Arhimandritul Vasilios Papadakis, autorul cărții Străjerii Ortodoxiei, a scris și un volum intitulat Schisma zelotismului vechi-calendarist (2008), în care combate extremismul zelotist, adică al stiliștilor. Unul din capitole este dedicat întreruperii comuniunii bisericești cu episcopul în diferite circumstanțe. Acest capitol este important și util pentru situația nepomenitorilor de astăzi, după deciziile Sinodului din Creta, pentru a ști cum să acționeze, dar și pentru justificarea acțiunii lor în fața altora. Pentru a nu îngreuna lectura, am tradus mai jos subcapitolele care se referă la punctele care sunt astăzi de interes și am exclus prima parte, care era axată pe situația de oprire a comuniunii după o condamnare sinodală a episcopului, care nu ridică probleme de înțelegere.
Părintele face o conturare precisă a cadrelor istorice ce au dus la alcătuirea canonului 15 I-II și o distincție între obligativitatea întreruperii comuniunii și dreptul de a proceda astfel când episcopul propovăduiește o erezie în mod fățiș. De asemenea, au existat și situații de iconomie în privința comuniunii care arată că linia de mijloc a fost respectată de cei care au alcătuit canonul 15.
Cap. 2. Întreruperea comuniunii bisericești după Sfinții Părinți
2. Întreruperea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
În istoria bisericească se întâlnesc și cazuri în care unii clerici s-au despărțit de trupul Bisericii și au creat o nouă Biserică proprie independentă sau au trecut la Biserici eretice sau schismatice deja condamnate. Atât în primul, cât și în al doilea caz, întreruperea comuniunii cu clericii de mai sus s-a realizat imediat, adică fără să premeargă neapărat o condamnare sinodală.
În primul caz, întreruperea imediată a comuniunii membrilor credincioși ai Bisericii cu clericii schismatici era impusă pentru că „depărtându-se prin schismă… de Biserică, nu mai aveau harul Sfântului Duh asupra lor; căci a lipsit transmiterea prin întreruperea continuității”[1]. Clericii aceștia „eretico-schismatici” erau considerați simpli mireni, mădulare străine și necrozate (omorâte) față de Bisericii lui Hristos. „Pentru că, după cum, atunci când un mădular tăiat din trup moare imediat pentru că nu i se mai dă putere vitală, în același fel și cei care s-au rupt o dată de trupul Bisericii, au murit îndată”[2].
Întreruperea imediată a comuniunii bisericești, adică fără neapărat o judecată și decizie sinodală, a fost impusă și față de cei care au trecut sau s-au unit cu Biserici condamnate, eretice. Acest lucru era de la sine înțeles pentru că clericii în cauză nu era posibil să aibă în același timp comuniune bisericească și cu membrii Bisericii, și cu ereticii.
La această concluzie ajungem din formularea canoanelor 1 și 2 ale Sinodului III Ecumenic, care menționează că cel care s-a unit sau este vorba să aibă unire cu eretici condamnați și care se găsesc în afara Bisericii, care au părăsit Biserica, acesta cade imediat din comuniune și preoție[3]. Concret, este considerat „scos de către Sinod deja de acum încolo din orice comuniune bisericească și este fără lucrare”[4] sau, după cum explică sfințitul Balsamon, „este înstrăinat deja de rangul episcopal”[5].
Întreruperea imediată a comuniunii cu cei care s-au unit cu ereticii din afara Bisericii au învățat-o și au aplicat-o Sfinții Părinți la cele două uniri false cu latinii nepocăiți din 1274 și 1439. Practic, în sec. al XIII-lea Părinții aghioriți, credincioși învățăturii canoanelor de mai sus ale Sinodului III Ecumenic, proclamau că „episcopii care s-au împărtășit cu ereticii și au supus pierzaniei Biserica lui Dumnezeu catolică/sobornicească sunt lipsiți de preoție și totodată devin expulzați, adică se arată tuturor ca fiind tăiați din trupul ortodox al Bisericii”[6].
Din acest motiv, imediat după Pseudo-Sinodul de la Lyon (1274) și fără să premeargă vreo judecată sinodală a ortodocșilor care s-au unit cu latinii, aghioriții au refuzat până la moarte orice comuniune cu ei bisericească[7], după cum avertizaseră în epistola lor mai veche aferentă pe împăratul Mihail Paleologul: „Și cum va suporta acestea sufletul unui ortodox și nu se va depărta de comuniunea cu cei ce pomenesc (pe papa) de îndată?”[8].
În același fel, adică întreruperea imediată a comuniunii bisericești, au fost înfruntată și falsa unire de la Florența din 1439. Stâlpul Ortodoxiei, Sf. Marcu Evghenicul, proclama în acest sens: „Fugiți și voi, fraților, de comuniunea cu cei excomunicați și de pomenirea celor nepomeniți”[9], adică de ortodocșii care s-au unit cu latinii: „căci aceia trebuie să fie separați de noi întru totul”[10].
3. Întreruperea necanonică a comuniunii bisericești înainte de o judecată sinodală
Până acum am cercetat învățătura Sfinților Părinți cu privire la chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu ereticii și schismaticii care se depărtează și acționează în afara trupului Bisericii Ortodoxe fie după o judecată sinodală, fie din inițiativa lor proprie. Mai jos vom cerceta învățătura patristică despre chestiunea întreruperii comuniunii cu clericii care se află în trupul Bisericii (de obicei cu înainte-stătătorii noștri bisericești), când aceștia săvârșesc încălcări canonice sau propovăduiesc cugetări eretice. Cum anume suntem datori să reacționăm până la o judecată sinodală a lor (care va decide finalmente dacă vor fi caterisiți și excluși din trupul Bisericii), prin urmare în intervalul când aceștia acționează în interiorul Bisericii.
Primii Sfinții Apostoli au dat răspuns prin canonul lor 31 la chestiunea de mai sus, stabilind să fie caterisit clericul care pe motiv de greșeli personale sau încălcări canonice ale episcopului său va întrerupe comuniunea bisericească față de el înainte de o judecată sinodală a lui și „va înființa alt altar”[11]. După cum întărește sfințitul Balsamon în explicarea acestui canon, „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți episcopul sau preotul, nu se cuvine să se separe cineva de ei, ci mai degrabă că se sfințește prin ei”[12].
Urmând tradiția Sfinților Apostoli, Părinții Bisericii au alcătuit și alte sfinte canoane prin care au interzis și ei la rândul lor ruperea clericilor de episcopii lor. Astfel, canonul 5 al Sinodului din Antiohia poruncește ca orice cleric „care, disprețuindu-și propriul episcop, s-a separat de Biserică și s-a adunat deosebi și și-a întemeiat altar… acesta să fie caterisit cu totul”[13].
Asemănător învață și (canoanele) 18 al Sinodului IV și 34 al Sinodului VI Ecumenic, iar 6 al celui din Gangra și 10, 11 ale Sinodului din Cartagina impun o pedeapsă mai severă. Adică orice cleric „se va despărți de comuniunea cu propriul episcop și, făcând schismă cu unii în afară de cea una (comuniune?), ar aduce lui Dumnezeu sfințenia, unul ca acesta se va socoti anatema”[14].
Îmbinând canoanele de mai sus, sfințitul Balsamon observă: „Mai întâi potrivit canonului (31) apostolic schismaticilor li se poruncește să se depărteze de rău; și, dacă nu se înduplecă, vor fi caterisiți sau afurisiți; iar dacă și așa persistă în trufie, adică slavă deșartă și neascultare, să fie supuși anatemei (potrivit canoanelor din Cartagina), căzând ca niște mădulare putrezite din trupul sănătos al Bisericii”[15].
4. Întreruperea permisă a comuniunii bisericești înainte de condamnare sinodală
Rânduielile Sfinților Părinți pe chestiunea întreruperii comuniunii bisericești cu episcopii noștri este, după cum am văzut, foarte drastică. În afară de aceasta, canonul 31 apostolic a desemnat două cazuri excepționale în care este îngăduită ruperea clericilor de înainte-stătătorii lor bisericești. Concret, clericul nu este pedepsit când episcopul său greșește în privința „bunei-credințe și dreptății”, adică este „eretic sau nedrept”[16]. După explicația sfințitului Balsamon, canonul stabilește „să se rupă clericii fără primejdie de episcopii lor când îi sancționează pe aceștia ca necredincioși și nedrepți”[17] sau, ca să utilizăm expresia sfințitului Zonara, „ca unii care greșesc în buna-credință” sau „ca unii care au făcut altceva în afara a ce se cuvine și este drept”[18].
Suntem datori să mărturisim că, atât formularea canonului aferent, cât și explicațiile canoniștilor creează nedumeriri juste. Care sunt exact abaterile acelea ale episcopului pentru care este îndreptățită nesupunerea și ruperea clericilor lor? După cum am văzut, canonul permite ruperea în cazul când episcopul este eretic. Delictul ereziei este desigur ceva clar.
Totuși canonul permite ruperea în cazurile când episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte „în afara a ce este cuvenit și drept”. Ultimele expresii sunt nu doar neclare, ci și contradictorii față de opinia că „nu se cuvine ca cineva să se rupă” de episcopul său „chiar de-ar fi cel mai rău dintre toți”[19]. Adică este permisă ruperea de episcop pe motiv de orice faptă nedreaptă sau ilicită? Totuși, dacă devine acceptată o astfel de explicație, se pune în primejdie, credem, nu numai unitatea, ci și însăși existența Bisericii, pentru că sciziunile în trupul ei vor fi atât de multe, pe cât și nedreptățile episcopilor din lume. Așa ceva s-a întâmplat deja, de altfel, la Protestanți, ale căror confesiuni scindate sunt deja nenumărate.
Neclaritatea canonului 31 apostolic a dezlegat-o Sinodul Întâi-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861), care a stabilit cu precizie că singurul delict al episcopului pentru care este permisă ruperea clericilor lui este proclamarea vădită a unei erezii. Înainte de a vedea istoria premergătoare și deciziile Sinodului I-II, vom menționa și o o altă explicație simplă, personală a noastră la canonul 31 apostolic, care firește în concordanță absolută cu explicația Sinodului de mai sus.
Sfinții Apostoli au utilizat de câteva ori în Epistolele lor (2 Pt. 2, 13) termenul „nedreptate” înțelegând „erezie”, deoarece aceasta este numită și „nedreptatea pentru care este nedreptățit și încălcat adevărul lui Dumnezeu”[20]. Deci, explicând pe baza celor de mai sus cuvântul „dreptate” ca bună-credință (bună-cinstire), vom putea să susținem că Sfinții Apostoli, prin termenul „bună-credință și dreptate” înțeleg numai dreapta credință. Conform acestei explicații, cuvântul „dreptate” în canonul apostolic are un scop explicit, adică supralicitarea bunei-credințe, a dreptei credințe, care este cea mai mare virtute[21], și a cărei anulare ar constitui o pricină justă pentru întreruperea comuniunii bisericești.
Totuși să vedem ce a premers Sinodului I-II.
5. Schismele bisericești din sec. al VIII-lea și al IX-lea
În sec. al VIII-lea și al IX-lea, după cum este cunoscut, a tulburat Biserica din Constantinopol erezia iconomahiei, pe care au urmat-o majoritatea episcopilor, conducătorii, armata, clerul inferior și poporul. Cei ce au stat împotrivă în principal la atacul ereziei atât în prima fază (726-787), cât și în a doua (813-842), au ost monahii[22].
După Sinodul VII Ecumenic (787) și înstăpânirea Ortodoxiei, monahii, după cum era firesc, au avut pretenții la organizarea din nou a Bisericii și controlarea situației bisericești, dar priveau cu suspiciune aptele bisericești ale noilor lor păstori. Conform Cuviosului Teodor Studitul, „zelotiștii și acriviștii” de atunci au acceptat ca ortodox pe noul Patriarh de Constantinopol Sf. Tarasie (784-806) „și s-au adunat cu Tarasie și aveau același cuget”. În afară de acestea, „s-au diferențiat imediat după Sinod (VII Ecumenic) de primirea hirotoniei pe bani a unora dintre ei; și pentru alte chestiuni”[23], una dintre care era starea moderată a Sfântului față de episcopii iconomahi, care s-a întors în sânul Bisericii.
În 795 s-a întâmplat o nouă disensiune pentru că dumnezeiescul și bătrânul Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosul „Platon, starețul de la Sakudion s-a despărțit de comuniunea cu Patriarhul Tarasie”[24].
Cauza acestei schisme a fost nunta nelegiuită a împăratului cu o curteană Teodota, după ce a alungat-o pe soția lui legiuită[25]. Sfântul Tarasie nu a fost de acord cu această nuntă, totuși, ca să nu-l înfurie pe împărat, care amenința „să înnoiască erezia (iconomahiei) și să distrugă iarăși cinstitele și sfintele icoane”[26], a tolerat săvârșirea ei de către egumenul Iosif. Această schismă s-a soluționat după doi ani, când Constantin și-a pierdut scaunul și Sfântul Tarasie a găsit prilejul să-l caterisească pe Iosif[27].
Cearta s-a reaprins în 806, când Sfântul Nichifor, sub presiunile noului împărat Nichifor, a fost forțat să-l reabiliteze pe Iosif prin decizie sinodală. Studiții, care s-au rupt iarăși, l-au acuzat pe Sfântul Nichifor și pentru alte chestiuni și concrete „pentru starea de compromis atât față de chestiuni morale ale familiei imperiale, cât și în disputa dintre iconofili și iconomahi[28]. Încheierea noii schisme a intervenit în final după urcarea lui Mihail Rangabe pe tronul imperial (811), care a ordonat înnoirea caterisirii lui Iosif.
După a doua perioadă a iconomahiei (813-842) pe scaunul de Constantinopol a fost ridicat Sfântul Metodie Mărturisitorul. Sfântul a înfruntat cu blândețe subiectul întoarcerii în Biserică a episcopilor care au fost hirotoniți de iconomahi, după cum a procedat mai demult și Sfântul Tarasie. Această condescendență a Sfântului în combinație cu faptul că „i-a promovat pe mulți fără cercetare în ranguri (clericale)”[29] a avut drept rezultat crearea unei noi schisme în principal de către studiți, „care urmăreau să aibă controlul exclusiv asupra situației bisericești”[30].
«De când Metodie, procedând foarte corect sinodal, a pus anatema împotriva monahilor studiți care se rupseseră de Biserică pentru că se țineau de cele pronunțate și scrise împotriva lui Tarasie și Nichifor de Teodor”[31], pentru cicatrizarea acestei noi răni și dezbinări a Bisericii, s-a luptat în multe feluri și Cuviosul Ioanichie, care a susținut pe Sfântul Metodie în politica lui bisericească[32].
Urcarea Sfântului Fotie pe tronul Constantinopolului în 857 a provocat o nouă schismă, de această dată din partea partizanilor Sfântului Ignatie al Constantinopolului, care fusese forțat să se retragă de pe tron cu două luni mai devreme[33]. Ca și mai demult, „sâmburele polemicii împotriva Sf. Fotie a provenit în principal numai de la monahii studiți”[34].
6. Sinodul primul-al doilea (I-II) al Sfântului Fotie (861)
Această nouă disensiune, care a intervenit în trupul Bisericii, l-a forțat pe sfințitul Fotie să convoace în Constantinopol Sinodul numit primul-al doilea (I-II) în 861, la care au participat și reprezentanți ai papei de la Roma. Sinodul a dat dreptate Sfântului Fotie și a alcătuit șaptesprezece canoane despre reglarea a diferite chestiuni bisericești. În special prin canoanele 13-15 s-a depus efort să fie pus un sfârșit schismelor care au tulburat Biserica în secolul al VIII-lea și al IX-lea.
Este definitoriu începutul canonului 1 (13) al Sinodului: „Cel viclean, aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinelor eretice şi văzându-le pe acestea tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de meșteșug, apucându-se să dezbine trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zădărnicind şi această uneltire a lui” interzice drastic de acum mai departe clericilor sub pedeapsa caterisirii întreruperea pomenirii numelui înainte-stătătorului bisericesc al lor „la sfintele rugăciuni de la Liturghii”, adică întreruperea comuniunii bisericești cu el (schismă) „înainte de o rezolvare și cercetare sinodală și o condamnare finală asupra lui (episcopului)”[35].
Totuși, ca să nu se înțeleagă că prin aceste canoane este anulat (pe baza canonului apostolic 31) dreptul ortodocșilor să întrerupă comuniunea bisericească înainte de o judecată sinodală cu episcopii lor când ei propovăduiesc fățiș învățături eretice și în același timp sunt condamnate ruperile mai vechi și asemănătoare ale ortodocșilor pe motive de credință, înțelepții Părinți au pus la finalul canonului 15 următoarea explicație: Interdicțiile noastre au putere pentru cei care se rup de episcopul lor înainte de „condamnarea lui sinodală și definitivă… pe motivul unor delicte”, care, după sfințitul Balsamon, sunt „desfrânarea, furtul de cele sfinte și anularea canoanelor”[36]. Totuși cei care se rup de episcopul lor înainte de o judecare sinodală deoarece propovăduiește fățiș o „erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinți”, nu numai că nu cade sub certarea canoanelor, ci sunt dimpotrivă vrednici de laudă. „Căci nu au sancționat episcopi, ci învățători pseudo-episcopi și nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au străduit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”[37].
Practic, în istoria Bisericii au existat cazuri în care unii clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecarea sinodală deoarece propovăduiau învățături eretice. Așa ceva s-a întâmplat, de ex., în cazul lui Nestorie al Constantinopolului, care propovăduia o erezie hristologică: „Dacă spune cineva că Maria este Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”[38].
Adică Nestorie cugeta cele ale lui Arie[39], nu considera că Iisus, Care „Se făcuse de două luni și de trei luni”[40] este Dumnezeu, ci „om simplu”[41] și prin Sinod (429) anatematizase pe cei ce cugetau împotrivă[42]. Pe motivul cugetelor eretice ale lui Nestorie, mulți ortodocși au întrerupt imediat comuniunea cu el, adică înainte de judecata și condamnarea de la Sinodul III Ecumenic[43].
De asemenea, ortodocșii au întrerupt comuniunea bisericească și cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când el a cedat pe moment presiunilor împăratului Anastasie și a semnat marginalizarea Sinodului IV Ecumenic (511). Restabilirea comuniunii s-a efectuat numai după mărturisirea publică a Patriarhului că acceptă Sinodul IV Ecumenic[44].
Comuniunea bisericească a fost întreruptă și cu Timotei, urmașul Sfântului Macedonie, care, presat de același împărat, a anatematizat pe cei care acceptau Sinodul IV Ecumenic[45]. Poporul mai ales din Constantinopol a preferat să rămână „excomunicat”[46] mulți ani decât să aibă comuniune cu Patriarhul eretic Timotei.
Întreruperea comuniunii a intervenit și sub Patriarhul Ioan Caleca[47] al Constantinopolului (1334-1347), care, după Sinoadele din 1341 împotriva ereticilor Varlaam, Achindin și cei de un cuget cu ei, a primit în comuniune și a introdus în Biserică „în locul lui Hristos pe Antihrist, pe Achindin cel apostat și războinicul împotriva adevărului”[48]. La ruperea de Patriarhul eretic îndemna atât Sfântul Grigorie Palama[49], cât și cei de un cuget cu el, precum, de ex. sfințitul Iosif Kalotetos, care recomanda: „Trebuie să ne separăm de comuniunea cu acela”[50].
Deci Sinodul I-II a reușit să exprime prin canoanele sale 13-15 învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți și concret cele următoare foarte importante:
1. Să condamne schismele fără motive dogmatice care interveniseră în sânul Bisericii în sec al IX-lea.
2. Să interzică sub pedeapsa caterisirii întreruperea comuniunii bisericești a clericilor cu înainte-stătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală cât timp nu subzistă motive de credință, adică crearea unor noi schisme.
3. Să soluționeze neclaritatea canonului apostolic, stabilind că propovăduirea vădită, „publică” și „cu capul descoperit” („în loc de fără reținere și cu îndrăzneală”[51]) a unei „erezii sancționate de Sfintele Sinoade sau de Părinți” de către un episcop constituie pricina singulară, justă („delictul”) care dă dreptul clericilor săi să întrerupă comuniunea bisericească față de el înainte să fie cercetată speța lui de un Sinod competent.
4. Să valideze ruperile conforme cu canonul 31 apostolic ale ortodocșilor de păstorii lor pe motive de credință.
5. În final, va trebui să semnalăm formularea distinctivă a canonului 15, care nici nu interzice întreruperea comuniunii bisericești pe motive de credință înainte de o judecată sinodală, totuși nici nu o consideră obligatorie; a permis-o și a lăudat-o simplu. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, după cum nu ar fi corect să fie acuzați cei care au întrerupt mai demult comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de o judecare sinodală a lor, în același mod nu ar fi corect de asemenea să fie acuzați nici cei care mai demult au avut comuniune bisericească față de păstorii lor eretici până la judecata lor sinodală fie din motive de iconomie, fie din motiv de ignoranță.
De altfel, nici un sfânt canon sau Sfânt Părinte nu a impus niciodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. De asemenea, nici un cleric nu a fost niciodată pedepsit pentru aceasta în opoziție desigur cu cei care au continuat să fie în comuniune cu păstorii lor după condamnarea lor sinodală.
De asemenea, nu trebuie să uităm că prilejul pentru legiferarea canoanelor 13-15 au fost schismele bisericești neîndreptățite și scopul Sinodului a fost încetarea lor, firește că nu instigarea la crearea de noi schisme, fie și îndreptățite. Dacă Sinodul a avut ca scop să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de o judecată sinodală, ar fi spus la începutul primului (13) canon: „Oricine nu se rupe imediat de păstorul său eretic va fi certat”.
Totuși în acest mod ar condamna cazurile de mai demult ale Sfinților Părinți care le-am menționat mai înainte, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de episcopii lor care propovăduiau o erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. Adică în perioada aceasta s-au străduit să-i călăuzească la pocăință fie prin tăcere distinctivă și toleranță, fie prin epistole și alte moduri pașnice.
Totuși să vedem pe scurt unele cazuri specifice.
7. Cazuri de practicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau o erezie
1. Sfântul Chiril al Alexandriei a lăudat pe poporul credincios din Constantinopol care a întrerupt imediat comuniunea bisericească a Patriarhului Nestorie „pentru dreapta credință”[52], adică pentru că propovăduia învățături hulitoare. Mai ales i-a caracterizat drept „mai ușuratici” și „măgulitori”[53] pe cei din Constantinopol care nu au procedat la fel, ci aveau dimpotrivă comuniune cu el.
În afară de acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie[54], ci a imitat „pe cei care aveau experiență medicală, care nu supun îndată la constrângerile prin fier și prin foc cele ce se petrec în trupuri de la patimi, ci le înmoaie prin leacuri esențiale, așteptând vremea potrivită pentru tăieturi”[55]. Deci, deoarece credea „că trebuie să dea o mână celor alunecați și să-i ridice ca pe niște frați căzuți”[56], l-a stimulat pe Nestorie prin epistole îndemnătoare, în care îl numea „împreună-slujitor”[57], „să se rupă de dogmele așa de stângace și răstălmăcite… și să revină la dreapta credință”[58].
Mai mult, Sfântul Chiril s-a luptat „ca să fie rușinat și îndreptat poate ereticul (Nestorie) după ce i-au scris mulți (episcopi ortodocși)… Și cu toți, adică prin Sinod Ecumenic, să se facă ce este drept”[59]. Practic, condamnarea finală a lui Nestorie și întreruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a produs la Sinodul III Ecumenic. Merită să fie semnalat faptul că Nestorie a fost numit de către episcopii Sinodului până în clipa condamnării lui „preaevlavios și preacuvios”, adică era considerat episcop al Bisericii catolice/sobornicești[60].
2. Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească față de tatăl și episcopul său, Sfântul Grigorie, când el a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a luptat să-l convingă să-l renege, lucru care s-a făcut după aproape trei ani”[61].
3. O practicare a iconomiei mult mai mare ca timp se observă în cazul stării împotriva ereziei monotelismului. Practic, deși erezia începuse să se propovăduiască în jur de 615, polemiștii ei importanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească față de conducătorii ei, ci s-au străduit în felurite moduri să-i conducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a intervenit sigur după 634 și mai degrabă după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu Sinoadele din Apus (640-649), care i-au anatematizat[62].
Mai ales la Sinodul din Lateran (649) împotriva monoteliților practicarea iconomiei bisericești devine și mai vădită pentru că Serghie, episcopul ciprioților, menționează următoarele în acest sens: „Căci am tăcut față de cei care până și astăzi sunt preocupați de iconomie, gândindu-ne să-i strămutăm la învățăturile noastre mai bune”[63].
4. Practicarea de mulți ani a iconomiei a Sfinților Părinți este întâlnită în cazul stării împotriva latinilor. La această concluzie am ajuns și dacă am primi cazul extrem că adică papii propovăduiau public erezia Filioque în 1009[64] și că nu o propagau fără reținere din sec. al IX-lea[65]. Practic, în afară că Serghie al Constantinopolului a tăiat imediat numele papei din diptice, restul Patriarhilor ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea după patruzeci și cinci de ani (1054). Desigur că se înțelege că Constantinopolul era unit cu Patriarhiile de mai sus în toată această perioadă.
Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece „Patriarhii, potrivit obiceiului bisericesc vechi, aplicând dreptul canonic mai mult decât Kerularie, au așteptat îndreptarea Bisericii romane, drept aceea au avut îndelungă răbdare”[66]. „(Adică) răsăritenii au tăcut din iconomie multă vreme, gândind că italienii vor strămuta inovațiile lor la ceva mai bun, dar i-au exclus din unitatea bisericească atunci când au rămas în propria convingere”[67].
* * *
Din cercetarea amănunțită de mai sus am fost conduși la următoarea concluzie finală: Sinodul I-II al Sfântului Fotie a interzis drastic, exprimând învățătura și practica de până atunci a Sfinților Părinți, ruperile clericilor de episcopii lor pentru orice cauză înainte de o judecată sinodală, în afară de propovăduirea vădită a unei erezii. În acest caz, în care un episcop propovăduia învățături eretice, Sinodul nici nu interzice, nici nu obligă la întreruperea comuniunii bisericești cu el; o permite simplu și o laudă.
În acest fel, Sinodul a exprimat convingerea sa că singura instanță să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau unul Local mare.
Dimpotrivă, până la convocarea și deciziile Sinodului Ecumenic, orice cleric are dreptul să aplice fie iconomia bisericească și să nu se rupă de episcopul său, fie acrivia, adică întrerupând comuniunea cu el. Această întrerupere vremelnică a comuniunii are ca scop acuzarea păstorului eretic și cererea trimiterii lui la tribunalul sinodal, care va decide definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.
[1] Sf. Vasile cel Mare, canonul 1, P.G. 138, 577B-579A.
[2] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Pidalion, nota 1 la canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare, p. 589.
[3] Canonul 2, P.G. 137, 353A.
[4] Canonul 1, P.G. 137, 349B.
[5] P.G. 137, 349BD.
[6] Χρ. Αραμπατζή, Biserica Ortodoxă și Roma în sec. al XIII-lea, p. 107.
[7] V. Laurent – J. Darrouzes, Dossier Grec de l’ union de Lyon, p. 489, Cuv. Nicodim Aghioritul, Noul Sinaxar (Ekloghion), p. 337-338.
[8] Καλλίστου Βλαστού, Δοκίμιον ιστορικόν περί του Σχίσματος…, p. 108.
[9] Andr. Dimitrakopulos, Grecia Ortodoxă, p. 104.
[10] Apologia, P.G. 160, 537A.
[11] P.G. 137, 96C.
[12] Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.
[13] P.G. 137, 1293BC.
[14] Canonul 11 Cartagina. P.G. 138, 56B.
[15] Tâlcuire la canonul 10 din Cartagina, P.G. 138, 53BC.
[16] Cuv. Nicodim Aghioritul, Pidalion, p. 33.
[17] P.G. 137, 97C.
[18] P.G. 137, 100B.
[19] Teodor Balsamon, Tâlcuire la canonul apostolic 31, P.G. 137, 97C.
[20] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Tâlcuire la Epistolele sobornicești, p. 179.
[21] Sfântul Proclu al Constantinopolului, de la S. Milia, Culegere a sfintelor canoane…, vol. 1, p. 647.
[22] F. Vafidos, Istoria bisericească, vol. 2, § 107, 2, p. 37.
[23] Epistola 53, tradusă la Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Sinodul VII Ecumenic, vol. 1, p. 655-658.
[24] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6288, P.G. 108, 948A.
[25] P. Hristu, Patrologia greacă, vol. 5, p. 361.
[26] Despre cei între Sfinți Patriarhi Tarasie și Nichifor, P.G. 99, 1852D.
[27] Cuviosul Teodor Studitul, Epistola 30, cartea 1, P.G. 99, 1008A.
[28] V. Feida, Istorie bisericească, vol. 1, p. 794.
[29] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 187.
[30] P. Hristu, op. cit., p. 377.
[31] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 185.
[32] Cuv. Simeon Metafrastul, Viața… Cuviosului Părintelui nostrum Ioanichie, cap. 51-52, P.G. 116, 85A-88B.
[33] F. Vafidu, op. cit., vol. 2, § 110, 2, p. 50.
[34] V. Fida, Istorie bisericească, vol. 2, p. 102.
[35] P.G. 137, 1061B-1064A.
[36] P.G. 137, 1069A.
[37] P.G. 137, 1068AC.
[38] Sf. Chiril al Alexandriei, Epistola 14, P.G. 77, 97A.
[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia 4, P.G. 77, 996A.
[40] Nichifor Calist, Istorie bisericească, vol. 14, cap. 34, P.G. 146, 1172A.
[41] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 5923, P.G. 108, 236B.
[42] F. Vafidu, Istorie bisericească, § 72, 2, p. 234.
[43] P.G. 91, 1473B.
[44] Cuviosul Teofan, Cronografia, anul 6004, P.G. 108, 364BC.
[45] M. Ghedeon, Liste patriarhale, p. 140.
[46] S. Milia, Culegere a sfintelor Sinoade…, vol. 1, p. 303b.
[47] P.G. 150, 863C-864A.
[48] Sfântul Filothei al Constantinopolului, Cuvânt la cel între Sfinți Părintele nostrum Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, cap. 67, de la Δ. Τσάμη, Operele hagiografice ale lui Kokkinos al Constantinopolului, p. 501.
[49] Demontare a explicației tomosului lui Caleca, 29, Ε.Π.Ε. vol. 3, p. 692.
[50] Epistola 2, cap. 9, de la Δ. Τσάμη, Operele lui Iosif Kalotetos, p. 374.
[51] Ioan Zonara, Tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II, P.G. 137, 1069D.
[52] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 125BC.
[53] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81B.
[54] Ibidem, P.G. 77, 81A, 84CD.
[55] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 18, P.G. 77, 124D125A.
[56] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 11, P.G. 77, 81A.
[57] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17, P.G. 77, 105C.
[58] P.G. 77, 108B.
[59] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblos, cartea 3, cap. 15, § 20, p. 175.
[60] Ibidem § 41, p. 222.
[61] Grigorie prezbiterul, Viața… lui Grigorie Teologul…, P.G. 35, 261C264A.
[62] Ah. Pitsilka, Viața și luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 12-15.
[63] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 6, cap. 9, § 7, p. 278.
[64] V. Stefanidu, Istorie bisericească, § 22, p. 374.
[65] F. Vafidu, Istorie bisericească, vol. 2, § 113, 1, p. 65.
[66] Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblion, cartea 8, cap. 2, § 6, p. 304.
[67] Ibidem, cartea 6, cap. , § 9, p. 278.
Viziunea Arhim. Vasilios Papadakis vine să o confirme pe cea a nepomenitorilor cel mult moderați, pe care și eu o agreez.
O noua sursa(?!), care, se pare, atestă participarea Sf. Marcu la rugăciunea comună (nu împărtășirea cu Sf. Taine) dinaintea sesiunilor premergătoare sinodului de la Ferrara-Florența.
Acesta e unul din puternicele argumente ale rugăciunii în comun a P. Bartolomeu cu romano-catolicii.
https://fdathanasiou.wordpress.com/2014/01/18/%CE%B7-%CF%83%CF%85%CE%BC%CF%80%CE%B5%CF%81%CE%B9%CF%86%CE%BF%CF%81%CE%AC-%CF%80%CF%81%CE%BF%CF%82-%CF%84%CE%BF%CF%85%CF%82-%CE%BB%CE%B1%CF%84%CE%AF%CE%BD%CE%BF%CF%85%CF%82-%CF%84%CE%BF%CF%85-%CE%B1/
Interesantă afirmația autorului -Părintele Vasilios P.,care îl contrazice pe Părintele Lavrentie,care susținea vehement că Sfântul Maxim nu a întrerupt pomenirea decât în urma Sinodului de la Lateran -649.
Părintele Vasilios afirmă că Sfântul Maxim a întrerupt comuniunea ,în mod sigur după anul 634…
Un alt punct în care Părintele Lavrentie este contrazis este cel în care Părintele Vasilios afirmă că ,de exemplu,în cazul Sfântulului Grigorie Palama și acesta a întrerupt pomenirea înainte de condamnarea sinodală a lui Kalekas…
La fel s-a procedat și în cazul lui Nestorie,după cum vedem, lucruri negate de Părintele Lavrentie în diverse comentarii…
In sfârșit…,bine că lucrurile s-au lămurit…
Mulțumim Părintelui Lavrentie pt. traducere.
Sunt foarte folositoare astfel de traduceri.
Mulțumim și ne iertați!
Informațiile istorice pot fi verificate, nu sunt aprecieri personale. Nu văd ce aș fi spus eu diferit despre Sf. Maxim și Grigorie Palama.
Pledoaria Arhim. Vasilios este împotriva direcției zelotiste, nimerită și pt mulți nepomenitori care au împrumutat-o pe filiera părinților athiniți, în special Sava Lavriotul.
Nu am negat și nu neg dreptul la întreruperea pomenirii, ba chiar promovez această atitudine, care îmi pare a fi singura rămasă. Am făcut unele afirmații greșite în trecut, cum este aceea că mă îngrădesc de erezie (în scrisoarea de întrerupere a pomenirii) și am înțeles mai bine alte lucruri. Dar, în cazul de față, nu înțeleg ce am spus diferit eu. Citiți mai cu atenție rândurile păr. Vasilios.
Nu mai revin la ce ați spus dvs. diferit despre Sfântul Maxim sau despre Sfântul Grigorie Palama. Acele lucruri le găsiți în comentariile dvs. , făcute în timp.
În schimb mă bucur că ați ajuns la concluzia că întreruperea pomenirii a rămas singura atitutine de luptă împotriva ecumeniștilor.
Mai bine mai târziu decât niciodată…
Dar totuși,o remarcă:
dacă prin întreruperea pomenirii,dvs. nu înțelegeți îngrădirea de erezie (nu de Biserică,atenție,căci ecumenismul nu reprezintă Biserica,nu este al Bisericii,ci este o grupare instalată în interiorul Bisericii,prin ,,cozile de topor ale ereticilor din afară”),atunci de ce ați întrerupt pomenirea?
Dacă nu vă delimitați de erezie,dacă nu vă îngrădiți de ea,prin întreruperea pomenirii, rezultă că pt. dvs. lupta împotriva ecumenismului se poate duce aflându-vă în erezie sau în comuniune cu erezia/cu ecumeniștii.Ce rost mai are întreruperea pomenirii de către dvs.?
Iar dacă ați întrerupt pomenirea, ați făcut-o din cauza ereziei sau pt. că nu sunteți de acord cu ea sau pt. a vă îngrădi /delimita de ea și de gruparea schismatică care o promovează în Biserică.
Obs.: când afirm că dacă nu vă îngrădiți de ecumeniști/de erezie,ați fi în erezie,nu afirm că ați fi eretic din acest motiv,ci pur și simplu că ați fi în erezie pt. simplul motiv că nu vă delimitați/îngrădiți de de ea.
Doar Biserica poate decide sau poate judeca cum a fost cel care nu s-a îngrădit de erezie.Adică cine e vinovat sau nu sau dacă este sau nu vinovat…Pe noi ne ineresează păcatul,în sensul că lupta e cu păcatul/cu erezia,nu cu aproapele…Eu nu-l acuz/judec pe aproapele meu,ci mă delimitez de păcatul/erezia în care el se complace/stăruie.
Dar ,repet,ce rost are să mă îngrădesc de erezie dacă aceasta nu mă afectează?
Protestul îl pot face orișicum,fie pomenind,fie nepomenind.
Dar prin nepomenire este clar că se petrece ceva:se delimitează de erezia în care se află persoana/gruparea ,aflată în ecumenism,se purcede adică la îngrădirea de ecumenism/erezie,nu de Biserică. De Biserică,de Hristos,de Adevăr,de Sfinții Părinți,de sobornicitate se despart cei aflați în erezie. Căci nu cred că poate un ortodox să afirme că poți fi în Adevăr și în erezie în același timp.
Ai mulți pitici în cap, pe care îi scoți doar cu ajunare. Inclusiv de electronice o perioadă.
De la început am ajuns la concluzia că nu există altă șansă decât întreruperea pomenirii, dar nu ca și cum ar fi obligatorie, ci singura metodă eficientă la momentul actual.
Nu mă îngrădesc de erezia episcopului pentru că liturgic nu sunt părtăaș la credința lui personală sau a celorlalți prezenți, ci la cea a Bisericii. Nu putem ignora că ne aflăm sub umbrela ei, toate Tainele și mediul ei sunt date de Hristos, nu de slujitori. Mi se pare o hulă să spun că mă împărtășesc prin pomenire sau conslujire de rătăcirile celorlalți, ca și cum ei slujesc, nu Dumnezeu prin ei atât timp cât ei sunt încă în Biserică.
Dar întreruperea pomenirii urmărește izbăvirea Bisericii, nu a mea de erezia episcopului, conform canonului 15. Adică este o luare de poziție pentru a tămădui devierea pe care o introduce ierarhul în Biserică, față de care nu sunt indiferent.
Că episcopul nu transmite învățătura lui personală prin pomenirea lui ne încredințează Sf. Ap. Pavel, care spune că „episcopul (să fie fără prihană),… ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1: 9) și către episcopul Timotei: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus” (2Tim. 1: 13).
Așadar, dacă s-ar înțelege că nu ne împărtășim de credința personală la slujbe, ci de a Bisericii, ar fi limpede că nu ne vatămă direct abaterile dogmatice chiar și ale episcopului, deși nu ne convin și ar fi bine să depunem eforturi evlavioase pentru îndreptarea situației.
Părinte Lavrentie, vă respect,dar credința dvs. nu o pot primi…Nu găsescla Sfinții Părinți cele afirmate de dvs.
Sunteți f. mult influențat de duhul ecumenist.
Dvs. de fapt, faceți apologia unității în diversitate,care este fundamentul ecumenismului.
Eu nu am pomenit,Părinte, de credința personală a Episcopului,deși nu este lipsit de importanță acest aspect,căci totuși este vorba de Episcop al Bisericii,cu toate implicațiile ce decurg de aici,ci mă refer la credința lui oficială,recunoscută prin acte sinodale,asumată sinodal…Eu nu fac referire la credința lui personală(care orișicum nu-i permis să fie alta decât a Bisericii,că este episcop al Bisericii),ci la credința lui manifestată public/oficial.
Ecumenismul ,în BOR ,este acceptat de către întreg Sinodul Bisericii.Nici un episcop nu s-a dezis de Creta.
,,Vi se pare o hulă”,pt. că amestecați lucrurile…
Eu nu am negat Biserica,Tainele și mediul ei.
La slujbe,Părinte, sau în Biserică,și nu numai,episcopul este garantul păstrării învățăturii sănătoase a Bisericii.
Iar prin pomenirea lui se arată că atât cel pomenit cât și cel care pomenește au aceeași credință,că „au aceeași cugetare și aceeași credință,,.
Spuneți:,,Dar întreruperea pomenirii urmărește izbăvirea Bisericii,nu a mea de erezia episcopului,conform Can 15 l-ll”.
Păi dacă vorbiți de erezia episcopului conform Canonului 15 l-ll,este evident că vorbim de credința lui oficială,propovăduită cu capul descoperit sau acceptată sinodal.
Spuneți:,,Dacă s-ar înțelege că nu ne împărtășim de credința lui personală la slujbe,ci de a Bisericii,ar fi limpede că nu ne vatămă direct abaterile lui dogmatice,chiar și ale episcopului…”.
Unde ați văzut la Sfinții Părinți să afirme așa ceva?!
La slujbe sau în Biserică,episcopul vine în nume propriu ?Sau ca reprezentant al Bisericii,păstrător și garant al dreptei credințe?
Iar dacă el este oficial ecumenist,noi să ne facem că-i ortodox?
Așa ne învață Sfinții Părinți?
Haideți să vedem:
,,În Biserică,la modul conștient și real,nu poate fi omul decât dacă se mișcă concomitent pe cele două coordonate:dreapta credință și dreapta făptuire,sau cu alte cuvinte,adevărul și dragostea.Hristos e în același timp Adevărul și Viața.Orice încercare de a minimaliza unul din aceste două aspecte duce la lepădarea de Hristos,la ruperea într-un fel sau altul de Biserică.,,Aceasta e lauda noastră:credința noastră,moștenirea cea bună a Părinților noștri(…).Cel ce încearcă să ne scoată din ea și să introducă alta mai nouă(cum au făcut la Creta n.m.),chiar dacă înger din cer ar fi,să fie anatema(Gal.1;8).Să fie scos din orice pomenire:și dumnezeiască și omenească.Nimeni nu e stăpân pe credința noastră:nici împărat,nici arhiereu,nici sinod mincinos,nici nimeni altcineva decât numai Dumnezeu,Cel Ce ne-a predat-o prin Sine și prin ucenicii Lui…Dar pe nimeni nu va folosi dreapta credință fără dragostea cea către frați”.
Dogma și făptuirea se întrepătund organic.Oricedeviere în una din ele aduce o oarecare deviere și în cealaltă.
Totuși în primul rând dogma,ca una ce în forma ei scrisă sau declarativă poate fi supusă cercetării mai ușor,este cea care determină apartenența la Biserică,ea fiind cea care susține făptuirea în resorturile ei intime.
De aceea orice deviere de la dreapta credință aduce cu sine excluderea din trupul Bisericii.,,Noi socotim că dintotdeauna este una și aceeași Biserică,nu prin loc,CI PRIN SPECIFICUL CUGETULUI ORTODOX,conform căruia Bisericile din lumea întreagă se numesc Una,Sobornicească și Apostolească Biserică.
IAR PE CEI CE ÎN DIDERITE VREMI AU INTRODUS ÎN EA CUGETE VĂTĂMĂTOARE,NU PLINĂTATE A BISERICII,NICI PĂSTORIȘI DASCĂLI,CI LUPI CUMPLIȚI,CARE NU CRUȚĂ TURMA,ÎI SOCOTIM,DUPĂ PROROCIA APOSTOLEASCĂ”.
Iar dvs. Părinte spuneți:,,Dacă s-ar înțelege că nu ne împărtășim de credința personală la slujbe,ci de cea a Bisericii,ar fi limpede că nu ne vatămă direct abaterile dogmatice chiar și ale episcopului…”,asta în condițiile în care episcopii noștri,Sinodul nostru au aprobat oficial erezia tuturor ereziilor,erezia care le cuprinde pe toate celelalte și în condițiile în care episcopii au acceptat să nege articolul din Crez care stipulează că nu există decât o singură Biserică,Cea Otodoxă.
,,În materie de dreaptă credință nu există nici un pogorământ.
Nicidecum,omule,nu se îndreaptă cele bisericești prin vreo cale de mijloc.Între adevăr și minciună nu este nimic.Ci după cum ceea ce e în afara luminii neapărat e în întuneric,așa cel ce se abate puțin de la adevăr,cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună”.
Spuneți:,,Nu mă îngrădesc de erezia episcopului pt. că liturgic nu sunt părtaș la credința lui personală”.
Acesta este dictonul ecumeniștilor-unitate în diversitate.
Liturgic,nu sunteți părtaș la credința lui personală,sunteți părtaș la credința oficială a episcopului.
Căci este acceptată oficial .
Dar după dvs. ,chiar și eretic de ar fi episcopul,vă puteți ruga cu el,căci nu vă interesează credința lui eretică,ci credința Bisericii din care faceți parte.
Totuși,atunci,pe ce se fundamentează comuniunea dvs. cu un asfel de episcop ecumenist,care mărturisește public/oficial/de la înălțimea Sinodului,că el are o altă credință și anume ecumenistă?
Episcopii participanți la Sinodul din Creta nu au introdus o credință nouă în sensul că nu este validată pan-ortodox. Este o deviere, dar deocamdată nu face notă separată de restul Bisericii.
După cum descrie articolul situațiile de obligativitate a întreruperii comuniunii, sinodul din Creta nu se încadrează. Adică nu s-a format o structură separată, nu s-a produs o alipire de una și nici nu există o condamnare încă. Deocamdată statutul său este incert și noi ar trebui să depunem eforturi să nu se ajungă la o validare a lui prin oprirea pomenirii sau altfel.
Nu văd nici o legătură între ce spun eu și ecumenism, care desființează granițele bisericești pe linie protestantă.
Părinte, spuneți că,credința mărturisită la Creta nu e validată pan-ortodox…
Dar ea este acceptată sinodal de către BOR,adică Biserica noastră Locală,iar acest lucru pe noi ne afectează.Prin tăcerea noastră,prin lipsa noastră de reacție,prin nedelimitarea/neî grădirea noastră de promotorii ereziei,noi practic îi susținem în demersul lor,îi legitimăm în cele făptuite de dânșii. Și cel mai important,contribuim la validarea celor hotărâte la Creta.
De ce?
Pt. că,este îndeobște cunoscut că, hotărârile unui Sinod nu sunt valabile dacă nu sunt acceptate/primite de întrega Biserică,de pleroma Bisericii.Ori ei asta obțin acuma de la noi,validarea celor hotărâte de ei în Sinod.
Singura cale rămasă de a te sustrage acestei validări sai părtășii la fărădelegea lor/erezia lor,este întreruperea comuniunii cu ei,până la rezolvarea problemei.
Georgienii la fel au reacționat,spunând că altă cale de ieșire din această situație(din ecumenism/din erezie) nu există,dacă ierarhia nu renunță de bunăvoie la erezie.
Au mai fost comentarii în direcția asta și nu le văd a fi rezonabile, ci exagerează nejustiicat nu situația, ci părtășia la erezie prin pomenirea episcopului.
Într-adevăr, deciziile cretane cad în sarcina poporului să fie acceptate, dar împotrivirea nu constă doar în nepomenire, ci și în respingerea lor explicită sau măcar lipsa de adeziune la ele. Nu e ca și cum prin comuniunea cu episcopul noi le acceptăm și nu avem de ales decât oprirea pomenirii lui. Tocmai de aceea eu insist că reacția noastră ar trebui să fie calculată și credibilă, adică să respingem erorile dogmatice, să le vădim, să le discutăm și să îndemnăm și pe alții să facă la fel. Atunci împotrivirea credincioșilor va avea rod.
Dacă se insistă pe teorii schismatice, care deviază de la subiect, adică abat atenția de la ecumenism la (ne)pomenire, nu se produce decât compromiterea subiectului și anularea mijloacelor normale de îndreptare a situației.
Se și vede limpede că oamenii simpli credincioși sunt oripilați de îndârjirea cruntă față de ierarhi, dublată de o lipsă de explicare temeinică a subiectului. Adică, în loc să li se explice ce este greșit ca să poată reacționa și eventual să li se prezinte opțiuni valide, sunt împinși spre extremă și bătuți la cap, dar fără explicații potrivite.
În istorie, Sfinții Părinți nu au procedat astfel, ci au combătut dogmatic ereziile și s-au silit să le explice cât mai bine tuturor. Spre exemplu, Sf. Vasile îi primea în comuniune pe cei care nu credeau în dumnezeirea Duhului, dar nu-L socoteau creatură cu speranța că vor înțelege mai deplin adevărul pe parcurs. Diametral opus, astăzi mulți impun o rupere fără temei și nu explică mai nimic teologic. Rezultatul: discreditare.
Așadar este nevoie de atenție. Deocamdată deciziile din Creta nu reprezintă crezul oficial al BOR pt că ea are credința întregii Ortodoxii, nu face notă separată. Adică ecumenismul semnat intră în vigoare abia când va fi acceptat de toate Bisericile Ortodoxe Locale sau când participanții se rup de cei care nu le acceptă. În acest proces de implementare noi trebuie să ne împotrivim să nu se ajungă la stadiul final, nu să spunem că deja totul e pierdut, a venit lupul, părăsiți casa în disperare, intrați în panică totală.
Cu iertare zic: Se cere luciditate, nu fanatism obtuz!!!
Nu uita de ieronim sinistrul caterisit pentru impartasire cu ereticii
Acuma când ecumenismul e asumat doctrinar,în mod oficial,prin documente/hotărâri sinodale,credeți că mai există altă cale de a lupta împotriva ecumeniștilor,în afară de întreruperea comuniunii cu ei?
Ca de ex. ,,respingerea lor explicită sau măcar lipsa de adeziune la ele”,precum spuneți?
Cum să le mai respingi când ele sunt legiferate sinodal?
,,Teorii schismatice”,sunt ereziile ecumeniștilor,nicidecum întreruperea comuniunii cu aceștia…
După dvs. probabil și georgienii care au acționat în acest mod,încă din 1997,ar fi tot niște ,,teoreticieni schismatici”.
Dânșii au fost mult mai aspri decât m-am exprimat eu aici…,dar asta e.Ei au înțeles că nu se negociază cu cei care bolesc de învățături eretice.După cum avem definitoriul exemplu istoric,cu cazul Fericitului Teodorit al Kirului.
Deciziile din Creta chiar asta reprezintă,nu vă supărați:,,crezul oficial alBOR”.
Lucrul acesta este consfințit de documentele sinodale ale BOR.
BOR asta mărturisește oficial,cu antet sinodal.
Ecumenismul semnat intră în vigoare atunci când este acceptat,asumat.Iar BOR tocmai asta a făcut în 2016.
Nu are nici o legătură cu ce fac celelalte Biserici Locale.Nu decide altcineva pt. BOR,ci BOR însăși decide pt.ea.
Înțeleg că e vorba de o fixație pe o idee pur și simplu, fără argumente serioase. Spre exemplu, nu antetul face un document să fie credința unei Biserici, ci conținutul, dar și regimul acelui document.
Din câte știu eu, georgienii care au cerut ieșirea din CMB nici măcar nu au întrerupt pomenirea, ci au amenințat că vor face asta; așadar nu văd legătura. Iar Fer. Tedoret nu a fost condamnat automat, chiar dacă avea idei ertice clare, pentru că s-a dezis de ele în ultimul moment. Nu e vorba de negociere, ci de înțelegerea și contextualizarea situațiilor. Doar să aruncăm vorbe și exemple irelevante, la derută, asta mi se pare că nu face altceva decât să compromită și mai tare subiectul.
Nu-mi voi asuma să scot toți bolovanii aruncați în baltă pur și simplu.
Părinte, e charaghios ce spuneți:,,georgienii care au cerut ieșirea din CMB,nici măcar nu au întrerupt pomenirea,ci au amenințat că vor face asta”.
Păi nu au întrerupt pomenirea pt. că ierarhia a scos BOG din CMB,Părinte.Pt. ce să mai întrerupă pomenirea?
Iar pe de altă parte,ei amenințau cu întreruperea comuniunii încă din 1997 și ,,doar” pt. motivul că BOG participa la CMB,participare prin care ei spuneau că ,,Biserica Ortodoxă,luând parte la activitatea CMB,afirmă în acest fel acordul său cu învățătura și activitatea acestuia.Ea se face astfel PĂRTAȘĂ la toată minciuna și toate rătăcirile CMB. Ea devine eretică în aceeași măsură în care este eretic însuși CMB”.
Oare ce ar fi spus georgienii în condițiile de azi în care ne aflăm noi,adică BOR?
Dacă sunteți curios,puteți citi singur în continuare ce ar fi spus…
Dar dvs. nu purtați un dialog sincer,ci faceți un efort constant de a minimaliza gravitatea legiferării ecumenismului/ereziei în Biserică.
,,Doar să aruncăm vorbe și exemple irelevante la derută”…
Dacă pt. dvs. nu contează decât ,,fixația” (mă folosesc de exprimarea dvs.) dvs. în acest dialog,nu este vina mea.
Eu am un punct de vedere deosebit de al dvs.,dar care nu reprezintă părerea mea personală,ci este formulat pe învățătura Părinților Bisericii. Dacă pt. dvs. acestea sunt ,,vorbe și exemple irelevante”…,dvs. știți.
,,fixații,…,fanatism obtuz…”,frumoase considerații.Mulțumim!
Am să citez ceva:
,,Toți ortodocșii ecumeniști se tem de părerile lumii și de disprețul majorității,le e frică de puterea trădătorilor,se înfricoșează să contrazică oficialitățile bisericești care impun hotărâri apostate,se tem să nu ,,discrimineze”…,le e rușine să fie numiți ,,extremiști”, ,,fanatici”, ,,fundamentaliști”, ,,răzvrătiți”, ,,habotnici” pt. credința cea dreaptă întru Hristos”…
Mă întorc la georgieni,pt. o observație.Aceștia spun:,,sau Biserica renunță la rătăcirile sale,sau cei ce caută mântuirea părăsesc adunarea necredincioșilor”.
Oare credeți că georgienii îndeamnă la părăsirea Bisericii?
Sau ,,adunarea necredincioșilor” reprezintă pentru ei Biserica?
Sau reprezintă gruparea ecumeniștilor din Biserică…?
Da, așa este, avem opinii diferite și e greu chiar de dialogat. De aceea am vorbit de fixații.
Eu nu mă tem să fiu catalogat drept fanatic, ci nu cumva chiar să fiu.
Și eu zic că e necesară reacția poporului, dar, dacă nu există, mă conformez, adică acționez în consecință. Mărturisesc în dreptul meu, fără a condamna pe alții fără temei. Va fi necesară o separare a apelor la un moment dat, dar deocamdată mi se par încă f amestecate și nici nu există o soluție reală la îndemână.
Eu aș fi vrut să existe o atitudine mărturisitoare care să atragă pe cât mai mulți, nu să respingă pe cât mai mulți. Dacă nu se dorește, asta e, îmi pare f rău de situația asta, dar nu-mi pot călca pe conștiință și să fiu un fel de închizitor ortodox.
Trebuie conștientizat că și zelotismul e o problemă gravă, nu doar ecumenismul.
Apreciez faptul că ați comentat, dincolo de unele invective; atât se poate.
Mulțumesc pt. îngăduință.
Pt. ,,invective” …,iertați-mă!
Țin să precizez că poate am folosit prea dur termenul de „invective”. Ce am avut în vedere este comentariul inițial prin care am fost acuzat fără temei că am făcut afirmații eronate despre Sf. Maxim și Grigorie Palama și opozanții lui Nestorie.
Cât despre îngăduință, aceasta este la nivelul că recunosc că este greoi un dialog în scris pe aceste teme când nu sunt urmărite fidel ideile în ansamblul lor.
Pt claritate, tabloul mare pe care l-am conturat este acesta: orice erezie este o învățătură contrară Bisericii, apare în sânul ei, apoi îi trage pe mulți după sine până la ruperea de ea. Erezie și eretic efectiv este atunci când s-a produs desprinderea de Biserică. Până atunci, există un proces. După cum scrie și în articol, acest proces poate fi rapid sau lent, insidios. Adică o erezie nouă se poate desprinde de Biserică prin formarea unei alte structuri, prin alipirea de una deja formată (cazul uniaților) sau prin condamnarea ei sinodală. Atâta vreme cât niște eretici noi nu rup comuniunea cu Biserica, asta arată că încă mai împărtășesc crezul ei și încă au loc de pocăință, să-și revină și să rămână în ea. Pentru a nu infecta pe cât mai mulți și a fi demascați și îndepărtați ca un rău, există dreptul de a întrerupe pomenirea, nu doar de a protesta prin alte forme, ca să fie marcată gravitatea situației. Chiar și un Sinod (ca cel din Creta) poate introduce erezii fără să se rupă de restul Bisericii dacă nu impune și întreruperea comununii. Desigur că este stringentă reacția ierarhilor sau măcar să fie determinată de cea a clerului inferiror, a monahilor și credincioșilor, dar asta pentru a separa apele, pentru a stinge incendiul, nu pentru a nu fi ei considerați cauza și promotorii ereziei. Există destule situații de la Sfinții Părinți care argumentează toate cele expuse de mine și pe baza lor am format această imagine generală.
Deși apreciez și laud râvna nepomenitorilor, atrag atenția că exagerările pe care le fac discreditează acțiunea lor, o fac necredibilă, devin neplăcuți prin acuzele hazardate și îndemnurile disproporționate.
De acord cu cele expuse de dvs.,dar numai sub aspectul formal/instituțional.
Însă Biserica înainte de a fi o instituție,este o realitate mistică sau duhovnicească.
Este Trupul lui Hristos.
Ori noi știm bine că nu e suficient să fi membru al Bisericii.Adică nu acest singur lucru îți asigură mântuirea,ci este necesar pt. mântuire să îndeplinești și alte condiții,printre care este imperios necesară dreapta credință,fără de care nu ne putem mântui,chiar și în Biserică fiind.
Ori la Creta ierarhia noastră tocmai asta a făcut,ne-a împins pe toți în ecumenism, fără să țină cont de părerea noastră sau peste acordul nostru,în mod samavolnic.
Ceea ce au acceptat acolo,au acceptat în numele nostru,din postura de reprezentanți ai noștri.
Documentele cretane stipulează,,…Biserica Ortodoxă acceptă…”,adică noi…
Iar ecumenismul este acuma atestat de documente sinodale sau…legiferat.
Adică valabil pt. toți membrii Bisericii (BOR).
Dacă vociferezi,dacă protestezi,dacă spui că nu ești de acord,nu are nici un efect,în sensul că nu schimbă cu nimic situația,căci hotărârile/documentele rămân în vigoare,adică valabile pt. toți membrii Bisericii aflați în comuniune cu ecumeniștii, adică gruparea din Biserică care le-a acceptat și impus.
Ori dacă petreci în gruparea care își asumă oficial aceste documente/această nouă credință,petreci în erezia lor.
Nu acuz pe cineva,nu etichetez pe cineva,nu condamn pe cineva ca eretic,atunc i când afirm că este în erezie,ci pur și simplu constat că se complace în ea,conștient sau nu.Adică nu se îngrădește,nu se delimitează de ea.
Pur și simplu petrece în ea.Nu datorită lui,ci ierarhiei sau Sinodului care a realizat acest lucru sau a provocat această situație.
Iar a petrece în erezie sau a fi făcut părtaș la ea,din punct de vedere duhovnicesc,chiar aflându-te în Biserică, nu este încurajat de Biserică.
Biserica combate păcatul/erezia,nu-l încurajează,nu-l legitimează…
Aș dori să observați că aceste afirmații ale mele nu sunt ideile mele personale sau scornite de mintea mea.
Spre exemplificare am să fac o referire la georgieni.
Aceștia au afirmat despre ei înșiși că prin participarea Bisericii lor la CMB, ei se află în erezie (sau sunt făcuți părtași la erezie).Dar ei nu se fac pe ei înșiși eretici. Dar afirmă că acest lucru le pune în pericol mântuirea. Iar pt.aceasta ei trebuie să se despartă de ecumeniști/să se îngrădească de erezie sau să iasă din erezie prin aplicarea Canonului 15 l-ll.Erezie cu care ei nu erau de acord,dar în care ierarhia i-a băgat,ierarhii i-au atras în ea.
Deci ce putem desprinde de aici?
Că ierarhii te pot atrage după ei în erezie și că acest lucru se poate întâmpla în Biserică.
Cu alte cuvinte,poți fi în Biserică instituțional, dar în păcat sau în erezie,în cazul nostru.
Sau că nu e totuna să fi în Biserică și în același timp unit cu Hristos.
Poți să fi în Biserică instituțional, dar despărțit de Hristos,prin erezie sau prin alte păcate.
Am văzut asta la georgieni. Ăsta a fost imboldul/motivul care i-a mânat în luptă.
Biserica este o instituție mistică. Nu poate fi desprins aspectul instituțional de cel duhovnicesc. Nu mă refer aici la formalism, ci la structura ei. Adică realitatea mistică și responsabilitatea oricărui credincios ține de niște legi și mecanisme concrete.
Astfel, e suficient să fii membru al Bisericii pt a avea oficial dreapta credință. Doar trebuie cunoscută, însușită și trăită în practică pt a te mântui. Dar nu văd cum poți fi „în erezie” în cadrul Bisericii și fără să ai tu cugete rătăcite, doar pt că episcopul sau Sinodul Local a semnat abateri dogmatice. Părtășia la erezie intervine atunci când accepți voluntar niște idei eronate sau când ai comuniune cu un eretic dintr-o structură desprinsă de Ortodoxie. Dacă ierarhii ecumeniști nu-și impun convingerile cu forța, să te silească să păstrezi comuniunea cu ei doar dacă accepți erezia, atunci nu văd unde ar fi comuniunea la rău.
În ce privește textele cretane, ele nu au intrat încă deplin în patrimoniul Bisericii. Sunt ca niște documente care au trecut de unele formalități și există pericolul să fie legiferate total în viitor. Deocamdată ele sunt susținute doar de unii, nu reprezintă pliroma Bisericii, ci o credință particulară.
Dacă e să ne uităm la iconoclasm, situația a fost și mai rea. Roma a anatematizat sinodal erezia și pe Patriarhul de Constantinopol, dar nici măcar asta nu a însemnat că erau excluși. Chiar dacă decizia de la Hieria prevedea afurisirea celor care se închinau la icoane, Constantinopolul tot a supraviețuit bisericește prin mărturisitorii din el. Iar când a bizuit închinarea la icoane în a doua fază, tot a mai fost nevoie de întărirea credinței și ștergerea rămășițelor de erezie și după aceea, până la Patriarhul Fotie. În actele Sinodului VII (sesiunea 1) sunt date tot felul de exemple de episcopi aflați în erezii, dar care erau totuși ai Bisericii. Concluzia a fost că abia o condamnare sinodală reprezintă excomunicare clară și-l face eretic pe cel sancționat și este interzisă comuniunea cu el.
Exemplul cu georgienii nu-l înțeleg la fel. Ei pur și simplu au fost mulți și de neocolit de către ierarhie. Iar afirmațiile lor nu le pot lua drept cugetul Bisericii întru totul, nu sunt canonizați, nici validați de conștiința Bisericii în toate amănuntele.
Să nu mă înțelegeți greșit.
Eu nu am afirmat că episcopii ecumeniști nu ar mai fi ai Bisericii sau în Biserică.Instituțional.
Dar ei nu mai sunt în Adevăr,atâta timp cât sunt în erezie.
Într-adevăr,o condamnare sinodală determină o excomunicare clară.Așa spune și Pidalionul.Nu neg asta.
Dar Sfinții Părinți nu se opresc la asta,adică la aparențe…
Iar cineva devine eretic din momentul acceptării ereziei,nu din mom. condamnării lui.
Nu condamnarea îl face eretic,ci cugetul lui/erezia acceptată.
,,Abaterea de la adevărata învățătură de credință ortodoxă este căderea în erezie,adică propovăduirea unei învățături diferite față de cea adevărată”.
,,Atâta timp cât o adunare-oricum s-ar numi-neagă fățiș Hotărârile celor Șapte Sinoade ale Bisericii Ortodoxe,nu reprezintă pt. turmă glasul ortodox șixcugetul Bisericii.
Drept aceea,Biserica socotește pe cei care nu mărturisesc ortodox credința întru Hristos, că sunt în afara Bisericii,precum lepădată de Biserică este socotită și gruparea ecumeniștilor eretici”(bineînțeles că citatul nu se referă la aspectul instituțional, căci ecumeniștii nu au fost în ă condamnați sinodal,nominal …n.m.).
,,Poporul ortodox trebuie să fie conștient de faptul că nu datorează nici o ascultare vreunui episcop,oricâte doctorate sau medalii ar avea.,când acel episcop încetează de a mai fi ortodox în duh și mărturisire de credință,și deschis îi urmează pe eretici sub pretenții de unire,conlucrare și iubire frățească.Dimpotrivă,ortodocșii sunt obligați să se depărteze de el și să mărturisească dreapta credință, deoarece un episcop a încetat de a mai fi episcop din momentul în care a încetat a mai fi ortodox”.
Dacă dvs. vă raportați la acest subiect numai din perspectivă instituțională,atunci și concluziile vor fi la fel.Dar puteți aborda problema și în alt fel.
Altfel apar aceste diferențe de înțelegere:
,,Atâta timp cât niște eretici noi nu rup comuniunea cu Biserica, asta arată că încă mai împărtășesc crezul ei și încă au loc de pocăință,să-și revină și să rămână în ea”, spuneți.
Privind din perspectivă
,,instituțională „,lucrurile se pot interpreta așa.
Dar pe noi ne interesează (și) din punct de vedere duhovnicesc,pt. că e vorba de mântuirea noastră.
Ori,Sfinții Părinți tocmai din această perspectivă se raportează la această problemă.
Ei nu se opresc la formă.
Un exemplu:,,Cui e teamă de lucrarea anatemei,n-are decât să fugă de învățăturile care îl supun ei; cine se teme de ea din pricina altora,n-are decât să-i aducă la învățătura cea sănătoasă. Dacă tu,care nutrești rea-voință față de această lucrare,ești ortodox ,bați cuie în propria talpă; dacă ai pierdut deja învățătura cea sănătoasă, ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică oamenii care o țin? Doar te-ai despărțit de Biserică, ai propriile convingeri,propriul fel de a vedea lucrurile: n-ai decât să trăiești cu ele.Fie că înainte de anatemă sunt rostite numele tău și învățătura ta,fie că nu,pt. tine e totuna: ești deja sub anatemă dacă gândești în chip potrivnic Bisericii și te îndărătnicești în acest fel de a cugeta…”.
Bineînțeles că Sfântul Teodan Zăvorâtul nu are în vedere că cel care cugetă eretic nu mai e în Biserică din punct de vedere instituțional, adică, că s-a despărțit de Biserică din punct de vedere instituțional, ci are în vedere că s-a despărțit de Hristos,de Biserică (adică de cugetul ei),de sobornicitate.De Sfinții Părinți, de mărturisirea Bisericii.
Unul ca acesta,fiind ,,despărțit de Biserică „,așa precum ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul, fiind sub anatemă, nu mai este în comuniune cu Hristos,pt. că nu-l primește,se leapădă de el,de învățătura Lui.
Dvs.,sub aspect instituțional, spuneți că ,,niște eretici noi nu rup comuniunea cu Biserica…(sau că )…încă mai împărtășesc crezul ei…”, ori Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că aceștia s-au despărțit de Biserică, adică de comuniunea cu Hristos,au propriile convingeri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul conglăsuiește cu ceilalți Sfinți.
,,Pt. Sfântul Maxim,comuniunea este comuniune cu Hristos și în Hristos, iar această comuniune să face mai întâi prin mărturisirea credinței celei adevărate în El.Dacă Hristos nu este mărturisit așa cum se cuvine,comuniunea cu El și cu cei care-L mărturisesc în chip drept devine imposibilă(…)pt. că acela care nu-L mărturisește așa cum se cuvine pe Hristos,adică în conformitate cu Tradiția,se plasează în afara Lui…”.
,,Dreapta credință, ca și criteriu de apartenență la Biserică, nu este definită de o Biserică particulară,de clerul sau de patriarhul ei,ori de credincioșii ei,ci de întreaga Tradiție a Bisericii Sobornicești.
Criteriul ortodoxiei credinței,este acordul ei cu Tradiția.
(…)
Cel care mărturisește credința ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească și în comuniunea sa; cel care mărturisește o învățătură străină de dreapta credință se autoexclude și trebuie scos din Biserică.
Acest principiu e valabil pt.persoane,dar și pt. Bisericile Locale.Ele aparțin Bisericii Sobornicești sau mai curând se identifică cu ea în măsura în care mărturisesc dreapta credință; ele ies din ea (chiar dacă instituțional continuă să fie și să se numească Biserici) dacă mărturisesc învățături străine de dreapta credință, așa cum a fost ea definită de Apostoli,de Părinți și Sinoade”.
Din păcate teologia din facultățile d e teologie este tributară scolasticismului.
Iar mistica a fost înlocuită cu ecumenismul.
Bine a spus Părintele Arsenie Boca:,,înapoi la Sfinții Părinți, altfel…”.
Am scris mai sus că nu există o diferență de substanță între latura instituțională a Bisericii și cea duhovnicească, prima nu poate fi decât spirituală, din ea își trage izvorul și toată alcătuirea, chiar dacă poate deveni foarte formală.
Ce observ este confuzia între momentul când devine cineva eretic și comuniunea cu el. Duhovnicește, opiniile greșite dogmatic te fac eretic în fața lui Dumnezeu, dar abia desprinderea de comuniunea Bisericii te fac astfel în sensul deplin al cuvântului. Așa este exemplul Fer. Teodoret al Cyrului, care a combătut mult timp dogmele Sf. Chiril, dar până la Sinodul IV, când s-a răzgândit și a rămas în Biserică. Era pasibil de judecată, chiar de osândă în fața lui Dumnezeu, dar iată că nu definitiv.
Sf. Teofan are aceeași perspectivă în cuvântul său despre anatemă. În citatul de la final pe care-l dați se referă la cel care are dogme eretice, nu la cel aflat în comuniune cu unul ca acesta. Astfel de idei îl osândesc lăuntric, dar nu exclud comuniunea celorlalți cu el la slujbe decât după ce este excomunicat.
Iar citatele de la JC Larchet sunt o interpretare a lui personală, nu reflectă întru totul situația și atitudinea Sf. Maxim. Sfântul invoca anatematizarea rostită în Sinodul de la Lateran ca motiv al ruperii comuniunii cu monoteliții.
Repet, diferențierea între latura instituțională și cea tainică a Bisericii este una greșită și nefondată pentru a deduce că trebuie să oprim pomenirea/comuniunea cu ereticii necondamnați, cum sunt ecumeniștii de astăzi.
,,Și vă îndemn fraților,să vă păziți de cei care fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii sănătoase pe care ați primit-o.DEPĂRTAȚI-VĂ DE EI.Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos,ci pântecelui lor,și prin vorbele lor frumoase și măgulitoare înșeală inimile celor fără de răutate”.Rom.16,17-18
,,Acum tu gândește-te și cu câtă înțelepciune îi sfătuiește(…). ,,Vă îndemn fraților”,zice.Apoi îi face a fi necontenit cu băgare de seamă,arătând prin aceasta viclenia celor ce-i ispiteau.Ca și cum acei amăgitori erau necunoscuți pe acolo,le zice: ,,vă îndemn să vă păziți-zice el-de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o”.
Aceasta mai cu seamă este răsturnarea Bisericii:a se face dezbinări.Aceasta e arma diavolului;aceasta răstoarnă totul pe dos.Întrucât trupul Bisericii este unit,diavolul nu poate găsi loc de intrare;dar făcându-se dezbinări, el se furișează pe nesimțite,pătrunde înăuntru,și pe urmă vin smintelile.Astfel,dar,SMINTELILE VIN DIN DEZBINĂRI.DAR DEZBINAREA DE UNDE VINE?
DE LA DOGMELE SAU CREDINȚELE CE SUNT CONTRA ÎNVĂȚĂTURII APOSTOLILOR.Dar axele credințe false de unde vin?De la a sluji cineva pântecelui și altor patimi.,,Caci unii ca aceștia nu slujesc Domnului,ci pântecelui lor „.
AȘADAR NU AR FI SMINTELI, NU AR FI DEZBINARE,DACĂ NU S-AR PLĂSMUI NICI O CREDINȚĂ ÎMPOTRIVA ÎNVĂȚĂTURII APOSTOLICE,ceea ce și aici arătându-o,Apostolul zicea:,,împotriva învățăturii”.
Și ce să le facem celor dedați la astfel de fapte rele?
Dar iată că Apostolul nu ne răspunde:,,Aruncați-vă asupra lor,apucați-vă la ceartă cu ei și bateți-i cu pumnii”, ci ,,DEPĂRTAȚI-VĂ DE EI”.
Dacă ei făceau asta din neștiință sau din amăgire,ar fi trebuit să se îndrepte;dar fiindcă de bunăvoie păcătuiesc,atunci fugiți de ei ,zice.”
Sfântul Ioan Gură de Aur
Omilii la Epistola către Romani.
Un alt îndemn la îngrădire,care nu ține cont de condamnare sinodală,ci doar de reaua învățătură…
Cred că este în consens cu tot ce am scris mai sus…
Din aceeași tâlcuire a Sf. Ioan Gură de Aur, câteva rânduri mai jos: „Aici mi se pare că face aluziune la cei dintre iudei, pe care pururea obișnuiește a-i înfrunta ca iubitori de pântece…”. Deci se referă la ereticii condamnați de Sinodul din Ierusalim, la creștinii iudaizanți. Și se știe că, până la condamnare, au fost multe dezbateri, finalizate de apostoli cu o hotărâre finală.
În plus de asta, nicăieri nu spune: rupeți comuniunea cu ei, ci depărtați-vă/abateți-vă (εκκλινατε) de ei. Să nu aibă nici convorbiri prin care să primească otrava învățăturii lor. Mai există texte patristice unde se vorbește despre evitarea preoților care au învățături rele, dar nu se menționează întreruperea comuniunii. Ce spun este că trebuie să folosim texte clare. A te abate de la cineva sau de la învățătura lui rea înseamnă să nu o asculți, nu e neapărat să întrerupi comuniunea. Așa cum îndeamnă Apostolul, să se abată de la eretici pentru a nu apărea dezbinări și ruperi în sânul Bisericii.
Deci să înțeleg că dacă n-ar fi fost Sinodul din Ierusalim,Sf.Ioan Gură de Aur nu ar fi tâlcuit așa textul Sf. Ap. Pavel,și că ar fi avut în vedere Sfântul Ioan condamnarea Sinodului din Ierusalim la întocmirea tâlcuirii?
Iertați-mă! Eu nu cred așa ceva…
Cred că ați mers prea departe.
Sfântul Ioan Gură de Aur avea în vedere exact aspectele invocate în tâlcuire. Nu condamnări sinodale sau judecăți ale unor instanțe bisericești care să justifice delimitarea de acele persoane.
La fel ca și în cazul Sf.Maxim, unde iarăși ați afirmat că invoca Sinodul de la Lateran.
In primul rând Sfântul Maxim invoca textele/documentele eretice -Typos-ul,respectiv Ekthesis-ul,respectiv erezia pe care o susțineau.
Erezia constituia motivul întreruperii comuniunii,nu condamnarea ei sinodală.
Dar bineînțeles că se folosea și de acest argument,ca un motiv în plus,atunci când l-a avut.
Dar chiar Părintele Vasilios,autorul articolului de mai sus ,remarcă cum că Sf. Maxim ar fi întrerupt pomenirea în mod sigur după anul 634.Adică cu 15 ani înainte de Lateran, plus-minus,căci nici dânsul nu știe exact.E o supoziție.
Acuma să nu spuneți că Sfântul Maxim se cantona sau se împiedica în întreruperea comuniunii de existența unei condamnări sinodale,în condițiile în care creștinii din acea vreme erau obișnuiți să întrerupă comuniunea din te miri ce. Adică vreau să spun că era o practică f. uzitată în acele vremuri,dovadă că Biserica a trebuit să o tempereze,pe vremea Sf.Fotie ,permițându-o în continuare doar pe motiv de erezie.
Dar că interpretați dvs. așa,dvs. știți…
Iar în cazul Sfântulului Teofan Zăvorâtul, dânsul afirmă categoric că erezia te desparte de Biserică,chiar și înainte de o condamnare sinodală,dar dvs. spuneți că nu-i așa…
Eu îl cred pe Sfântul Teofan Zăvorâtul și pe alți Sfinți care afirmă la fel.
Nu cred că Sfântul are în vedere despărțirea de Biserică în urma unei condamnări sinodale.Nu la acest aspect se referă Sfântul.Nu la acest aspect formal/nu la caracterul instituțional/oficial al despărțirii…Reiese clar acest lucru din text dealtfel.
Ci are în vedere legătura mistică cu Biserica.
In sensul că instituțional poți fi în Biserică, pt. că nu ai fost condamnat de o instanță sinodală,dar legătura ta cu Biserica,cu Hristos,cu Adevărul, cu Sfinții Apostoli,cu Sfinții Părinți să fie zero,din cauza ereziei în care zace/stăruie cineva.
Dar pt. teologia modernă acest fel de înțelegere este de neacceptat ,se pare că.
Ce contează că ești în Iad(adică în erezie-mă refer aici la promotorii ereziei) încă din Biserică,instituțional vorbind,important este că încă nu ești condamnat sinodal ,nu?Adică ,important că nu ai întrerupt tu comuniunea cu Biserica…
Păi, Sfântul Teofan tocmai spune că dacă cugeți eretic,te-ai despărțit de Biserică deja…
Ce să mai înțeleagă omul?…
Vă rog să citiți cu atenție ce scrieți.
1. În articol se spune că a durat ceva vreme de când a apărut erezia monotelită până să fi întrerupt Sf. Maxim comuniunea, care s-a întâmplat cel puțin, adică sigur după 634, dar mai sigur după 638. Până la moartea Sf. Sofronie a fost în Ierusalim și în acea perioadă nu făcuse asta.
2. Sf. Teofan spune explicit că are în vedere excluderea din Biserică prin condamnare sinodală în articolul său: „Prima dată a fost mustrat (Arie) și mustrat de multe ori prin toate mijloacele de convingere și de atingere posibile. Dar, de vreme ce insista cu încăpățânare pe opinia lui, a fost condamnat și excomunicat din Biserică – adică este exclus din societatea noastră. Luați aminte, nu aveți nici o comuniune cu el și cu cei ca el! Nu susțineți voi înșivă astfel de concepții și nu le ascultați sau să-i primiți pe cei care o fac. Astfel a făcut cu Arie Sfânta Biserică; astfel a făcut cu toți ceilalți eretici; și astfel va face și acum dacă apare cineva undeva cu concepții necredincioase”.
3. Desigur că Sf. Ioan Gură de Aur îi are în vedere pe ereticii iudaizanți condamnați la Sinodul din Ierusalim. Chiar și în omilia unde interpretează expresia „de omul eretic… depărtează-te” (p. 70) tot despre ei vorbește pentru că era una din ereziile cu care se confruntau apostolii în acea vreme, pe lângă nicolaiți. În orice caz, am scris și mai sus că acest pasaj nu este relevant că s-ar referi la întreruperea comuniunii.
Nu mi se pare corect și util să interpretăm textele patristice prin propria gândire. Iar cheia aici este perspectiva greșită asupra condamnării sinodale. Aceasta nu reprezintă un act instituțional, ci unul duhovnicesc. Inițial, apostolii au dat greutate Sinodului prin harul prezent în ei; ulterior au existat mărturisitori recunoscuți precum Sfinții Capadocieni, Chiril al Alexandriei, Grigorie Palama… sau cugetul ortodox care era incontestabil. Așa că o hotărâre sinodală este un gest duhovnicesc, cu greutate, reprezintă teologia Bisericii, nu e o decizie luată birocratic. Iar noi tocmai la formarea acestui cuget autentic mărturisitor trebuie să lucrăm, nu la teorii despre ieșirea automată nevăzută din Biserică sau separarea Bisericii în instituțională și mistică.
Mă iertați ,că nu am specificat. Citatul dat de mine este din cartea ,,Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”,editată la Sophia.
Cap. ,,Sinodiconul Ortodoxiei”,pag.121.
Nu există acest pasaj citat de dvs. aici.
Dar chiar dacă ați citat din altă sursă,ceva legat de această temă și cuprinzând cele scrise de dvs.,nu e nici o problemă Părinte, căci eu nu neg aceste lucruri.
Sfântul Teofan Zăvorâtul are dreptate în ceea ce spune,în citatul dvs.,dar acolo de unde am citat spune negru pe alb exact așa cum am scris…
Iar eu am vrut să arăt prin acest citat, că dacă cineva acceptă o erezie și nu apucă să fie condamnat în timpul vieții și anatemizat oficial,acela,pt. faptul că e în erezie/că cugetă eretic,oricum este sub osânda anatemei și s-a despărțit astfel de Biserică și…,,va trebui să-și amintească de ea când va ședea în sicriu,rece și fără suflare,și-i va fi de trebuință rugăciunea de dezlegare „. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune aceste lucruri,nu eu.
Doar că eu le înțeleg într-un fel ,iar dvs. nu le primiți deloc…Dvs. știți…
Iar acest citat,în contextul ereziei,se încadrează în altele,pe aceeași temă,prin care Sfinții Părinți spun că Biserica e acolo unde e Adevărul. Iar o afirmație greu de primit de către dvs. sau deloc…Chiar și Părintele Arsenie Papacioc are un frumos cuvânt în acest sens.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că dânșii anulează Biserica în care subzistă erezia,prin intermediul celor din interiorul ei care au acceptat-o,ci pur și simplu dânșii au o înțelegere diferită de a dvs. care nu primiți aceste lucruri.
Nu e o acuzație,ci pur și simplu o constatare.
Pt. mine e foarte simplu ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. De ex. dacă Nestorie nu ar fi fost condamnat oficial, el tot sub osândă ar fi fost sau sub anatemă. Tot despărțit de Bisericii.Tot despărțit de Dumnezeu adică.Tot despărțit de Adevăr. Situația lui nu ar fi fost alta,în veșnicie.Cauza? Erezia în care se afla.Erezie care te desparte de Dumnezeu.Te desparte de Biserică.
Toți Sfinții spun la fel. Și nu afirmă că acest lucru se întâmplă doar în urma condamnării sinodale,ci din momentul în care cineva primește erezia…
Dvs.spuneți altceva…
Iar în ceea ce privește controversa vizavi de citatul Sfântulului Ioan Gură de Aur,mi se pare exagerat ce spuneți.
Adică nu cred că ceea ce afirmă Sfântul este valabil doar pt. cei condamnați sinodal. Dacă persistați în această idee,dvs. știți…
Eu cred că ceea ce scrie este valabil pt. toți ,,sljitorii pântecelui „,care ,,fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o”,de care trebuie să ne ,,depărtăm”, ne spune Sfântul Părinte.
Nu are legătură cu subiectul condamnării sinodale sau nu.Nu a spus Sfântul ,,depărtați-vă de toți cei care fac dezbinări și sminteli”, dar care sunt condamnați sinodal, iar de ceilalți,care nu sunt condamnați,nu…
Aceeași confuzie persistentă. Admit și eu că Nestorie ar fi fost condamnat de Dumnezeu chiar dacă nu ar fi fost osândit sinodal, dar nu despre asta este vorba, ci despre comuniunea cu unul ca acesta fără condamnare sinodală.
Sf. Ap. Pavel se referă la un context concret, iar Sf. Ioan Gură de Aur îl identifică: iudaizanții care făceau dezbinări. Nu e corect să tragem alte concluzii pe marginea acestor texte.
La Sf. Teofan am pus link la întreaga sa cuvântare și iarăși nu trebuie trase concluzii pripite din ce scrie el.
Cu iertare, repet, subiectul nu este păcatul ereziei, ci comuniunea cu cineva care propovăduiește o erezie fără să fi fost excomunicat. Ca să nu vorbim de dragul de a vorbi.
,,Comuniunea cu cineva care propovăduiește o erezie fără să fi fost excomunicat”.
Așa trebuie formulat!
Așa e corect!
Oare la o astfel de formulare,făcută sub formă de întrebare și adresată Sfinților Părinți, ce sau cum ar răspunde aceștia?…
Adică:,,Sfinte Părinte Ioan,este bine să păstrăm comuniunea cu cineva care propovăduiește o erezie, dar care nu-i excomunicat încă?
Sfântul Apostol Pavel se referă la un context concret,dar exprimă o învățătură pt. toate timpurile sau valabilă pt. toate generațiile,fiecare în contextul ei…
Iar Sfântul
Ioan Gură de Aur ne transmite tuturor cum să procedăm în astfel de situații.
Noi avem nevoie de învățăturile dânsului.Fiecare generație în parte.Eu așa simt și cred,că Sfântul se adresează nouă,ne învață pe noi.Nu cred că învățătura e valabilă numai pt.,,iudaizanți”.
Pentru o bună înțelegere a Sfinților Părinți și a subiectului acesta despre comuniune, este necesară multă luare aminte. Mă refer la trezvie, gândire cu tremur în fața lui Dumnezeu.
Desigur că sunt valabile și pentru noi cuvintele Sfinților (Ap. Pavel și Ioan Gură de Aur), dar să fie același context, nu desprinse și răstalmăcite și adaptate de noi după bunul plac.
Eu nu cred că aplicarea Canonului 15 l-ll ne îndeamnă la desprinderea din context,la răstălmăcire și la adaptări după bunul plac…
Canonul 15 nu condiționează întreruperea comuniunii de condamnarea sinodală a acelora asupra căruia se aplică întreruperea pomenirii, ci de existența ereziei,pur și simplu, adică a acrlora care fac ,,dezbinare și sminteală ” în Biserică, prin învățăturile eretice pe care le propagă…
Of. Greu tare!
Canonul 15 nu obligă, ci permite și laudă întreruperea pomenirii. Subiectul este că e exagerată și greșită impunerea ruperii comuniunii de ereticii necondamnați și mai ales de cei care sunt în comuniune cu eceștia.
E nevoie de un duh bun pentru a cerceta toate acestea, nu de o încrâncenare pe anumite idei care nu sunt exprimate de Sfinții Părinți, ci doar forțate și răstălmăcite.
Mă iertați Părinte.
Nu sunt pt. impunere/obligativitate,ci pt. conștientizare (conștientizate a pericolului în care ne aflăm,datorită ereziei).
Dacă omul nu-l simte ca pe un pericol real,nu va mișca un deget.
De aceea,sunt pt. alarmare,nu pt. înmuierea tonului,lucru care duce la relaxare și indiferență.
Dacă-l încurajezi pe om că se poate și așa,acela nu mai face nimic…
Nu sunt de acord cu Părintele Sava care a trecut dincolo de limitele pe care singur le-a trasat și în mod corect,atunci când a spus că nu trebuie să ne substituim unei instanțe,căci nu suntem Sinod,ci să facem ce ține de noi:întreruperea comuniunii. Atât permite Biserica,până când ea însăși va rezolva problema…
Dar Părintele Sava a trecut peste linia roșie trasată și îi acuză pe toți cei care nu se delimitează/nu se îngrădesc de ecumeniști/de erezia acceptată oficial,ca fiind eretici.
Dacă afirma că sunt în erezie/adică neîngrădiți de ea,avea alte conotații…
Așa și georgienii afirmau despre ei înșiși că sunt în erezie,că iererhia i-a băgat în erezie,dar nu spuneau despre ei înșiși că sunt în erezie, ba mai mult,chiar ei înșiși au salvat BOG din erezie.Dumnezeu prin ei…
Dar georgienii au procedat magistral,nereducând pericolu ereziei(în sensul că nu au minimalizat consecințele ereziei din Biserică,respectiv ecumenismul).
La fel și Sinodul nostru a trecut linia roșie,prin faptul că a recunoscut /acceptat prin documente oficiale erezia.
De aceea Părintele Iulian de la Prodromu a spus,imediat după Creta,că doar cei care au provocat furtuna o vor putea opri.L-am citat din memorie,aproximativ.
Deci,nu văd rezolvarea problemei dacă ierarhii nu vor renunța la gestul lor…
Este punctul meu de vedere,înțelegerea mea…
Acum ne înțelegem. Pt conștientizare, trebuie să avem un mesaj limpede, articulat și, prima dată, susținut în mod corect. Orice inițiativă care pleacă de jos trebuie să fie bine făcută pentru că nu are acoperirea rangului de la care vorbește (ca în cazul ierarhilor) și are nevoie de o organizare care să compenseze ierarhia parazitată de erezie.
Erată (la ultimul comentariu):
Așa și georgienii afirmau despre ei înșiși că sun în erezie,că ierarhia i-a băgat în erezie, dar nu spuneau despre ei înșiși că sunt în erezie-
– …,dar nu spuneau despre ei înșiși că sunt eretici
Spre clarificare, în Georgia, în 1997, patru mănăstiri au întrerupt pomenirea Patriarhului pe baza canonului 15 din cauza deciziei sinodale din 1995 de a adera la CMB. În scrisoarea lor, la punctul 8, ei afirmă că harul se depărtează de la o comunitate/Biserică ce a căzut deplin în erezie prin hotărâre sinodală, iar membrii ei nu se mântuiesc, chiar dacă și-ar da viața pentru convingerile lor. Ulterior, s-au alăturat alte 6 personalități care au amenințat cu întreruperea pomenirii dacă primii vor fi persecutați și nu li se va împlini cererea de ieșire din CMB. Astfel că oficial Biserica Georgiană s-a retras, dar nu a condamnat ecumenismul, ci chiar i-a persecutat pe cei care au impus această măsură.
,,Astfel că- oficial Biserica Georgiană s-a retras,dar nu a condamnat ecumenismul, ci chiar i-a persecutat pe cei care au impus această măsură”.
Adevărul ,citit printre rânduri,este că nu Biserica Georgiană i-a persecutat,ci ecumeniștii din ea,cocoțați la vârful ei.
În atari condiții nici nu aveau cum să condamne ecumenismul, că doar ecumeniștii nu-și sapă singuri groapa,dar este bine că au ieșit din erezie.
Ecumeniștii…,treaba lor…,alegerea lor,ei răspund…