci, alegi altceva. Odată intrat cineva în Biserică prin Botez, este membru al ei și are credința ei. Dacă nu o mai vrea, iese din ea.
Condiția pentru a participa la o slujbă este mărturisirea credinței nu în sensul de verificare la intrare, ci de conformare a celui care intră, inclusiv a slujitorului.
E de cercerat cu citate de la sursele de bază scripturistuce și patristice ce înseamnă sobornicitatea Bisericii. Eu zic că e vorba de faptul că ea se conduce colectiv. Are o ierarhie, dar nimeni nu este autoritatea supremă/discreționară. De aceea, cel mai expresiv organ este Sinodul.
Dacă este așa cum spun eu, atunci viziunea pe care ați expus-o este una episcopocentrică, nu sobornicească.
,,… sobornicitatea Bisericii. Eu zic că e vorba de faptul că ea se conduce colectiv”.
Probabil că facultățile de teologie asta învață acuma… La asta se rezumă ele… De aceea și ,,reacția”clerului e pe măsură…
Ele orișicum,nu sunt preocupate de mistică… Apanajul lor este teologia scolastică…
Sfântul Iustin Popovici :
,, Însăși firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine a- tot-cuprinzătoare,universală, sobornicească…
Organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii cuprinde toate cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute,fie, Scaune, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate sunt întru Dumnezeu-Omul, și El este capul trupului Bisericii…
Sobornicitatea Dumnezeu-omenească a Bisericii este, în fapt,necontenita în-creștinare harică a omului prin sfintele fapte bune: totul se adună în Hristos Dumnezeu-Omul și totul trăiește prin El că fiind al Lui,ca un organism Dumnezeu-omenesc unic și nedespărțit…
Biserica este întreagă plină și prea-plină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plinește toate în toți. Drept aceea,ea este universală în fiecare persoană care este în ea și în fiecare celulă a sa. Această universalitate, această sobornicitate, răsună tunător prin Sfinții Apostoli, prin Sfinții Părinți, prin Sfintele Soboare a toată lumea și Locale.
…..
Iar din nemuritoarea bună vestire a Sfântului Ioan Damaschin răsună mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviților Părinți:,, Toate câte ne-au fost predanisite prin Lege, și Proroci, și Apostoli și Evangheliști,le primim,le cunoaștem, și le cinstim,nimic căutând în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi și în ele vom rămâne,netrecând hotarele cele veșnice, nici stricând Dumnezeiască Predanie…
Pentru aceasta,fraților, să stăm pe piatra credinței și pe Predania Bisericii,nepărăsind hotarele pe care le-au pus Sfinții Părinți ai noștri,nedând prilej celor care vor să izvodească și să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu sobornicești și apostolești Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puțin tot trupul Bisericii se va strica” – Sfântul Ioan Damaschin.
…
Prin rugăciune și bună-credință se păzește Sfânta Predanie de tot demonismul omenesc și umanismul diavolesc. Și în ea (în Sfânta Predanie) este întreg Domnul Hristos,care este și veșnică Predanie a Bisericii”. -Sfântul Iustin Popovici.
,, Ești mădular al Bisericii? Asta înseamnă: ești legat organic cu Sfinții Apostoli, și cu Mucenicii, și cu Mărturisitorii și cu toate Puterile îngerești din ceruri.
Dragostea sfintei sobornicități unește în Biserica ( legătura aceasta sobornicească n.m.), unește dumnezeiesc-omenește între ele mădularele Bisericii…
Iar această dragoste sfântă a sobornicității atârnă de credința lor în Hristos (de dreapta credință n.m.) și de viața lor în Hristos”.
…..
,, Prin ce suntem toți credincioșii un singur trup în Biserică?
Ca să trăim prin cea una, sfântă și sobornicească viață a Bisericii, PRIN SFÂNTA ȘI SOBORNICEASCA CREDINȚĂ A BISERICII, prin Sfântul și sobornicescul suflet al Bisericii,prin SFÂNTA ȘI SOBORNICEASCA CONȘTIINȚĂ A BISERICII, PRIN SFÂNTA ȘI SOBORNICEASCA MINTE A BISERICII…”.
,, De aceea și binevestește de Dumnezeu înțelepțitul Apostol creștinilor:,, Deci,precum ați primit pe Hristos Iisus Domnul, așa să viețuiți într-Însul”. Adică : nimic să nu schimbați în Domnul Hristos și nici să nu-I adăugați nimic”.
…..
,, Dacă adevărul ar fi altceva,iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, ar fi mărunt
,neîndestulător,trecător,muritor. Așa ar fi el dacă ar fi un concept,o idee…
Dar adevărul este Persoană, și încă Persoana Dumnezeu-Omului Hristos, drept care este și desăvârșită, și netrecătoare și veșnică…
Dragostea față de Domnul Iisus îndeamnă pe om la viața în adevărul Lui și -L ține pururea în el,ca,creștinul să crească mereu în Hristos (să vieze mereu în El,cu El,în comuniune cu El n.m.).
Dar niciodată singur,ci întotdeauna împreună cu toți Sfinții, întotdeauna în Biserică și cu Biserica,pt. că altminterea nu poate să crească în Cel ce este Capul trupului Bisericii.
Și,când suntem adevărați, suntem adevărați întotdeauna împreună cu toți Sfinții; și, când iubim, iubim împreună cu toți Sfinții, pentru că în Biserică totul este sobornicesc, totul este împreună cu toți Sfinții, întrucât toți alcătuiesc un trup duhovnicesc, în care toți trăiesc sobornicește,cu o viață, un duh, un adevăr.
Numai fiind adevărați ( în adevăr n.m.) în dragoste împreună cu toți Sfinții putem întru toate să creștem întru Cel care este Capul:Hristos”.
Obs.: Oare se pot împăca acestea cu cele întâmplate la Creta?!
Este o întrebare retorică…
Nu aștept un răspuns…
PS: – ,, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că Biserica se numește universală, sobornicească, fiindcă neștirbit transmite oamenilor toate dogmele,care trebuie cunoscute”.
-,,Celui care leapădă Sinoadele Sfinților Părinți și tradițiile lor conform Sfintei Revelații pe care Biserica Ortodoxă Sobornicească le Păzește,anatema”.
-,, Așa s-a întâmplat în privința Crezului. Conceput pentru a fi îndreptarul și formula credinței din toate timpurile, Biserica a declarat că el nu poate fi schimbat nici în conținut și nici în forma sau litera sa.”-Sfântul Iustin Popovici
– ,, Aceasta este credința Părinților! Aceasta este credința Apostolilor! Așa credem noi toți! Așa cred ortodocșii! Celui care crede în altceva,anatema!”.
-Sfântul Iustin Popovici spune:,, În Biserica Sobornicească trebuie păzită cu toată puterea,acea credință pe care toți, pururea și pretutindeni, au păzit-o. Pentru că sobornicesc, în sensul adevărat, este numai ceea ce prin sine le cuprinde pe toate, precum indică și sensul acestui cuvânt.Așadar,vom rămâne fideli acestei reguli numai atunci când vom urma sobornicitatea, vechimea și unanimitatea ei. A urma sobornicității înseamnă a recunoaște că adevărată este numai acea credință care este mărturisită de întreaga Biserică, în această diversitate pământească. A urma celor din vechime înseamnă a nu ne abate în nici un caz de la învățătura pe care au păzit-o neclintit Sfinții Părinți și strămoșii noștri.
În fine,a urma unanimitatea înseamnă a primi numai acele reglementări și rezoluții ale credinței, în vechimea lor, care au fost păzite de toți, sau cel puțin aproape de toți păstorii și învățătorii”.
,,Paralela din Sfântul Teofan merge în aceeași idee,că avertismentul este dat de conducerea Bisericii sau chiar și prin întreruperea pomenirii, iar anatemizarea, când este exclus,o dă doar Sinodul.”
Până aici așa e.
,,Până la anatemă, respectivul este membru”.
Este membru,dar în erezie.
Adică despărțit de Adevăr,de Hristos,de Biserică,cu alte cuvinte :,,Doar te-ai despărțit de Biserică, ai propriile convingeri, propriul fel de a vedea lucrurile”, spune Sfântul Teofan.
Nu este vorba de o anatemizare sinodală, în această etapă…,nu despre asta vorbește Sfântul…
,, Dreapta credință,ca și criteriu de apartenență la Biserică, nu este definită de o Biserică particulară, de clerul,de patriarhul ei,ori de credincioșii ei ,ci de întreaga Tradiție a Bisericii. Criteriul ortodoxiei credinței, este acordul ei cu Tradiția, așa cum este ea exprimată în învățătura Sfintei Scripturi,a apostolilor,a sinoadelor și a Sfinților Părinți”, găsim în învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Revin: ,, Până la anatemă, respectivul este membru”.
Este membru,dar în momentul când acesta își impune boala/erezia în Biserică, adică o instituționalizează,ca în cazul de față, acesta trebuie izolat… Iar daca nu renunță la erezie,anatematizat sinodal.
Oricum ,el personal, era sub osânda anatemei și înainte ca aceasta să se pronunțe sinodal. Asta ce înseamnă? Că deși era în Biserică,nu era în comuniune cu Hristos,nu era în Adevăr, datorită ereziei în care se afla.
Iar când unul că acesta își impune erezia și la alții, când îi face părtași și pe alții la ea, îi pune în pericol și pe aceia,căci nu poți să fi și în Adevăr și în erezie.
Scopul creștinului în Biserică este unirea cu Hristos,comuniunea cu El,nu statutul lui de membru doar…
Ceea ce am scris nu reprezintă o damnare a celorlalți. E un semnal de alarmă!
Această situație nu este creată de mine,ci de ecumeniștii din Biserică…
Nu mă acuzați pe mine,acuzații pe ei…
Ei au băgat erezia în Biserică…
Numai ei pot să stingă focul,renunțând la erezie…
Doamne ajută, mă iertați. Referitor la simbolul credinței, Crezul, a fost modificat de fond prin credința ierarhilor care la Creta au mărturisit că ei cred într-o Biserică universală soră cu cea catolică, iar Biserica Una, Sobornicească este cea din care fac parte atât ereticii papistași cât și celelalte așa recunoscute biserici. Crezul îl va modifica însuși antihristul la intronare, dar până atunci credința va fi și este alterată prin minciuna adoptată. Papistașii sunt eretici și o exprimă foarte bine ierarhul Nectarie Kefalas de la Eghina în cartea sa De ce papa și supuși lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, aici găsiți și explicații care vă vor ajuta să înțelegeți pericolul prin care trece Biserica astăzi, care sunt mecanismele de lucru și cine sunt artizanii, masoneria anatemizata în 1937, și care este scopul lor.
@Iin 17 iulie 2021 20:45
Mărturisesc că simt foarte greoi și încrâncenat acest dialog sau dezbatere, într-un duh care nu are limpezimea și nevinovăția caracteristice credinței drepte, ortodoxe.
Divergențele sunt pe prea multe fronturi. Aveți propriul cadru și nu văd să fiți dispus să-l confruntați, ci reveniți mereu la aceleași clișee.
Eu sunt dispus să discut câte o singură temă, din care decurg restul convingerilor. Anume: Hotărârile semnate de episcop sau chiar de un Sinod Local schimbă sau doar intră în conflict cu Crezul?
Mă iertați, Părinte!
Cred că sunt mai multe aspecte.
Câteva din ele:
În primul rând,categoric intră în conflict cu Crezul. Categoric!
Dar gravitatea o constituie faptul că există oficial o erezie …,care contrazice și Crezul.Anulează art. din Crez referitor la Biserică.
Deci, erezia e problema!
Iar această erezie este acceptată oficial de Biserică (de BOR,de exemplu).
În al doilea rând, și este extrem de grav…
Crezul constituie ,,o sinteză a mărturisirii de credință a Bisericii”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Deci, este extrem de grav,pt.BOR, în cazul nostru.
BOR, dacă a acceptat documentele cretane, dacă le-a instituționalizat,cum poate justifica acest lucru, căci, în acest moment,pt. BOR , Crezul nu mai reprezintă ,,o sinteză a mărturisirii de credință ” a ei,a BOR, fapt dovedit de mărturisirea ei de credință nouă, stipulată în documentele cretane,acceptate sinodal de către aceasta (de către ecumeniștii din ea,care conduc/domină Sinodul,de fapt) documente care au schimbat /schimbă mărturisirea ei de credință.
Deci dacă nu au schimbat Crezul în formă,îl schimbă în fond,pt. că una spun , când,,recită” Crezul și alta cred și propovăduiesc și făptuiesc și învață în documente oficiale,girate de Sinod.
Și nu numai în documente sinodale…
Numai formal mai mărturisesc Crezul!
E vorba de ecumeniști,în primul rând.
Exagerez? Există documentele cretane adoptate sinodal!
Nu -s ale mele. Sunt ale BOR!
Adică a ecumeniștilor din BOR, adoptate în numele Bisericii, impuse sinodal.
Numai că din fericire,BOR nu e formată numai din ecumeniști.
Așa că, această acceptare este valabilă doar pentru ei și pt. cei aflați în comuniune cu ei. (Căci comuniunea asta presupune,asta denotă : mărturisirea aceleiași credințe).
Căci sunt unii care nu acceptă și ca urmare s-au despărțit de ei,de ecumeniști, (dar nu în sensul că au părăsit Biserica,ci s-au îngrădit de ei, pe temei Canonic). Nu de Biserică. Că nu ecumeniștii sunt Biserica (lucru demonstrat de credința lor oficială, cuprinsă în documente sinodale) . Sunt membrii ai Bisericii…
Pe mulți din Biserică,lucrurile acestea nu-i reprezintă, adică pe cei care sunt părtași la erezie,căci nu cred așa,dar stau în comuniune cu aceia, adică sunt uniți cu ei, adică sunt părtași la mărturisirea lor.
Adică ajută,contribuie la perpetuarea crizei. Conștient unii,alții inconștient. Unii cu știință, alții fără știință.
Eu nu judec pe nimeni,dar am atins și acest aspect,pt. a nu fi nevoie să mi-l reproșați dvs.
Nu e o judecată,ci o constatare…
În al treilea rând, problema nu este Crezul,ci erezia.
Erezia putea fi și de altă natură,nu doar eclesiologică.
Faptul că are legătură și cu Crezul, este cu atât mai grav.
Dar atenția noastră este focusată pe erezie,în general, căci fie așa, fie altcumva,erezia tot erezie rămâne,prin consecințele ei, indiferent de natura sa. Te desparte de Adevăr.De Hristos.De Biserică.
În al patrulea rând, ,, hotărârile semnate de episcop sau chiar de un Sinod Local, schimbă sau doar intră în conflict cu Crezul?”
Schimbă credința Bisericii Locale care acceptă acele lucruri/învățături.
Mai are atunci vreo importanță dacă,,schimbă și Crezul sau nu”?
Pe cale de consecință,sub o formă mai subtilă,schimbă Crezul ei,chiar dacă formula rămâne neschimbată.
Sau lasă mărturisirea Crezului fără conținut,căci Biserica, prin Sinodul ei, prin documentele lui,mărturisește altceva,contrar Crezului. În cazul de față.
Este că un fel de schizofrenie, dacă vreți. Una spui,alta crezi sau mărturisești … Exact asta fac ecumeniștii…
Peste toate însă,realitatea rămâne de necontestat: fie că este modificat Crezul, fie că nu,erezia este instituționalizată!
Erezia schimbă credința!
Asta este esența problemei, căci de aici izvorăsc toate necazurile.
Problema este existența ereziei în Biserică, nu modificarea sau nemodificarea Crezului neapărat.
Erezia constituie o boală.
Fie că e cancer,fie că e SIDA,tot boală e,iar efectul e același :moartea!
PS: Problema care trebuie să ne preocupe nu este clarificarea situației celor aflați în comuniune cu ecumeniștii. Dumnezeu judecă aceste lucruri și un Sinod le poate clarifica, adică Biserica.
Eu nu intru în astfel de discuții… (Este un steag fals,fluturat permanent,ca să distragă atenția de la adevărata problemă : erezia. Lupta cu ea).
Nu mă privesc. Nu ține de mine.
Trebuie să ne preocupe erezia și felul în care putem să o evităm.
În sensul acesta mă preocupă subiectul comuniunii.
Comuniunea poate fi folosită de ecumeniști ca mijloc de a te face părtaș la erezia lor.
Nu trebuie folosit subiectul ca și cap de acuzare pentru frații noștri…
Nu ei sunt problema,ci erezia.
Dar ecumeniștii știu foarte bine că prin comuniune își pot răspândi erezia. Și se folosesc de ea ca mijloc de conservare și răspândire a ei.
Bine. Deci nu se poate avea un dialog sănătos, ci doar lozinci repetate la nesfârșit.
Nu-mi doresc să intru în astfel de balamuc.
Iertați părinte , observ cu tristețe că nu este decât o singură controversă în dialogul din aceste subiecte ,SI anume al comuniunii. Pe vremea lui Nestorie , nu era Constantinopol 15 l ; ll , care precizează ” întreruperea comuniunii înaintea cercetării sinodale , eu așa am înțeles , deci nu vad legătură cu timpul lui Nestorie ,unde nu era 15 l-ll sunt multe aspecte pe care eu le vad puțin altfel , mă iertați
Cred că nu sunt în stare să descifrez în întregime comentariul acesta.
Atitudinea Bisericii față de erezii și eretici a fost mereu aceeași, neschimbată. Chiar dacă pe vremea lui Nestorie nu exista canonul 15 I-II, totuși era 31 apostolic. Au fost și în vremea primară situații de întrerupere a pomenirii înainte de cercetare sinodală, cum e cazul Sf. Vasile cel Mare față de episcopul Dianie al Cezareei.
Iertați părinte , asta am vrut sa spun , canonul 15 l-ll ,asta face : „Întreruperea comuniunii înaintea cercetării sinodale ” , Nu cred că putem face la fel cu cei din CMB ,se tot întâlnesc că sa îi aducă pe cei rătăciți la adevăr , De cate ori ? (” După intuia SI a doua mustrare departeaza-te ) , iertați va rog !
Tot nu reușesc să înțeleg decât frânturi de idei.
În privința canonului 15 nu pricep care ar fi dilema.
Iar în ce privește CMB, nu are legătură cu îndemnul Apostolului Pavel. Ar fi corecte dialogurile de acolo dacă ar fi oneste, fără rugăciuni în comun și fără a considera pe ceilalți ca fiind membri ai Bisericii. Au mai existat astfel de dialoguri cu ereticii în istorie, dar nu în condiții ecumeniste. Așa cum sunt purtate astăzi, sunt total inacceptabile.
Dar subiectul cel mai important este cum să ne raportăm noi la ecumenism, nu ecumeniștii la eretici. Când nu ne uităm la noi, greu putem da lecții altora ce și cum să procedeze. Iertare, aceasta mi se pare adevărata miză.
Cum ramane cu masonii care au participat. Ia-botezat si pe ei ? Otagma de eretici ierarhii BOR.