Doar despre dosarul politic ce îi este instrumentat, Iurie Roşca a publicat pe canalul său Telegram cinci clipuri video de aproximativ 20-25 minute fiecare. La acestea se adaugă mai multe intervenţii colaterale, fie din partea avocatului său, Iulian Rusanovschi (aici şi aici), fie din partea unor persoane care cunosc împrejurările concrete ale cauzei. La acestea se adaugă şi o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă la postul românesc de televiziune Global News TV, găzduită de jurnalistul Marvin Calistrat Atudorei, emisiune la care am participat în trena lui Iurie Roşca şi a avocatului său.
Aceste înregistrări video vin să justifice îndemnul la rugăciune pe care l-am preluat într-un articol anterior şi să explice contextul care califică procedura judiciară ca fiind un act de persecutare politică.
Vă îndemn să parcurgeţi aceste clipuri, în ipoteza în care nu aţi făcut-o deja, întrucât gestul minim de solidarizare cu o personă nedreptăţită presupune dispoziţia de a-i auzi vocea şi argumentele cu care se apără.
.
.
.
.
.
.
În emisiunea din urmă am lansat ipoteza proprie că toate contradicţiile/inadvertenţele din dosarul lui Iurie Roşca, la care s-a făcut referire în mod repetat în emisiune şi în clipurile precedente, pot fi explicate prin faptul că acuzaţia de trafic de influenţă a reprezentat doar un vehicul temporar pentru procuratură, un instrument care să justifice doar punerea lui Iurie Roşca sub supraveghere (filaj şi supravegherea contactelor sociale, interceptarea comunicaţiilor electronice, divulgarea datelor financiare etc), nu şi trimiterea sa în judecată pentru această infracţiune. Cred că s-a urmărit ca în urma supravegherii tehnice lui Iurie Roşca şi apropiaţilor săi să le fie instrumentat un (alt) dosar de competenţa parchetului anticorupţie care să fie actualizat sub aspectul acuzaţiilor, şi care să justifice eventuale măsuri preventive imediate.
Care a fost scopul denunţului?
Cu alte cuvinte, menirea denunţului iniţial privind fapte din anul 2009, menirea delegării unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti, precum şi întârzierea actelor de cercetare penală efectuate în 2017-2018, îmi spun că acuzaţia a avut drept scop iniţial doar obţinerea unui mandat de supraveghere atentă a tuturor aspectelor vieţii şi activităţii lui Iurie Roşca. S-a presupus că în urma supravegherii sale îndelungate şi de detaliu i se vor putea genera alte acuzaţii penale, poate chiar surprinse în flagrant, astfel cum reiese din evidenţa actelor de filaj din dosarul de urmărire penală.
Am speculat că delegarea unui număr atât de mare de procurori şi poliţişti judiciari nu poate fi explicată altfel decât prin intenţia procurorului de caz de a ancheta şi inculpa un număr mare de persoane, ordonanţa de delegare făcând vorbire despre complexitatea deosebită a cauzei, semn că între intenţia iniţială a procurorului de caz şi actul de inculpare există diferenţe substanţiale, dat fiind că speţa care a ajuns în instanţă vizează un singur inculpat şi o singură infracţiune.
De ce au fost supravegheaţi apropiaţii lui Iurie Roşca?
După cum reiese din dosarul de urmărire penală Iurie Roşca, familia sa şi apropiaţii săi au fost ţinuţi sub strictă supraveghere tehnică pentru o perioadă îndelungată, la dosarul de urmărire penală fiind ataşate piese operative care vizează aspecte ale vieţii intime fără legătură cu cauza. Deşi neiniţiaţii nu înţeleg semnificaţia unor acte de cercetare penală fără legătură cu actul de inculpare, voi încerca să ofer în cele ce urmează lămuririle pe care nu am reuşit să le aduc în timpul emisiunii, lămuriri despre care am fost întrebat ulterior.
Răspunsul scurt la întrebarea din subtitlu este că s-a încercat antrenarea lor în cauza penală, fie ca martori, fie chiar ca denunţători dacă procurorii i-ar fi presat să procedeze în acest fel. Accentuez că această susţinere nu este una gratuită, dimpotrivă, este substanţiată de faptul că procuroul de caz, domnul Mihail Ivanov a fost acuzat de superiorii săi că a obţinut anterior probe prin constrângere.
O paranteză necesară
Precizez că explicaţiile pe care le aduc cititorilor parvin din partea unui admirator al domnului Iurie Roşca şi a activităţii sale de peste ani pe care am urmărit-o cu atenţie şi cu crescută prudenţă şi scepticism, dată fiind propaganda calomnioasă la care a fost/este supus. Finalmente, forţa morală a consecvenţei poziţionărilor sale pe de o parte, dar şi superficialitatea şi vădita reaua-credinţă a detractorilor săi pe de alta, m-au angajat în apărarea deschisă a domniei sale; aşadar ţineţi cont de subiectivitatea aferentă.
În acelaşi timp însă, explicaţiile pe care le ofer parvin din partea unui grefier de drept penal cu peste 14 ani vechime în toate departamentele instanţelor româneşti, inclusiv în funcţii de conducere, grefier specializat în participarea la judecarea infracţiunilor de corupţie şi de crimă organizată, cu o vechime nemijlocită şi continuă în această specializare de peste cinci ani; totodată, din partea unui lider sindical al grefierilor din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi, atât a celor din instanţe cât şi a celor din parchete. Fără a insista mai mult, pretind că am cunoştinţă din interior despre practica judiciară a anticorupţiei şi despre cum arată cu exactitate serviciul public al justiţiei în general şi justiţia penală în special.
Ce legătură este între justiţia română şi cea basarabeană?
Îndrăznesc să formulez speculaţiile următoare cu referire la justiţia penală din Republica Moldova întrucât recunosc de departe „modelul românesc” al anticorupţiei astfel cum acesta a fost devoalat publicului în ultimii ani. Iar când mă refer la modelul românesc, nu am în vedere doar elementele de procedură penală şi de tactică criminalistică asupra cărora voi insista mai jos, ci şi elementele de sociologie judiciară comune dosarului lui Iurie Roşca şi celor mai cunoscute abuzuri din justiţia română.
De pildă, la ultimul termen de judecată Iurie Roşca a fost filmat şi tracasat de persoane cunoscute în Republica Moldova ca jucând rolul publicului justiţiar, persoane care proferează invective şi acuzaţii menite să inoculeze (tele)spectatorilor necesara indignare faţă de persoana inculpatului, să jaloneze reperele mediatice ale oprobiului public, ale dispreţului celor mulţi faţă de cel dedat justiţiei. În România acest roluri au fost multă vreme jucate de persoane precum Mălin Bot sau Marian Ceauşescu, printre mulţi alţii. Şi Republica Moldova îşi cultivă propria faună grantofagă, ongistă.
Alte similitudini?
Comunicatele de presă care pregătesc macularea reputaţiei victimei au fost des întâlnite în justiţia română, fiind însoţite de „scurgeri din dosare”, iar acestea au răspuns unor aşteptări interne ale parchetului anticorupţie. Chiar procurorul general Laura Kodruţa Kovesi fu înregistrată cerându-le subalternilor, în mod imperios, să fie „înhăţaţi” cei din dosarele grele, să fie „decapat” premierul (Victor Ponta).
În chiar primul clip video, Iurie Roşca a dezvăluit că a primit confirmarea certă că dosarul său face parte din categoria „dosarelor de rezonanţă publică”. Mai departe este descrisă aceeaşi metodologie de gestionare a dosarelor grele, a dosarelor cu caracter politic, pe care am văzut-o aplicată în România vreme îndelungată şi mai încă.
Colaborarea între parchet şi securişti transpare ca o altă similitudine, vestitele echipe ale binomului „SRI/DNA” regăsindu-se peste Prut în cazul executării supravegherii tehnice şi a relaţiilor privilegiate pe care procurorii anticorupţie le întreţin cu cei de la conducerea SIS (cazul Mihail Ivanov/Sergiu Miţelescu).
Securişti uniţi în cuget, simţiri şi acţiuni de persecutare
Fac referire la acea conducere SIS care a închis siturile lui Iurie Roşca şi a blocat accesul la cărţile şi articolele scrise de acesta, materiale care, pentru mine, au fost decisive în străpungerea barajului de calomnii/minciuni despre Iurie Roşca şi atunci când m-am pronunţat împotriva interzicerii dreptului lui Iurie Roşca de a intra în România.
Între timp, justiţia din România, într-o sentinţă care într-o patrie ne-securistă ar fi aruncat scena publică în aer, a constatat cu caracter definitiv şi irevocabil că persecutarea lui Iurie Roşca de către Serviciul Român de Informaţii s-a întemeiat exclusiv pe caracterul indezirabil al convingerilor politice şi socio-culturale exprimate de acesta. Deşi SRI a secretizat documentaţia prin care l-a interzis pe Iurie Roşca (tertipul obişnuit prin care securiştii români evită tragerea la răspundere), magistratul român din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, exasperat probabil de grozăvia abuzului, a dezvăluit direct în motivare nu conţinutul secretizat al documentaţiei, ci caracterul său cu totul neîntemeiat şi nelegal, astfel cum l-a constatat în urma studierii actelor secrete.
Rămâne unul dintre misterele României europene cum de nu s-a sesizat din oficiu Procuratura Militară atunci când Curtea de Apel Bucureşti constată definitiv şi irevocabil că Iurie Roşca a făcut obiectul unor acte de persecuţie politică/poliţie politică săvârşite de conducerea Serviciului Român de Informaţii. E greu de înţeles cum nu s-a sesizat Comisia de control SRI din Parlamentul României sau, de ce nu, în raport de calitatea de fost vicepreşedinte al Parlamentului din Republica Moldova, chiar plenul. Dacă ar fi fost vorba despre persecutarea politică a unui fost conducător al parlamentului(?) din Malta, Luxemburg ori San Marino, speculez ar fi explodat pe pereţi deontologia în presa română. Dar, fiind vorba de Roşca.Iurie, mucles.
Mucles şi la Chişinău, acolo unde securiştii menţin cenzura publică integrală faţă de Iurie Roşca pentru că… „incitare la ură şi război”, fără alte comentarii sau justificări, ori analize de incidenţă şi de proporţionalitate, pe termen nedeterminat. În adevăr însă, o fac pentru că Iurie Roşca incită la gândire critică şi demasca minciuna europenistă a tehnocraţiei de tip Soros care a pus stăpânire pe Republica Moldova. Persecutându-l nelegal şi nedrept pe Iurie Roşca, securiştii de aici şi dincolo au făcut deja Unirea în ceea ce îi priveşte.
Ajungem la dosarul penal
Persecuţiile din partea securiştilor din ambele ţări româneşti reprezintă contextul instrumentării cauzei penale privind pe inculpatul Iurie Roşca, acuzat de trafic de influenţă, constând în aceea că ar fi cerut, în anul 2009, un milion de euro (din care 220 000 pretins plătiţi) de la denunţător, în schimbul cărora ar fi promis că va „convinge” judecători să se implice pentru influențarea unor decizii de judecată care aveau să-i salveze afacerea denunţătorului. Acestea sunt informaţiile scurse „pe surse” în anul 2018 (persoane care l-au văzut pe Iurie Roşca intrând la CNA), către presa de limbă rămână din siajul securiştilor români.
Proba corp-delict, o notă olografă pretins scrisă şi semnată de Iurie Roşca, prin care s-ar adeveri primirea banilor „în scopul intermedierii/mijlocirii” către conducerea instanţei vizate. Practic, vorbim despre o recunoaştere în scris despre încasarea banilor şi despre intenţia săvârşirii unor infracţiuni complementare celei de trafic de influenţă, recunoaştere scrisă pe care Iurie Roşca ar fi oferit-o denunţătorului. Proba a fost denunţată de Iurie Roşca ca fiind o plastografie (un fals scris de mână), dar pe care procuratura o susţine ca veritabilă şi expertizată grafologic.
Împrejurările cauzei
Estimp, aflăm că afacerile denunţătorului erau lichidate/în curs de lichidare la momentul presupusei oferte/plăţi a banilor, că toate conturile bancare erau blocate, că nu existau şi nu au existat sume atât de mari în conturile societăţii, că miza judiciară nu poate explica suma de un milion de euro (dincolo de determinarea variantei agravate a incriminării), că dosarele civile ce ar fi făcut obiectul intervenţiilor erau deja soluţionate definitiv şi irevocabil, că revizuirea acestora era inadmisibilă de plano. Mai mult, denunţătorul ar fi o persoană de proastă reputaţie, inculpat şi condamnat pentru infracţiuni cu caracter economic, folosit de procuratura anticorupţie ca denunţător de serviciu în aproximativ 15 alte dosare care se află deja în instanţă, în afara celor rămase la dospit în grefa procuraturii.
Adăugăm suplimentar că plastografiile olografe sunt cele mai la îndemână şi mai uzuale falsuri documentare, costând în general o fracţie infimă din suma nominal menţionată ca fiind primită de inculpat, cu condiţia ca plastografului să îi fie pus la dispoziţie specimen original de studiu.
Celelalte probe?
Denunţul face vorbire despre vocaţia de martor a trei persoane ce ar putea confirma plata parţială către inculpat dar şi sursa pretinselor sume plătite: soţia denunţătorului, un partener de afaceri şi contabila societăţii. Audiaţi în instanţă, partenerul de afaceri respinge ferm atât ideea efectuării plăţii către inculpat cât şi faptul că denunţătorul ar fi avut la dispoziţie astfel de sume de bani. Identic, contabila societăţii audiată recent declară că în anul 2009 afacerile erau falimentare, conturile poprite, caseria goală, procesele pierdute definitiv. Valoarea bunurilor pretins vândute pentru a obţine banii daţi inculpatului nu pot reprezenta decât o fracţie din suma pretins că a fost efectiv plătită. Situaţia personală a denunţătorului din acel moment ridică mari semne de întrebare privitor la capacitatea acestuia de a obţine un beneficiu clar şi viabil de pe urma mijlocirilor pretins plătite lui Iurie Roşca.
Cât contează buna reputaţie în procedura penală?
Deşi cetăţenii sunt egali în faţa legilor, cuvântul acestora nu cântăreşte egal în faţa judecătorilor. Acest truism este unul esenţial în activitatea de judecată şi este necesar să fie aşa. Buna reputaţie reprezintă un concept central al dreptului, în funcţie de care se apreciază credibilitatea unor susţineri, greutatea unor mărturii. Sub aspectul procedurii penale, procurorul nu poate da, pur şi simplu, crezare oricui denunţă pe oricine ci, întrucât trebuie să prezume nevinovăţia, este obligat procedural să verifice existenţa faptei (cercetare in rem) înainte de a cerceta vinovăţia bănuitului (cercetare in personam), moment în care trebuie să administreze probe atât în acuzarea cât şi în apărarea inculpatului (mă rog, ar trebui să facă asta).
Atunci când există lacune mari în proba faptului ilicit şi când procurorul se îndreaptă cu prioritate asupra persoanei bănuite, fără a face certă sub aspect criminalistic existenţa faptei, se naşte o prezumţie de părtinire sau de rea-credinţă în instrumentarea cauzei. Această atitudine este mai uzuală decât ne-ar plăcea să credem, fiind incriminată separat de codurile penale ca infracţiunea de represiune nedreaptă (procurorul pune nelegal în mişcare acţiunea penală sau trimite nelegal în judecată, ori dispune măsuri preventive fără respectarea legii penale).
Este procurorul Mihail Ivanov de rea-credinţă?
O astfel de bănuială rezonabilă se naşte şi în cazul dosarului lui Iurie Roşca din pricina faptului că martorii propuşi de denunţător nu au fost audiaţi cu prioritate pentru a verifica şi certifica susţinerile denunţătorului, ci procurorul a trecut la cercetarea suspectului/bănuitului prin punerea sa de îndată sub filaj şi supraveghere tehnică, efectuarea unei percheziţii şi pregătirea unui moment operativ (denunţătorul echipat cu aparatură de înregistrare audio-video a încercat o provocare a inculpatului).
Neverificarea faptică a susţinerilor denunţătorului reprezintă principalul motiv pentru care în timpul emisiunii am afirmat că suspectez că procurorul a urmărit să folosească denunţul doar pentru a obţine dreptul de a-l supraveghea pe Iurie Roşca şi pe apropiaţii săi. Denunţul este formulat într-un mod extrem de riscant pentru denunţător (afirmând ca certă existenţa unor împrejurări uşor verificabile, propunând martori care să confirme susţinerile sale, producând un înscris olograf) deoarece un procuror corect nu înaintează cu procedura de urmărire penală până nu verifică credibilitatea şi viabilitatea susţinerilor denunţătorului.
De ce audierea martorilor nu trebuia amânată pentru faza de cercetare judecătorească?
Dacă procurorul de caz ar fi audiat martorii propuşi de denunţător, ar fi constatat chiar din acel moment procesual faptul că denunţătorul a minţit în privinţa unor împrejurări determinante şi i-ar fi deschis dosar penal denunţătorului pentru comiterea infracţiunii de denunţare mincinoasă (inducerea în eroare a organelor judiciare).
Faptul că denunţul este formulat într-o modalitate atât de riscantă, fiind lipsit de baza factuală şi dovedit neadevărat de la prima sa pipăire, sugerează o conivenţă între denunţător şi procurorul de caz. Un denunţător care are experienţă judiciară, care a avut calitatea de inculpat şi de condamnat în alte dosare penale, cum este cazul denunţătorului nostru, nu ar fi riscat niciodată să facă un astfel de denunţ în faţa unui procuror corect.
Care este scopul denunţului mincinos?
Probele necesare pentru îndeplinirea succesivă a actelor de urmărire penală diferă în calitate şi viabilitate faţă de probele necesare pentru condamnare. Pentru a se pronunţa condamnarea inculpatului probele trebuie să dovedească existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului „dincolo de orice bănuială” întrucât bănuiala în procesul penal se interpretează obligatoriu în favoarea inculpatului (ex: dacă nu e certitudine absolută că inculpatul a mers la piaţă în ziua x, legea îl obligă pe judecător să constate cu certitudine că inculpatul nu a mers la piaţă, chiar dacă din dosar ar reieşi bănuiala rezonabilă contrară). Pentru condamnare este necesară certitudinea absolută, în vreme ce pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, măsurilor asigurătorii, este necesară doar o bănuială rezonabilă.
Aşadar, pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul trebuie să facă dovada unei bănuieli rezonabile că fapta există şi că ar fi putut să fie săvârşită de inculpat, precum şi că există motive temeinice că prin supraveghere pot fi obţinute probe utile pentru aflarea adevărului.
Probe şi argumente cât pentru o bănuială
Din acest unghi de vedere, modalitatea de formulare a denunţului pare anume aleasă să furnizeze judecătorului de instrucţie toate acele argumente tranzitorii care l-ar obliga la avizarea supravegherii tehnice, căci iată, denunţătorul, sub riscul unui dosar penal pentru denunţ calomnios, nu doar că produce probe – corp delict, ci şi propune trei martori care, audiaţi ulterior, vor confirma susţinerile iniţiale. În mod obiectiv, judecătorul de instrucţie nu poate respinge o astfel de solicitare.
Dacă în urma filajului şi supravegherii tehnice ar fi rezultat alte infracţiuni, chiar flagrante, procurorul de caz s-ar fi sesizat cu privire la acestea actuale şi ar fi clasat cauza iniţială pe motiv că nu au putut fi adunate suficiente probe care să dovedească vinovăţia „dincolo de orice bănuială”. Denunţătorul nu ar mai fi fost cercetat pentru denunţ mincinos întrucât susţinerile sale au determinat o bănuială dar nu şi certitudinea necesară trimiterii în judecată, iar urmărirea penală ar fi încetat din motive neimputabile atât denunţătorului cât şi procurorului de caz.
Care este rostul filajului apropiaţilor lui Iurie Roşca?
În România, scandalul anchetării fostului preşedinte al Consiliului Judeţean Prahova a făcut multă vreme obiectul senzaţionalului mediatic. În cadrul unor anchete penale conduse de golani ajunşi magistraţi, care au fost înregistraţi audio de unul dintre inculpaţii forţaţi să fie şi denunţători (inclusiv sub identitate falsă), urmărirea penală s-a extins şi asupra familiei acestora. Speţa nu este singulară ci relevă o metodă de lucru acuzată în multiple dosare. Soţii, fiice, mame, au fost chemate să dea mărturie ca martori şi, atunci când s-au prevalat de dreptul de a nu depune mărturie împotriva rudei apropiate, au fost presate cu acuzaţii de favorizare a infractorului sau de complicitate la săvârşirea infracţiunii. Presiunile au fost arareori principiale sau încadrabile în marja de severitate a anchetelor penale, scopul secundar fiind crearea unei presiuni psihice şi morale zdrobitoare asupra soţului, tatălui, fratelui, cumnatului, care îşi vede întreaga familie trasă în jocuri judiciare imprevizibile.
Ataşarea la dosarul cauzei a pieselor operative cu fiica domnului Iurie Roşca filată în anul 2018 pentru acuzaţii care îl vizau pe tatăl său pentru fapte presupus săvârşite în anul 2009 trădează intenţia procuraturii de a o cita ca martor, instrument cheie de presiune întâlnit în practica anticorupţiei din România.
Pericolul mortal al momentului operativ
Procurorul este suveran în construirea acuzaţiei penale şi în anchetarea împrejurărilor premisă, aşa încât odată citat martorul poate fi interogat despre aproape orice chestiune, inclusiv (mai ales) despre cele de natură personală, din trecut sau din prezent.
Însă martorul/martora poate fi audiată şi strict cu privire la un moment operativ pe care procurorul îl pregăteşte din timp, de regulă cu scopul de a obţine o confirmare a ipotezei criminalistice vizând împrejurări din trecut. Mai clar, chiar dacă nu există probe pentru o presupusă săvârşire a infracţiunii în anul 2009, procurorul poate determina în 2018, printr-un joc operativ, o recunoaştere post-factum.
Un astfel de tertip criminalistic este extrem de periculos pentru inculpaţi întrucât sunt foarte puţini cei care înţeleg cât de mare este controlul conversaţiei pregătite în prealabil. În SUA, astfel de momente operative sunt prezumate a fi provocări (entrapment) din partea organelor judiciare şi sunt acceptate cu foarte mare circumspecţie. În România şi în Republica Moldova, în principiu, interceptările astfel obţinute nu pot conduce singure la condamnarea inculpaţilor. În practică însă, un moment de confuzie anume calculat şi pregătit este adeseori interpretat ca o recunoaştere implicită a ipotezei criminalistice ( ex: inculpatul nu a negat, deci se poate prezuma că a primit banii).
Cum poate fi creată din nimic o falsă recunoaştere?
În dosarul de urmărire penală există un amănunt peste care Iurie Roşca a trecut fără să recunoască/înţeleagă semnificaţia sa majoră. Mă refer la momentul operativ când denunţătorul, mufat la tehnica de interceptare, a fost trimis să discute cu Iurie Roşca, aflat sub filaj împreună cu colaboratorii săi. Cine crede că pregătirea este exclusiv tehnică (montarea camerelor/microfoanelor) şi că denunţătorul este trimis să se bâlbâie şi să îndruge orice îi vine la gură, înseamnă că este copil la minte şi nu pricepe miza pentru care se organizează un astfel de moment operativ.
Momentul ales pentru acest demers nu este întâmplător! Iurie Roşca putea fi abordat când era singur, când filma un clip pe stradă, când era la restaurant, la hotel, la treabă sau oricând altcândva procurorul ar fi considerat că sunt şansele cele mai mari pentru a determina un răspuns care să poată fi interpretat drept recunoaştere. A fost hotărâtă abordarea lui Iurie Roşca când era împreună cu colaboratorii săi din pricina faptului că este mult mai facilă menţinerea controlului asupra conversaţiei când sunt implicate mai multe persoane. Un dialog în doi depinde prea mult de disponibilitatea persoanei ţintă de a rămâne în dialog, în vreme ce în cazul unui grup, provocatorul poate sonda disponibilitatea dialogului cu un alt interlocutor pentru a (re)aduce discuţia pe făgaşul dorit.
Pregătirea scriptului de conversaţie şi a momentului operativ
În România, pregătirea conversaţiei din timpul momentului operativ a fost asigurată de către ofiţerii SRI delegaţi în cadrul echipelor mixte de anchetă. Deşi la dosarul cauzei se pot regăsi specificaţii de natură tehnică privind interceptările, mai niciodată nu sunt prezentate detalii despre scenariul conversaţional pregătit de organele de anchetă împreună cu provocatorul. Motivul este evident: dovedeşte intenţia de provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit de securiști timp de 2 luni, câte 4-5 ore pe zi, pentru a purta 2 minute de conversație. Pentru unii infractori versaţi sau pentru investigatori sub acoperire pot fi suficiente 2 zile, dar asta nu schimbă datele problemei. Sună a provocare să afli că denunțătorul a fost pregătit cu sute de baterii de întrebări și răspunsuri pentru multiple variante comportamentale ale persoanei țintă. Înţelegi provocarea atunci când provocatorul studiază timp de 2 săptămâni doar limbajul corporal şi comunicarea non-verbală de folosit în timpul momentului operativ.
Cei care au experiență în domeniul vânzărilor cunosc cât de eficiente sunt scripturile conversaționale de tipul: Clientul spune x, tu răspunzi y şi întrebi z. În anchetele penale care apelează la jocuri operative, mai periculoase sunt tertipurile conversaţionale de tipul:
„Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai… [pauză de o clipă] despre [rostit încet] bani/pachet/cadou şi colegul dvs [îndreaptă privirea şi orientarea corpului către a doua persoană, vorbind tare] a fost de acord.”
Dacă domnul Vlad întreabă ca orice om normal mai întâi „care Mihai?” în loc să spună „Nu te cunosc şi nu ştiu despre ce bani, cadou, pachet vorbeşti” se naşte interpretarea credibilă că a existat un pachet, că Vlad are cunoştinţă despre el, că are loc o discuţie cifrată despre un pachet/cadou (care ar fi de fapt mită) şamd. La fel interepretăm dacă Vlad aşteaptă să răspundă colegul în locul său, etc.
Strict cu rol instructiv, să ne imaginăm că transcrierea din dosarul penal ar putea arăta în felul următor, deşi scriptul conversaţional utilizează indicaţii de tipul celor cuprinse mai sus [între parantezele pătrate]. Acelaşi corp de text comunică în mod evident alte semnificaţii:
Denunţătorul: Domnule Vlad, am vorbit cu Mihai despre bani şi colegul dvs a fost de acord. / Vlad: Care Mihai? / Denunţătorul: Mihai de la centru, coleg de birou cu soţia prietenului dvs. / Prietenul: Faci o confuzie, eu nu sunt căsătorit. / Denunţătorul: A da?! Am dus cadoul ieri în maşina neagră de acolo. Nu erai în dreapta? / Prietenul: Ba da, dar nu eram atent la spate; Cred că ai vorbit cu Sergei. / Vlad: Care bani? Stai puţin. Nu înţeleg.. / Denunţătorul: păi exact aşa cum ne-am înţeles, când am vorbit la masă, la botez. / Vlad: Păi la botez am discutat despre alegeri, nu despre bani. Ce e asta? Mă înregistrezi? / Denunţătorul: Prietene, dacă te prefaci că nu ştii de banii mei şi acum zici că nu mă cunoşti te bag în spital, să moară copii mei! Fraiere, nu te juca cu mine, atât îţi spun! Nu m-au făcut pe mine 5000 de euro, dar te belesc că mă iei de gâscă! Băi.. te ard, să moară../ Vlad: Băi, ce ai, eşti drogat, erai beat când am vorbit? Stai să ne înţelegem. / Prietenul: Băi, tu cauţi bătaie, ce e cu tupeul ăsta?!…
Pe baza acestui transcript (despre care denunţătorul poate afirma că l-a înregistrat singur, cu mijloace proprii, fără implicarea organelor de cercetare penală) procurorul poate audia pe toţi cei prezenţi, poate întreba despre botez, despre pachet, poate sugera complicităţi, tăinuiri, favorizări ale inculpatului. O poate cita şi pe fiica persoanei ţintă pentru a afla despre ce a discutat cu tatăl ei imediat după incident, să afle dacă tatăl era nervos, tulburat, dacă a zis ceva de bani, despre 5000 de euro etc.
Apoi, întâmplător, înregistrarea video nu surprinde feţele (ci doar partea inferioară a corpului şi vestimentaţia confirmată de cadrele foto de filaj), astfel că cea mai importantă componentă a comunicării non-verbale este lăsată la libera interpretare a procurorului, reorientarea corpului către interlocutor şi filmarea celuilalt ascunde faptul că persoana ţintă nu mai era atentă, că se uita în telefon, că indiferenţa/pasivitatea/tăcerea nu reprezintă o admisiune implicită etc. Aceste speculaţii nu ajung în faţa judecătorului, ci vor fi „lămurite” de procuror pe calea audierilor separate când, sub presiune, este posibil ca prietenul lui Vlad „să îşi amintească ceva” şi să fie „destul de sigur că asta chiar s-a întâmplat atunci”.
Ca şi în cazul denunţului mincinos care este folosit doar pentru obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, şi momentul operativ este folosit pentru a deschide multiple piste criminalistice pe care, puţini dintre cei neiniţiaţi le pot înţelege. În faţa judecătorului vor ajunge doar declaraţii de martor scrise sub îndrumarea procurorului/de către procuror. Prima întrebare a judecătorului va fi: Vă menţineţi declaraţiile din cursul urmăririi penale? iar un eventual răspuns: „Nu, nu, m-am mai gândit, nu e aşa, domnul procuror m-a presat etc” determină răspunsul procurorului de şedinţă: „Parchetul înţelege să se sesizeze din oficiu pentru cercetarea infracţiunii de mărturie mincinoasă săvârşită de martor”. Până la ultimul cuvânt al inculpatului este probabil că martorul va reveni asupra declaraţiei şi va arăta că „îşi menţine declaraţiile din cursul urmăririi penale aşa cum au fost consemnate şi semnate personal”.
Înhăţarea colaboratorilor lui Iurie Roşca
Faptul că unul din colaboratorii lui Iurie Roşca este desemnat de echipa de filaj de la momentul operativ drept „persoană necunoscută” trădează intenţia procuraturii de a-i audia pe cei prezenţi în legătură cu conversaţia la care aceştia urmau să ia parte. Este extrem de puţin probabil ca la finalul unei perioade de câteva luni de supraveghere filajul să nu cunoască identitatea unuia dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Iurie Roşca, cu atât mai mult cu cât harta relaţională a persoanei supravegheate se realizează de îndată ce se dispune supravegherea tehnică. În practică, un astfel de tertip se foloseşte pentru a verifica în urma audierii un cerc mai larg de „necunoscuţi” cu privire la care cei audiaţi ca martori sunt obligaţi să răspundă, sub sancţiunea anchetării pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Cum se ratează momentul operativ
Dată fiind firea vulcanică a lui Iurie Roşca şi faptul că e mereu ocupat/preocupat de un subiect sau altul, momentul operativ a fost ratat când Iurie Roşca a refuzat, mai mult din neatenţie, să vorbească cu provocatorul şi şi-a continuat drumul. Îndrăznesc să cred că l-a păzit Dumnezeu pentru că în caz contrar scenariul conversaţional pregătit de procuror mai mult ca sigur că i-ar fi determinat o replică vulnerabilă, poate chiar o părută recunoaştere indirectă.
Întrucât momentul operativ a fost ratat iar din supravegherea tehnică întinsă pe mai multe luni nu s-a putut compila o altă acuzaţie penală, procurorul a fost nevoit să trimită dosarul iniţial în instanţă mizând fie pe „parteneriatul de nădejde” a procuraturii cu instanţele, fie pe temerea judecătorului privitor la evoluţia carierei sale în cazul unei soluţii neagreate.
Din nou, modelul românesc de reformă a justiţiei este grăitor:
Este un dosar politic?
Faptul că urmărirea penală a lui Iurie Roşca nu a urmat paşii obişnuiţi ai instrucţiei, că nu s-au verificat mai întâi susţinerile denunţătorului şi împrejurările ipoteză ale cauzei, ci s-a trecut imediat la filajul şi la supravegherea tehnică a lui Iurie Roşca, căruia finalmente i s-a pregătit şi un moment operativ din care a scăpat, fără să fie conştient de asta, ca prin urechile acului, denotă, în mod rezonabil, faptul că procurorul nu a fost interesat de aflarea adevărului ci de umflarea lui Iurie Roşca şi a apropiaţilor săi.
Este un dosar politic în primul rând prin modul în care acesta apare că a fost constituit, mai degrabă decât prin prisma intenţiilor care se păstrează îndărătul inculpării. Caracterul politic decurge din procedura penală urmată, din faptul că Iurie Roşca a fost prezumat vinovat cu mult înainte ca mersul anchetei să determine o astfel de concluzie. Împrejurarea că audierea contabilei a survenit abia la ultimul termen al cercetării judecătoreşti, când trebuia să se producă obligatoriu la momentul verificării veridicităţii denunţului, faptul că proba a fost propusă de apărare iar nu de acuzare, reprezintă detalii de tehnică judiciară care sunt deplin grăitoare pentru orice profesionist al dreptului.
Jertfă pe altarul justiţiei europene
Concluzia anterioară nu diminuează importanţa mizei politice a condamnării lui Iurie Roşca, menţinut cu insistenţă la peretele duşmanilor ordinii soclialist-europene. În perspectiva noului ciclu electoral, Iurie Roşca este cerut să fie pedepsit de către „justiţia europeană” din Republica Moldova, în acelaşi mod în care justiţia română a zdrobit „corupţia” până în clipa în care justiţia însăşi a ajuns să fie complet compromisă în ochii românilor. Fostul Ministru al Justiţiei în România, fost magistrat şi avocat Robert Cazanciuc constata săptămâna trecută că ceea ce caracterizează sistemul de justiţie român este deznădejdea. Magistratura a eşuat într-o mentalitate de castă completamente ruptă de comunitatea pe care este chemată să o deservească. Procuratura a eşuat într-o golăneală pe care cei de la vârf nu mai ştiu cum să o acopere.
Acesta este traseul imaginat şi pentru justiţia din Republica Moldova care se repede la beregata lui Iurie Roşca prin făcături produse aidoma celor deja dezvăluite în România. Tipul acesta de auto-amăgire nu se mărgineşte doar la câmpul justiţiei, ci compromite pe termen lung însăşi corecta aşezare a societăţii şi resursele sale de forţă morală. O societate care se autodevorează şi care reneagă instituţional conceptul de bună-reputaţie, aruncându-se însetată de statistica „dosarelor grele” asupra oricărei bănuieli, chiar şi atunci când este vădit neadevărată, va eşua sacrificându-şi pacea.
Justiţia europeană a abandonat scopul slujirii comunităţii şi s-a consolidat exclusiv în menirea sa sociologică (de control social) de instrument de redistribuire a capitalului politic şi a celui economic. Această cruntă denaturare se ascunde în spatele unui camuflaj tehnocratic şi birocratic care nu poate convinge pe nimeni pe termen lung. În mod cinic însă, nici nu are nevoie.
Roadele modelului românesc al justiţiei europene
În România, la alegerile locale recente calitatea de inculpat în dosare penale a rămas cu totul fără semnificaţie publică. Nu mă refer la faptul că nu i s-a acordat greutatea necesară în evaluarea încrederii electorale, ci nici măcar nu a mai fost considerat criteriu de apreciere. La Iaşi, atât primarul cât şi preşedintele Consiliului Judeţean, cercetaţi şi judecaţi în numeroase dosare penale, au fost reconfirmaţi în funcţii en fanfare.
A devenit un loc comun ca mai marii justiţiei să explice faptul că neîncrederea este un factor natural întrucât partea care pierde procesul acuză gălăgios lipsa de echitate şi denunţă parţialitatea judecătorului, iar partea care câştigă procesul se bucură în tăcere. Însă, în calitate de practician şi de persoană cu contact nemijlocit cu justiţiabilii, rămân la fel de şocat de faptul că sunt ani buni de când chiar cei care au câştigat procesul, şi care teoretic s-ar bucura în tăcere, se declară la fel de gălăgios şi de categoric scârbiţi de experienţa trăită în instanţele şi parchetele româneşti, precum o fac şi cei care pierd. Acesta este un adevăr pe care tutorii justiţiei române nu vor şi nu pot să îl privească în faţă. Sunt preocupaţi însă să exporte „bune practici” peste Prut.
Adevăratul model românesc al justiţiei penale: dreptatea cu inimă de mamă
O eventuală, iluzorie, achitare a lui Iurie Roşca nu şterge ruşinea târârii sale pe banca acuzaţilor în scopul proptirii unei imagini deformate a justiţiei basarabene. Când un ticălos îţi recunoaşte dreptatea, dreptatea însăşi îşi pierde din valoare.
Trecând peste patetism şi privind cât se poate de pragmatic, justiţia nu poate fi deservită altfel decât o face o mamă grijulie faţă de copilul ei iubit. Dincolo de sfaturi, de recomandări, de cutume, inima de mamă este atât de dedată şi dedicată binelui autentic al fătului încât simte, intuieşte, nu primeşte nimic din ce consideră că ar putea fi vătămător. Justiţia din România şi din Basarabia are nevoie de oameni într-atât de dedicaţi dreptăţii încât să simtă vătămarea chiar când este ambalată în cele mai generoase formalităţi tehnocratice.
Continuând alegoria: aşa cum inima de mamă se odihneşte sub autoritatea tatălui, similar justiţia trebuie să se producă şi să revină sub autoritatea politicului. Ficţiunea separării puterilor este una complet perimată şi nu generează decât o făţărnicie, o subordonare otrăvită, ascunsă, faţă de servicii secrete şi faţă de francmasonerie. De pildă, cursul profesional al judecătorilor de cel mai înalt nivel este jalonat de securişti şi securitate. În România anilor trecuţi, preşedintele CSM, garantul independenţei justiţiei române se declara mândru frate într-o obedienţă masonică oarecare. La fel, mândru mason, conducătorul Inspecţiei Judiciare. Altfel spus, cel obedient francmasoneriei garanta independenţa justiţiei. Modelul este replicat oriunde.
Dar nu este independenţa justiţiei garanţia dreptăţii?
Ar fi fost bine să fie, dar nu este. Independenţa justiţiei reprezintă un concept iluzoriu la umbra căruia se produce o capturare instituţională de manual şi o paralizare totală a răspunderii solidare pentru binele comunităţii. Asemenea atâtor altor concepte mincinoase examinate de Iurie Roşca în activitatea sa, idei otrăvite camuflate moral în munţi de documentaţie tehnică, justiţia trebuie readusă sub ascultarea autorităţii politice, păstrându-şi proverbialul simţ al sacrificiului specific inimii de mamă.
Justiţia va fi independentă doar în măsura în care magistratul este dispus să lase roba pe pupitru în prima clipă a încălcării dreptăţii. Independenţa justiţiei rezidă în spiritul de sacrificiu al lucrătorilor din sistem, nu în garanţiile legislative vizând stabilitatea postului şi cuantumul pensiei. Justiţia va fi mereu luptată spre capturare sau deturnare politică, iar garanţiile legislative sunt ab initio incapabile să asigure independenţa justiţiei după cum legea singură nu este capabilă să asigure corecta ei aplicare. Însăşi necesitatea profesiei de magistrat atestă că prevederea legii singură nu este suficientă pentru îndeplinirea prescripţiei sale.
Pilda profesională a lui Matei B.Cantacuzino
În 1878, opt judecători din cadrul Tribunalului Iaşi şi-au dat demisia din solidaritate întrucât partida regelui Carol I făcuse presiuni în scopul pronunţării unei condamnări severe a trei tineri acuzaţi de ofensă adusă regelui. Tinerii erau acuzaţi că au huiduit la venirea regelui la Iaşi şi că făceau parte din mişcarea intelectuală separatistă a ieşenilor nemulţumiţi de politica mincioasă a puterii de la Bucureşti. Între aceşti judecători, din simplă solidaritate, a renunţat la robă Matei B. Cantacuzino, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari şi cunoscuţi civilişti români. Cei trei tineri separatişti nu au putut fi condamnaţi. Matei B. Cantacuzino nu va reveni în funcţia de magistrat decât peste opt ani, răstimp în care a fost marginalizat şi persecutat pentru atitudinea sa intransigentă, de neînţeles de către cei apropiaţi, dat fiind că magistraţii jurau credinţă regelui şi înfăptuiau justiţia în numele acestuia şi sub autoritatea sa directă. Finalmente, regele însuşi s-a simţit nevoit să-şi recunoască greşeala şi să ceară reinstituirea sa în funcţie.
Acest episod istoric reprezintă singurul exemplu cunoscut de justiţie românească cu adevărat independentă, nu doar prin gestul unui magistrat demisionar, cât prin solidarizarea celorlalţi şapte pe baza argumentului de onoare şi loialitate faţă de comunitate, cu respectarea primatului de autoritate regală. Indiferent de formalităţi, garanţii legislative şi standarde europene, simţul de sacrificiu autentic a garantat independenţa actului de justiţie chiar în faţa unui rege a cărui domnie consider că a reprezentat, de facto, o monarhie absolută.
Destinul lui Iurie Roşca
Deşi sentinţa de condmnare nu a fost pronunţată încă, este cert că ea a fost deja fixată şi că nu sunt puţini cei care cunosc astăzi atât anii de pedeapsă cât şi momentul începerii executării. Detaliul finalizării redactării sentinţei şi publicării contează prea puţin.
Important este ca nedreptatea ce i se face să ne fie prilej de luminare, după cum întreaga sa activitate civică, politică şi intelectual-culturală s-a străduit să fie. Activitatea şi modelul intelectual al lui Iurie Roşca formează caractere precum cel al magistratului demisionar Matei B. Cantacuzino, iar nu standardele tehnocratice şi tertipurile mediatice aferente marketingului sociologic al „justiţiei europene”.
Cât priveşte solidarizarea cu Iurie Roşca într-un astfel de moment, ea este de mai mare folos celui care o afirmă decât celui care o primeşte, întrucât reprezintă unul dintre puţinele acte de credinţă pe care le mai putem profesa în afara spaţiului religios. Consider că doar pe fundamentul acestui tip de act de credinţă se poate edifica cetatea a cărei proverbială viaţă morală trebuie să preocupe pe credinciosul mirean.
Nu se poate face o petiție, în apărarea d lui Iurie Rosca??
Nu cred că ar ajuta o petiție, dar nici nu cred că ar strica. Noi, din păcate, nu mai avem dreptul să facem justiție comunitară (verdictul să fie dat de juraţi) astfel încât comunitatea însăşi să aprecieze cu privire la vinovăţia inculpatului şi cu privire la oportunitatea sancţionării sale. Astăzi, cine are puterea reală dictează direct sau indirect cursul şi finalitatea actului de justiţie.
Cred că o petiţie ar putea fi de folos exclusiv pentru a proba buna reputaţie a inculpatului şi pentru a combate justiţiarismul televizat care vine la pachet cu lupta anticorupţie. Însă, după cum am putut observa, sunt puţini cei care sunt dispuşi să-şi pună sufletul pentru prietenii săi.
Doar încercând, putem afla adevărul și adevărații prieteni
Petitia ar putea fi numita,cum ar zice D l Mihai Serban…,și eu sunt Iurie Roșca „
https://telegra.ph/Iurie-Ro%C8%99ca-DECLARA%C8%9AIE-f%C4%83cut%C4%83-pentru-cauza-penal%C4%83-nr-2017978098-07-23
Iurie Roșca: ULTIMUL CUVÂNT
July 23, 2024 by Iurie Roșca
DECLARAȚIE făcută pentru cauza penală nr. 2017978098
Prin prezenta declar din capul locului că urmărirea penală inițiată sub fosta guvernare în 2017 și ajunsă la faza de încheiere la ora actuală este motivată politic și urmărește reducerea la tăcere a unui jurnalist și om politic indezirabil care critică dur guvernarea. Atitudinea mea față de puterea politică precedentă și actuală este de notorietate publică. În plus, partea apărării a prezentat în acest sens un demers care conținea linkurile mai multor zeci de articole de presă care dovedesc atitudinea mea critică față de puterea politică. Însă instanța de judecată condusă de judecătoarea Ana Cucerescu a refuzat să primească acest document și să ia în considerație poziția apărării.
Menționez că începând cu ziua de 7 aprilie 2009 am fost un critic ireconciliabil al celor care au organizat tentativa de lovitură de stat și au reușit să uzurpeze puterea în stat. În perioada 2009 – 2019 au existat cel puțin trei tentative de a mă condamna penal și a mă încarcera, situație ușor de verificat prin dosarele care mi-au fost intentate în acea perioadă. Iar în 2022 s-a mai făcut o tentativă de pornire a unui dosar penal la inițiativă lui Iulian Groza, membru al Consiliului Suprem de Securitate, care a expediat o scrisoare la Procuratura generală cerând expres inițierea unui dosar. Tot la inițiativa acestuia mi-au fost blocate blogul personal http://www.iurierosca.md și site-ul http://www.flux.md, ceea ce confirmă o dată în plus faptul că sunt ținta unor persecuții politice.
Amintesc faptul că am aflat despre calitatea mea de bănuit într-un dosar penal în ziua de 28 februarie 2018, când a avut loc o percheziție la domiciliu, la care au participat circa douăzeci ce procurori și ofițeri de urmărire penală. Anume în acea zi procurorul Mihail Ivanov mi-a adus la cunoștință motivul urmăririi penale împotriva mea. Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost de ce era nevoie de aplicarea tuturor măsurilor speciale precum filajul, interceptarea telefonului și a corespondenței electronice pe marginea unei situații care, așa cum pretinde delatorul, s-ar fi consumat cu cel puțin opt ani în urmă. Am întrebat și dacă nu era mai simplu să fiu invitat la Procuratura Anticorupție pentru a da o explicație în scris ca răspuns la plângerea penală depusă de respectivul delator.
În acest context găsesc cu totul stranie Ordonanța emisă de către fostul procuror-șef al Procuraturii Anticorupție, Viorel Morari, din 28 noiembrie 2017, prin care acesta dispune, citez, ”efectuarea urmăririi penale în cauza penală nr. 2017978098 de un grup de urmărire penală în următoarea componență”, după care urmează o listă de PATRU procurori și UNSPREZECE ofițeri de urmărire penală. Cauza formării acestui grup de urmărire penală este următoarea: ”Luând în considerație complexitatea cazului și volumul acțiunilor de urmărire penală ce urmează a fi efectuate”. În mod cu totul straniu, același Viorel Morari mai emite o Ordonanță identică și la 03 aprilie 2018, în care repetă cuvânt cu cuvânt textul anterior, inclusiv lista celor 4 procurori și 11 ofițeri de urmărire penală. Așadar, o persoană depune o plângere penală împotriva altei persoane, în care pretinde că ar fi existat două episoade consumate, respectiv, în anii 2009 și 2011. Deci nu e vorba despre o posibilă crimă în curs de desfășurare, nici de un grup criminal cu ramificații vaste și cu acțiuni ce necesită investigații complexe și supraveghere vigilentă. În opinia mea, scopul formării acestui grup, ca și a filajului și interceptărilor telefonice și a mesajelor electronice, trădează intenția fostei guvernări oligarhice de a ține în vizor un oponent politic.
Imediat ce am luat cunoștință de fabula expusă de către cet. Alexei Damaschin, mi-am amintit de faptul că în anul 2013, mai exact la 19 august, am primit o scrisoare recomandată, prin care acest cetățean îmi adresa o Somație, pretinzând că i-aș datora suma de 227.000 dolari SUA, plus 81.623,59 USD cu titlul de dobândă de întârziere, plus 115 000 USD cu titlul de prejudiciu cauzat. Așadar, acest domn pretindea într-un document oficial precum că mi-ar fi ÎMPRUMUTAT suma respectivă. De altfel, copia acestui document a fost anexată la dosar încă în faza urmăririi penale. În acest sens mi se pare cu totul straniu faptul că procurorul Mihail Ivanov a acceptat fără nici o ezitare sau verificare suplimentară versiunea expusă de către delator. Cea mai simplă curiozitate profesională ar fi trebuit să reclame verificarea autenticității afirmațiilor făcute de către acesta. Dacă A. Damaschin pretinde că mi-a împrumutat o sumă anume și îmi cere printr-o somație restituirea acesteia, reiese clar că este vorba despre un posibil litigiul cu caracter civil, și nicidecum despre o crimă cu caracter penal. Însă procurorul trece cu vederea această situație de-a dreptul flagrantă. Mai departe. Dacă A. Damaschin pretindea în somația respectivă că mi-ar fi împrumutat banii respectivi, DE CE acesta n-a recurs la următorul pas, prevăzut de Codul Civil? Adică depunerea unei plângeri în judecată. Răspunsul care nu l-a interesat pe dl procuror este simplu: pentru că respectiva recipisă nu este adresată respectivei persoane, nici nu este datată și nici nu stabilește termenii și condițiile de rambursare a banilor. Prin urmare, rămâne o enigmă faptul cum procurorul Mihail Ivanov putea accepta în calitate de probă de bază un înscris care nu are nici o relevanță, nefiind acceptabil nici într-un caz de natură civilă și cu atât mai puțin nu poate servi drept temei pentru începerea unei urmăriri penale.
Citez din Somația datată cu ziua de 19 august 2017: ”La data de 02.03.2011, subsemnatul (având calitatea de împrumutător) și Dvs. (având calitatea de împrumutat) am încheiat un Contract de împrumut (recipisa din 02.03.2011) prin care eu am transmis, iar Dvs. ați primit bani în suma de 227 000 dolari SUA, urmând să mi-i restituiți în întregime până la data de 31.03.2011.
Prin faptul că până în prezent Dvs. nu ați executat corespunzător obligația de a restitui banii împrumutați, îmi cauzați prejudicii morale și materiale considerabile”. (Copia respectivei Somații poate fi găsită la pagina 28 a vol. I din dosarul de urmărire penală.)
Astfel, numitul A. Damschin prezintă personal procurorului Mihail Ivanov un document care contrazice în totalitate versiunea expusă în plângerea penală, însă procurorul nu observă această situație evidentă. Delatorul pretinde în mod fraudulos precum că el ar fi avut calitatea de ”împrumutător”, iar eu – calitatea de ”împrumutat”. Mai grav. A. Damaschin recurge cu rea-credință la un fals și atunci când pretinde că respectiva recipisă i-ar fi fost adresată dânsului. El minte și atunci când scrie negru pe alb că acea notiță ar fi fost datată. Un alt fals comis de către acesta este pretenția că ar exista un ”Contract de împrumut”. La fel de mincinoasă este și afirmația precum că acea recipisă ar conține și termenul limită de restituire a pretinsei datorii. Însă obrăznicia acestui individ nu se încheie aici. În aceeași somație din 2013 el mai scrie următoarele:
”Asumând cele expuse supra, în temeiul prevederilor contractului încheiat (?!) și ale art. 14, 512, 513, 572, 575, 602, 610, 611, 619, 867-872 din Codul Civil, solicit:
1. Executarea imediată, dar nu mai târziu de 5 (cinci) zile calendaristice din momentul recepționări prezentei somații, a obligației de restituire a banilor împrumutați în sumă de 227 000 dolari SUA (două sute douăzeci și șapte mii dolari americani).
2. Plata imediată, dar nu mai târziu de 5 (cinci) zile calendaristice din momentul recepționării prezentei somații, a dobânzii de întârziere (?!) pentru întreaga perioadă de întârziere (pentru perioada 01.04.2011-19.08.2013 constituie 81.623, 59 USD).
3. Plata imediată, dar nu mai târziu de 5 (cinci) zile calendaristice din momentul recepționării prezentei somații, a prejudiciului cauzat în cuantum de 115.000 USD (una sută cincisprezece dolari americani), pentru perioada de întârziere 01.04.2011-19.08.2013”
Așadar, A. Damaschin pretinde în 2013 precum că între noi ar exista un litigiu de ordin financiar, ce s-ar fi iscat ca urmare a faptului că nu i-aș fi restituit o datorie. Tot el enumeră o serie întreagă de articole din Codul Civil, astfel confirmând faptul că raporturile dintre noi ar avea un caracter civil, nu penal. Pentru mine rămâne o enigmă faptul de ce procurorul n-a văzut o contradicție între somația din 2013 și plângerea penală din 2017, în care același A. Damaschin deja pretindea că am fi fost complici în comiterea crimei de trafic de influență.
Fragmentul citat mai sus din somația întocmită de către numitul A. Damaschin arată în mod univoc intenția criminală a acestuia de a estorca de la mine, prin uz de fals și șantaj, o sumă de peste 423 000 dolari SUA încă în anul 2013. Oare acest fapt nu era la fel de evident pentru organul de urmărire penală? Și era atât de complicat să se facă o serie de interpelări către organele de anchetă și instanțele de judecată pentru a obține toată informația necesară că este vorba despre un escroc profesionist, care figurează în zeci de dosar cu caracter economic, apărând ba în postură de inculpat, ba în cea de martor, ba în cea de parte vătămată? Precizez că partea apărării a făcut astfel de interpelări și a obținut toate răspunsurile de rigoare, care sunt anexate la prezenta cauză penală.
Atunci, în august 2013, am ignorat somația respectivă, deoarece am înțeles că am de a face cu un provocator pus pe comiterea unor crime în scopul obținerii prin metode criminale a unor sume de bani considerabile. Însă la acea oră acest maestru al plastografiei n-a mai ajuns să-și materializeze amenințarea și n-a depus vreo plângere la judecată. Presupun că cineva l-ar fi temperat, arătându-i riscurile în cazul unei astfel de afaceri criminale.
Dar tentativele numitului A. Damaschin de a stoarce de la mine, prin intermediul unor falsuri și manipulări juridice, niște sume fabuloase de bani nu se încheie cu episodul din 2013.
În 2017 A. Damaschin vine cu o altă legendă, de această dată recurgând la ajutorul Procuraturii Anticorupție. Așadar, la 17 februarie 2017 este întocmit primul act procesual, în care procurorul Mihail Ivanov primește plângerea penală scrisă de mâna lui A. Damaschin. Citez fraza prezentă obligatoriu în formularele ce se eliberează doritorilor de a face denunțuri penale: ”Înainte de a sesiza organul de urmărire penală petiționarul a fost preîntâmpinat pentru răspunderea ce o poartă în caz dacă denunțul este intenționat fals, conform art. 311 CP”. S-ar putea ca dl A. Damaschin să nu fi reținut gravitatea acestui avertisment. Textul denunțului respectiv, fiind scris de mână, este totalmente ilizibil, motiv pentru care trecem la următorul document din dosar. La 21 martie 2017 procurorul Mihail Ivanov întocmește un proces-verbal de audiere a martorului A. Damaschin, iar conținutul acestuia se repetă fără nici o modificare în toate actele procesuale ulterioare în trei volume ale dosarului penal, regăsindu-se în aceeași formulă și în rechizitoriu. În aceeași zi de 21 martie 2017 procurorul Mihail Ivanov emite Ordonanța de începere a urmăririi penale ”pe faptul traficului de influență”. În punctul 2 al acestei Ordonanțe dl procuror scrie, citez, ”Fixarea termenului de efectuare a urmăririi penale până la 21 aprilie 2017.” Adică, într-o lună cazul urma să fie epuizat. Însă perioada respectivă s-a extins ca urmare a unor tertipuri procedurale de amânare a aducerii la cunoștință a bănuitului a statutului său figurant într-un dosar penal, ceea ce constituie o încălcare gravă a dreptului la apărare și atrage nulitatea totală a urmăririi penale.
Faptul că dosarul meu penal a fost pornit la 21 martie 2017, iar mie mi s-a comunicat despre existența lui cu o întârziere de unsprezece luni și o săptămână (mai exact la 28 februarie 2018) vădește în mod flagrant intenția organului de urmărire penală de a avea un pretext legal de a urmări un jurnalist și om politic aflat în conflict cu guvernarea de atunci.
Așa cum reiese din materialele anchetei penale, timp de un an de zile Procuratura Anticorupție n-a întreprins nimic pe marginea acestui caz, cu excepția filajului și a interceptărilor. Prima acțiune concretă în cadrul acestui dosar a constituit-o audierea singurului martor, Ion Lambantu, la data de 1 martie 2018. Procurorul Mihail Ivanov, după ce a luat cunoștință de mărturiile acestuia, care negau în totalitate afirmațiile denunțătorului, n-a întreprins nimic pentru a-și consolida versiunea de incriminare împotriva subsemnatului. Mai mult decât atât, deși delatorul indică în plângerea sa precum că originea sumelor pe care pretinde că i le-ar fi oferit subsemnatului ar putea fi confirmată de către alți doi martori, și anume de către contabila firmei ”Invizibil” Lucia Coptu și de către soția acestuia Ala Damaschin, procurorul Mihail Ivanov nu găsește de cuviință să invite respectivele persoane pentru depunerea unor mărturii de natură să confirme sau să infirme versiunea delatorului. În plus, procurorul nu se complică cu verificarea afirmațiilor lui A. Damaschin precum că banii oferiți mie ar proveni din vânzarea unui apartament, a două autoturisme și a unui loc de parcare. Mihail Ivanov trece cu vederea și afirmațiile dlui Ion Lambantu, care declară pe propria răspundere că fostul său partener de afaceri A. Damaschin nu putea să ia bani din casieria firmei ”Invizibil”, deoarece acest SRL în acea perioadă era în stare de faliment, conturile fiindu-i sechestrate, iar în contabilitate nu exista nici un leu. Prin urmare, procurorul Mihail Ivanov și-a întemeiat urmărirea penală EXCLUSIV pe delațiunea lui Alexei Damaschin.
Aș dori să menționez că nu-mi amintesc să fi fost vizitat vreodată de către cet. Alexei Damaschin la sediul partidului PPCD de pe str. N. Iorga 5. Însă nu pot exclude faptul că l-aș fi întâlnit vreodată, asta pentru că în perioada când eram lider de partid și deputat comunicam zilnic cu un număr foarte mare de oameni.
Așadar, delatorul pretinde precum că m-ar fi vizitat pentru prima oară la biroul meu de la sediul partidului în luna decembrie 2009. Atrag respectuos atenția instanței că în luna decembrie 2009 subsemnatul nu mai era nici deputat, nici membru al Guvernului, nici măcar președinte de partid. Este de notorietate publică faptul că partidul din care făceam parte, PPCD, pierduse alegerile parlamentare care au avut loc la 5 aprilie 2009, rămânând fără reprezentare în Parlament. Iar după alegerile parlamentare din 29 iulie 2009 trei partide au format o coaliție de guvernământ, subsemnatul manifestându-se din capul locului drept un critic aspru al acelei guvernări.
În aceste circumstanțe apare întrebarea. Poate oare un om de afaceri să caute să-și rezolve problemele în justiție, apelând la o persoană care nu avea absolut nici o influență în stat? Și cum era posibilă comiterea unei crime de ”trafic de influență” în cazul unei persoane fără nici o influență?
Numitul Alexei Damaschin pretinde că mi-ar fi oferit suma de 117 mii dolari SUA, deoarece subsemnatul ar fi pretins că l-ar putea influența pe domnul Ion Muruianu, președintele Curții Supreme de Justiție. Aici, însă, mai apare o situație care șubrezește grav versiunea acuzării. În momentul când A. Damaschin pretinde, iar procurorul preia orbește versiunea acestuia, că mi-ar fi dat o sumă atât de importantă de bani pentru a-l influența pe dl Ion Muruianu, acesta nu mai era președinte al Curții Supreme de Justiție. Iar faptul că acesta era hăituit de exponenții guvernării de atunci, până la urmă fiind destituit din funcție, este și el de notorietate publică, dat fiind scandalul de presă care a însoțit demiterea acestuia. Prin urmare, potrivit versiunii delatorului la care aderă procurorul, un om de afaceri vine la un politician care pierduse alegerile pentru a-i da o sumă colosală de bani, prin care acesta ar fi trebuit să corupă un fost președinte al Curții Supreme de Justiție care nu mai deținea în momentul respectiv acea funcție.
Versiunea acuzării, copiată cuvânt cu cuvânt din plângerea penală a delatorului, mai avansează un episod care este în contradicție flagrantă cu logica elementară și cu motivația ce ar fi putut sta la baza acțiunilor numitului Alexei Damaschin. În rechizitoriu se pretinde precum că A. Damaschin mi-ar fi dat banii respectivi pentru a obține anularea unei hotărâri a Curții de Apel Economice din 04 noiembrie 2009 de către Curtea Supremă de Justiție. Însă respectivul delator, care pretinde că are studii juridice, ca, de altfel, și procurorul, uită să menționeze faptul că în momentul invocat de către numitul Alexei Damaschin (decembrie 2009) trecuse orice termen de atac al respectivei hotărâri, astfel încât ea nici nu putea fi admisă și examinată de către CSJ.
Se creează impresia că atât delatorul A. Damaschin, cât și procurorul M. Ivanov uită că versiunea celor doi mai are o carență de o gravitate uluitoare. Fabulațiile acestora nu se încheie aici. Urmează un epizod, trecut integral și în Rechizitoriu, care sfidează orice logică elementară și anulează orice motivație a comiterii crimei de trafic de influență. Așadar, potrivit versiunii celor doi, după ce numitul A. Damaschin mi-a adus 117 mii de dolari, eu nu m-am ținut de cuvânt și nu am influențat CSJ ca aceasta să adopte o hotărâre favorabilă respectivului om de afaceri murdare.
Procurorul Mihail Ivanov acceptă fără ezitare povestea delatorului, trecând în rechizitoriu următoarea frază:
”Ulterior, în luna martie 2010, data exactă nu a fost stabilită, după ce prin decizia Colegiului Economic la CSJ din 12 februarie 2010 recursul înaintat de SRL ”Invizibil” a fost respins ca neîntemeiat, fiind menținută fără modificări hotărârea Curții de Apel Economice din 04 noiembrie 2009, Roșca Iurie, aflându-se în sediul PPCD, acționând cu intenție directă, personal a pretins pentru sine (?!) de la Damaschin Alexei valută străină care nu i se cuvenea în sumă de 110 000 dolari SUA…în schimbul căreia susținea că îl va influența pe președintele CSJ, Ion Muruianu, să asigure admiterea de judecătorii Colegiului economic al CSJ a cererii de revizuire…”
Atenție maximă, onorată instanță!!! Suntem în luna martie 2010. Un om de afaceri care se prezumă că este valid mental sau normal psihic vine la cineva care i-a promis să-i rezolve problema în schimbul unei sume considerabile de bani. Acesta, însă, ia banii, dar nu-i rezolvă problema. Însă cel păgubit, în loc să facă scandal și să ceară banii înapoi, îi mai dă celui care l-a dus de nas încă o sumă la fel de mare. Așa ceva se încadrează oare în logica normală a unui om care deja dăduse peste o sută de mii de dolari și nu și-a obținut decizia dorită? Firește că nu. Tocmai de aceea am solicitat prin avocații mei efectuarea unei expertize psihiatrice a insului cu pricina. Și asta deoarece dacă omul s-ar fi dovedit valid sub aspect psihic, ar reieși că este afectat de grave deficiențe morale.
Cităm aici din nou din rechizitoriu. Este extrem de important să reținem că numitul om de afaceri, după ce în martie 2010 este somat să-i ofere unui criminal ca mine suma simbolică de 110 000 de dolari SUA, revine exact peste un an de zile și chiar oferă acești bani cu o generozitate cu totul suspectă. Iată textul:
”Apoi, în luna martie 2011, data exactă nu a fost stabilită, Roșca Iurie, aflându-se în sediul PPCD, acționând cu intenție directă, personal a primit pentru sine de la Damaschin Alexei valută străină care nu i se cuvenea în sumă de 110 000 dolari SUA…în schimbul căreia susținea că îl va influența pe președintele CSJ, Ion Muruianu, să asigure admiterea de judecătorii Colegiului Economic al CSJ a cererii de revizuire… etc., etc.”
Din versiunea bravului om de afaceri, acceptată de temutul procuror, reiese clar că un șomer i-a promis să influențeze un fost președinte al CSJ să admită un recurs INADMISIBIL la distanța de doi ani după ce firma cu pricina pierduse procesul la Curtea de Apel Economică. Iar generosul om de afaceri, în loc să-i pretindă restituirea primei sume de 117 mii de dolari SUA, îi mai dă fostului deputat încă 110 mii de dolari care, așa cum precizează procurorul, nu i se cuveneau. Dacă astfel de afirmații aberante, lipsite de orice logică, neacoperite de nici o probă și neconfirmate de nici un martor pot servi drept temei pentru condamnarea cuiva, atunci nu ne rămâne decât să constatăm că suntem martorii unui teatru al absurdului, practicat de către prestidigitatorii de la Procuratura Anticorupție cu rea credință și în scopuri diferite decât cele ale înfăptuirii justiției.
Acum aș dori să scot în evidență încă un episod din seria de tentative a numitului A. Damaschin de a estorca de la mine cu orice preț niște sume de bani de-a dreptul uriașe. Precizez că acest episod nu figurează în dosarul penal, iar încercarea mea de a-l expune în cadrul unei ședințe de judecată a fost curmată de către doamna judecător Ana Cucerescu.
După ce numitul Alexei Damaschin a depus un denunț la Procuratura Anticorupție, care a și pornit urmărirea penală la 21 martie 2017, pretinzând că ar fi complicele meu în săvârșirea unei crime de trafic de influență, la 12.11.2018, când dosarul penal deja ajunsese în instanța de judecată și era în curs de examinare, acesta îmi mai trimite o Somație. În respectiva Somație expediată prin scrisoare recomandată numitul A. Damaschin pretinde din nou să-i ofer suma de 227 000 dolari SUA, care crește considerabil prin pretinderea unor penalități calculate după poftele nemăsurate ale acestui aventurier. Citez din nou din creația epistolară a acestuia:
”Reieșind din faptul că până în prezent așa și nu ați onorat obligațiile asumate conform recipisei date, solicit restituirea sumei de 227 000, 00 dolari SUA în termen de cinci zile calendaristic de la data recepției prezentei notificări.
În caz că nu o să restituiți suma primită în termenul indicat, o să mă adresez în instanța de judecată cu cerere de încasare a datoriei, unde voi solicita să fie încasată dobânda de întârziere din suma dată și prejudiciul cauzat în valoarea proiectului și venitului ratat, care vă asigur că este foarte MARE”.
Acest document vădește încă o dată talentul de escroc al numitului A. Damaschin. Rog ca termenul de ”escroc” să nu fie luat ca ofensă, deoarece acum câțiva ani insul respectiv a fost condamnat la șapte ani privațiune de libertate anume pentru escrocherie. Încă o dată, dacă cetățeanul respectiv pretindea în 2013 prin textul primei somații că mi-ar fi împrumutat suma respectivă și deci ar fi apărut un conflict de ordin civil, în 2017 el depune un denunț în care se autodemască precum că ar fi comis în complicitate cu mine crima penală numită ”trafic de influență”. Doar că a fost scutit de răspunderea penală deoarece s-a autodenunțat. Iar după ce A. Damaschin a depus delațiunea calomnioasă împotriva mea la Procuratura Anticorupție, tot el recidivează în 2018, pretinzând din nou că ar fi vorba despre o relație de natură civilă. Dar episodul din anul 2018 nu se încheie aici. De această dată numitul A. Damaschin se adresează în instanța de judecată. Dosarul capătă numărul de înregistrare 2-2925/18 și este examinat de către judecătorul Dimitriu Serghei. La data de 04 decembrie 2018 acesta emite o Încheiere prin care cererea este respinsă pe motiv că solicitantul n-a achitat taxa de stat. Însă suma pe care o pretindea pretinsa parte vătămată este de-a dreptul astronomică, chiar și în raport cu suma revendicată în 2013. Dacă în 2013 el cerea să îi dau suma de peste 423 000 dolari SUA, în 2018 pretențiile lui s-au ridicat la cifra de 702 132, 70 dolari SUA. Citez din încheierea emisă de către dl judecător Dimitriu Serghei:
”La fel, unul din criteriile scutirii sau eșalonării taxei de stat este valoarea acțiuni, care la caz este de 702 132, 70 dolari SUA, care în contextul vizat, și coroborat cu lipsa probelor pertinente citate, nu se pretează pe cerințe de scutire de scutire sau eșalonare a taxei de stat.”
(Dosarul nr. 2-2925/ 18, INCHEIERE, 04 decembrie. 2018)
În aceste circumstanțe singura concluzie logică este cea pe care am menționat-o deja. Avem de a face cu un personaj obsedat de ideea unei îmbogățiri rapide și ilegale, prin orice mijloc și cu orice preț, inclusiv prin recurgerea la falsuri, tertipuri juridice și presiuni de natură penală.
Trecem la capitolul ”Declarațiile martorilor audiate în cadrul urmăririi penale” din rechizitoriu. Prima declarație kilometrică, atât de dragă procurorului Mihail Ivanov, este a delatorului Alexei Damaschin. După care urmează declarația SINGURULUI martor audiat de către procuror, Ion Lambantu. Acesta neagă în totalitate fabulațiile fostului său partener de afaceri, fapt care nu șifonează câtuși de puțin convingerea procurorului că în persoana lui Iurie Roșca are de a face cu un criminal periculos. Cităm din mărturiile dlui Ion Lambantu:
„De pregătirea acestui proiect (un mega-proiect în domeniul afacerilor imobiliare – n.n.) se ocupa în exclusivitate Damaschin Alexei, care începând cu anul 2007-2008 a sustras (nu e clar dacă e vorba despre o sumă sustrasă cu rea credință sau ridicată cu știrea partenerului de afaceri și a contabilei – n.n.) aproape un milion de dolari SUA din întreprindere pentru a ”hotărâ” întrebarea (păstrez stilul originalului! – n.n.) referitor la obținerea tuturor actelor și autorizațiilor necesare pentru construcția proiectului, inclusiv obținerea terenului”.
Aici se iscă dintr-o dată câteva întrebări. Unu. Dacă, potrivit mărturiilor lui I. Lambantu, A. Damschin ”a sustras” circa un milion de dolari din contabilitatea firmei și i-a folosit pentru coruperea unor demnitari de la Guvern și de la primăria Chișinău, de ce procurorul nu și-a manifestat curiozitatea profesională pentru a clarifica cine anume sunt criminalii corupți din respectivele instituții de stat? Doi. Așa cum dl Ion Lambantu invocă anii 2007-2008 ca perioadă când numitul Alexei Damaschin și-a însușit un milion de dolari din contabilitatea SRL ”Invizibil”, care ar fi legătura cauzală cu presupusa crimă ce mi se impută, de vreme ce banii respectivi au fost folosiți cu titlu de mită pentru demnitarii de la Guvern și de la primăria Chișinău în anii 2007-2008? Asta pentru că, amintesc, delatorul pretinde că ar fi făcut cunoștință cu mine în decembrie 2009.
În continuare martorul Ion Lambantu face o precizare foarte importantă, trecută cu grijă de către procurorul Mihail Ivanov în rechizitoriu:
”Damaschin A. nu a avut niciodată bani personali”. Și atunci cine poate confirma că i-ar fi avut? Contabila Lucia Coptu? Însă aceasta a fost audiată în faza urmăririi penale. Soția delatorului Ala Damaschin? Nu a fost audiată nici ea. Și atunci de ce procurorul Ivanov îl crede pe cuvânt pe delator? Nu cumva pentru că sunt complici?
În aceeași mărturie depusă în fața procurorului, Ion Lambantu mai precizează:
”Nu cunoaște nimic despre careva bani oferiți de Damaschin Alexei concret lui Roșca Iurie și despre soluționarea problemei în justiție”. Și totuși, contrar acestor mărturii, procurorul preferă să accepte versiunea delatorului.
Trecem acum la corpuri delicte.
1. Primul care e menționat la acest compartiment este însuși dosarul civil în care o firmă pierde un dosar legat de o afacere imobiliară. Perfect. Dar ce treabă am eu cu această tărășenie, nu e clar.
2. Recipisa prezentată de martorul Damaschin Alexei.
Este vorba despre o fițuică scrisă de către mine cu mulți ani în urmă și destinată cu totul altei persoane, care confirma primirea unei arvune într-o tranzacție care nu a mai avut loc. Deloc întâmplător în recipisa respectivă nu figurează nici numele lui Alexei Damaschin, nici data scrierii acesteia. N-am făcut nici o declarație în acest sens în perioada anchetei penale, deoarece omul de afaceri căruia i-a fost destinată putea să se aleagă cu grave neplăceri din partea regimului de atunci. Am păstrat această informație pentru instanța de judecată care speram să fie corectă și mai echidistantă în examinarea acestui caz.
Această recipisă a avut ca destinatar pe cunoscutul om de afaceri Valentin Bodiștean, conducătorul SRL ”Valiexchimp”, specializată în domeniul produselor petroliere. De altfel, acesta a fost audiat în cadrul prezentului dosar la data de 21 aprilie 2018. A se vedea în acest sens paginile 44-45 din vol. I ale prezentului dosar penal. Motivul audierii lui Valentin Bodiștean a fost următorul. În momentul percheziției efectuate la domiciliul meu la 28 februarie 2018 a fost ridicată copia unui contract de împrumut dintre mine și Valentin Bodiștean, semnat în 2014. Dar așa cum dânsul m-a rugat să nu destăinui relațiile noastre de afaceri mai vechi pentru a evita neplăcerile, am procedat în consecință. Însă din păcate între timp acest om a decedat și, prin urmare, nu-i mai pot cauza nici un rău prin declarația mea.
Noi am avut o înțelegere prealabilă cu Valentin Bodiștean, care n-a mai ajuns să se materializeze. Eu urma să-i vând cota mea de 70% din întreprinderea ”Prag-3” specializată în activități poligrafice. Este vorba despre anii 2007-2008 sau poate și mai devreme. El se arătase interesat mai curând de încăperile cu destinație industrială și de terenul aferent acestora care depășea suprafața unui hectar. El îmi dăduse banii respectivi în schimbul promisiuni mele de a nu vinde altcuiva aceste bunuri. Terenul fiind pe un relief format din câteva pante, el îl numea „Cascada„. Însă deoarece activitatea lui economică a ajuns în impas, Valentin Bodiștean a renunțat la proiect și mi-a restituit recipisa fără a pretinde suma oferită cu titlu de arvună. Noi eram prieteni vechi, iar dânsul era simpatizantul și sponsorul partidului condus de mine, PPCD. Iar deoarece această hârtie nu mai reprezenta nici o valoare, am lăsat-o undeva pe masa mea sau într-un sertar de la birou. Cum a ajuns această fițuică la numitul Alexei Damaschin, nu cunosc. Cel mai probabil în urma unui furt.
Drept dovadă că numitul Alexei Damaschin nu poate demonstra faptul că recipisa respectivă i-ar aparține este și faptul că numele acestuia nu figurează pe înscrisul respectiv. Precum nu figurează nici data scrierii acesteia. Prin urmare, chiar dacă ar fi existat raporturi de natură financiară dintre acesta și subsemnatul, ele ar fi putut face obiectul cel mult al unui caz de litigiu cu caracter economic, ce ar urma să fie soluționat pe cale civilă. Dar întrucât această recipisă nu întrunește elementele necesare pentru a obține câștig de cauză într-un dosar civil, în ajutor a venit Procuratura Anticorupție care a încadrat legenda respectivă într-un dosar penal.
Alături de pretinsele probe de mai sus, procurorul mai invocă faptul că mi-a fost sechestrat telefonul mobil, în care mi-a găsit urmele numărului de telefon al delatorului. La miile de numere de telefon, chiar nu mai țin minte nici când l-am introdus, nici când l-am șters. Tot aici mi se impută că am avut în memoria telefonului mobil și numărul de telefon al dlui Ion Muruianu. Rechizitoriul precizează că ”a fast stabilit că la 31.11.2015 a fost creat contactul Muruianu Ion…”. Iar la 23.10.2017 îl invitam pe acesta la o lansare de carte. Perfect. Dar crima care mi se impută se prezumă că s-ar fi consumat între anii 2009-2011. Și atunci care e legătura cauzală aici?
Un alt element al pretinselor probe este și mai ridicol. Procurorul afirmă că a găsit în hard disk-ul sechestrat niște fotografii de la o altă lansare de carte, și anume a lucrării ”Căderea din URSS în UE”, apărută în 2014. Aici procurorul și protejatul său, delatorul, fac o gafă monumentală. Vorbind despre ”o armură a unui cavaler” situată în sala de conferințe unde a fost lansată cartea, ei uită că denunțătorul vorbește despre această ”armură” precum că ar fi situată în biroul de la sediul PPCD de pe adresa str. Nicolae Iorga 5, în timp ce lansarea de carte are loc în cu totul altă parte, și anume în sala de conferințe a Universității Populare de pe str. Anatol Corobceanu 17.
Și ultimul pretins corp delict este ”cartea de vizită a lui Iurie Roșca, acordată de acesta martorului Alexei Damaschin”. Asta în timp ce oricine poate să-și tipărească orice carte de vizită, la orice colț de stradă, trecând pe ea orice nume. Cum demonstrează procurorul faptul că i-aș fi dat această carte de vizită delatorului? Nicicum. Nici nu este nevoie, de vreme ce el preia integral legenda expusă de către acesta.
Nu mai puțin ciudate sunt și fotografiile anexate la dosar cu titlul de dovadă că am fost filat. Pe lângă multele zeci de imagini fără nici o legătură cu această cauză penală, în care sunt surprins cum merg cu fiica la dentist sau cu colegii să iau masa la prânz, una singură pare a fi cumva relevantă. Și anume, momentul când procurorii l-au înzestrat pe delator-provocator cu tehnica necesară și s-au masat în jurul autoturismului meu atunci când au întreprins o tentativă nereușită de a mă provoca la o discuție cu Alexei Damschin în preajma pieței agricole din zona cinematografului ”Flacăra”. Dar așa cum provocarea n-a reușit, procurorul n-a mai găsit de cuviință să ofere CD-ul cu schimbul de replici între subsemnatul și provocatorul Damaschin.
În concluzie precizez. Acest dosar penal mi-a fost fabricat de către Procuratura Anticorupție din motive politice. Se știe că fostul conducător al acestei instituții, Viorel Morari, a fost servitorul fidel al fostei guvernări oligarhice, în particular al fugarului Vlad Plahotniuc. Iar procurorul Mihail Ivanov este finul de cununie al lui Viorel Morari. Prin urmare, schema e simplă.
Transmiterea ilegală de către președintele ad-interim al judecătoriei Chișinău Lidia Mitrofan a dosarului meu de la magistratul Renata Popescu Baltă judecătoarei Ana Cucerescu, precum și manierea abuzivă și ilegală în care am fost tratat pe parcursul desfășurării procesului, arată fără putință de tăgadă că este vorba despre o persecuție penală motivată politic împotriva mea în calitate de jurnalist și politician.
23 iulie 2024
Pentru completarea imaginii „modelului românesc” al justiției, vă îndemn să parcurgeți următorul articol recent:
http://www.luju.ro/condamnarea-lui-putura-decisa-la-sri-fostul-judecator-ovidiu-putura-relateaza-cum-a-aflat-ca-sri-i-ar-fi-stabilit-pedeapsa-de-5-ani-de-inchisoare-prin-2016-un-prieten-care-lucra-la-sri-a-venit-sa-mi-spuna-ca-urma-sa-fiu-condamnat-mi-a-spus-ce-s-a-hotarat
Relevant este, pentru tot ceea ce am scris mai sus, următorul pasaj:
Repet, pe Iurie Roșca l-a păzit Dumnezeu în acel „moment operativ” ratat. Altfel, înregistrarea cu „flagrantul” ar fi umplut internetul oricând apărea numele lui Iurie Roșca undeva menționat, amintit, referit.
https://m.luju.ro//procurorul-nu-e-judecator-cititi-incheierea-prin-care-tribunalul-caras-severin-a-constatat-nulitatea-inregistrarilor-facute-de-denuntatorul-ex-deputatei-luminita-jivan-fara-mandat-judecatoresc-instanta-a-invocat-hp-64-2023-ce-interzice-procurorilor-folosi
Un articol apărut chiar azi în care se demonstrează caracterul nelegal al înregistrărilor audio-video făcute de denunțător dar folosite de procuror în rechizitoriu.
Este vorba despre o speță de drept penal românesc, dar principiile sunt echivalente și în dreptul basarabean.
Iurie Roşca a fost condamnat la 6 ani de închisoare, cu executare.
4 ani, ceruţi de parchet, ar fi presupus o eventuală liberare condiţionată prea timpurie, având în vedere vârsta sa. Aşa, cu 6, altă treabă.
Sentinţa este atacabilă cu apel şi este executorie doar în privinţa interdicţiei de a părăsi ţara.
https://t.me/iurierosca/4366