Câţiva comentatori, cu Ion Cristoiu portavoce, lansează o întrebare extrem de dificilă:
În ce măsură ar fi îndrăznit Ucraina să desfăşoare o operaţiune False Flag proiectată să fie atât de distructivă fără să obţină, în prealabil, acceptul SUA sau al puterilor europene?
Această întrebare trebuie judecată în contextul conduitei SUA şi puterilor europene în faţa atacului de la Galaţi care, în ciuda versiunii oficiale, mie îmi pare a fi fost provocat tot de o dronă ucraineană cu focos de dimensiuni reduse, atribuită în mod fals Federaţiei Ruse. Desigur, lansez o speculaţie informată, nu o afirmaţie cu gradul de certitudine al incidentului din Portul Constanţa.
Oricum, trebuie înţeles că, în ambele situaţii, Ucraina s-a lansat în operaţiuni extrem, extrem de riscante, fără a fi într-o situaţie politică şi militară într-atât de presantă care să justifice acţiuni disperate.
Este foarte puţin probabil că Ucraina ar fi îndrăznit o astfel de operaţiune, în formă continuată, care, dacă ar fi provocat reacţia legitimă virulentă a sistemului românesc de putere, ar fi schimbat cu totul sensul geopolitic al conflictului ruso-ucrainean.
Desigur, cu excepţia cazului în care Ucraina avea certitudinea că o astfel de operaţiune nu este deloc riscantă.
Şi ajungem astfel la dificultatea răspunsului pe care ar trebui să-l formulăm printr-o altă întrebare:
Care sunt împrejurările care ar fundamenta convingerea Ucrainei că operaţiunea nu comportă riscuri, chiar dacă atentatul ar fi descoperit?
Analistul Dan Dungaciu a explicat într-un interviu că României i s-a refuzat sesizarea NATO în baza art. 4 şi că Franţa i-a asigurat în schimb întrunirea Consiliului de Securitate şi rezoluţia ONU de solidarizare. Dar diferenţa între cele două organizaţii este notabilă, ONU fiind un spaţiu de lamentaţie publică, în vreme ce NATO ar trebui să reprezinte un instrument politico-militar defensiv care să descurajeze agresiuni militare asupra membrilor şi, odată sesizat, ar fi declanşat măsuri de verificare tehnică şi de atribuire politică a atentatelor.
Faţă de gravitatea atentatului din Portul Constanţa, în mod evident, sesizarea NATO în baza art. 4 sau art. 5 ar fi fost nu doar incidentă şi proporţională, dar obligatorie. Atât timp cât există un consens public că reuşita atentatului ne-ar fi băgat în război împotriva Rusiei, teoretic, logica s-ar aplica indiferent de numele agresorului, sesizarea NATO fiind obligatorie.
Spun teoretic întrucât, în plan practic, nu ar avea rost sesizarea unui organism care a dat girul atentatului, prin anumiţi membri influenţi, şi care ar fi beneficiat de situaţia politică provocată de acesta.
Devine explicabilă deci muţenia asurzitoare a NATO şi partenerilor strategici în contextul unui atentat de asemenea gravitate, muţenie care înseamnă mai mult decât absenţa comunicării publice, înseamnă vid de angajament, decizie şi acţiune defensivă.
Implicaţiile sunt cu adevărat sistemice, întrucât vorbim despre un test politic real, despre un Moment al Adevărului pentru cadrul nostru de securitate bazat pe NATO şi pe SUA.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că arhitectura de securitate a statului român şi contextul geopolitic în care am fost împinşi fac imposibile punerea sub semnul întrebării, de nu chiar acuzarea directă, a NATO şi SUA, căci asta ar detona întregul cadru euroatlantic în care evoluează societatea românească.
Cu alte cuvinte, chiar şi dacă am şti adevărul, chiar şi dacă atentatul ar fi produs decesele şi distrugerile preconizate, România tot nu ar fi avut forţa naţională să angajeze această realitate şi să se extragă din sistemul de securitate euroatlantic. În astfel de cazuri, care ar pune în discuţie orientarea geopolitică a ţării cu totul, numărul de victime şi amploarea distrugerilor nu cred că ar conta, din păcate, nici chiar dacă SUA şi-ar asuma direct paternitatea atentatului.
Aşa cred că se explică disperarea cu care regimul oligarhic românesc, prin vocea adevăraţilor „idioţi utili”, încearcă să deturneze atenţia cu poveşti despre bruiaj şi derivă concomitentă a 4-5 drone, opoziţia mimează fals şi ea activitatea politică, presa împinge naraţiuni abracadabrante despre petroliere fantomă şi sateliţi GPS afectaţi de războiul electronic rusesc, Nicuşor Dan vorbeşte despre drone lovite ca la bambilici etc.
O astfel de cavalcadă de lingăi, grăbiţi să tempereze revolta publicului printr-o campanie sincronizată de sufocare a conversaţiei publice nu s-a mai văzut din vremea anulării alegerilor cică din cauza ingerinţei Rusiei.
În acest context, Raportul despre atentatul din Portul Constanţa, care ar umbri aura SUA şi NATO şi care ar atribui intenţia criminală Ucrainei, riscă să urmeze soarta Raportului despre anularea alegerilor prezidenţiale. Nu cred că le vom vedea prea curând sau vreodată pe niciunul dintre. Ambele ar pune în circulaţie adevăruri care ar deschide lumi în care nu avem voie să intrăm.
