Ministerul Sănătăţii a emis un comunicat de presă în care statuează în termeni categorici că “vaccinarea nu este şi nu va deveni obligatorie”. Ministerul Sănătăţii nu vorbeşte însă despre adoptarea iminentă a unor măsuri birocratice prin care cetăţenii români vor fi în mod obligatoriu “încurajaţi” să se lase vaccinaţi. “Încurajările” urmează să fie într-atât de convingătoare încât să poată produce un prag minim de 95% şeptel înţepat.
Cum arată “încurajările” statului?
Planul de acţiuni propus spre adoptare conţine o sumă de demersuri administrative obligatorii, cu costuri de timp şi energie variabile, funcţie de îndărătnicia subiecţilor: participarea la activităţi de informare, explicare şi intervievare individuală cu privire la subiectul vaccinării.
Poate urma sancţionarea neparticipării fie prin amendă contravenţională, fie prin extinderea obligaţiilor de informare pentru părintele care “este neglijent” în privinţa exercitării de către minori a dreptului la protejarea sănătăţii prin vaccinare. Devine logic că acest tip de neglijenţă poate fi înlăturat prin parcurgerea unor demersuri suplimentare de informare (cursuri de educaţie parentală) privitor la drepturile copiilor şi, mai ales, cu privire la prevenirea riscului de separare a familiei.
În măsura în care părinţii nu sunt receptivi la demersurile autorităţilor, instanţa poate desemna temporar un curator care să exercite în locul părinţilor dreptul minorului de a “beneficia” de protejarea sănătăţii prin vaccinare. Dacă atitudinea părinţilor denotă un risc apreciabil cu privire la dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară a minorului ori un risc faţă de eficienta sa integrare socială şi participare la viaţa economică sau culturală, instanţa poate dispune luarea unor măsuri suplimentare de protecţie a minorilor aflaţi în grija şi creşterea părinţilor necooperanţi.
Totodată, declararea birocratică a riscului de epidemie locală sau naţională conduce la activarea unui set de măsuri punctuale şi diferenţiate în funcţie de statutul vaccinal în scopul “protejării sănătăţii” minorilor. Astfel de măsuri pot include împiedicarea participării la cursuri şcolare, la activităţi sportive sau culturale, la activităţi extracuriculare sau de socializare.
Totodată, pot fi adoptate măsuri de limitare a serviciilor publice sau ale celor economice de care pot beneficia cetăţenii nevaccinaţi sau poate fi restrânsă aria interacţiunilor sociale în funcţie de pericolul pe care statul îl prezumă a exista pentru sănătatea minorilor sau adulţilor nevaccinaţi.
Ce sunt costurile de abraziune socială?
Conceptele de “Friction costs” şi de “nudging” se referă la introducerea concretă sau la sugerarea unui risc de suportare a unor costuri materiale sau emoţionale, precum şi costuri de timp şi de energie, pentru a favoriza o conduită socială în raport de o alta pe care statul o consideră legală dar indezirabilă. Cu alte cuvinte, statul este interesat să crească procentul celor care adoptă o decizie, în opoziţie cu alta alternativă, prin ataşarea în rândul consecinţelor directe sau indirecte a unor costuri care să cântărească suficient de mult încât procentul să tindă spre unanimitate (~95%).
Termenul de costuri este unul înşelător deoarece de cele mai multe ori intervenţia statului vizează mai mult crearea de angoase bazate pe aversiunea faţă de pierdere (eng.FOMO). De pildă, numeroase studii sociologice au demonstrat că producerea de pierderi materiale directe ancorează şi fidelizează populaţia faţă de opţiunea deja exprimată. De pildă, plata unei amenzi contravenţionale (o singură dată) pentru neparticiparea la “informarea obligatorie despre beneficiile vaccinării” poate reprezenta pentru o categorie largă de cetăţeni un cost acceptabil şi asumat, care devine definitoriu pentru conduita socială viitoare. Din acest motiv, regula este că se evită impunerea unor obligaţii directe şi explicite care să atragă sancţiuni directe, se evită producerea de martiri politici şi de legitimarea conduitei contrariene prin persecutare nejustificată.
Opţiunea de bază este reglementarea unui statut de inferioritate sau de discriminare de facto, speculând limitele capacităţii administrative sau limitele de asigurare a serviciului public. Spre exemplificare, toţi cei care am refuzat primirea cardului electronic de sănătate am fost nevoiţi să ne deplasăm la fiecare trei luni în municipiul centru de judeţ pentru a sta la coadă la CJAS în vederea depunerii cererilor pentru eliberarea adeverinţei de asigurat, în vreme ce pentru cei care au acceptat cardul de sănătate nu au existat costuri corespondente. De asemenea, în timpul pandemiei cei vaccinaţi au avut dreptul de a merge la restaurant, la spectacole sau competiţii sportive, spre deosebire de persoanele nevaccinate care au avut dreptul de a intra doar în magazinele alimentare.
Prin edificarea unui statut de inferioritate, aparent justificat de penuria/deficitul de resurse şi de politica de prioritizare a resurselor publice existente, se pot obţine procentaje de conformare mult mai ridicate decât prin impunerea unor obligaţii directe.
Dreptul de a spune nu
Când este legitim refuzul de a mă lăsa vaccinat? Statul poate reglementa o recunoaştere calificată a dreptului de a refuza vaccinarea, recunoaştere calificată ce operează doar la momentul îndeplinirii unor condiţii.
De pildă, statul spune că vaccinarea nu va deveni obligatorie şi că recunoaşte dreptul de a refuza suportarea unei proceduri medicale. Însă refuzarea procedurii medicale este legală şi valabilă doar după îndeplinirea condiţiilor prealabile: participare la procedura birocratică “de încurajare” care implică suportarea statutului de inferioritate, acceptarea costurilor emoţionale (frustrări, umilinţe, temeri, nesiguranţă), acceptarea costurilor materiale, costurilor de timp şi de energie. Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, statul consideră că refuzul este neconform şi că nu produce efect.
De altfel, principalul obiectiv al statului este să înlăture situaţiile în care cetăţenii pot să spună “NU”. Activitatea de reglementare vizează cu prioritate identificarea situaţiilor în care cetăţenii pot opune cu costuri reduse răspunsul NU faţă de iniţiativele şi intenţiile statului. Statul nu este interesat să excludă cu totul posibilitatea opoziţiei, ci să îi ataşeze acesteia costuri de exercitare şi asumare care sunt nesustenabile.
În esenţă, Strategia Naţională de Vaccinare urmăreşte restrângerea substanţială (~95%) a dreptului de a spune nu, fără a-l elimina cu totul. Că este o problemă de restrângere a libertăţii de expresie o dovedeşte şi cenzura vădită a disidenţilor, pe toate platformele de socializare (inclusiv TikTok).
Costul acceptării
Costul acceptării necondiţionate a politicilor statului român a devenit nejustificat de mare. Pandemia a adus cu sine o optică anti-umană a statului, una care nu mai recunoaşte drepturile naturale ale omului, una care relativizează toate drepturile fundamentale şi inalienabile ale individului şi colectivităţilor. Practica politică şi a instanţelor de judecată s-a reorientat în sensul interpretării şi justificării situaţiilor excepţionale de restrângere a drepturilor şi în sensul înstăpânirii statului asupra cetăţenilor.
Costul acceptării Strategiei Naţionale de Vaccinare se prefigurează a fi unul excesiv de mare. Un indiciu relevant este minciuna cinică vehiculată de autorităţi care nu exclud reglementarea unor constrângeri deosebit de oneroase şi de degradante (vezi Plx.nr.399/2017) atunci când asigură publicul că vaccinarea nu va fi obligatorie. Nu direct, dar va fi inevitabilă, indispensabilă şi morţiş “benefică” şi “responsabilă”.
Cei care refuză acest cost, o pot face mâine, 17.08.2023, participând la protestul din faţa Ministerului Sănătăţii, de la ora 11:00.
Cei care sunt din provincie şi nu pot participa la protest, dar vor să-şi exprime opoziţia în cadrul dezbaterii online se pot folosi de modelul de cerere şi de argumentele mele:
Vezi video:
https://t.me/theodosieblog/362
Doamne ajută!
Mulțumim pt implicare. Suntem alături.
Dezbaterea online a fost o adevărată bătaie de joc, mai degrabă ocazie de a vorbi 3 minute în faţa unor funcţionari ai MS complet inerţi decât sesiune de întrebări şi răspunsuri. După expirarea celor 3 minute informaticianul bloca fluxul audio, funcţionarul care s-a ocupat de moderare spunea robotic “Mulţumim pentru observaţii” se deschidea microfonul următorului cetăţean iar moderatorul pornea cronometrul. Senzaţia generală a fost de formalism şi de lehamite. “Dezbaterea” a durat de la ora 15.00 la ora 18.30, iar după ora 18.00, deci spre sfârşit, respectivul funcţionar a spus că legea vaccinării despre care se vorbeşte în Strategie este alta decât plx nr.399/2017, o lege nouă a vaccinării care nu o să mai prevadă obligativitatea. 99% din intervenţii au fost vehement împotriva strategiei, dar au fost şi doi lobbyişti cunoscuţi ca susţinători ai vaccinării care au avut o poziţie pozitivă.
Reprezentantul Avocatului Poporului a avut o intervenţie foarte scurtă în care a denunţat faptul că anunţul pentru dezbatere a fost făcut în data de 11 august, înainte de minivacanţa principală a verii, iar confirmarea participării la dezbatere a fost trimisă imediat după revenirea în activitate, în aceeaşi zi, cu mai puţin de 2 ore înainte de dezbaterea propriu zisă. A considerat că procedura derulată de Minister este neconformă, a solicitat documentaţia aferentă şi minuta cu intervenţiile încuviinţate şi a anunţat că Avocatul Poporului va lua în analiză modalitatea în care Ministerul a înţeles să se achite de obligaţiile sale legale vizând transparenţa decizională.
Spre seară, activistul Aurelian Popa a anunţat că a aflat că HG-ul nu va fi adoptat în cursul lunii august.
Intervenţia mea a vizat strict situaţia credincioşilor ortodocşi care refuză primirea cardului de sănătate, a dosarului electronic de sănătate şi care au formulat obiecţiuni de conştiinţă în raport de includerea în Registrul Naţional de Vaccinări. Am arătat că peste tot în Europa subiectul vaccinării este analizat împreună cu subiectul obiecţiunilor de conştiinţă şi din motive religioase, dar că la noi acest element lipseşte cu totul din preocuparea autorităţilor, ca şi cum România ar fi o ţară complet seculară şi transumanistă.
Din punctul meu de vedere este esenţial ca acei credicioşi care înţeleg pericolul controlului digital să refuze/restituie cardul electronic de sănătate tocmai pentru a reafirma un set de convingeri deja formulate şi recunoscute de legiuitor şi pentru a avea legitimitate de participare la dezbaterile publice care vizează direct sau indirect chestiuni de interes pentru noi, în raport de care poate fi incidentă formularea unor obiecţiuni de conştiinţă.
Ceea ce Ministerul îşi propune cu privire la obiectorii de conştiinţă prin această strategie este să se prefacă că noi nu existăm şi să ne împingă pe fiecare în parte, individual, către o luptă şi o gherilă birocratică injustă care să ne treacă printr-o sită de presiune administrativă.
În mod firesc şi legal, Ministerul Sănătăţii ar trebui să ia în considerare faptul că un contingent semnificativ al populaţiei are o anumită poziţionare legală şi legitimă vizând obiectul propus spre reglementare şi să vină în întâmpinarea exercitării fireşti a libertăţii religioase, prin redactarea unor dispoziţii legale aferente. De pildă, cu privire la cardul de sănătate, după nenumărate petiţii şi procese, a fost modificată legea sănătăţii şi apoi a fost emis Ordinul preşedintelui CNAS nr. 98/2015 care permitea alternativa adeverinţei de asigurat.
Similar şi acum, Ministerul este dator să reglementeze o procedură distinctă pentru cei care vor refuza să se lase vaccinaţi sau înregistraţi în RENV, nu să ignore existenţa noastră cu totul şi să ne arunce într-o nouă rundă de petiţii şi procese pentru a ne apăra în mod individual dreptul la libertate religioasă, iar grosul credincioşilor să îşi adoarmă conştiinţele.