În faza inițială a conflictului în jurul acordării autocefaliei Bisericii din Ucraina de către Patriarhia Ecumenică, discuțiile s-au purtat asupra dreptului de jurisdicție. Fanarul pretindea anul trecut (2018) că are drept de posesie bisericească asupra teritoriului ucrainean deoarece alipirea Kievului la Moscova s-a făcut temporar. Cu alte cuvinte, Patriarhului Rusiei i-a fost acordat doar dreptul de a hirotoni pe Mitropolitul de Kiev și de cârmuire duhovnicească, nu și acela de stăpânire definitivă. Între timp, Constantinopolul nu a mai susținut aceste pretenții și a formulat altele noi, mai mari decât acestea. De fapt, probabil că analiza documentului din 1686, anul când s-a făcut cedarea, l-a condus pe Patriarhul Bartolomeu la o concluzie mai surâzătoare: este stăpân nu doar peste Ucraina din vechime, ci peste toată Biserica Ortodoxă.
Prezentăm mai jos pasajele relevante din documentele acelei vremi cu privire la transferul Mitropoliei de Kiev, traduse după o carte editată chiar de Fanar, după care vom face unele observații.
Tomosul de cedare a Mitropoliei Kievului către Moscova
„… Drept aceea, Modestia noastră, care se află în postul de comandă al Tronului Ecumenic, știind a purta de grijă, pe cât posibil, de cele ce au nevoie de grijă, având această cerere [din partea țarilor Ioan și Petru Alexiovici, a Patriarhului Ioachim al Moscovei și a hatmanului Ion Samuilovici] ca un argument în privința celor încredințate nouă de la Dumnezeu, a primit-o cu încântare ca fiind binecuvântată și dreaptă și a judecat că merită să primească asigurări în scris. Și, scriind cu Sfântul Sinod al arhiereilor dimprejurul nostru și cu frații și împreună-slujitorii noștri iubiți în Sfântul Duh, s-a decis ca preasfânta Eparhie de Kiev să fie supusă Preasfântului Tron Patriarhal al Marii și de Dumnezeu mântuitei cetăți a Moscovei, adică să fie hirotonit Mitropolit de Kiev în ea, când se va întâmpla să fie vacantă, de Preafericitul [Patriarh] al Moscovei cel pe care îl vor alege episcopii iubitori de Dumnezeu, arhimandriții, preacuvioșii stareți ai sfintelor și venerabilelor mănăstiri, preacuvioșii ieromonahi, preaevlavioșii preoți, cuvioșii monahi, boierii și ceilalți din această eparhie, la îndemnul și cu garanția marelui hatman de acolo după obiceiul care a stăpânit în acel loc și să ia de la acela adeverința zisă pe pergament și să-l cunoască pe acela drept Gheron (senior/stareț) și Întâistătător al său deoarece este hirotonit de acela, nu de Patriarhul Ecumenic, după cum s-a zis mai sus, din cauza distanței extraordinare a locului și din cauza luptelor care intervin continuu între cele două regate, folosindu-se în manieră de pogorământ după obiceiul de foarte mult timp al lui și dând cu iconomie aceluia această libertate. Iar când Mitropolitul acesta de Kiev săvârșește în această regiune Jertfa dumnezeiască și sfântă și fără de sânge, să pomenească întâi numele venerabilului Patriarh Ecumenic pentru că este izvorul și obârșia și superiorul tuturor parohiilor și eparhiilor de pretutindeni, apoi pe al Patriarhului Moscovei pentru că este starețul său, nefiind nimic potrivnic la acest lucru sau discutabil, totul fiind un lucru bine gândit (binecuvântat) și drept. Iar cine este frământat de cele scrise sau gândește să manifeste altfel vreo nesupunere sau opoziție, se împotrivește hotărârii Domnului și va avea de la Acela răsplătirea ca un disprețuitor al Patriarhilor, care sunt icoane însuflețite și vii ale lui Dumnezeu. De aceea a fost scrisă prezenta scrisoare sinodală spre dovadă și asigurare a acestei teme în codicele nostru al Marii Biserici a lui Hristos și a fost înmânat un înscris Preafericitului Patriarh Ioachim de Moscova în anul mântuirii 1686, în luna iunie, indictionul 9.” (p. 21-22)
Scrisoare patriarhală către țarii/împărații Rusiei
„…Ne-au fost aduse scrisori venerabile ale de Dumnezeu păzitei voastre împărății, care ne vestesc întâi starea voastră pașnică și biruitoare, apoi lămuresc situația cu privire la regiunea Kievului, că adică, din cauza distanței de loc extraordinare și din cauza luptelor care se întâmplă între cele două împărății preamari, nu a fost dată libertate să fie hirotonit un autentic Mitropolit de Kiev de către marele Tron Patriarhal Ecumenic și a rămas fără conducător această regiune, după obiceiul care a stăpânit de la început, ca una care este supusă acestuia, și, rămânând fără păstor cu mult timp în urmă, vrăjmașul bunei credințe drepte, adevărate, sfinte și neprihănite a creștinilor bine cinstitori și ortodocși, diavolul, prin organe rele, a semănat multe zâzanii în această turmă și spini foarte mulți, încât puțin mai lipsește și grâul ar fi fost înăbușit, adică buna credință, dacă nu s-ar fi ridicat puterea Voastră împărătească ortodoxă spre apărare și ar fi cerut să fie supusă această regiune a Kievului sub preasfântul Tron Patriarhal al Moscovei, ca, atunci când se va întâmpla să fie nevoie de hirotonia unei persoane vrednice, aleasă de Episcopii, Arhimandriții, Egumenii, preoții, ieromonahii, monahii, boierii și ceilalți supuși ai acestei Mitropolii, cu libertatea și îndemnul Hatmanului slăvit din orice vreme de acolo, să aibă libertatea Preafericitul Patriarh al Moscovei și a toată Rusia din orice vreme să-l hirotonească pe acesta după rânduiala bisericească și să-l arate Mitropolit autentic, legal și canonic al Kievului cu privilegiile lui și să-i încredințeze adeverința zisă pe pergament, care prevede expres cele ce fiecare dintre arhierei are dreptul să le facă în propria eparhie cu autoritate. De aceea, după ce Modestia noastră am prezentat sinodal subiectul și l-am examinat împreună cu Mitropoliții dimprejurul nostru și cu frații și împreună-slujitorii noștri iubiți în Sfântul Duh, nu s-a arătat numai binecuvântat și nu a fost doar drept, ci a fost lăudată foarte tare și purtarea de grijă (pronia) pe care o depuneți și a fost extrem de uimitor. Pentru el au fost emise și scrisori sinodale patriarhale și au fost așternute în codicele marii Biserici a lui Hristos, care stipulează ca Preafericitul Patriarh Ioachim al Moscovei și a toată Rusia, cel iubit în Sfântul Duh și frate dorit și împreună-slujitor al modestiei noastre, să aibă dreptul de a hirotoni Mitropolit de Kiev cu libertate, după rânduiala bisericească, pe cel pe care l-ar alege supușii din această Eparhie după scrisoarea emisă celor supuși Eparhiei de Kiev, adică aceștia să aibă libertatea să aleagă pe cine vor, când va interveni nevoia de o persoană care să devină Mitropolit de Kiev, și Patriarhii de după acesta la fel și Mitropolia aceasta a Kievului să fie supusă sub Tronul Preasfânt Patriarhal al Moscovei și arhiereii din ea, cel de acum și cel de după acesta, să cunoască drept stareț și conducător pe însușii Patriarhul Moscovei din orice vreme, ca fiind hirotoniți de el, doar un lucru să fie păzit, adică, atunci când Mitropolitul de Kiev săvârșește slujba fără de sânge și dumnezeiască în regiunea aceasta, să pomenească întâi numele venerabil al Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic, deoarece de la el sunt distribuite toate bunătățile până la marginile lumii și este izvor al tuturor și [Mitropolia] este arondată și oferită Tronului Patriarhiei Moscovei în ce privește subordonarea ei într-un mod cu pogorământ pentru motivele spuse, apoi numele Patriarhului Moscovei….” (p. 27-28)
Se poate constata destul de limpede că Mitropolia Kievului a fost transferată și subordonată Moscovei; nimeni nu poate contesta acest aspect. Ceea ce stârnește uimirea este faptul că Mitropolitului i se impune să pomenească întâi pe Patriarhul de Constantinopol, iar apoi pe cel al Moscovei. Motivația nu constă în faptul că transferul nu ar fi total, ci temporar sau sunt cedate numai anumite prerogative, ci în aceea că Patriarhia Ecumenică este izvorul tuturor bunătăților și din ea decurg toate Bisericile. După cum am văzut într-un alt articol, chiar și în Tomosul din 1590 (nu și în cel din 1593) de ridicare la rang de Patriarhie a Moscovei este menționat faptul că Patriarhul Ecumenic ar fi capul tuturor celorlalți. Se pare că în perioada de dominație otomană Tronul de Constantinopol chiar s-a deprins să fie stăpân lumesc peste toată Ortodoxia, în răspăr cu realitatea diferită. Bizanțul nu doar că nu a avut privilegii din vremuri apostolice, dar nici nu a fost una din cetățile importante din vremea respectivă. Abia din vremea împăratului Constantin cel Mare a fost construită la proporții mai mari și a devenit capitală de imperiu. Atunci se pune întrebarea simplă: Cum poate fi Constantinopolul izvorul tuturor celorlalte când cel puțin Alexandria, Ierusalimul și Antiohia au existat înaintea ei, de la începuturile creștinismului? Rămâne o enigmă pe ce-și întemeiază Patriarhul Bartolomeu, dar și predecesorii săi pretențiile de supremație. Dacă Roma s-a crezut privilegiată prin faptul că a acolo a păstorit și a murit Sf. Apostol Petru, în cazul de față nici măcar astfel de artificii nu pot fi scoase din joben.
Pentru a elimina orice dubiu, Pr. A. Gotsopulos face referire chiar la unele acte ale Patriarhiei Ecumenice, Notitiae Episcopatuum, în care sunt înscrise Mitropoliile din cuprinsul ei. Începând cu sec. XVI Moscova și Kievul nu mai sunt trecute, deși până atunci erau. Este cert că în 1715, după cum prevede Sintagma lui Hrisant Notara, Patriarhul Ierusalimului, Mitropolia Kievului sau vreo altă Episcopie din cuprinsul Ucrainei nu erau parte a Patriarhiei Ecumenice.
Cum rămâne, însă, cu dispoziția ca Mitropolitul de Kiev să pomenească în diptice pe un Patriarh străin (de Constantinopol) și abia apoi pe cel al Moscovei? Cel mai probabil rușii au fost mulțumiți cu transferul de autoritate în sine și nu au aplicat această prevedere, de care nu s-au încurcat. Iar această situație nu ar fi singulară; chiar și în vremea noastră alte Biserici Autocefale s-au confruntat cu această problemă, cum ar fi Georgia și Cehia și Slovacia. Probabil că și în tomosul prin care am primit noi, românii, autocefalia (1885, dar și mai devreme, în 1865 și 1872) există dispoziții dubioase, dar nimeni nu și-a mai bătut capul cu detalii „nesemnificative”; important este rezultatul final.
Cert este că Tomosurile de autocefalie și de transfer ale unor Mitropolii nu pot fi surse sigure pentru practica ortodoxă. De altfel, a fi pomenit Patriarhul Ecumenic doar în Kiev, nu și în restul Ucrainei, care avea un statut similar, ar fi fost o excepție cel puțin bizară. Cel mai corect este să fie considerată doar o toană „ecumenică”, ce ar trebui să nu se mai repete, și teologii ortodocși să nu mai ia drept autoritative astfel de texte viciate de politic și de patima iubirii de stăpânire. Aceasta nu înseamnă că aceste documente și-ar pierde valoarea, ci doar că ele nu trebuie luate în considerare în toate amănuntele.
