MUZICA: Nicolae Moldoveanu | VERSURI: Traian Dorz | ORCHESTRAŢIE: Sergiu Tuhutiu
Dacă la articolul anterior postat în categoria Melodia Săptămânii am însoțit videoclipul Alexandrei Ungureanu de date biografice și linkuri către alte piese ale artistei, astăzi găsim potrivit să însoțim această melodie deosebită doar de interviul atât de cald și de frumos acordat de Paula Seling zilele trecute Ziarului Lumina, precum și de o notă a noastră în finalul articolului, în care discutăm despre motivul acestui tip de postări.
Considerăm că mărturisiri de credinţă precum este cea care se regăseşte în interviul următor reprezintă un adevărat model pentru o cultură generată de un popor creştin iar din pricina faptului că totuşi sunt atât de rare, simţim că este necesar să o publicăm şi să o păstrăm şi pe situl nostru.
Muzica precum o rugăciune
Un articol de: Augustin Păunoiu – 05 Sep, 2019
E ferm convinsă că Dumnezeu a pus în sufletul fiecărui om dorul căutării de ideal, de sens al vieții, puterea de a iubi curat și frumos, puterea de a trăi ghidați de voia Sa sfântă. Paula Seling, căci despre ea este vorba, o artistă binecunoscută publicului de la noi și din străinătate, va susține sâmbătă, 7 septembrie, un concert la Craiova, pentru tinerii ortodocși din toată lumea ce vor sosi la ITO 2019. Mesajul artistei către aceștia este de a‑și întări relația cu Dumnezeu, de a‑L căuta și descoperi, de a‑L găsi în toate. Paula Seling ne‑a vorbit, cu această ocazie, despre pasiunea ei pentru muzică și cum își compune versurile pieselor pe care le interpretează.
Deși v‑ați născut la Baia Mare, adică la oraș, ați petrecut mult timp în copilărie la bunici, la țară. Nu există copil pe care să nu‑l fascineze universul rural. Ce vă leagă de satul bunicilor, ce influență a avut lumea lui asupra dezvoltării dumneavoastră personale, ca om, în general, dar și ca interpretă?
Lumea satului este una aparte, în care totul pare desprins din povești. Toți simțim acest lucru chiar dacă nu ne‑am născut la sat. Eu sunt legată foarte mult de sat, pentru că, deși născută la Baia Mare, chiar de Crăciun, de mică am petrecut vacanțele la bunicii mei din partea mamei, de la Remetea Chioarului, cam la 17 km de Baia Mare, ori la bunicii din satul Curtuiuşu Mare, tot din ținutul Maramureșului, comuna Valea Chioarului. Așteptam cu emoție vacanțele, mai cu seamă cele de iarnă, când musai colindam. Probabil venind pe lume în armonia colindelor, pentru mine această sfântă cântare reprezintă mai mult decât mesajul tradițional; devenim misionari prin colind, ne alăturăm îngerilor de la Betleem, care au vestit primii Nașterea Pruncului Sfânt. Pesemne asta am realizat‑o mai târziu, dar un lucru este cert: de la 4 ani învățasem colinde. Aseară pe înserate sau Colindăm, colindăm, care erau „de‑ale locului~, pe lângă numeroase altele, le‑am inclus în primul meu CD de colinde, Albumul de Crăciun.
Bucurii neuitate din vacanțele mele de la țară sunt și cele legate de prezența constantă a mea și a fratelui meu la săniuș, dar mai ales clipele unice petrecute la biserică, atunci când mergeam cu bunica la sfintele slujbe în duminici și sărbători. Cred că acele momente m‑au marcat profund în ceea ce privește dragostea pe care o port Bisericii, dar și în privința tradițiilor noastre legate de sfintele sărbători. În concluzie, datorez foarte mult lumii celei minunate a satului. De la ea am învățat ce înseamnă credința, sensibilitatea, frumusețea creației lui Dumnezeu.
Vorbiți‑ne despre cum și când ați găsit Biserica, despre cum ați aprofundat credința în Dumnezeu.
În relația cu Dumnezeu și cu Biserica, un rol important l‑au avut familia, educația de acasă, prezența fascinantă a bunicilor în viața mea. În casa lor am descoperit frumusețea și semnificația sărbătorilor sfinte. Îmi amintesc cum dragii de ei îmi povesteau despre aceste lucruri, iar eu îi ascultam încântată. Pot să spun că de mic copil mi s‑a sădit în suflet dragostea pentru Biserică, dar și dorinţa de a‑L căuta pe Dumnezeu. Cât privește aprofundarea, ea ține de stăruința fiecăruia. Nu aș vrea să intru în detalii, dar legătura mea cu Dumnezeu, cu Biserica, este specială și o cultiv frumos: îmi rostesc rugăciunile dimineața și seara, chiar încerc să mă rog și în restul zilei cu „Rugăciunea lui Iisus”, mă spovedesc, mă împărtășesc după cum o face orice creștin care vrea să se apropie de Dumnezeu cât mai mult. Recunosc că eu sunt o privilegiată în acest sens, deoarece mă ajută și cântecele religioase pe care le interpretez cu o dragoste aparte; pentru mine, această muzică reprezintă un medicament ce mă vindecă, mă înalţă, mă linişteşte. Simt chiar o „așezare” deosebită a vocii atunci când prin cânt mă rog lui Dumnezeu. E minunat!
Am studiat cu atenție versurile pieselor interpretate de dumneavoastră. Dau doar câteva exemple: „Lumi paralele”, interpretată în duet cu Cristi Minculescu, „Acasă”, „Pansament” și „O fată cu un pian”. Mesajul lor este unul de dragoste curată, unul care îndeamnă la moralitate, la sensibilitate și firesc. Cum reușiți să scrieți aceste versuri? Ce vă inspiră?
Zi de zi trăiesc convingerea că nimic nu pot să fac dacă nu este pe placul lui Dumnezeu; orice scriu raportez la voia Lui. Grija cea mare este ca ceea ce fac să nu fie împotriva Domnului. Caut răspunsurile prin rugăciune. Vă dau un exemplu: versurile și linia melodică ale cântecului Acasă au venit de undeva „de sus”. De obicei, trudesc mult când scriu versurile unui cântec. Dar de data asta, și nu doar acum, a fost altfel: au venit așa de ușor, încât consider că Dumnezeu m‑a inspirat și mi‑a dăruit acest cântec, deoarece aveam nevoie de el, în primul rând eu, și apoi publicul meu drag. Obișnuiesc, așadar, să mă inspir din trăirile, din căutările mele, chiar din învățăturile scripturistice, dar și din realitățile cotidiene, o lume cu nenumărate provocări, care ne pune în gardă, ne face să fim vigilenți, să alegem corect, să ne ghidăm după valorile credinței noastre.
Puțini cântăreți români se pot lăuda cu o colaborare internațională de care ați avut parte dumneavoastră. Ați cântat alături de artiști de talie mondială precum Al Bano, Beyonce, Joan Baez, Michael Bolton sau Chick Corea. Ce ați învățat din fiecare întâlnire cu acești mari interpreți?
Din aceste întâlniri am învățat, pe de o parte, ce înseamnă modestia, atunci când ești atât de mare cum sunt cei pe care i‑ați amintit în întrebarea dumneavoastră, iar pe de altă parte am învățat ce înseamnă să‑ți iubești profesia, dar și pasiunea, căci la acest nivel nu poți să faci bine ceea ce faci dacă nu ești pasionat de ceea ce faci. În plus, am învățat să mă păstrez la un pas în spate de marii artiști cu care am evoluat, care au nevoie de spațiu pentru desfășurare; am învățat „să nu dau din coate”, chiar dacă o puteam face sau pregătirea mi‑ar fi permis‑o, deoarece atunci când cineva de o asemenea valoare te primește în „casa lui”, e firesc să‑i acorzi întru toate spațiu, prioritate, iar eu, ca invitat, m‑am bucurat de o așa onoare, făcându‑mi treaba, zic eu, cu profesionalism, decență și multă discreție.
Sunteți o artistă care abordează stiluri diferite de muzică: ușoară, bisericească, colinde, patriotică, dar, așa cum am văzut la spectacolul „Vrancea eroică”, susținut la Mărășești în această vară, unde ați participat cu succes, și de operă. Ce specific va avea concertul cu care veți delecta sâmbătă mulțimea tinerilor adunați la Craiova?
Pentru mine, muzica și tehnica vocală sunt mijloace de a exprima sentimente, de a completa mesajul pieselor. Probabil că va fi un mix, o îmbinare pe care inspirația și stările de moment mi le vor dicta atunci, de la piese care m‑au consacrat, la piese care să exprime bucurie și iubire. În plus, nu de mult, am scris un cântec extrem de plăcut de public, compoziție pe care am început să o includ recent în repertoriu. Se numește Nu privi în jos!, un cântec cu un mesaj de care cred eu că lumea are nevoie. E o metaforă frumoasă pe care mi‑a inspirat‑o nevoia oamenilor de a se lăsa inspirați de Ceruri în viața de zi cu zi: „Ceru‑i sus, nu privi în jos”. În plus, mai e un sentiment ce te face să privești în sus. Fiecare dintre noi trebuie să aibă grijă de sufletul lui pentru a nu se lăsa antrenat în lucruri josnice. Sufletul omului vine de la Dumnezeu, iar noi avem datoria să ne grijim de el, căci e dăruit de „sus”. Filmăm acum chiar un videoclip pentru acest cântec și sperăm să îl lansăm în toamnă, alături de alt videoclip, deja finalizat, la piesa Iubire și război, o altă creație cu versuri puternice.
În piesa „O fată cu un pian” spuneți că „lumea în care trăim e una plină de încercări și poți s‑o iei oricând greșit pe alte cărări”. Cum reușește Paula Seling să facă față provocărilor atât din lumea muzicii, cât și în general în viața de zi cu zi? Ce vă menține moralul ridicat, care e rețeta? Poate fi refrenul acestei piese soluția salvatoare: „Dragostea ține lumea laolaltă / Ea te‑ntoarce acasă de fiecare dată”?
Exact! După multă analiză și autoanaliză, mi‑am dat seama că iubirea este răspunsul, pentru că Dumnezeu este iubire. Când intri în impas, când te simți slab, când riști să cazi în ispită, imaginează‑ți că poți, că reușești să te ridici ajutat de iubire, căci, nu‑i așa?!, Dumnezeu este iubire, ne este mereu aproape, mai aproape decât am crede. Astfel găsești răspunsurile, soluțiile când te afli în dificultate, Domnul îți dă soluția și te ajută să înțelegi și să urmezi calea dreaptă.
Nota utzu: Neașteptat de mult timp am petrecut în cumpănă atunci când am decis să leg ideea acestei categorii de conceptul DeliaDebate, cu trimitere la cântăreaţa Delia Matache. Dilema care m-a frământat este că prin această alegere pronunț un sprijin pentru acte artistice care sunt, în esență, străine de ortodoxie și, în același timp, trec cu vederea artiști care, prin ținuta morală și integritatea cu care își desfășoară activitatea artistică, devin marginalizații pieței noastre muzicale.
Numele Paulei Seling reprezentă pentru mine răspunsul reflex la întrebarea: Pe care dintre artiştii români îi admiri mai mult? Această admiraţie este construită pe modelul est-etic al criticului literar Monica Lovinescu, cea care insista să aprecieze valoarea literară a operelor apărute în perioada comunistă în funcţie de criteriul etic cu care judeca pe autorul respectivei opere (în funcţie de compromisurile făcute cu regimul comunist). În principiu, nu sunt de acord cu această sită de apreciere morală deosebit de intransigentă (pe care o consider totuşi o formă nepotrivită de îngrădire) şi care limitează drastic expresia artistică, dar acest format de apreciere este des întâlnit în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi care simţim nevoia să ne exprimăm solidaritatea cu artişti care mărturisesc ortodox, chiar şi atunci când nu consumăm creaţiile acestora în mod obişnuit.
Motivul pentru care în cele din urmă am rămas la DeliaDebate este că o astfel de apreciere punctuală este obligatoriu însoţită de un exerciţiu continuu de discernământ, spre deosebire de aprecierea pe care o port Paulei Seling care se manifestă la un nivel general şi mult mai adânc. Aşa cum menţionam în pagina de Năzuinţe, din păcate, s-a împământenit obiceiul între noi ortodocşii să identificăm rapid elementele necreştine/anticreştine la persoanele sau creaţiile cu care intrăm în contact, elemente în raport de care să respingem la modul integral orice legătură cu o persoană sau alta, artist sau nu, fără a mai căuta să găsim şi elementele de legătură, de apropiere.
Dar trebuie să recunoaştem că faţă de noi înşine nu folosim aceeaşi grilă de judecată, nu ne declarăm peremptoriu necreştini/anticreştini pentru păcatele proprii ci dimpotrivă, faţă de neputinţele noastre suntem cu mult mai îngăduitori. Există şi un impuls de compensare, prin aceea că suntem mai îngăduitori cu „ai noştri”, fie că vorbim despre artişti, politicieni, jurnalişti etc şi foarte intransigenţi „cu ceilalţi”, care au devenit din ce în ce mai numeroşi şi care nici nu prea mai sunt interesaţi să ne câştige aprecierea.
Conceptul DeliaDebate vizează prioritar, la nivelul persoanelor de condiţie mijlocie, depăşirea acestui tribalism profund dăunător Bisericii şi, totodată, caută să identifice acele elemente de legătură care să permită ortodocşilor să interacţioneze în mod autentic, sincer şi cu inima deschisă, cu persoane necreştine (iar ca exerciţiu practic propun creaţiile unui artist concret în persoana Deliei Matache).
Într-o discuţie recentă cu o persoană care activează în domeniul artistic am ajuns la concluzia comună că există în cazul unor artişti necreştini un nerv al sincerităţii, o anumită vibraţie sufletească interioară autentică, pe care noi ortodocşii ar trebui să căutăm să o intuim/simţim atunci când interacţionăm cu astfel de persoane. Este limpede că acest lucru este mai lesne de înţeles fie de persoanele care activează în domenii creative, fie de persoanele care au revenit la credinţă pe calea unor convertiri şi care înţeleg, în raport de propria experienţă, care sunt reperele unui suflet necredincios.
Deşi nu militez pentru formularea unor tactici de prozelitism ortodox, recunosc faptul că aceste idei pornesc de la nevoia ca participarea ortodocşilor la treburile cetăţii să fie prilej de atragere la credinţă a celor îndepărtaţi de Dumnezeu, altfel decât prin informare sau doar prin cuvinte. Un limbaj pe care l-am găsit util este cel al admiraţiei sincere pentru acele lucruri demne de admirat, iar apoi al sprijinului deschis şi asumat pentru ceea ce pare de folos din munca/creaţia interlocutorului. Ştim cu adevărat că ceea ce contează mai ales este rugăciunea pentru aproapele nostru, dar la nivelul vieţuirii de zi cu zi, şi admiraţia şi sprijinul trebuie prezentate şi acceptate fără ca prin aceasta să se facă vreo concesie de credinţă şi fără ca rugăciunea să fie desconsiderată. Cred cu tărie că noi, cei care vieţuim în lume, avem mare nevoie să reînvăţăm, în modul cel mai practic cu putinţă, să ne facem tuturor toate (Corinteni 9,22) fără a arunca mărgăritarele noastre porcilor (Matei 7,6).
În raport de aceste idei, facem prin acest articol o scurtă paranteză, sărbătorind 7 ani de la lansarea videoclipului de mai sus şi bucurându-ne de începutul noului an bisericesc, urmând ca în articolele următoare să încercăm să propunem melodii care să ne scoată din zona de confort a tribalismului amintit fără ca prin aceasta să încercăm să împăcăm cele care nu pot avea părtăşie între ele.
Au britanicii o sintagmă pe care o folosesc: „to pay lip service„, însemnând literal „a îndeplini o prestaţie necesară cu buzele”. În context, sensul este de a spune ceea ce trebuie spus sau de a recunoaşte ceea ce trebuie recunoscut într-o conjunctură sau alta, dar strict verbal, fără a pune inimă în cele afirmate. Nu la a recunoaşte un merit artistic obiectiv mă refer atunci când vorbesc de admiraţie, nu la ceva de suprafaţă, ci la un sentiment autentic de încântare şi bucurie suficient de puternic să treacă peste distanţa care ne separă convingerile (care ne sunt de ne-negociat).
Aşadar nu cred că ortodocşilor le este suficientă observaţia că „Delia are o voce bună”, eventual însoţită de o a doua observaţie extrem de jignitoare „păcat că o foloseşte rău”, ci este nevoie de o silire de sine pentru a putea vedea individualitatea concretă a frumosului divin chiar şi în persoane oarecum antipatice, care se camuflează în spatele unor lucruri de neacceptat pentru un creştin, mai ales în cazul persoanelor care se folosesc de procedee vexatorii pentru a se menţine în atenţia publică. Deci nu la relativizarea propriilor credinţe mă refer, nu a deveni căldicel de dragul lumii ci la mărimea de suflet, la generozitatea de boier despre care vorbea Nicolae Steindhardt, la atitudinea ofensivă despre care vorbea părintele Arsenie Papacioc, poziţie care ne permite să fim îngăduitori şi îndelung răbdători deopotrivă, dar fără a apostazia. Efectiv nu putem mustra pe cineva cu care nu împărtăşim o legătură sufletească oarecare, după cum nici nu ne putem înstrăina de cineva deja străin de noi. Astăzi noi trebuie să reconstruim punţile care să ne ofere căderea/ascendentul moral să îndemnăm spre decenţă, frumos, geniu, adevăr ş.a.
Mai departe, cred că noi, ca persoane de condiţie medie, nu trebuie să rămânem doar la admiraţie punctuală ci să folosim exerciţiul silinţei spre gândul bun pentru a acorda Sprijin persoanelor străine de Biserică oricând este posibil acest lucru şi intuim că poate exista un folos sufletesc. În lipsa acestui exerciţiu continuu de a căuta să fim sprijin şi de folos celor din jur, cred că admiraţia singură, oricât de sinceră şi autentică ar fi ea la început, se toceşte, devine o recunoaştere formală, un „lip service”. Or asta nu cred că s-a constituit vreodată motiv de trezire a curiozităţii spre chestiuni de credinţă, indiferent dacă ar fi fost sau nu însoţită de informaţii şi argumente pro-religioase.
Persoanele mediocre ca noi au şi marele avantaj că sprijinul pe care îl pot acorda într-un scop sau altul rareori este determinant pentru cursul vieţii colective, astfel încât consider că valoarea pedagogică a acestor experimente este oricum superioară chiar şi eventualelor poame rele care ar putea rezulta dintr-un sprijin acordat neinspirat. Bineînţeles că nu îndemn la nesăbuinţă sau uşurătate, dar cred că şi acolo unde pot exista unele rezultate negative, acestea nu pot fi de esenţă şi, în cel mai rău caz, pot fi compensate printr-un bine ulterior. Acestea sunt divagaţii teoretice, dar angajamentul concret al persoanelor cu o minimă sensibilitate duhovnicească în astfel de demersuri cred că ar fi de mare folos neamului nostru în aceste vremuri. Am scris şi în alte părţi că există un duh schismatic care se manifestă nu doar în Biserică ci se manifestă din plin chiar şi în relaţiile inter-umane, ne rupem mult prea uşor unii de alţii iar în rândul unora dintre ortodocşii care se manifestă public, duhul acesta a dat naştere unei specii anume de fariseism: găsim un element oarecare pe care îl considerăm necuviincios sau chiar hulitor şi avem un „motiv îndreptăţit” să ştergem cu buretele umanitatea, profesionalismul, munca, harul celui care nu este dintre „ai noştri”. Din afară, această atitudine este extrem de vizibilă şi ne creează mari deservicii, ne decredibilizează şi descalifică moral până în punctul în care ni se predau lecţii de către necredincioşi, ni se face dreptate de justiţia lumească ş.a.m.d.
Admiraţia şi sprijinul sunt doar două sugestii pe care le leg de acest concept DeliaDebate, dar sunt instrumente în care cred cu tărie. În fapt, propun un cadru prin care să găsim şi alte căi de reconectare cu persoanele îndepărtate de credinţă, cu „ceilalţi”, reconectare care apoi să servească drept motiv de revenire/de convertire. Am scris în pagina de Năzuinţe că o atitudine similară a permis creştinilor antici să transforme sărbătorile păgâne în sărbători creştine. A existat „o contaminare” pozitivă care a operat alături de recunoaşterea legală a cultului creştin, căci altfel, dacă s-ar fi adoptat atitudinea aceasta de auto-ghetoizare a creştinilor, cred că cele două culturi ar fi coexistat până în zilele noastre.
Aşa cum spuneam şi în cuprinsul notei finale, toate acestea nu vin să se substituie rugăciunii pentru aproapele şi celor la care ne îndeamnă Biserica din veac, fără de care nu se poate. Sunt doar îndemnuri la reflecţie şi acţiune pe care le adresez fraţilor de condiţie intelectuală, materială, socială.
Apreciez foarte mult această rubrică de ”melodie a săptămânii” și chiar cu atât mai mult cu cât conținutul ei nu se limitează la un gen strict religios sau bisericesc in vreo măsură. Evident, e binevenită, de altfel, orice melodie propusă care chiar se află în spectrul bisericesc. Însă, așa cum se și explică autorul articolului, există o sensibilitate către ideea de om frumos sau nobil în virtuțile sale și din partea unor oameni/personalități care nu au, totuși, legătură sau aplecare către cele sfinte, să spunem așa. Cum a fost cazul Alexandrei Ungureanu. Personal, eu fiind artistă și venind din direcția studiului artei laice, am dezvoltat un oarecare interes și o deschidere obiectivă către arta laică… sau profană. Sunt dese momente când ascult o melodie total absentă de religiozitate, dar nu pentru că m-ar atrage această lipsă a ei de religiozitate, ci pentru că, în sinceritatea creatorului (a scriitorului sau a muzicianului), melodia atinge, prin subiectul ei, o latură umană lăuntrică, firească oricărei ființe, dincolo de religiozitate. Suferința nu aparține doar omului religios, ci tuturora, dragostea, blânețea, iertarea, regretul, prietenia, bucuria de viață.. toate acestea nu aparțin (numai) omului religios, ci sunt stări și năzuințe firești pe care le are orice om. De aceea, se întâmplă deseori să găsesc astfel de subiecte cântate și în melodii mai puțin religioase, și le ascult cu inima sinceră, ca un om simplu, nu cu interes religios. Acuma, dacă într-adevăr pe cineva sminteșe vreo astfel de melodie, asta nu pot nega. Chiar pe același om, pe mine, de exemplu, o aceeași melodie ..profană ascultată ieri cu drag, astăzi mă poate deranja sau obosi sau distrage de la niște gânduri mai înalte pe care le-as putea avea.
În acest sens, aș avea anumite obiecții la adresa melodiei alese. La Paula Seling adică. Îmi este dragă artista. Deși nu a arătat o evoluție prea valoroasă în istoricul ei artistic, totuși, în decența ei naivă, parcă îmi permite să o mai ascult din când în când, mai mult decât aș asculta-o pe Delia, care se declară, prin ce face, direct și chiar impertinent, împotriva pudorii bisericești.
Cu toate astea, e ceva ce face Paula ce nu e chiar potrivit. Melodiile acestea ale ei, aparțin, de fapt, tezaurului de creație a Oastei Domnului. Gestul ei de a selecta unele melodii din acest tezaur și de a ”face afacere artistică” practic, din ele, nu cred că este cel mai onorabil. Cu alte cuvinte, preia conținut artistic care nu îi aparține și apoi își dezvoltă o imagine indivuală de ”vedetă religioasă”, care, oricum ar fi altfel formulat, tot nu e ok din punct de vedere moral. Consider că ce face Paula Seling, prin astfel de melodii, e inversul a ce putem spune despre Delia, dar tot un rău în sine. Anume, despre Delia putem spune că ”uite ce voce bună are” (ceea ce e adevărat, de altfel), ”păcat de ce anume cântă”. În cazul Paulei, putem spune ”uite ce voce bună are, și ce melodii frumoase cântă”. Dar, privind lucrurile din perspectiva drepturilor asupra creației, putem continua fraza ”păcat că nu îi aparțin”. Problema cea mare, nu este totuși asta, ci e următoarea: cel puțin versurile unor astfel de cântece, au fost plătite, pentru harisma lor, cu ani grei de închisoare comunistă. Autorul lor a fost batjocorit, bătut, amenințat, sărăcit, închis, și și-a păstrat smerenia și datoria ca aceste creații să aparțină nu lui, ci Oastei Domnului, oficial, iar el, autorul, necâștigând nicio faimă în popor sau vreun cât de mic bănuț, ci doar închisoare comunistă!, privind astfel lucrurile, gestul Paulei Seling de a le prelua și a-și face imagine populară pe seama lor, nu este tocmai cel mai onorabil, cum spuneam. Iertați-mi repetiția.
Repet, o ascult și eu și îmi este în continuare dragă. Dar când mă gândesc în profunzime, mă afectează ceea ce face Paula aproape la fel cum mă afectează disprețul Deliei față de cele sfinte.
E frumos cum cântă, dar față de valoarea pe care o are un astfel de cântec, prin jertfa și smerenia pusă în el, mă gândesc de două ori înainte să o laud prea mult. Aceste cântece merită cântate și auzite de tot omul care caută mântuirea, dar consider că e bn să și fim atenți atunci când le aducem în fața lumii, să nu ieșim noi în evidență când le cântăm, ci ele, cântecele.
Daniela, îndrăznesc să nu prea fiu de acord cu dvs pt următoarele motive: Mai întâi că drepturile de autor sunt o chestie destul de concretă care fie există, fie nu. Aș spune că aici nu există, așadar discuția se poartă într-un registru moral. Este deci imoral ce face Paula? Aduce cu ceea ce a făcut Tudor Gheorghe când a cântat despre Sfinții Închisorilor folosindu-se de versurile lui Radu Gyr?
Un criteriu de judecată morală ar fi dacă artistul păstrează scopul operei din care se inspiră. Americanii folosesc termenul „tribute” atunci când un artist face mai mult decât un „cover” (o interpretare proprie în forma artistică inițială) pentru a reactualiza și a exprima o adeziune culturală. Cu siguranță Paula nu-și împropriază nimic din patrimoniul Oastei, chiar dacă vb despre versurile lui Traian Dorz sau despre pricesne. Practic, avem o revalorificare și o repunere în circuitul artistic a unor creații care altfel ar fi fost necunoscute de o parte a publicului ei. Cred că e îl linia concertelor de colinde și alte cântece religioase pe care le cântă și care nu sunt creații ale ostașilor. Având în vedere păgânismul generalizat din spațiul nostru cultural, aș zice că mai degrabă este un lucru bun pe care îl face decât unul rău.
Aș înțelege un punct de vedere atât de categoric dacă Paula ar fi continuat să cânte aceste cântece religioase în pofida unor opoziții rezonabile din partea persoanelor care au interes legitim în cauză, chiar a ostașilor. Lucru despre care nu știu să existe. În orice caz, nu știu ca aceste pricesne să fie cântate în mod curent sau să fie parte din repertoriul reprezentativ al Paulei. Pare mai degrabă un album-mărturisire așa cum este și interviul din articolul de mai sus.
Poate exista o nemulțumire a ostașilor, pe care o înțeleg, aceea că deși sunt marginalizați totuși le sunt împrumutate elemente din patrimoniul cultural propriu fără să le fie recunoscut statutul de mărturisitori în timpul prigoanei comuniste, dar cred că această discuție nu condiționează sub aspect moral ceea ce face Paula. Nu cred că este ea datoare să pună în discuție acest subiect și, indiferent dacă este sau nu întemeiat, nu cred că Oastea poate impune să existe o astfel de discuție înainte ca un artist sau altul „să împrumute”. Nu mi s-ar părea potrivit să o facă. Istoria artei este, după cum știți, una a acumulărilor de la un creator la altul. Cred că acesta este registrul în care să privim această melodie și să ne bucurăm totuși că nu e vorba despre sample-uri care să fie preluate în creații hip-hop/pop străine de scopul inițial.
Greșesc? 🙂
Eu am gandit-o ca un artist. Cand ascult Tudor Gheorghe, adica melodiile specificate mai sus, nu-l simt să vrea să își facă un renume special pe seama a ceva ce a preluat. În mod real, acțiunea este preluare.. indiferent de ce fel de drepturi juridice, scrise, semnate sau nesemnate sunt.. omenește: o ființă umană a scris un text, o altă ființă umană, post mortem, face o operă muzicală pe seama acelui text. detaliile juridice nu ar trebui să mă intereseze în acest context..Eu care preiau, trebuie să onorez acea scriere, ca în fața lui Dumnezeu, nu ca în fața legii. Ca și cum mă aflu realmente față în față cu autorul, nu cu vreun organ mijlocitor legislativ. Comparația nu îmi pare echitabilă. Din partea lui Tudor Gheorghe personal, simt că onorează autorul pe care îl preia. Prin simplul fapt că atunci când îl ascult, chiar mă duce cu gândul la Radu Gyr, și îl simt efectiv pe Tudor Gheorghe ca un simplu ”mesager” în momentul ăla. Deci îl simt sincer că nu își vrea faimă prin acel cântec ci și-ar onora autorul dacă ar cânta în fața lui, ipotetic; îl simt că se ridică la ..profunzimea creației. Atunci când o ascult pe Paula Seling, simt, efectiv, că mai mult vrea să se afirme ea decât să scoată profunzimea din acea scriere. Repet ultima frază: ”Aceste cântece merită cântate și auzite de tot omul care caută mântuirea, dar consider că e bn să și fim atenți atunci când le aducem în fața lumii, să nu ieșim noi în evidență când le cântăm, ci ele, cântecele.” Tudor Gheorghe, când cântă, nu mă face să mă gândesc la el și să îl admir pe el, în schimb Paula Seling mă cam distrage de la esența operei. Eu asta consider că nu e bn, nu neapărat faptul că preia. (acuma, la drept vorbind, nu cred că dumneavoastră echivalați pe Tudor Gheorghe cu Paula Seling 🙂 )
Si apoi, da, îmi susțin părerea.. cum spuneam la început, ca artist punând problema, acest gest de a prelua și de a face bani pe seama a ceva a cărui autor a trecut prin ce-a trecut, nu m-ar onora. E foarte bine că se dorește ca lumea să afle astfel de cântece, ceea ce spun e că ar trebui să fie niște condiții …morale de preluare.
Faptul că nu ar exista niște drepturi oficiale ale ostașilor față de aceste creații, nu dă altora dreptul să le preia care și cum dorește fiecare. E ca și cum ne ducem la piață și o tarabă nu are vânzător. ce facem, ne permitem să luăm fructele de pe tarabă? Cu sau fără vânzător, gestul de a le lua tot furt se numește, nu?
Acum nu insinuez că ce face Paula Seling e furt.. dar personal consider că nici ceva onorabil nu prea e. Și nu pun problema din prisma că Paula Seling e un outsider al Oastei Domnului și deci cam ar face vreun defavor oastei, pentru că sunt mulți ostași despre care aș putea spune același lucru; sunt destui ostași care cântă individual și postează pe youtube sau își fac CD-uri spre vânzare și, la fel, nu îi consider că își onorează în profunzime autorul prin felul în care cântă.
Prin ceea ce spun, nu vreau să detemin lumea să nu mai asculte Paula Seling, să nu se înțeleagă asta. Repet, și eu o ascult. Iar melodia de mai sus chiar e frumoasă. Doar că, personal, consider că se poate o mai mare atenție și profunzime și aplecare până la nivelul de sfințenie din care au ieșit astfel de creații, din partea celor care preiau. Să preia oricine, slavă Domnului. Dar să le cânte de parcă..însuși autorul, cu toată suferința și truda dusă brăzdată pe chip, s-au uita la ei atunci. 🙂 Melodiile ar fi atunci.. și mai frumoase.