Hristos în slavă la Schimbarea la Față alături de Moise și Ilie (Imagine: ΒήμαΟρθοδοξίας)
Cuvântul lui Dumnezeu este „duh și viață” (In. 3:63) pentru că nu e o învățătură seacă, teoretică, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt. El poate fi redus la niște porunci omenești, la formalisme exterioare, dar numai prin trădarea credinței drepte, prin renunțarea la esența Bisericii. De aceea trebuie să dobândim și să păstrăm tradiția autentic ortodoxă lăsată de Sfinții Părinți și îndeosebi de Sf. Grigorie Palama, teologul energiilor necreate.
Învățătura palamită sau isihastă constă în două principii de căpătâi: (1) Dumnezeu nu poate fi cunoscut și prins în ființa Lui, ci doar prin lucrările Sale, care (2) sunt necreate, veșnice. Împotriva ereticilor Varlaam, Akindin și Nichifor Gregora, care afirmau că Dumnezeu ne face cunoscută natura Lui prin idei și imagini create, prin concepte omenești, Sf. Grigorie Palama a opus învățătura patristică a lucrării necreate a lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Suntem înzestrați cu capacitatea de a intra în contact, în atingere cu veșnicia lui Dumnezeu, fapt care ne scoate din limitările create și ne ridică înapoi în rai, ne scoate din stricăciunea păcatului, ne mântuiește. Niciodată nu vom putea ajunge la ființa lui Dumnezeu, care este mai presus de orice lucru creat, dar ne putem împărtăși de bunătatea, dreptatea, dragostea, viața Lui, care sunt veșnice, ne fac asemenea Lui, ne îndumnezeiesc prin harul, adică prin darul Lui.
Aceste aspecte teoretice au fost definite concis în principal în cadrul disputelor isihaste din anii 1341-1351, dar ele reflectă experiența și trăirea ascetică a Bisericii dintotdeauna și nu doar la nivel teoretic, ci mai ales practic, făptuitor. În continuare, va fi ilustrată această comoară a viețuirii ortodoxe prin puține exemple punctuale din cuvintele și viețile unor Sfinți. Pe lângă bine-cunoscuta învățătură generală a Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt și călăuzirile Sf. Teofan Zăvorâtul, există o bogăție de alte mărturii ale Părinților despre lucrarea harului în suflet din care pot fi alese îndrumări pe măsură.
Experiențe ale venirii harului
„La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă!” (Valeriu Gafencu, Scrisori către familie)
„ La vârsta de doisprezece ani mi-a stat înainte această întrebare: Care dintre variatele confesiuni ale lui Hristos era dreaptă? Cine a păstrat adevărul despre Hristos: anglicanii sau francezii, catolicii sau protestanţii, ortodocşii sau protestanţii de toate naţiile? Am fost preocupat de această întrebare de la începutul liceului. Nu mă interesau nici teatrul, nici filmul. Tot venitul meu, fie pentru micul dejun, fie cadourile, îl cheltuiam pe cărţi. (…) Totul s-a rezolvat pe deplin într-un minunat când am intrat în paraclisul Icoanei Mântuitorului „Nefăcută de mână” din apropierea casei lui Petru cel Mare de pe Insula Vasilievski. În timpul cât am stat în rugăciune în faţa icoanei făcătoarei de minuni am primit luminare. Am văzut ceea ce oamenii nu văd. Mi-a devenit limpede că numai Ortodoxia a păstrat harul Duhului Sfânt moştenit de la Sfinţii Apostoli.” (Starețul Samson Sievers)
Harul dumnezeiesc este bucurie cerească mai presus de orice simțire omenească
„Avem bucurii duhovniceşti, dar cereşti nu avem. Facem o hirotesie, o priveghere, cântăm şi „Robii Domnului…”, învârtim şi policandrul şi ne bucurăm. Dar acestea nu sunt bucurii cereşti. Sunt bucurii trupeşti ale inimii, în sensul cel bun. Bucuria cerească este ceva mai înalt, care nu se poate explica. Când începe cineva să guste puţin din cele cereşti, îi tresaltă inima, înnebuneşte. Trebuie să trăim bucurii cereşti, ca să le transmitem şi generaţiilor următoare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească)
„Mă îndrept către cei ce spun (în mod greșit) că au în ei Duhul lui Dumnezeu în chip neştiut [inconştient] şi socotesc că L-au dobândit pe Acesta în ei înşişi de la dumnezeiescul Botez şi cred că au această comoară [2 Co 4, 7], dar se recunosc pe ei înşişi cu totul uşori de aceasta, spre cei care mărturisesc că n-au simţit nimic la Botez, dar presupun că darul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în ei înşişi şi că el există de atunci şi până acum în sufletul lor în chip neştiut şi nesimţit; dar nu numai spre aceştia, ci şi spre cei care spun că n-au primit vreodată o simțire a lui în vedere şi descoperire, ci că l-au primit pe acesta şi îl ţin în ei înşişi numai prin credinţă şi gând din auzirea cuvintelor dumnezeieşti [ale Scripturii].” (Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul 5)
„Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu știam că este Duh Sfânt, cum vine și ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta. Slavă Domnului și milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învață tot binele și ne dă puterea de a birui păcatul. După mulțimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul și noi trebuie să-l păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovnicește. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaște pe Duhul Sfânt, nu știe cât e de dulce și de aceea e înrobit pământului. Dar cine a cunoscut dulceața Duhului Sfânt, acela știe că ea întrece neasemănat toate și nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, își găsește odihna în Dumnezeu și se bucură și plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toți pe Domnul și îi este milă de ei. Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul. Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Harul se dobândește cu multă nevoință, cu sânge
„Femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duh Sfânt, când i se vor opri patimile cele ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!” (Pateric, Avva Longhin)
„Când omul se nevoieşte duhovniceşte cu mărinimie, simte o veselie lăuntrică, fiindcă Dumnezeu îi dă mulţumire duhovnicească. Desigur, cel mărinimos niciodată nu se nevoieşte ca să afle odihnă sau ca să primească vreo mulţumire. Şi chiar dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul, el nu se va mâhni, căci nu se nevoieşte cu gândul: „Să mă nevoiesc ca să merg în Rai, ca să o duc bine şi să nu sufăr în iad”, ci nu păcătuieşte din mărinimie, deoarece nu vrea să meargă în iad şi astfel să-L rănească pe Hristos, Binefăcătorul Său. Iar dacă Hristos îi va spune că şi în Rai va avea parte de suferinţe muceniceşti etc., el tot acolo va voi să meargă din dragoste pentru Hristos.” (Sf. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți)
Pericolul înșelării
„- Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?
– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă pricinuieşte simțăminte false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. „Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”. Şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoință din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli? Putreziseră. Odată mi-a spus: „L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. „Bre. Sfântul Ioan Colibaşul s-a sfințit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: „L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Cavsocalivitul”. „Cum adică l-ai întrecut?”, întreb. „Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează” ‘Bre. Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda și-și spunea în gând: „Acum sunt în iad”. Apoi, după puțină vreme, chipurile ca să se smerească, a început să spună: „Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici” și astfel a ajuns la înşelare.” (Sf. Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească)
Cunoașterea lui Dumnezeu este prin descoperire, nu doar prin citire
„ Oricât am învăța, e cu neputință să cunoaștem pe Domnul dacă nu vom viețui după poruncile Lui, pentru că nu prin știință, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulți filozofi și savanți au ajuns la credința că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Și noi, monahii, învățăm ziua și noaptea Legea Domnului, dar nu toți ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El. A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cunoaște pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Domnul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; și, în sfârșit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, și printer aceștia din urmă există mulți oameni învățați. La necredință se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea și prin știința lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînțeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaște decât cele pământești și pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu și toate cele cerești nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.” (Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)
Venirea harului curăță sufletul de patimi
„În cei ce s-au învrednicit de adumbrirea harului, sufletul e răpit mereu de către rugăciunea minţii, ca de o mână nevăzută, din mijlocul gândurilor şi simţămintelor deşarte şi păcătoase, şi înălţată sus: lucrarea păcatului şi lumii rămâne neputincioasă şi neroditoare” (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1)
Pentru concentrarea ta, în general, şi mai ales în rugăciune, precum şi pentru întărirea sufletului tău, îţi este absolut necesară citirea Noului Testament şi a cărţilor ajutătoare ale Sfinţilor Părinţi pentru a-l înţelege. Nu citi încă Vechiul Testament, ca să nu te vatămi, deoarece nu te afli încă într-o stare duhovnicească bună și te vei sminti. Mai târziu însă, când vei ajunge la nepătimire, toate te vor ajuta şi uimi, dar nu acum, când vârsta ta nu te ajută.
Ajută foarte mult Vieţile Sfinţilor, Patericul, Everghetinosul, Scara, Războiul nevăzut, Sfântul Efrem şi Lavsaiconul. Încă este bine să cercetezi pe Avva Isaac, cu toate că e considerat necesar mai ales pentru cei sporiţi, căci ajută şi pe începători pentru a prinde sensul cel mai adânc al vieţii şi să alunge orice fel de complex, dacă există.
Cercetând deci toate aceste cărţi ale Sfinţilor Părinţi, ele îţi vor încălzi sufletul şi te vor ajuta să te căieşti mult, ca să imiţi pe Sfinţi şi, în paralel, îţi vor aduce o mare smerenie, când te vei compara pe tine cu Sfinţii. Lucrul acesta, fireşte, îţi va alunga şi orice simţământ fals ce ţi s-ar fi născut mai înainte, prin care te considerai oarecum sfânt, comparându-te cu hippie etc., deoarece numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor, în timp ce noi judecăm „după înfăţişare” (In. 7, 24).
De asemenea, să nu citeşti cărţi şi tipărituri revoluţionare, care se referă la teme bisericeşti, ca să-ţi păstrezi liniştea, deoarece tu nu eşti competent pentru aceste probleme serioase. Ai nevoie de cărţi care să te ajute la pocăinţă. Dacă vrei să ajuţi Biserica, îndreaptă-te pe tine însuţi şi imediat se îndreaptă o părticică a Bisericii. Şi dacă aceasta ar face-o toţi, Biserica ar fi îndreptată.
Înainte de a începe citirea din Sfinţii Părinţi, fă cel puţin două minute rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu să înţelegi noimele dumnezeieşti. Dacă nu-ţi ajunge timpul de studiu, nu e nevoie să te grăbeşti să termini capitolul, deoarece scopul nostru nu este să terminăm capitolele, ci să intre ceva în capul nostru.
Iarăşi, să nu-ţi placă numai să citeşti şi să rămâi cu admiraţia faţă de Sfinţi, deoarece aceasta o fac mirenii, care citesc cu sufletul la gură noile peripeţii ale lui Tarzan şi se mulţumesc cu atât. Scopul nostru însă este duhovnicesc şi trebuie ca, încet-încet, să ne hrănim cu nevoinţele din vieţile Sfinţilor Părinţi. De aceea, când citim, să imităm vaca ce preferă trifoiul în locul paielor şi care, după ce mănâncă, rumegă mâncarea, în felul acesta făcând hrana lapte.
Pe cât poţi, caută ca în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunzătoare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie. Deoarece aceasta te va ajuta mult ca să te afli pe tine însuţi şi, în paralel, îţi va da puteri duhovniceşti ca să treci orice fel de greutate cu linişte, fără enervare.
Să citeşti, pe cât poţi, vieţile sfinţilor, care accentuează pocăinţa, ca să te foloseşti.
Nu citi cărţi dogmatice, deoarece nu sunt pentru începători. Dar chiar şi mai târziu, dacă nu ştii carte, să nu le citeşti, deoarece, precum din pricina Filocaliei unul lipsit de carte cade în înşelare, înţelegând-o anapoda, la fel şi cărţile dogmatice te pot duce la o altfel de înşelare. Înşelarea din Filocalie va pricinui o linişte diavolească a simţământului fals că nu eşti decât cu puţin mai jos (în smerenie) decât Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar erminia dogmei îl face pe cel fără carte, deşi este o fiară sălbatică şi plin de invidie înfricoşată, să creadă că este Sfântul Marcu Eugenicul.
Sinaxarul ajută mult deoarece în el fiecare poate afla orice fel de vitamină de care are nevoie sufletul său. Este bun şi sinaxarul zilei. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul este absolut necesar pentru fiecare monah (ca prototip), precum şi Everghetinosul (sau Patericul), Lavsaiconul, Limonariul, Sfântul Efrem, Războiul nevăzut, Filocalia (dacă eşti cu carte) – afară de tomul IV, „Despre rugăciunea minţii”, deoarece acolo este nevoie să ai şi nevoinţă ca să înţelegi şi nu-ţi va ajunge numai faptul că eşti învăţat (de nu vei avea şi un povăţuitor experimentat, care este foarte necesar). Deoarece este primejdios, precum am spus, să nu amestece cineva lacrimile sale ieftine cu cele preţioase ale Sfinţilor Părinţi şi să se înşele. Iar aceasta este cu atât mai periculos pentru caracterele sentimentale.
Acelaşi pericol, poate şi mai mare, poate veni din lucrările Sfântului Simeon Noul Teolog, deoarece unii ca aceştia amestecă, afară de lacrimi, şi dumnezeiasca dragoste a Sfântului cu propriile lor simţăminte, precum şi dragostea Sfântului ce o avea către Stareţul său cu sentimentalismul lor, de multe ori bolnav şi plin de toxine duhovniceşti, lucru pe care este greu să-l înţeleagă.
De asemenea, şi femeile au nevoie de atenţie (din pricina caracterului); să nu citească pe Sfântul Simeon dacă încă n-au dobândit bărbăţia sufletească. Este nevoie de ajutor atât de la stareţă, pentru a filtra dragostea lor şi a se îmbărbăta duhovniceşte, cât şi de la ele însele, pentru a întoarce toată nevoinţa lor împotriva moliciunii care pricinuieşte acest mucegai. Fireşte, medicamentul necesar aici este viaţa aspră, precum şi limitarea la absolutul necesar a băilor. Din viaţa aspră va veni îndoita însănătoşire, a sufletului şi a trupului, iar din această sănătate se vor naşte dulceţile dumnezeieşti (din petrecerea aspră trupească care se face cu cunoştinţă şi discernământ).
Este adevărat că unii stareţi nu-l recomandă pe Avva Isaac, ca să nu le plece călugării în pustie… Dar Avva Isaac nu recomandă elevilor de la şcoala generală să meargă la Universitate, nici acelora care încă n-au terminat gimnaziul. De aceea, stareţul va trebui să-l ajute în privinţa aceasta pe noul începător, ca să-i înţeleagă pe Sfânt şi să se folosească mult din cartea lui cea inspirată de Dumnezeu.
Când un începător prezintă astfel de simptome (adică vrea să plece la pustie), deşi n-a terminat nici gimnaziul cel duhovnicesc, unul ca acesta se dovedeşte un cap sec. Când spun „sec”, nu-l înţeleg cu desăvârşire gol, deoarece în capul lui sec are totuşi o părere înaltă despre sine.
Teologia este cuvântul lui Dumnezeu ce se percepe de sufletele simple, smerite şi renăscute duhovniceşte, iar nu cuvintele frumoase ale minţii ce se alcătuiesc prin tehnica filologică şi se exprimă prin duh juridic sau lumesc.
Cuvintele meşteşugite nu pot vorbi sufletului omului, precum nu poate vorbi o statuie frumoasă, afară numai dacă ascultătorii sunt foarte lumeşti şi se mulţumesc în mod simplu numai cu cuvinte frumoase.
Teologia ce se învaţă ca ştiinţă, de obicei cercetează lucruri istorice şi, prin urmare, ele se înţeleg în mod exterior; deoarece lipseşte asceza patristică, nevoinţele lăuntrice, ea este plină de îndoieli şi de semne de întrebare, deoarece omul nu poate înţelege cu mintea energiile dumnezeieşti, dacă nu se nevoieşte mai întâi să le trăiască, ca să lucreze înlăuntrul său harul lui Dumnezeu.
Cel ce crede că poate cunoaşte tainele lui Dumnezeu prin teoria ştiinţifică exterioară se aseamănă cu acel lipsit de minte care vrea să vadă raiul cu telescopul.
Toţi cei ce se nevoiesc patristic se fac teologi practici prin cercetarea lor de către harul Sfântului Duh. Iar acei dintre aceştia care au ştiinţa de carte exterioară, precum şi pe cea lăuntrică, a sufletului, pot descrie tainele dumnezeieşti şi le pot explica în mod corect, precum au făcut mulţi dintre Sfinţii Părinţi.
Iarăşi nu e bine ca să teologhisească cineva cu teologii străine, deoarece unul ca acesta seamănă cu omul sterp care înfiază copii străini şi-i prezintă apoi ca pe ai lui proprii, apărând ca un tată cu mulţi fii. Sfinţii Părinţi au scos din inima lor cuvântul dumnezeiesc sau experienţele lor din luptele lor duhovniceşti împotriva răului şi din focurile ispitelor, lucruri ce le-au mărturisit sau scris smerit, ca să ne ajute pe noi, cei născuţi după ei, din dragoste; dragoste pe care n-au ţinut-o niciodată pentru ei înşişi, precum şi smerenia şi toate harismele lui Dumnezeu au recunoscut că sunt ale lui Dumnezeu.
Când în om merge mai înainte curăţia şi vine simplitatea cu credinţa ei fierbinte şi cu evlavia sa, atunci se sălăşluieşte în noi Sfânta Treime şi prin acea iluminare dumnezeiască uşor află cineva cheia noimelor dumnezeieşti, aşa fel ca să explice Duhul lui Dumnezeu într-un mod foarte simplu şi firesc, fără durere de cap intelectuală.
În mod firesc, în raport cu curăţia sau viclenia ce o arată cineva face şi interpretările sale, folosindu-se sau vătămându-se, folosind sau vătămând. De multe ori vatămă cineva chiar şi cu lipsa sa de experienţă, deşi e mişcat de bună intenţie. De pildă, neştiind că există şi vin alb, bagă în el vopsea roşie, chipurile să-l facă mai bun, dar astfel otrăveşte lumea. Chiar şi lipsa de experienţă, fără de viclenie, ci având dreptate şi raţiune omenească, iarăşi va nedreptăţi pe Duhul lui Dumnezeu, nedreptăţindu-se, prin urmare, pe sine însuşi şi pe ceilalţi.
Toţi cei ce îşi justifică răutatea lor prin, chipurile, controlul celorlalţi şi nu prin al lor înşişi, sau prin a arăta lumii situaţii bisericeşti – chiar şi lucruri ce nu se grăiesc – pretextând spusa: „spune-l Bisericii” (Mt. 18, 17), să facă început mai întâi de la mica lor biserică, de la familia lor sau de la obştea lor şi, dacă li se pare că e bine, atunci să-şi bată joc şi de Mama Biserică. Dar eu cred că fiii cei buni niciodată nu clevetesc pe mama lor. Din păcate însă, mulţi necugetaţi dau un îmbelşugat material de război ereticilor şi răpesc oraşe si sate ortodoxe, iehoviștii etc. mărindu-si lucrarea lor misionară.
Dacă omul nu îşi curăţă de zgură cablurile sale duhovniceşti, continuu el va fi scurtcircuitat şi plin de teorii lumeşti, cu îndoieli şi semne de întrebare. Atunci nu mai teologhisim, ci filologhisim istoriceşte sau cercetăm lucrurile juridic şi matematic. Adică dacă cuiele ce au străpuns pe Hristos au fost trei sau patru sau câţi ostaşi au fost când au răstignit pe Hristos şi nu înaintăm spre ceea ce are însemnătate, anume că Hristos S-a răstignit pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze, şi că a suferit mai mult decât toţi Sfinţii Mucenici.
Sfinţii Părinţi, odinioară, fugeau mai întâi în pustie şi se goleau de patimile lor nevoindu-se şi, fără planuri şi programe personale, se lăsau în mâinile lui Dumnezeu, evitând cinstirile şi stăpânirile, chiar şi când ajungeau la măsura sfinţeniei.
În epoca noastră însă, mulţi dintre noi, ispitiţi din păcate de dragostea lumească, ce nu are nici un sens duhovnicesc, mergem chipurile să facem binele, să dăm sânge, dar sângele nostru este plin de microbi duhovniceşti şi vătămăm mai mult.
Dar dacă am fi trăit după Sfinţii Părinţi, am fi dobândit toată sănătatea duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toţi eterodocșii și astfel și-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase şi s-ar fi mântuit fără de piedică. Aceasta deoarece ei acum nu se mai mişcă de tradiţia noastră patristică, ci vor să vadă şi continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinţii noştri.
În epoca noastră, din păcate, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele de virtute, deoarece oamenii au fost influenţaţi de duhul lumesc care urmăreşte numai cele uşoare şi evită osteneala trupească. Adică cei mai mulţi dintre noi preferă mai mult cititul şi puţini sau deloc aplicarea în practică. Ne minunăm numai de sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să ne dăm seama cât s-au ostenit, deoarece nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor, ca să-i iubim şi să ne nevoim cu mărime de suflet spre a-i imita.
Cei care urmăresc stăpâniri în vreme ce sunt stăpâniţi de patimi şi prezintă interesele lor personale ca duhovniceşti, apelând chiar şi la stăpânirile lumeşti ca să le rezolve problemele lor bisericeşti, unii ca aceştia sunt deja părăsiţi de harul lui Dumnezeu.
Când cineva încearcă să rezolve problemele bisericeşti într-un mod ortodox, dar scopul lui e să se aranjeze cât mai bine pe sine însuşi, cum va fi oare acela binecuvântat de Dumnezeu?
Iarăşi nu trebuie să se mire nimeni de cei ce aranjează treburile bisericeşti foarte bine, în chip ortodox, dacă ei înşişi nu sunt bine aranjaţi în Biserică, ci o tulbură cu exagerări sau pogorăminte fără discernământ.
Cele două extreme întotdeauna o chinuiesc pe Maica Biserica, dar şi cei ce le promovează se chinuiesc, deoarece aceste două extreme de obicei se împung… Adică este ca şi cum un capăt l-ar ţine îndrăcitul, când suferă de obrăznicie duhovnicească (dispreţ faţă de toate), iar celălalt capăt l-ar ţine nebunul, când are râvnă pruncească cu strâmtime de minte, când – ferească Dumnezeu – pot să se lovească aceste două capete şi nimeni „să nu le poată da de capăt”.
Cei ce vor putea îndoi aceste două capete, aşa fel ca să le unească, se vor încununa de Hristos cu două cununi de smarald.
Nu trebuie să creăm probleme în Biserică, nici să mărim micile neorânduieli omeneşti ce se fac, ca să nu pricinuim mai marc rău şi să se bucure cel viclean.
Din păcate, în epoca noastră avem mulţi care tulbură pe Maica Biserică. Dintre aceştia, cei cu ştiinţă de carte au prins dogma cu mintea şi nu cu duhul Sfinţilor Părinţi. Iar ceilalţi, care sunt fără ştiinţă de carte, au prins-o şi aceştia cu dinţii, de aceea şi scrâşnesc din dinţi când discută probleme bisericeşti, pricinuindu-se astfel Bisericii cea mai mare pagubă şi mai mare rană de la aceştia, decât de la cei ce ne luptă Ortodoxia noastră.
Faptul că mulţi au făcut iehovişti prin acest tipic diavolesc (teatralizarea clerului şi a Bisericii) este cunoscut duhovnicilor, părinţilor cu dreaptă socoteală, precum de asemenea este cunoscut tuturor că n-au făcut nici un iehovist ortodox prin acest mod neortodox.
Nu este sincer şi cinstit cel ce spune adevărul în faţă, nici cel care îl publică, ci cel ce are dragoste, viaţă dreaptă şi vorbeşte cu discernământ atunci când trebuie, spunând cele ce trebuie la vremea cuvenită.
Cei ce cercetează fără discernământ au întunecare duhovnicească şi răutate, iar pe oameni îi văd, din păcate, ca pe nişte lemne. Unii ca aceştia, în vreme ce îi cioplesc fără de milă, făcând pe oameni să sufere, se bucură de cioplitura ce le-o fac.
Cei ce se grăbesc să facă pe Părintele duhovnicesc, având încă multe toxine duhovniceşti, seamănă cu gutuile verzi strepezite, peste care oricât zahăr am pune, nici o pricopseală nu li se face, iar dacă li se şi face, repede se acresc. Cuvintele dulci și adevărurile mari au valoare doar atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcini numai în suflete binevoitoare şi la oamenii mari care au minte curată.
Mai mare valoare are un om binecuvântat, care s-a schimbat lăuntric şi s-a sfinţit şi pe dinafară decât toţi oamenii care se schimbă mereu numai la exterior (hainele lor), păstrându-şi pe dinlăuntru pe omul lor cel vechi cu păcate arheologice.
Mai mare valoare are un cuvânt al omului smerit şi cu lucrare, pe care îl scoate cu durere din adâncurile inimii sale, decât o grămadă de cuvinte ale omului exterior, ce ies cu viteză din gura sa instruită, dar care nu mişcă sufletele, pentru că unul ca acesta este trup, iar nu limbă de foc a Sfântului Duh.
(Extrase din cartea Cuv. Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către cer, Ed. Evanghelismos)
Observație: Aceste cugetări selectate de la Sf. Paisie nu au legătură cu decizia de a întrerupe sau nu pomenirea episcopilor pentru erezia ecumenistă semnată în Creta, ci cu grija personală a fiecăruia de a se raporta corect la dogmele și morala Bisericii cu dispoziție corectă și cerească a inimii. Ele pot fi raportate și la problematica nepomenirii, dar la modul general, nu strict pentru ecumeniști sau anti-ecumeniști, nici pentru „pomenitori” sau „nepomenitori”.
În scrisorile trimise diferitor cunoscuți de Cuviosul Paisie, există și unele referințe explicite la postirea dinainte de împărtășire. Redăm mai jos cele două care ating acest subiect, luate din cartea Presb. Dionisie Tatsis, Ascetul de la Panaguda:
Scrisoarea a 1-a
Frate Gheorghe, bucură-te pururea în Domnul!
Doresc mult să vă întâlnesc şi ţin cu tot dinadinsul să vin la voi pentru că am impresia că pot fi folositor în lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu a Părintelui Augustin.
În ziua de 16 a lunii a ajuns şi în ţinutul nostru al Koniţei lupul îmbrăcat în piele de oaie, X.K., care a împărţit şi cărţi, oferind otrava ascunsă a înşelăciunii.
În fiecare zi a vrut să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, în timp ce seara, aşa cum am aflat, mânca cocoreţi (carne la grătar). De aceea vă rog mult să faceţi cunoscut lucrul acesta noului Hrisostom, Părintelui Augustin. Cum dau voie păstorii Bisericii noastre lupilor să răpească mieii din mijlocul lor? Acela îi învaţă pe nefericiţii noştri compatrioţi că Sfânta Împărtăşanie n-are nici o legătură cu mâncarea şi alte învăţături greşite, în timp ce Biserica noastră l-a condamnat pe Makrachin. Din fericire, aici noi am prevenit răul, ereticul a fugit imediat după ce i-am tras o săpuneală puternică. N-am apucat, frate, să stricăm viesparul evangheliștilor, că alte necazuri au venit unul după altul.
Încheind, vă trimit multe binecuvântări de la Hristos şi de la Maica Domnului.
Monahul Paisie Filotheitul
Scrisoarea a 7-a
Sfânta Mănăstire Stomio, 16-11-1960
Iubite frate întru Hristos, bucură-te pururea în Domnul!
Am primit scrisoarea voastră dar nu v-am răspuns deîndată pentru că am avut intenţia să cobor cu treburi la Ioanina şi cu prilejul acesta să vă întâlnesc. Din nefericire însă n-am reuşit, de aceea am socotit că este bine să vă scriu câteva lucruri legate de cele ce mi-aţi scris despre Makrakin. Fireşte că nu l-am cunoscut personal, dar am în vedere înşelăciunile lui înfricoşătoare. Am cunoscut însă mulţi dintre ucenicii lui înşelaţi, printre care şi domnul X.K., care este amintit şi în Revista „Biblioteca Aghiorită”, pe care-l atacă şi părintele Filoteos Zervakos. În afară de sminteala cea mare legată de Sfânta Împărtăşanie, căci voia să se împărtăşească în fiecare zi în timp ce mânca carne, vă fac cunoscută şi altă înşelăciune de-a lui, căci a făcut rugăciune într-un hotel pentru un străin, ca Dumnezeu să-l lumineze şi a început cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.” Străinul l-a întrebat: „Oare sunteţi preot?”, iar el i-a răspuns: „Şi cine sunt preoţii şi ce este Biserica? Eu simt înlăuntru meu că sunt îngerul lui Dumnezeu!”. În timp ce noi, călugării, care avem schima monahală, începem rugăciunea cu: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri”, acesta împreună cu ucenicii lui eretici (fără a fi preoţi) începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, şi se socotesc pe ei înşişi mai presus decât toţi, şi alte rătăciri.
Despre celălalt lucru despre care îmi scrieţi, că Sfintele Canoane nu amintesc de postire înainte de Sfânta Împărtăşanie, nu-l pun la îndoială, însă ele amintesc de pregătire. Şi ce pregătire i-a rânduit Dumnezeu lui Moise când urma să primească poruncile? În afară de celelalte nu i-a poruncit şi postirea? Când s-au alcătuit Sfintele Canoane pe primul plan era martiriul, de aceea Sfinţi Părinţi n-au precizat postirea, pentru că creştinii aşteptau rândul pentru martiriu, fără să ştie în ce zi se va întâmpla. De aceea nici n-au rânduit postirea, pentru că nu era lesne să postească continuu. În acea epocă s-a împlinit cuvântul profetic al Prorocului David: „Din pricina Ta suntem ucişi, toată ziua suntem duşi ca nişte oi la tăiere”. „Discernământul este mai mare decât toate virtuţile”, ne spune Sfântul Isaac Sirul. Mai târziu, însă, Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Kritopoulos se referă la postire, pe care Biserica Ortodoxă o acceptă. În tot cazul, aghioriţii îi vânează pe makrakişti, căci au ajuns să spună: Şi sfânt dacă-l vezi pictat pe makrakist pe peretele bisericii, să-l ştergi!”.
V-am scris toate acestea ca să-l cunoaşteţi şi pe omul meu cel dinlăuntru, pentru că obişnuiesc să spun ceea ce are înăuntru inima mea. În ceea ce priveşte relaţiile pe care le are Părintele Augustin cu makrakiştii nu ştiu care este scopul lui adevărat, pentru că şi Hitler al Germaniei la început a avut legături cu comuniştii, ca să-i dibuie pe toţi. În tot cazul, eu îl port pe Părintele Augustin în inima mea. Mă rog ca Dumnezeu să lumineze veşnic toată lumea, la fel şi pe aceştia, ca să vină la cunoaşterea adevărului. Încheind, vă trimit din prisos binecuvântările lui Hristos şi ale Maicii Domnului.
Fratele vostru întru Hristos, Paisie păcătosul, cel mai mic dintre călugări
Postul Mare este o vreme de pregătire sufletească stabilită de Sfinții Părinți pentru a ne curăța de păcate în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine. Din cauza obiceiului unora de a se apropia de Taine fără pregătirea cuvenită, ci doar de dragul marii sărbători a Paștelui, atunci a fost rânduită perioada aceasta de post de mâncare, dar și de pocăință, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur:
„În vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire, la întâmplare, şi mai ales în acest timp în care Hristos ni le-a dat. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit de Sfintele Taine, s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post, de rugăciuni, de ascultare a sfintei slujbe şi a predicii, de venire deasă la biserică, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenii, prin post, prin slujbe de toată noaptea, prin lacrimi, prin spovedanie şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată de Sfintele Taine.”
Dar bineînțeles că nu doar în Postul Mare trebuie să ne împărtășim, însă pregătirea se cuvine să fie cam aceeași, chiar și în afara posturilor rânduite de Biserică. Discernământul duhovnicesc al Cuviosului Paisie Aghioritul în această privință, după cum se poate vedea din cele două scrisori de mai jos, îndeamnă la ținerea unui post înainte de apropierea de Sfintele Taine. Are dreptate să spună că nu se prevede în canoane această postire în mod expres, deși canonul 13 trulan face aluzie la ea și o consideră de la sine înțeleasă. Chiar Sf. Nicodim Aghioritul menționează în Pidalion, în comentariul la acest canon, că trei zile de post sunt suficiente ca pregătire pentru Împărtășanie.
Acest al treilea material scris de Ierom. Serafim Rose despre citirea cărților patristice este o continuare a părții 1, intitulată: Sfinții Părinți – O călăuză sigură spre adevăratul creștinism și a părții a 2-a: Cum să îi citim pe Sfinții Părinți. Aceste materiale au fost publicate în revista coordonată de el în anii 1974-75. Până la acea vreme, preocuparea principală a Pr. Serafim a fost să depășească modernismul, ecumenismul și serghianismul. Încă nu ajunsese să se confrunte cu latura cealaltă, pe care a denumit-o „supercorectitutine”, a zeloților ortodocși mai ales dintre stiliștii greci. Acest fapt s-a produs un an mai târziu, fapt ce l-a determinat să urmărească o „cale împărătească”, între cele două extreme, care să fie caracterizată de căldura inimii, nu doar de o înțelegere intelectuală a credinței.
Materialul de față, deși scris cu aproape jumătate de secol în urmă, pune la dispoziție îndrumări valabile și pentru zilele noastre, dominate de ușurătate și un mod de a trăi trupesc, comod, lipsit de perspective spirituale. După o educație în acest mediu, oamenii de astăzi sunt predispuși spre o abordare greșită a învățăturii creștine ortodoxe, ceea ce necesită o avertizare prealabilă. Deși articolul de mai jos pune în discuție mai mult pericolele, viziunea Pr. Serafim a fost una luminoasă, dar și serioasă și optimistă asupra viețuirii în duh drept slăvitor. Am lăsat neschimbate rândurile originale, deși se referă la realități trecute, dar pot fi adaptate la momentul de acum de orice cititor cu dispoziție corectă.
S-A SPUS ÎNDEAJUNS pentru a arăta seriozitatea și sobrietatea cu care trebuie a se apropia cineva de studiul Sfinților Părinți. Dar obiceiul de căpătâi al gândirii ușuratice din omul veacului al XX-lea de a nu trata cu seriozitate chiar și cele mai solemne subiecte, de a se „juca cu ideile” – ceea ce fac acum cei ce studiază în universități – face necesar să ne uităm mai îndeaproape la niște greșeli obișnuite ale creștinilor ortodocși cu numele, în studiile sau învățăturile lor asupra Sfinților Părinți. Va fi necesar să cităm aici nume și publicații pentru a cunoaște cu exactitate cursele în care mulți au căzut deja. Această analiză ne va îngădui să vedem mai clar cum nu trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți.
ÎNTÂIA CURSĂ: DILETANTISMUL
Această cursă, în care cad de obicei cei foarte ușuratici în gândire dintre cei interesați de teologia sau spiritualitatea ortodoxă, este cea mai vădită în întrunirile „ecumenice” din tot felul de conferințe, „tabere de retragere” și din cele asemenea. Astfel de întruniri sunt o specialitate a Frăției Engleze a Sf. Alban și Serghie, fapt ce se reflectă în ziarul ei, Sobornost. Aici putem citi, de exemplu, într-un discurs despre Părinții Pustiei, al unui presupus cleric ortodox: „Părinții pustiei pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi, pentru noi toți, un minunat loc de întâlnire ecumenică”[1]. Poate vorbitorul fi într-atât de naiv, încât să nu știe că Părintele pe care dorește să-l studieze, ca și toți Sfinții Părinți, ar fi îngrozit să afle că vorbele sale sunt folosite spre a-i învăța pe eterodocși arta rugăciunii? Este una din regulile de politețe la astfel de adunări „ecumenice”, ca eterodocșii să nu fie informați că întâia cerință pentru studiul Părinților este a avea aceeași credință cu Părinții Ortodoxiei. Fără îndeplinirea acestei cerințe prealabile, întreaga povățuire în rugăciune și în învățătura duhovnicească este doar o înșelare, un mijloc de a-l lăsa în continuare pe ascultătorul eterodox în greșelile lui. Nu este un lucru drept față de ascultător; este lipsit de seriozitate din partea vorbitorului; este exact felul de a nu începe studiul sau predarea Sfinților Părinți.
În același periodic, se poate citi despre un „pelerinaj în Britania”, unde un grup de protestanți au participat la slujbele diferitelor secte și apoi la o Liturghie Ortodoxă, la care „Părintele a ținut un discurs foarte clar și luminător asupra temei Euharistiei” (Sobornost, Vara, 1969, pag. 680). Fără îndoială că Părintele i-a citat pe Sfinții Părinți în discursul său – dar nu a adus înțelegere ascultătorilor; doar i-a încurcat și, mai mult, îngăduindu-le acum să creadă că Ortodoxia este doar încă una din sectele ce le-au vizitat și că dogma ortodoxă a Euharistiei îi poate ajuta la mai buna înțelegere a slujbelor lor luterane sau anglicane. Într-o relatare a unei „tabere ecumenice” din același număr (pag. 684), găsim un rezultat al propovăduirii „teologiei ortodoxe” în astfel de condiții. După participarea la o Liturghie ortodoxă, participanții au luat parte la o „slujbă baptistă de împărtășire”, care a fost „o gură de aer proaspăt”. „Înviorătoare a fost îndeosebi scurta predică despre bucuria Învierii. Unii dintre noi știu că Biserica Ortodoxă a găsit același adevăr exprimat acolo și am fost bucuroși să îl găsim și într-o slujbă baptistă.” Ortodocșii care încurajează un asemenea diletantism nesimțit au uitat, fără de îndoială, porunca Scripturii: Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor.
De curând, aceeași Asociație și-a lărgit diletantismul, urmând ultimei mode intelectuale, aceea de a include conferințe despre sufism și alte tradiții religioase ne-creștine, care probabil îmbogățesc „spiritualitatea” ascultătorilor în același fel în care a făcut-o Ortodoxia până acum.
Aceeași atitudine duhovnicească coruptă poate fi văzută, la un nivel mai sofisticat, în „declarațiile comune” provenite din „consultări ale teologilor”, fie că sunt între ortodocși și romano-catolici, ortodocși și anglicani sau altele asemenea. Aceste „căderi de acord” asupra unor subiecte precum „Euharistia” sau „natura Bisericii” sunt, iarăși, un exercițiu de politețe „ecumenică” ce nici măcar nu sugerează eterodocșilor (dacă „teologii ortodocși” prezenți au habar de aceasta) că, orice definiție a unor astfel de realități asupra căreia se va „cădea de acord”, eterodocșii sunt lipsiți de acea realitate, fiind fără experiența viețuirii în Biserica lui Hristos. Astfel de „teologi” nu ezită chiar să caute o „înțelegere” asupra înseși spiritualității, unde ar trebui să fie extrem de vădită imposibilitatea vreunei înțelegeri mai presus decât în orice altă parte.Cei ce pot crede, așa cum declară „Mesajul” oficial al „Simpozionului ortodox-cistercian” (Oxford, 1973), că între monahii romano-catolici, ortodocși și anglicani există o „unitate profundă ca membri ai comunităților monastice ce provin din sânul unor tradiții diferite ale Bisericii”, cu siguranță gândesc potrivit înțelepciunii stricate a lumii acesteia și a obiceiurilor ei „ecumenice”, și nu conform tradiției ortodoxe monastice și duhovnicești, care este strictă în stăruința ei asupra purității credinței. Țelul și tonul lumesc al unor asemenea „dialoguri” devine vădit într-un raport asupra aceluiași simpozion, ce indică faptul că „dialogul” acesta urmează să fie lărgit pentru a include monahismul necreștin, fapt ce va îngădui „monahismului nostru creștin comun… să se identifice într-un mod real cu monahismul budhismului și al hinduismului”[2]. Oricât de sofisticați se cred participanții la acest simpozion, diletantismul lor este egal cu cel al laicilor protestanți ce sunt încântați atât de slujba de împărtășire baptistă, cât și de Liturghia ortodoxă.
Iarăși, se poate citi, într-un periodic „ortodox”, o relatare a unui „Institut ecumenic asupra spiritualității” (catolic-protestant-ortodox) ținut la seminarul Sf. Vladimir din New York, în 1969, unde a fost ținută o prelegere de către profesorul ortodox „cu minte deschisa” Nicholas Arseniev asupra spiritualității creștine a Răsăritului și a Apusului. Un preot ortodox o descrie astfel: „Una din cele mai șocante declarații ale profesorului a fost că deja există o unitate creștină în sfinții tuturor tradițiilor creștine. Ar fi interesant de dezvoltat implicațiile ei, pentru o vindecare a diviziunilor doctrinare și instituționale ce există în mod clar”[3]. Devierile doctrinare ale ecumeniștilor „ortodocși” sunt îndeajuns de rele, dar, când se ajunge la spiritualitate, se pare că nu există limite asupra a ceea ce poate fi spus sau crezut – un indiciu a cât de îndepărtată și de vagă a devenit tradiția și experiența spiritualității ortodoxe autentice, pentru „teologii ortodocși” de azi. Un studiu real și serios de „spiritualitate comparată” ar putea fi într-adevăr făcut, dar nu va da naștere nicicând unei „declarații comune”. Să luăm numai un exemplu: întâiul exemplu de „spiritualitate apuseana” citat de Dr. Arseniev – și de aproape oricine altcineva – este Francisc de Assisi, care, potrivit standardelor spiritualității ortodoxe, este o pildă clasică de călugăr rătăcit duhovnicește și a căzut în înșelare (prelest), fiind cinstit drept sfânt doar din cauză că Apusul căzuse deja în apostazie și pierduse standardul ortodox al vieții duhovnicești. În studiul nostru asupra tradiției duhovnicești ortodoxe din această carte (care nu a mai apărut, n.n.), va fi necesar să indicăm (prin contrast) cu exactitate unde Francisc și „sfinții” apuseni de mai târziu au rătăcit; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea ce produce astfel de „institute ecumenice” și „declarații comune” este în mare măsură aceeași atitudine de diletantism frivol pe care deja am examinat-o mai sus, la un nivel mai popular.
Cauza principală a acestei atitudini patologice duhovnicește probabil că nu este atât atitudinea intelectuală greșită a relativismului teologic, ce predomină în cercurile „ecumenice”, cât ceva mai profund, ceva implicat în întreaga personalitate și felul de viață al multora din „creștinii” de astăzi. Cineva ar putea zări o frântură din aceasta în comentariul unui student ortodox al „Institutului Ecumenic”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor la Bossey, Elveția. Vorbind despre valoarea „întâlnirii personale cu atât de multe abordări diferite pe care noi nu le-am experiat până acum”, el notează că „cele mai bune discuții” (ce se purtau pe tema „evanghelismului”) „au avut loc nu în timpul ședințelor plenare, ci mai degrabă atunci când ședeam în fața șemineului, cu un pahar de vin alături”[4]. Remarca aceasta deplasată dezvăluie mai mult decât „obișnuitul” vieții contemporane; indică o atitudine cu totul modernă asupra Bisericii, teologiei și practicii ei. Dar aceasta ne aduce la a doua capcană fundamentală pe care trebuie să o evitam în studiul Sfinților Părinți.
A DOUA CAPCANA: „TEOLOGIE CU ȚIGARA”
Nu doar adunările „ecumenice” pot fi cu gândire ușuratică și neserioase; ar putea fi remarcat fix același ton la convențiile și „taberele de retragere” „ortodoxe” și la adunările „teologilor ortodocși”. Sfinții Părinți nu sunt mereu direct implicați sau discutați în astfel de adunări, dar o conștientizare a duhului acestui fel de adunări ne va pregăti să înțelegem fondul pe care-l aduc cu ei creștinii ortodocși serioși când încep să studieze spiritualitatea și teologia.
Una dintre cele mai mari organizații „ortodoxe” din Statele Unite este „Cluburile Ortodoxe Confederate Rusești”, care constă în principal din membrii fostei Mitropolii Ruso-americane care are o convenție anuală ale cărei activități sunt chiar tipice pentru „Ortodoxia” din America. Numărul din octombrie 1973 al The Russian Orthodox Journal este dedicat Convenției din 1973, la care Episcopul Dimitri de Hartford a spus delegaților: „Ceea ce văd eu aici, și sunt extrem de sincer, este că FROC este potențial cea mai mare forță spirituală din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că un număr semnificativ de clerici participă la Convenție, de obicei inclusiv Mitropolitul Irineu, că există slujbe religioase și că există mereu un seminar pe un subiect religios. Important, în timpul seminarului din acest an (intitulat, în spiritul „ortodox american”, „Cum? Din nou Post?”), „au apărut întrebări care priveau seara de sâmbătă ca o perioadă de pregătire pentru duminică. S-au iscat conflicte deoarece stilul de viață american a făcut din noaptea de sâmbătă o ‘noapte de socializare’ a săptămânii”. Un preot care era prezent a dat un răspuns ortodox la această întrebare: „Pledează pentru seara de sâmbătă să fie cu venirea la vecernie, spovedanie și o seară liniștită” (p. 28). Dar pentru organizatorii Convenției, nu exista nici o „contradicție” de nici un fel: au pus la dispoziție (ca la fiecare Convenție) o noapte de sâmbătă de dans în „spiritul vieții americane” depline și în alte nopți amuzamente asemănătoare, inclusiv o „Năzbâtie adolescentină” cu o „formație de Rock and Roll”, o imitație după un cazinou cu jocuri de noroc „cu o atmosferă ce amintea de Las Vegas” și unele cursuri pentru bărbați pentru „arta ‘culturală’ a dansului din buric” (p. 24). Pozele din articole arată unele din aceste prostioare, care ne asigură că americanii „ortodocși” nu sunt nicidecum în urmă față de restul compatrioților în urmărirea distracțiilor nebunești nerușinate – presărate cu fotografii solemne ale Sfintei Liturghii. Acest amestec de sacru și ușurătate este considerat „normal” în „Ortodoxia americană” de astăzi; această organizație este (repetăm cuvintele episcopului) „potențial cea mai mare forță spirituală în toată Ortodoxia americană”. Dar ce pregătire duhovnicească poate să aibă o persoană pentru Sfânta Liturghie când și-a irosit seara dinainte sărbătorind duhul acestei lumi și a petrecut multe ore în weekend în distracții total ușuratice? Un observator serios poate doar să răspundă: O astfel de persoană aduce cu sine duhul lumesc, tocmai lumescul este aerul pe care-l respiră; și, de aceea, pentru el Ortodoxia însăși intră în „stilul de viață normal” american. Dacă o astfel de persoană ar începe să citească pe Sfinții Părinți, care vorbesc despre un mod de viață total diferit, i s-ar părea că sunt total neimportanți pentru modul lui de viețuire sau i s-ar cere să răstălmăcească învățătura lor pentru a o face aplicabilă la modul lui de viață.
Acum să ne uităm la o adunare „ortodoxă” mai serioasă, unde Sfinții Părinți sunt într-adevăr menționați: „Conferințele” anuale ale „Orthodox Campus Commission”. Toamna anului 1975, numărul din revista Concern redă o serie de fotografii de la Conferința din 1975, al cărei scop a fost în întregime „duhovnicesc”: același spirit „normal”, cu tinere în fuste scurte (care face de rușine chiar și Convenția FROC!) și preotul distribuind o „adresă” cu mâna în buzunar… și într-o asemenea atmosferă creștinii ortodocși discută subiecte precum „Duhul Sfânt în Biserica Ortodoxă”. Același număr din Concern ne dă o idee despre ce se întâmplă în mințile unor astfel de oameni formal „normali”. O coloană nouă despre „eliberarea femeilor” (cu un titlu atât de vulgar deliberat, încât nu e nevoie să-l repetăm aici) este editată de o tânără convertită deșteaptă: „Când m-am convertit la Ortodoxie, am simțit că eram conștientă de majoritatea problemelor pe care aveam să le întâlnesc în Biserică. Știam despre naționalismul smintitor care dezbină Biserica, despre certurile și facțiunile care îmbolnăvesc parohiile și de ignoranța religioasă…” Apoi această scriitoare trece să pledeze pentru „reformarea” perioadei tradiționale de „îmbisericire” a femeii după naștere, precum și a altor atitudini din „lumea veche” pe care această americancă modernă le găsește „nedrepte”. Poate nu a întâlnit niciodată un autentic cleric sau mirean ortodox care să-i poată explica sensul sau să-i transmită tonul unui mod de viață autentic ortodox; poate dacă ar întâlni pe cineva așa, nici nu și-ar dori să-l înțeleagă, nici să priceapă că cele mai rele dintre „problemele” convertiților de astăzi nu sunt deloc în mediul ortodox ușor de criticat, ci mai degrabă în mintea și atitudinea convertiților înșiși. Modul de viață reflectat în Concern nu este un mod de viață ortodox și chiar tonul lui face ca orice apropiere de modul ortodox de viață să fie aproape imposibil. Astfel de periodice și conferințe reflectă pe cei mai mulți dintre tinerii răsfățați, ușuratici de astăzi care, atunci când vin la religie, se așteaptă să găsească „duhovnicie prin confort”, ceva ce este logic pentru pe moment pentru mințile lor imature, care au fost năucite de „educația lor modernă”. Tinerii – și mulți dintre clericii bătrâni de astăzi, fiind ei înșiși expuși la atmosfera lumească în care cresc tinerii – uneori se apleacă să măgulească înclinația tinerilor spre criticarea bătrânilor și „ghetou-ului” lor ortodox și în cel mai bun caz le țin o prelegere academică lipsită de putere pe subiecte peste mințile lor. Ce folos este să vorbești cu astfel de tineri despre „îndumnezeire” sau „calea Sfinților” (Concern, Toamna, 1974) – concepte care, sigur, sunt pe înțelesul la nivel intelectual pentru liceenii de astăzi, dar pentru care ei sunt total nepregătiți emoțional și duhovnicește, fără să știe ABC-ul a ce înseamnă să lupți în viața ortodoxă și să se separe cineva de fondul și educația lui lumești? Fără o astfel de pregătire și antrenare în ABC-ul vieții duhovnicești și în ignorarea diferenței dintre lumesc și modul de viață ortodox, astfel de prelegeri nu pot avea vreun rezultat duhovnicesc rodnic.
Văzând acest fond din care ies tinerii de astăzi creștini ortodocși în America (și în lumea liberă), nu este surprinzător să se descopere o lipsă generală de seriozitate în majoritatea lucrărilor – prelegere, articole, cărți – despre teologia și spiritualitatea ortodoxe de astăzi; și mesajul chiar al celor mai bune prelegeri și autori din jurisdicțiile ortodoxe „mainstream” de astăzi pare ciudat de lipsit de putere, fără forță duhovnicească. La fel, la un nivel mai popular, viața unei parohii uzuale de astăzi dă impresia unei inerții duhovnicești asemănătoare cu „teologii ortodocși” de astăzi. De ce se întâmplă asta?
Lipsa de putere a Ortodoxiei după cum este foarte larg exprimată și trăită astăzi este fără îndoială ea însăși produsul sărăciei, a lipsei de seriozitate a vieții contemporane. Ortodoxia de astăzi, cu preoții, teologii și credincioșii ei, a devenit lumească. Tinerii care vin din casele confortabile și fie acceptă sau caută („ortodocșii nativi” și „convertiții” sunt la fel în această privință) o religie care nu este îndepărtată de viața cu mulțumire de sine pe care au cunoscut-o; profesorii și prelegerile al căror centru este lumea academică, unde, în mod notoriu, nimic nu este acceptat ca fiind esențialmente serios, o problemă de viață și moarte; chiar atmosfera academică a lumescului plin de sine în care aproape toate „taberele de retragere”, „conferințele” și „instituțiile” au loc – toți acești factori se combină pentru a produce o atmosferă artificială de seră în care, orice s-ar spune despre adevărurile sau experiențele uimitoare ortodoxe, chiar prin contextul în care sunt spuse și în virtutea orientării lumești atât a vorbitorului, cât și a ascultătorului, nu poate lovi adâncimile sufletului și să producă o implicare profundă care era normală pentru creștinii ortodocși. În contrast cu această atmosferă de seră, educația naturală ortodoxă, transmiterea naturală însăși a Ortodoxiei, intervine în ceea ce era acceptat drept mediul natural ortodox: mănăstirea, unde nu doar începătorii, ci și mirenii evlavioși veneau să fie îndrumați pe cât de mult de atmosfera de pace sfântă și de discuția cu un bătrân cinstit, parohia normală, dacă preotul ei este cu mentalitate „de modă veche”, aprins după ortodoxie și foarte dornic după mântuirea turmei lui căreia nu-i va scuza de voie păcatele și obiceiurile lumești, ci îi îndeamnă mereu spre o viață duhovnicească mai înaltă; chiar și școala teologică, dacă este după tipul vechi și nu modelată după universitățile seculare din Occident, unde există oportunitatea să se producă un contact viu cu cărturari ortodocși adevărați, care chiar își trăiesc credința și gândesc potrivit „vechii școli” de credință și evlavie. Dar toate acestea – ceea ce era privit ca mediu normal ortodox – sunt acum disprețuite de către creștinii ortodocși care sunt în acord cu mediul artificial al lumii moderne și care nu mai face nici măcar parte din experiența noii generații. În emigrația rusă, „teologii” noii școli, care sunt dispuși să fie în acord cu moda intelectuală, să-l citeze pe ultimul academician romano-catolic sau protestant, să adopte tonul total „normal” al vieții contemporane și îndeosebi al lumii academice – au fost numiți corespunzător „teologi cu țigară”. Cu o justificare egală, ar putea fi numiți „teologi la un pahar de vin” sau avocați ai „teologiei cu stomacul plin” sau „spiritualitate confortabilă”. Mesajul lor nu are nici o putere deoarece ei înșiși sunt total din această lume și se adresează oamenilor lumești într-o atmosferă lumească – din toate acestea nu iese la suprafață o mină ortodoxă, ci doar vorbă deșartă și fraze goale, pompoase.
O reflectare fidelă a acestui duh la un nivel popular poate fi văzută într-un articol scurt scris de un mirean proeminent al Arhiepiscopiei grecești din America și publicat în ziarul oficial al acestei eparhii. Evident influențat de „renașterea patristică” ce a lovit Arhiepiscopia greacă și seminarul ei acum câțiva ani, acest mirean scrie: „Expresia ‘a sta nemișcat’ este una necesară astăzi. De fapt, este o parte importantă a tradiției ortodoxe, dar lumea rapidă în care trăim pare să o alunge din programul nostru”. Pentru a găsit această tăcere, el pledează pentru „punerea unui început, chiar și în casele noastre… La masă înainte de mâncare, în loc de o rugăciune pe de rost, de ce nu un minut de rugăciune tăcută și apoi a spune împreună ‘Tatăl nostru’? Am putea experimenta aceasta în parohiile noastre în timpul slujbelor. Nimic nu trebuie adăugat sau scos. La sfârșitul slujbei pur și simplu treceți la o rugăciune, cântare sau mișcare auzită și doar stați în liniște, fiecare rugându-ne pentru prezența lui Dumnezeu în viețile noastre. Liniștea și disciplina trupului sunt o parte din tradiția noastră ortodoxă. În trecutul de secole era numită în Biserica de Răsărit ‘mișcarea isihastă’… A fi nemișcat. Este un început spre înnoirea interioară de care avem toți nevoie și ar trebui să o căutăm” (The Orthodox Observer, Sept. 17, 1975, p. 7.)
Autorul evident are intenții bune, dar, ca înseși bisericile ortodoxe de astăzi, este prins în capcana gândirii lumești care face imposibil ca el să vadă lucrurile în modul normal ortodox. Nu mai trebuie spus că, dacă citește cineva pe Sfinții Părinți și trece la o „înnoire patristică” doar pentru a-și trece în program din când în când un moment de liniște curat exterioară (care este evident umplută interior cu un ton lumesc al vieții lui întregi din afara acelei clipe!) și să o umfle cu numele exaltat de isihasm – atunci e mai bine a nu citi pe Sfinții Părinți deloc, pentru că această privire ne va conduce pur și simplu să devenim fățarnici și falși, nu mai destoinici să separăm sacrul de ușurătate decât organizațiile tinerești ortodoxe. Pentru apropierea de Sfinții Părinți, trebuie strădanie de a ieși din această atmosferă lumească după recunoașterea ei drept ce este. O persoană care este acasă în atmosfera „retragerilor…, conferințelor” și „institutelor” ortodoxe de astăzi nu poate fi acasă în lumea spiritualității autentice ortodoxe, care are un „ton” total diferit de ceea ce este prezent în aceste expresii tipice de lumesc „religios”. Trebuie să înfruntăm deschis un adevăr dureros, dar necesar: o persoană care citește serios pe Sfinții Părinți și care se luptă după puterea sa (chiar și la un nivel primitiv) să ducă o viață duhovnicească ortodoxă – trebuie să nu fie în pas cu timpul, trebuie să fie înstrăinată de atmosfera mișcărilor și discuțiilor „religioase” contemporane, trebuie să-și dea silința conștient să ducă o viață destul de diferită de cea reflectată astăzi în aproape toate cărțile și revistele „ortodoxe”. Toate astea, la sigur, sunt mai ușor de spus decât de făcut; dar dar există unele ajutoare de natură generală care ne pot ajuta în această luptă. Ne vom întoarce la acestea după o scurtă examinare a încă unei capcane de evitat în studiul Sfinților Părinți.
A TREIA CAPCANĂ:
„RÂVNA FĂRĂ CUNOȘTINȚĂ” (Rom. 10:2)
Dată fiind lipsa de putere și de gust a „Ortodoxiei” lumești de astăzi, nu este surprinzător că cineva, chiar și în mijlocul organizațiilor „ortodoxe” lumești, ar trebui să prindă o ocheadă din focul adevăratei Ortodoxii care este conținută în slujbele divine și în scrierile patristice și, ținându-l ca pe un standard împotriva celor care sunt mulțumiți cu religia lumească, ar deveni zeloți ai adevăratei vieți și credințe ortodoxe. În sine, acesta e un fapt lăudabil; dar în practică nu e ușor de scăpat de plasa lumescului și foarte adesea asemenea zeloți nu doar că arată multe semne de lumesc de care vor să scape, dar sunt duși chiar în afara tărâmului tradiției ortodoxe cu totul în ceva mai asemănător unui sectarism înfierbântat.
Cel mai uimitor exemplu de asemenea „râvnă/zel fără cunoștință” poate fi văzut în mișcarea „harismatică” din ziua de astăzi. Nu trebuie să fie descrisă aici această mișcare[5]. Fiecare număr din revista The Logos al „harismaticilor ortodocși” vădește tot mai clar că printre acești creștini ortodocși care au fost trași în această mișcare nu există un fond solid în experiența creștinismului patristic și apologiile lor sunt aproape integral protestante în limbaj și ton. The Logos, sigur, a citat lucrări ale Sf. Simeon Noul Teolog și ale Sf. Serafim de Sarov despre dobândirea Duhului Sfânt; dar contrastul dintre aceste învățături ortodoxe adevărate despre Duhul Sfânt și experiențele protestante descrise în aceeași revistă este atât de strălucitoare, încât este evident că sunt implicate două realități total diferite: una, Duhul Sfânt, Care vine doar la cei care luptă în adevărata viețuire ortodoxă, dar nu (în aceste timpuri din urmă) într-un mod spectaculos; și cealaltă, „spiritul vremii” ecumenist religios, care ia în posesie tocmai pe cei care renunță (sau nu au știut niciodată) la modul de viață „exclusiv” ortodox și „se deschid” pe ei înșiși unei noi revelații accesibile tuturor, indiferent din ce sectă. Cine studiază cu grijă pe Sfinții Părinți și aplică învățăturile lor la viața sa va fi în stare să detecteze într-o astfel de mișcare semnele de basm ale înșelării duhovnicești și va recunoaște și practicile și tonul destul de ne-ortodoxe care o caracterizează.
Există și o formă destul de nespectaculoasă de „râvnă fără cunoștință” care poate fi mai primejdioasă pentru creștinul ortodox serios de rând deoarece îl poate duce aiurea în viața lui duhovnicească personală fără să-i fie vădită prin vreun semn evident de înșelare duhovnicească. Acesta este un pericol în special pentru noii convertiți, pentru începătorii de mănăstire – și, într-un cuvânt, pentru oricine a cărui râvnă este tânără, în mare parte netestată de experiență și nedomolită de prudență.
Acest tip de râvnă este produsul a combinării a două atitudini de bază. Prima, există un idealism înalt care este inspirat în special de relatările locuitorilor din pustie, faptele de nevoință aspră, stări duhovnicești ridicate. Acest idealism în sine este bun și este caracteristic pentru toți adevărații râvnitori după viața duhovnicească; dar, pentru a fi roditor, trebuie să fie temperat de o experiență reală a greutăților și luptei duhovnicești și de umilința născută din această luptă dacă este autentică. Fără această temperare, va pierde contactul cu realitatea vieții duhovnicești și va deveni neroditoare prin următoarele – pentru a cita din nou cuvintele Episcopului Ignatie – „un vis imposibil după o viață perfectă descrisă viu și atrăgător în imaginația lui”. Pentru a face acest idealism roditor trebuie cum să fie urmate sfatul Episcopului Ignatie: „Nu te încrede în gândurile, opiniile, impulsurile sau înclinațiile tale, chiar dacă-ți oferă sau îți pun în față într-o formă atractivă cea mai sfântă viață monahală” (The Arena, cap. 10).
În al doilea rând, se adaugă acestui idealism înșelător, în special la vârsta raționalistă o atitudine extrem de critică aplicată la orice nu se ridică la standardul imposibil de înalt al începătorului. Aceasta este cauza principală a deziluziei care lovește adesea pe convertiți și pe începători după ce s-a stins prima lor răbufnire de entuziasm pentru Ortodoxie sau viața monahală. Deziluzia este un semn sigur că abordarea lor față de viața duhovnicească și față de citirea Sfinților Părinți are fost părtinitoare, cu o supra-accentuare pe cunoașterea abstractă care-l umflă și o lipsă de accentuare sau totală ignoranță față de durerea inimii, care trebuie să însoțească lupta duhovnicească. Așa este cazul cu începătorul care descoperă că regula postului în mănăstirea pe care a ales-o nu se ridică la ceea ce a citit despre Părinții pustiei sau că tipicul slujbelor nu se ține la literă sau că părintele său duhovnicesc are scăderi omenești ca oricine altcineva și nu este, de fapt, un „Bătrân purtător de Dumnezeu”; dar același începător este primul care se prăbușește după scurtă vreme sub un canon de postire sau un tipic nepotrivit pentru zilele noastre slabe duhovnicește și care găsește că e imposibil să fie încrezător în părintele duhovnicesc fără de care nu poate fi călăuzit duhovnicește deloc. Oamenii care trăiesc în lume pot găsi paralele la fel cu această situație monahală în noii convertiți din parohiile ortodoxe de astăzi.
Învățătura patristică despre durerea inimii este una dintre cele mai importante învățături pentru zilele noastre, când „cunoașterea din cap” este atât de supra-accentuată pe seama unei dezvoltări corecte a vieții emoționale și duhovnicești. Acest punct va fi discutat în capitolele potrivite ale acestei Patrologii. Lipsa acestei experiențe esențiale este responsabilă mai presus de toate pentru diletantismul, trivialitatea, lipsa de seriozitate în studierea curentă a Sfinților Părinți astăzi; fără ea, nu pot fi împlinite învățăturile Sfinților Părinți în viață. Poate fi atins nivelul cel mai înalt al înțelegerii cu mintea al învățăturii Sfinților Părinți, pot fi la degetul mic citate din Sfinții Părinți pe orice subiect, pot fi dobândite „experiențe duhovnicești” care par să fie cele descrise în cărțile patristice, pot fi cunoscute perfect capcanele în care este posibil să cazi în viața duhovnicească – și totuși, fără durerea inimii, poți fi un smochin uscat, un „atoatecunoscător” plictisitoare este mereu „corect” sau un adept în toate experiențele din ziua de astăzi, care nu cunoaște și nu poate transmite adevăratul duh al Sfinților Părinți.
Tot ce a fost spus mai sus nu este nicidecum un catalog complet al modurilor cum să nu citim sau să abordăm pe Sfinții Părinți. Este doar o serie de sugestii despre multele moduri în care este posibil să abordăm pe Sfinții Părinți greșit și, de aceea, să nu iasă nici un folos sau chiar să fim vătămați din citirea lor. Este o încercare de a avertiza pe creștinii ortodocși că studierea Sfinților Părinți este o problemă serioasă, care nu ar trebui asumată în ușor, potrivit cu vreuna din modele intelectuale ale timpurilor noastre. Dar acest avertisment ar trebui să nu sperie pe creștinii ortodocși serioși. Citirea Sfinților Părinți este, într-adevăr, un lucru indispensabil pentru cineva care prețuiește mântuirea lui și dorește să o lucreze cu frică și cutremur; dar trebuie să vină la această citire într-un mod practic, așa încât să aducă un folos maxim din ea.
Din The Orthodox Word, Vol. 11, No. 6 (Nov.-Dec., 1975), 228-239. Se pare că a fost începutul unei cărți intitulată Sfinții Părinți ai spiritualității ortodoxe. Din nefericire, această serie s-a încheiat cu acest al treilea fascicul.
PATRISTICA DE FAȚĂ îi va înfățișa pe Părinții spiritualității ortodoxe, prin urmare, amploarea și scopurile ei sunt destul de diferite față de cursul obișnuit al unui seminar de Patristică. Scopul nostru, în acesta pagini, va fi unul dublu: (1) Să înfățișăm temelia teologică ortodoxă a vieții spirituale – natura și țelul luptei duhovnicești, viziunea patristică asupra firii omenești, caracterul activității harului divin și al efortului omenesc etc.; și (2) Să oferim o învățătura practică asupra trăirii acestei vieți spirituale ortodoxe, cu caracterizarea stărilor duhovnicești, atât bune, cât și rele, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în aceasta luptă duhovnicească. Prin urmare, întrebări de natură strict dogmatică privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Duhului Sfânt și altele asemenea vor fi atinse doar în măsura în care implică întrebări asupra vieții duhovnicești; și numeroși Sfinți Părinți, ale căror scrieri tratează îndeosebi aceste întrebări dogmatice, atingând doar în secundar chestiunea vieții duhovnicești, nu vor fi comentați deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi mai ales un studiu asupra Părinților Filocaliei, acea culegere de scrieri duhovnicești ortodoxe făcută în zorii evului contemporan, cu puțin înainte de izbucnirea teribilei Revoluții Franceze, ale cărei efecte finale le constatăm în zilele noastre, de stăpânire ateistă și anarhie.
În secolul de față există o creștere notabilă a interesului pentru Filocalia și Sfinții ei Părinți. În mod particular Părinți de dată mai recentă, precum Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul și Sf. Grigorie Palama, au început să fie studiați, iar unele din scrierile lor să fie traduse și tipărite în engleză și în alte limbi apusene. Cineva chiar ar putea spune ca în anumite seminarii și cercuri academice au „ajuns la modă”, într-un contrast vădit cu secolul al 19-lea, când ei nu erau nicidecum „la modă” în majoritatea academiilor teologice ortodoxe (spre deosebire de cele mai bune mănăstiri, care au păstrat mereu amintirea lor ca sfântă și au viețuit potrivit scrierile lor).
Dar însuși faptul acesta este un mare pericol, asupra căruia trebuie insistat în cele ce urmează. „Venirea la modă” a celor mai adânci scrieri duhovnicești nu este în mod necesar un lucru bun. De fapt, ar fi cu mult mai bine ca numele acestor Părinți să rămână cu totul necunoscute decât să ajungă îndeletnicirea școlarilor raționaliști și a „convertiților țicniți”, care nu dobândesc nici un folos duhovnicesc de la aceștia, ci doar își sporesc mândria lor, lipsită de sens, de a „cunoaște mai bine” decât ceilalți, sau – și mai rău – să înceapă a urma povețele duhovnicești din scrierile părinților fără pregătirea necesară și fără o călăuzire duhovnicească. Toate acestea, desigur, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinților Părinți; Doamne, ferește! Ci înseamnă că noi toți – școlari, călugări sau simpli mireni – trebuie să ne apropiem de Părinții aceștia cu frică de Dumnezeu, cu smerenie și cu o mare neîncredere în înțelepciunea și în judecata noastră. Ne apropiem de ei pentru a învăța și, mai înainte de toate, trebuie să acceptăm că pentru aceasta avem nevoie de un învățător. Și învățătoriexista: în vremurile noastre în care Bătrânii purtători de Dumnezeu au dispărut, învățătorii noștri trebuie să fie acei Părinți care, mai ales în vremurile apropiate, ne-au spus în mod anume cum să citim – și cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viața duhovnicească. Dacă Fericitul Stareț Paisie Velicicovski însuși, cel care a adunat scrierile primei Filocalii slavone, a fost „cuprins de frică” aflând că astfel de cărți urmau să fie tipărite și să nu mai circule doar în cadrul câtorva mănăstiri, în forma manuscrisă, atunci cu cât mai mult ne vom apropia de ele cu frică și cu înțelegerea pricinei acestei frici, cu atât mai puțin va veni asupra noastră catastrofa duhovnicească prevăzută de el.
Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Sihăstriei Sf. Sofronie[1], scrie: „Legat de publicarea ca tipăritură a cărților patristice, atât în greacă cât și în slavonă, sunt cuprins atât de bucurie cât și de frică. De bucurie, deoarece nu vor fi date uitării depline și cei râvnitori vor putea să le dobândească mai cu ușurință; cu frică, fiind înspăimântat și cutremurat ca nu cumva să fie oferite ca un lucru ce poate fi vândut precum o carte obișnuită, nu doar monahilor, ci tuturor ortodocșilor creștini și ca nu cumva aceștia din urmă, cercetând lucrarea rugăciunii minții după propria voie, fără povățuire din partea celor cu experiență, să cadă în înșelare și ca nu cumva, din pricina înșelării, cei fără de minte să hulească împotriva acestei lucrări sfinte și fără de cusur, care a fost mărturisită de către foarte mulți Sfinți Părinți… și ca nu cumva din pricina hulelor să apară neîncredere în învățătura Părinților noștri purtători de Dumnezeu”. Practica Rugăciunii minții, continuă Sfântul Paisie, este cu putință doar în condițiile ascultării monastice.
Cu siguranță, puțini sunt cei ce, în vremurile noastre din urmă de plăpânde nevoințe ascetice, năzuiesc către înălțimile rugăciunii minții (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfântului Paisie și ale altor Sfinți Părinți rămân adevărate și pentru nevoințele mai mici ale multor dintre creștinii ortodocși de astăzi. Oricine citește Filocalia și alte scrieri ale Sfinților Părinți, și chiar multe din Viețile Sfinților, va întâlni pasaje despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire și despre alte stări duhovnicești înalte și este esențial pentru creștinul ortodox să cunoască ce ar trebui să gândească și să simtă despre acestea.
Să vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfinții Părinți despre aceasta și despre abordarea Sfinților Părinți în general.
Sfântul Stareț Macarie de la Optina (+ 1860) a găsit cu cale să scrie, în mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc cărți patristice duhovnicești și doresc să practice Rugăciunea mintală a lui Iisus”[2] Aici, acest mare Părinte foarte apropiat secolului nostru ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie să avem față de aceste stări duhovnicești: „Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți au scris despre mari daruri duhovnicești nu pentru ca oricine să năzuiască fără discernământ spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le posedă, auzind despre astfel de daruri și descoperiri înalte care au fost primite de către cei ce s-au învrednicit, să-și poată conștientiza propria slăbiciune adâncă și marea neputință și să poată în mod involuntar să tindă spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasă celor ce caută mântuirea decât toate celelalte lucrări și virtuți”. Iarăși, Sf. Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: „Precum un sărac, văzând bogățiile împărătești, cu atât mai mult își conștientizează sărăcia; astfel și duhul, citind relatările marilor fapte ale Sfinților Părinți, în mod inconștient se smerește în gândurile sale.” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastră abordare a scrierilor Sfinților Părinți trebuie să fie una a smereniei.
Iarăși, Sf. Ioan Scărarul scrie: „A admira nevoințele Sfinților este demn de lauda; a le urma este mântuitor de suflet; dar a râvni dintr-o dată să le devii imitator este lipsit de sens și cu neputință.” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) învăța în a doua sa Omilie (așa cum este rezumată de către Starețul Macarie de la Optina, op. cit.,p. 364): „Cei ce caută în rugăciune simțăminte duhovnicești dulci și le așteaptă și mai ales cei ce năzuiesc înainte de vreme spre vederea și contemplarea duhovnicească cad întru înșelarea vrăjmașului și pe tărâmul întunecării și al încețoșării minții, fiind părăsiți de ajutorul lui Dumnezeu și lăsați diavolilor spre batjocură, pentru căutarea lor plină de mândrie, peste măsură și vrednicia lor”. Prin urmare, trebuie să ne apropiem de Sfinții Părinți cu intenția smerită de a începe viața duhovnicească de la treapta cea mai de jos, și nici măcar să nu visăm la dobândirea acelor stări duhovnicești înalte, care ne depășesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil de Sora (+ 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate nouă, scrie în Regula sa monahală (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, în trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost găsiți vrednici să primească în această viață trecătoare o părticică din bucuriile ce ne așteaptă în patria noastră cereasca?… Noi, cei împovărați cu nenumărate păcate și pradă patimilor, suntem nevrednici chiar și de a auzi asemenea cuvinte. Totuși, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, suntem încurajați să ținem cuvintele scrierilor sfinte în mințile noastre, încât să sporim măcar în conștientizarea decăderii întru care ne tăvălim”.
Spre a ajuta intenției noastre umile de a-i citi pe Sfinții Părinți, trebuie să începem cu cărțile patristice de bază, cele ce învață ABC-ul. Un începător al secolului al VI-lea din Gaza a scris odată marelui bătrân văzător în duh, Sf. Varsanufie, cu mult în duhul școlarului ortodox neexperimentat de astăzi: „Am cărți dogmatice și, pe când le citesc, simt că mintea mi se duce dinspre gândurile pătimașe către contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfântul bătrân i-a răspuns: „Nu aș vrea să te ocupi de acele cărți din pricină că îți înalță mintea; ci este mai bine a studia cuvintele Bătrânilor care îți smeresc mintea, coborându-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cărțile dogmatice, ci ți-am dat o povață; căci mâncărurile sunt deosebite”. (Întrebări și răspunsuri, nr. 544). Un scop important al acestei Patristici va fi exact acela de a indica ce cărți patristice sunt mai potrivite începătorilor și care ar trebuie lăsate până pe mai târziu.
Iarăși, diferite cărți patristice despre viața duhovnicească sunt potrivite creștinilor ortodocși în diferite condiții de viață: cea potrivită mai ales celor singuratici nu este aplicabilă în mod direct călugărilor ce trăiesc viață obișnuita; cea potrivită călugărilor în general nu va fi relevantă în mod direct pentru mireni; și în fiecare condiție, hrana duhovnicească potrivită celor ce au ceva experiență poate fi cu totul nedigerabilă pentru cei începători. Din momentul în care cineva a dobândit un anumit echilibru în viața duhovnicească, prin practicarea activă a poruncilor lui Dumnezeu în disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnică a scrierilor elementare ale Sfinților Părinți și prin călăuzirea duhovnicească din partea părinților ce trăiesc – atunci acel cineva poate dobândi mult câștig duhovnicesc din toate scrierile Sfinților Părinți, aplicându-le la propriile-i condiții de viețuire. Episcopul Ignatie Briancianinov a scris referitor la aceasta: „S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărțile la starea lor, ci sunt în mod invariabil atrași de tendința cărții. Dacă o carte dă sfaturi asupra tăcerii și arată bogăția de roade duhovnicești ce sunt adunate prin tăcerea profundă, începătorul va avea, în mod invariabil, o dorință puternică de a merge în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbește de ascultarea necondiționată sub povățuirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va căpăta, în mod inevitabil, o dorință pentru viața cea mai strictă în supunere desăvârșită față de un Bătrân. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste două căi de viețuire. Dar cărțile Sfinților Părinți ce descriu aceste stări pot influenta un începător într-atât încât, din pricina lipsei de experiență și a neștiinței, acesta să hotărască cu ușurătate să părăsească locul unde trăiește și unde are toate mijloacele de a-si lucra mântuirea și de a spori duhovnicește punând în practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieți desăvârșite zugrăvită în culori strălucitoare și ispititoare în imaginația sa”. Prin urmare el concluzionează: „Nu te încrede gândurilor, părerilor, viselor, impulsurilor ori inclinațiilor tale, chiar de îți oferă sau îți aștern dinainte-ți, într-o înfățișare atrăgătoare, cea mai sfântă viață monastică” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre călugări se referă și la mireni, cu îngăduire pentru condițiile diferite ale vieții laice. Comentarii specifice vor fi făcute la sfârșitul acestei Introduceri, privind lectura duhovnicească potrivită mirenilor.
Sf. Varsanufie indică în alt Răspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfinții Părinți mult prea academic: „Cel ce se îngrijește de mântuirea să nu trebuie nicidecum să întrebe [Bătrânii, de ex. să citească cărțile Patristice] doar pentru dobândirea cunoașterii, căci cunoștința semețește (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit să întrebe despre patimi și cum trebuie cineva să își trăiască viața, adică cum să se mântuiască; caci aceasta este trebuincios și călăuzitor spre mântuire”. Prin urmare, cineva nu este pregătit să citească Sfinții Părinți doar din curiozitate sau ca un exercițiu academic, fără o intenție activă de a practica ceea ce învață ei, după măsura propriului său nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin că este cu putință să posezi multă informație abstractă despre Sfinții Părinți fără a avea nici o cunoaștere duhovnicească. Despre unii ca aceștia, spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Precum cel îmbrăcat în veșminte de cerșetor se poate vedea în somn ca fiind bogat, dar la trezire se vede din nou sărac și dezbrăcat, asemenea și cei ce vorbesc despre viața duhovnicească par a glăsui logic, dar atât timp cât ceea ce vorbesc nu este dovedit în minte de vreun fel de experiență, putere și confirmare, ei rămân într-un soi de închipuire.”
Un test pentru a afla dacă citirea de către noi a Sfinților Părinți este academică sau adevărată este indicat de către Sf. Varsanufie în răspunsul sau către un începător care a descoperit că a ajuns semeț și mândru când vorbea despre Sfinții Părinți (Răspunsul nr. 697): „Când vorbești despre viața Sfinților Părinți și despre răspunsurile lor, trebuie să te condamni, spunând: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuțile Părinților, când eu însumi nu am dobândit nimic asemenea lor și nu am sporit deloc și trăiesc învățându-i pe ceilalți spre folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul Apostolului: Tu, cel care înveți pe altul, pe tine însuți nu te înveți?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea constantă față de învățătura Sfinților Părinți trebuie să fie una a reproșului de sine.
În cele din urmă, trebuie să ne aducem aminte că întreg scopul citirii Sfinților Părinți nu este de a ne oferi un soi de „bucurie duhovnicească” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoașterea superioară sau o stare „contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta în lucrarea căii active a virtuții. Mulți dintre Sfinții Părinți comentează distincția dintre viața „activă” și cea „contemplativă” (sau, mai potrivit, „noetică”) și ar trebui accentuat aici că aceasta nu se referă, precum ar putea crede unii, la orice fel de distincții artificiale între cei ce duc viața „obișnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune” și o viață „interioară” cultivată doar de monahi sau de o elita intelectuală; nicidecum. Există o singură viață duhovnicească ortodoxă, și ea este trăită de către fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau sporit; „acțiunea” sau „practica” (praxis în greacă) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „îndumnezeirea” este capătul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viața de acțiune, nu la viața de vedere; când cea din urmă este amintită, este pentru a ne readuce în minte țelul nevoințelor și luptelor noastre, care în viața aceasta este gustat profund doar de câțiva dintre marii Sfinți, dar este cunoscut în deplinătatea sa numai în veacul ce va veni. Chiar și cele mai înălțate scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zăvorâtul în prefața ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, „au avut în vedere nu viața noetică, ci aproape în întregime viața activă”.
Chiar și cu ajutorul acestei introduceri, cu siguranță, creștinii ortodocși ce trăiesc în secolul nostru, al cunoașterii neserioase, nu vor scăpa de unele capcane ce zac așteptându-l pe cel ce dorește să îi citească pe Sfinții Părinți în deplinătatea înțelesului și contextului lor ortodox. Prin urmare, să ne oprim aici, înainte de a începe Patristica propriu-zisă, și să examinam pe scurt unele din greșelile care au fost făcute de către cititorii contemporani ai Sfinților Părinți, cu intenția a fundamenta o altă noțiune esențială, cea de cum nu trebuie citiți Sfinții Părinți.
Ajuns cândva în Creta, m-a primit Carp (cf. II Tim. 4,13), bărbat sfânt ca nici un altul, învrednicit pentru curăţia minţii de vederea lui Dumnezeu. De fapt, nu voia nici să se apropie de Sfintele Taine dacă nu i se arăta în vremea sfintelor rugăciuni preadesăvârşitoare o vedere binevoitoare. El zicea că a fost întristat odată cineva dintre necredincioși. Iar întristarea a fost că acela a amăgit pe cineva din Biserică la necredinţa în Dumnezeu (ateism, păgânism) pe când se săvârșeau unele zile vesele pentru el. Trebuind să se roage pentru amândoi cu bunătate ca, primind ajutorul Mântuitorului, Dumnezeu pe unul să-l întoarcă, iar pe celălalt să-l învingă cu bunătatea. Şi n-a încetat să-i sfătuiască viaţa întreagă până astăzi şi să-i aducă la cunoştinţa dumnezeiască, încât şi cei ce aveau o judecată îndoielnică, asemenea lor, şi o îndrăzneală fără minte au fost siliţi să se cuminţească printr-o dreaptă judecată. Dar, înainte de a i se întâmpla aceasta, simţind în sine, nu ştiu cum, multă duşmănie şi amărăciune, a adormit. Iar întunecându-se, (că era seară), în vreme ce era în această indispoziţie, pe la miezul nopţii (fiindcă obişnuia în acea vreme să se trezească pentru cântările dumnezeieşti), încă dinainte de-a se trezi bine din somn, căci era obosit, întrerupând mereu somnul, nu s-a simţit în afara tulburării. Iar stând la dumnezeiasca rugăciune, nu avea toată liniştea, ci se simţea încă apăsat, zicând că nu e drept să trăiască oamenii care sunt fără credinţa în Dumnezeu şi care se abat de la căile drepte ale Domnului. Şi, zicând acestea, se ruga lui Dumnezeu să le pună fără milă capăt vieţii amândurora ca printr-un fulger.
Dar, zicând acestea, spune că i se părea că vede deodată casa în care se afla crăpându-se mai întâi şi apoi despărţită prin mijloc în două începând de la vârf şi o oarecare flacără foarte luminoasă în faţa lui, coborând din cer până la el (căci locul i se părea luminat ca ziua). Iar cerul îl vedea deschis şi în spatele cerului pe Iisus, având în jurul Lui îngeri nenumăraţi cu chip omenesc. Şi acestea se arătau de sus şi îl umpleau de uimire. Iar Carp, aplecându-se în jos, spunea că vedea pământul despicându-se ca o adâncă prăpastie întunecoasă şi pe bărbaţii aceia, care îl supăraseră, stând înaintea lui la gura prăpastiei, tremurând, înfricaţi, ca cei ce vor cădea în prăpastia de sub picioarele lor, iar mai de jos, din adânc, se ridicau şerpi ce se mişcau în jurul picioarelor lor, uneori târându-sc împrejur, dar şi apăsându-i şi atrăgându-i, alteori muşcându-i cu dinţii sau cu ghimpii sau storcându-i şi căutând prin toate să-i arunce în adânc. Dar erau şi unii oameni în mijlocul şerpilor, repezindu-se la ei şi împingându-i şi lovindu-i şi trăgându-i. Iar ei păreau că sunt gata să cadă, pe de o parte vrând, pe de alta nevrând, siliţi treptat de răul din ei, deci şi din convingere.
Iar Carp zicea că avea plăcere să privească în jos şi să uite de cele de sus. Şi era supărat şi nemulţumit că aceia n-au căzut încă şi ajuta spre aceasta de multe ori. Dar, neputând, se supăra şi se tulbura. Şi, silindu-se cu greu să vadă iarăşi cerul, cum văzuse şi înainte, văzu pe Iisus privind cu milă la ceea ce se întâmpla şi ieşind din tronul Lui şi pogorând până la aceia şi dându-le mâna Sa cea bună, având pe îngeri în jurul Său. Apucând pe fiecare din cei doi bărbaţi din altă parte, Iisus a zis lui Carp: Ai întins mâna să mă loveşti. Dar sunt gata să pătimesc iarăşi pentru oameni ca să-i mântuiesc şi Îmi este plăcut aceasta, să nu păcătuiască alţi oameni. Deci ia seama că e bine pentru tine să vezi schimbându-se vieţuirea cu şerpii în prăpastie în vieţuirea cu Dumnezeu şi cu îngerii cei buni şi de oameni iubitori.
Aceasta este ceea ce auzind eu cred că e adevărat.
(Epistola VIII, 6, după vol. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, 1996)
În Prologul cărții se spune, cu referire la pocăința și întoarcerea lui Toma: „Ce desparte lumina de întuneric? Bucuria de tristețe? Viața de moarte? Binele de rău? Ele par potrivnice și departe unele de altele, dar în esență sunt separate doar de un fir subțire, de un cuvânt, de o atingere, de o clipă…”. Totuși o altă mare taină este păstrarea nestinsă a pocăinței în același duh de la început; mai ales în fața amenințărilor de tot felul și a morții.
La nașterea fiului țarului (29 aprilie 1818), mărinimosul țar Nicolae I, care dăduse iertare obștească tuturor, îi dăduse și lui Toma libertatea. Toma nu o căutase, drept urmare, aceasta nu făcuse nici o impresie asupra lui. (…)
7. Epidemia
În zilele acelea, din pricina îngrijirii medicale precare, molimele izbucneau adesea. Odată, în timpul unei veri de-a dreptul dogoritoare, s-a răspândit o epidemie de holeră. Populația era decimată atât de iute de acea nimicitoare boală, încât cei vii nu aveau timp să-i îngroape pe cei ce mureau. Nu era casă în orașul Tobolsk, cel odinioară vesel și plin de viață, care să nu fi pierdut unul sau doi membri ai familiei și care să nu aibă mulți alții grav bolnavi la pat, zvârcolindu-se de durere din pricina vărsăturilor și a suferinței. Nimeni nu voia să-i ajute, căci această boală era foarte molipsitoare. Chiar dacă se mai afla cineva care putea sta pe propriile picioare fiindcă fusese mai puțin atins, acela nu îndrăznea să se apropie de cineva grav bolnav. Teama de recădere în boală și de o nouă molipsire, precum și nevoia de apărare a propriei ființe îl făceau să fie nepăsător și să se îndepărteze cât mai mult de oricine era bolnav, cu febră mare. Atunci starea suferindului devenea o priveliște ce-ți rupea inima. Oamenii erau părăsiți pe patul lor de suferință. Ei făceau o ultimă sforțare ca să strige:
– Ajutor! Trecătorilor, frații mei, pentru numele lui Dumnezeu, veniți și-mi dați puțină apă, fiindcă sunt pe moarte!
Puținii trecători însă fugeau cât puteau de repede ca să scape, de parcă holera i-ar fi urmărit.
În toiul acestui iad al deznădejdii și al groazei, o singură persoană rămăsese stăpână pe sine și dornică să alerge pretutindeni cu o dragoste ca de mamă pentru a da o mână de ajutor; era Toma Rizkov! Nu lăsa nici o casă fără să arate cât poate o inimă ce are în ea pe Hristos, care are „dragostea desăvârșită” (Ioan 4, 18), după cum întărea ucenicul iubit, Sf. Ioan Teologul. Acesta este adevărul: oricine iubește cu adevărat creștinește nu se teme de nimic în viață. (…)
În orașul Tobolsk, Toma Omul Bun va rămâne pururi o pildă de dragoste vie, amintind de jertfa Mântuitorului! Povestea sa va fi întotdeauna cel mai frumos și mișcător imn al celor mai de preț sentimente creștinești pentru aproapele, pe care el l-a cercetat și pe care l-a alinat în vreme de durere și singurătate. Căci în clipe ca acestea se vădește dragostea noastră pentru Hristos, Dumnezeu-Omul, precum a grăit însăși gura negreșalnică a Celui mai dulce Învățător al iubirii: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). (…)
Printre gemetele oamenilor bolnavi, suferind de holeră și aflați în pragul morții, răzbătea vocea caldă, mângâietoare și plină de dragoste a lui Toma Omul Bun:
– Hristos a înviat! Vin acum! Vin, frățiorul meu. Sunt eu, Toma! O să-ți dau tot ce ai nevoie.
Apoi își sufleca mânecile și pornea să le dea tot ce putea. Unuia îi aducea prosoape înmuiate în oțet și apă rece. Altuia îi schimba așternuturile și păturile. Undeva îi turna cuiva un leac și îl freca cu el pe spate, iar altundeva răcorea tâmplele fierbinți. Le schimba hainele bolnavilor și le spăla el însuși. Purta de grijă caselor lor părăsite și se îngrijea de copiii lor orfani. Ba chiar alerga să le hrănească animalele flămânde, bolnave, care și ele răgeau cu putere, dând o notă lugubră întregii atmosfere deznădăjduite a orașului, de parcă și ele ar fi înțeles nenorocirea ce căzuse asupra lui.
Cuvântul „minuni” nu este îndeajuns pentru a înfățișa ce a înfăptuit Toma cu atâta râvnă și bărbăție creștină. Toți rămâneau fără cuvinte înaintea mărturiei lucrării lui salvatoare. Mai uimitor dintre toate era că se apropia de toți fără teamă și îi îngrijea chiar și pe cei grav bolnavi! În ciuda acestui lucru, devenea din ce în ce mai sănătos, mai neînfricat și mai puternic. Este adevărat că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). Cunoaștem aceasta, iar experiența de viață reală o verifică neîndoios. Oricine săvârșește fapte bune, insuflate de pilda luminoasă a lui Hristos cel Înviat, nu piere niciodată. Harul lui Hristos nu-l părăsește niciodată! Din această pricină, Toma a rămas nevătămat de înfricoșătoarea boală ce pustia gubernia. El avea armura, binecuvântarea și ocrotirea atotputernicului Domn și Mântuitor înviat.
Într-atât de mare era binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui Toma, încât s-a petrecut ceva neobișnuit și aproape de necrezut. În timp ce stătea, târziu în noapte, la căpătâiul feluritelor persoane aflate în fierbințeala bolii, obișnuia să le povestească, în felul său, câte ceva despre mila și dragostea lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăiește. Când acești bolnavi se trezeau a doua zi de dimineață, constatau că febra le trecuse, de parcă i-ar fi tămăduit o mână nevăzută! Cu lacrimi în ochi, ei sărutau mâinile mărinimoase și neobosite ale lui Toma.
În sfârșit, au venit și primele zile reci de toamnă, iar molima s-a stins. Autoritățile locale au vrut să-l răsplătească după vrednicie pe Toma – acel viteaz al iubirii, acel înger al mângâierii, care a stat la căpătâiul tuturor bolnavilor din oraș cu atâta altruism și sacrificiu de sine! Însă toți cei ce lucrează cu sinceritate pentru sufletul lor cred că sfârșitul faptelor bine ale lor nu este recele și tristul mormânt, ci măreția fericirii cerești. Ei știu că sunt „fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul […] căci faptele lor vin cu ei” ( Apocalipsa 14, 13). Ei nu așteaptă din partea lumii slavă și cinste omenească pentru tot ce au făcut aici în lume. De aceea, Toma, cu smerenie sinceră, refuză orice medalie și distincție de onoare pe car ei voiau să i le dea. Singurul lucru pe care l-a cerut de la ei a fost să i se îngăduie să petreacă niște zile în străvechea Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să se bucure de frumusețea și liniștea de acolo. Dorința lui Toma a fost primită îndată cu bucurie de toată lumea și i-au dat doi cai puternici, pe care orășenii i-au încărcat cu danii și prinoase pentru mănăstire, însoțindu-l până la ieșirea din oraș. Toți locuitorii, cu mic cu mare, și-au luat rămas bun cu lacrimi calde și cu multă tulburare sufletească de la marele lor binefăcător. Iar Toma, cu mâna dreaptă pe inimă, făcea plecăciuni în dreapta și în stânga către toți, spunându-le zâmbind:
– Hristos a înviat! Hristos a înviat!
(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)
„- Tatiana Sailovski, cât este de frumoasă această seară de Paști! Farmecul ei liniștitor dovedește că cizmele (crimele?) murdare ale lui Toma Omul-Lup au pierit din această regiune.
Ochii mari, expresivi ai Tatianei se deschiseră și se închiseră cu gingășie în vreme ce îl privea pe Alexei cu tandrețe, iar buzele ei rostiră, de parcă ar fi recitat un poem ritmat:
– Alexei Ivanovici Sailovski! Numele acelui înspăimântător Toma Omul-Lup a devenit deja o legendă, pe care o folosim doar ca să ne speriem copiii când nu vor să ne asculte.
Și, ca să-și întărească spusele, începu să cânte un alt cântec pascal, încă mai plin de viață și de veselie.
Curând după aceea, vocea lui Alexei Sailovski o întrerupse:
– Doamna mea, am ajuns deja, fără ca măcar să ne fi dat seama cum a trecut timpul.
Apoi, curtenitor, îi dădu mâna soției sale ca să o ajute să coboare din sanie. Înaintea lor se ridica măreț vechiul conac al familiei Sailovski, aflat la doar un kilometru și jumătate în afara orașului. Avea trei etaje, două balcoane largi și o grădină nesfârșită cu copaci uriași. Tăcerea domnea pretudindeni. Nimeni nu era de văzut, ceea ce o surprinse într-atât pe Tatiana, încât exclamă:
Tăcerea de moarte ce stăpânea pretudindeni le spori teama nedefinită și îngrijorarea, așa că Alexei începu să strige cu putere, cu vocea lui gravă, impunătoare:
– Domna! Dimitri! Chiril!
Însă ecoul glasului său le dădea amândurora o stranie senzație ce le făcea părul măciucă. În ciuda strigătelor domnului Sailovski, nimeni nu ieși pe ușa întredeschisă. Fără să vrea, scoaseră un oftat din adâncul sufletului, în timp ce se grăbeau către intrarea în casă, fără să-și dea seama cum au ajuns înăuntru. Ce au văzut i-a umplut de o asemenea groază, încât Tatiana se prăbuși pe un scaun din apropiere. Până și lui Alexei Sailovski aproape că i se tăie respirația. Cei doi servitori ai lor zăceau unul lângă altul într-o baltă de sânge, cu capetele sparte…
Cu picioarele tremurându-i, Alexei merse mai departe, ca atras de un magnet, către camera Domnei, pe care o găsi în patul ei, cu o privire plină de groază întipărită pe chip și cu capul deformat într-un mod dezgustător, dormind somnul veșnic al morții.
– Ah, biată Domna, ce suflet bun aveai…
După priveliștea acestei nenorociri de nedescris, Tatiana își luă capul în ambele mâini ce tremurau și începu să-și cheme cu disperare unicul ei fiu, ca ieșită din minți: „Copilul meu! Copilul meu! Mihail! Unde ești?”
Țipetele ei sfâșietoare răsunau cu putere între pereții înalți și muți ai conacului. Mihail era un copil bălai, cu ochișori neobișnuiți, verzi și foarte vii. Purta o cămașa de noapte de culoare albastru-deschis. Arăta mai degrabă ca un înger pogorât din dumnezeiasca adunare și venit să aducă lumii bune-vestiri de bucurie.
La auzul vocii îngrijorate a mamei sale, el se trezi și se ridică în picioare în pătuțul lui. Răspunse dulce:
– Aici sunt, mămică dragă!
Și, frecându-și ochii încetișor, întrebă:
– De ce strigai așa tare?
De îndată ce îl văzu, ea se aruncă în brațele lui, nebună de bucurie, și îl acoperi cu mii de sărutări, strigând în lacrimi:
Îl strângea atât de tare în brațe, încât micuțul scoase un „uf” de durere. Un zâmbet nevinovat care se răspândea pe buzele lui trandafirii mărturisea adânca lui mulțumire pentru marea dragoste a mamei sale. Îi răspunse neprefăcut:
– Da, mămica mea de aur. Sunt bine. Am adormit la loc îndată ce a plecat un om uriaș, cu o barbă lungă, care a năvălit la mine în cameră. Ținea în sus jucărioara asta.
Îi arătă lângă patul lui acea armă înfricoșătoare, cunoscută rușilor sub numele de „kisten”. Un „kisten” era o armă folositoare vânătorilor din partea locului. Era o bilă de fier legată de o curea puternică din piele. Oricine era lovit în cap cu această armă înfricoșătoare avea parte de o moarte năprasnică. Această armă mortală era practic îmbibată în sângele celor trei slujitori uciși ai lui Alexei Sailovski. Tatiana îi aruncă o privire îngrozită soțului ei și spuse cu vocea înăbușită:
– Vai, Alexei! Toma Omul-Lup încă trăiește și este pe undeva pe aproape!
Micul Mihail izbuti să îndepărteze paloarea înspăimântată de pe chipul mamei sale, întorcându-i capul spre el cu mânuțele lui calde și spunându-i cu tandrețe:
– Știi ceva, mami? Eu dormeam aici în patul meu când l-am auzit pe omul acela cu barbă și cu părul vâlvoi deschizând ușa cu o lovitură puternică. M-am trezit și, de îndată ce l-am văzut ridicându-și jucăria, am scos de sub pernă oul acela minunat, pe care am stat atâta timp ieri să-l pictez, i-am zâmbit și i l-am dat, spunându-i: „Domnule, Hristos a înviat!”. El m-a privit în ochi multă vreme, iar apoi, încetul cu încetul, și-a coborât mâna cu care-și ținea jucăria… S-a uitat mult timp la oul meu, de parcă l-ar fi fermecat, și, după aceea, ca și cum ceva l-ar fi ars la mână, și-a lăsat jucăria la mine în pat. Apoi și-a întins mâna și a luat oul de la mine. S-a uitat la el cu multă curiozitate o vreme destul de îndelungată, apoi și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine. Întregul său chip era prefăcut și atunci îmi zâmbi și îmi spuse: „Cu adevărat a înviat!”. Și atunci am văzut, continuă micul Mihail, două lacrimi strălucind în ochii lui! Iar când l-am întrebat de ce plânge, a strâns oul la piept, a fugit pe ușă și s-a făcut nevăzut.
Mihail zâmbi mulțumit că și-a spus povestea, apoi, cu nevinovăție copilărească, se duse în fugă să vadă ce se petrecea. Căci, între timp, veștile despre noua catastrofă care lovise ținutul se răspândiseră cu iuțeala fulgerului și mulți oameni, plini de teamă, veniseră în fugă să afle mai multe despre cea mai nouă crimă a lui Toma, Omul-Lup. „Suntem pierduți”, spuneau unii dintre ei în disperarea lor, dându-și seama că Toma Omul-Lup continua să ucidă oameni cu aceeași furie răzbunătoare.
4. Prefacerea
Sunau clopotele ce vesteau a doua zi de Paști, iar autoritățile erau cu totul neputincioase. Cu aceeași intensitate cu care ieri toată lumea prăznuia, astăzi jeleau. Cu toate acestea, își făcuseră curaj să meargă la biserică, unde părintele Vladimir, îmbrăcat în veșminte aurii, îi aștepta pentru a săvârși o minunată Liturghie pascală. Clopotele băteau cu o anume dulceață veselă, care umplea de nădejde inimile tulburate ale credincioșilor, ca și cum L-ar fi auzit pe Mântuitorul Însuși strigându-le: „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
Însă atunci toți orășenii ce tremuraseră de frică au fost cuprinși dintr-o dată de o mai mare uimire când l-au văzut pe Toma Omul-Lup stând în picioare în biserică, privind icoana dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care era înfățișat răstignit pe cruce deasupra ușilor împărătești. Stătea acolo murmurând fără încetare: „Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat!”, în timp ce ținea la piept oul pictat al micului Mihail.
Unii nu voiau să-și creadă ochilor și gândeau că acela care se ruga cu atâta străpungere de inimă și umilință înaintea crucii aurite de la ușile împărătești era bine-cunoscutul cerșetor local Boris Pliatov. Alții se însemnau cu semnul crucii și spuneau, cu lacrimi:
– Dumnezeul meu! Oare ne înșeală ochii care îl văd pe Toma înaintea noastră aici înăuntru? Poate fi cu putință? Se petrece cu adevărat una ca asta? E aici acea bestie care a măcelărit atâția oameni, care a făcut ca atâția oameni să se încuie în casele lor și simpla pomenire a numelui său îi face pe toți să le stea inima în loc?
Dumnezeiasca Liturghie se sfârși, iar oamenii plecau de la biserică plini de bucurie. Toți se salutau unul pe altul cu familiara salutare pascală; numai Toma rămăsese în genunchi, răpit în continuare în rugăciune…
– Toma, Hristos a înviat!
Încet și cu frică, de parcă s-ar fi rușinat să-l privească, Toma își întoarse ochii plini de lacrimi către acest preot al Celui Preaînalt, în timp ce-i răspunse printre suspine:
– Părinte, Cu adevărat a înviat!
Preotul își recăpătă curajul și scoase un suspin de ușurare. Apoi i se adresă lui Toma:
– Fiule, ai vrea să te închini cinstitei cruci și icoanei Învierii Mântuitorului? Pe cruce a fost răstignit Domnul nostru ca să spele toate păcatele omenirii cu scump Sângele Său.
Când Toma îl auzi pe preot spunând acestea, se dădu înapoi cu frică, de parcă ar fi vrut să se ferească de ceva, și rosti cu o voce tremurătoare:
– Nu! Nu, părinte! Nu îndrăznesc, nu sunt vrednic să mă apropii cu buzele mele necurate de preacinstita cruce a Domnului nostru!
Preotul nu se putu abține și izbucni în plâns. Însă, cu dragoste părintească, îi aduse crucea la buzele lui Toma, care se închină și o sărută de multe ori, cu adâncă emoție.
– Fiule, șopti preotul de-abia auzit, fie ca Dumnezeu să-ți dăruiască tămăduirea sufletului. Amin.
Chiar în acea clipă năvăliră înăuntru patru polițiști. Fuseseră înștiințați să vină și să pună mâna pe Toma. Când îi văzu, el nu doar că nu le opuse rezistență, ci chiar își întinse mâinile spre ei și le spuse cu un zâmbet și cu ochi plini de lacrimi:
– Hristos a înviat!
Ei îi aruncară o privire nedumerită, totuși îi puseră cătușele, fiindcă le era oarecum teamă. (…)
(Din cartea Toma Omul-Lup. Povestea adevărată a unui ucigaș pocăit, Ed. Predania)
Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea.
Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.
Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.
Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.
Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi făgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.
Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută”, spune Apostolul, „celor ce în vremea trecută a vieţii am făcut voia păgânească, umblând întru necuraţii, întru pofte, întru beţii, întru ospeţe, întru băuturi şi întru urâte slujiri idoleşti (l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-14). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omoram cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.
S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.
Deci să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într-o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă (Filipeni 3, 18-19)”. Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.
Deci să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.
(Predică din cartea Sf. Teofan Zăvorâtul, Pregătire pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Predici la Triod, Ed. Sofia, 2007)
Deși a murit necunoscut în pustie iarna, neștiut de nimeni, izolat de lume, Sf. Grigorie Teologul a rămas în amintirea Bisericii ca luptător din linia întâi și apărător al dreptei credințe împotriva uneltirilor ereticilor. A înfruntat atât dichisurile și întortocherile învățăturile mincinoase, opunându-le lumina și limpezimea adevărului, dar și obiceiurile lor tiranice cu care acaparau toate bisericile. La Sinodul II Ecumenic a reușit să-și biruie întristarea și disperarea pe care i le provocau ignoranța, sfidarea și opacitatea sufletească a multor episcopi și a explicat și a luptat pentru acuratețea dogmei ortodoxe. Înainte de aceasta, a predicat un an de zile într-o bisericuță improvizată pentru că toate erau răpite de ereticii arieni în Constantinopol, suportând cu blândețe înverșunarea cu care era înconjurat.
Dar, înainte de toate acestea, sufletul său poetic și rănit de dragostea sinceră de Dumnezeu s-a speriat de priveliștea luptei la care era chemat. Conștient de sarcina preoției, a fugit de ea pentru a rămâne neatins de influențele pe care ar fi trebuit să le suporte. Însă fuga sa nu a durat mult, biruind în el simțul datoriei față de Biserică, de credincioși, de Dumnezeu.
În rândurile de mai jos ilustrează viu frământarea pe care o trăiește orice păstor adevărat în fața provocării de a se îngriji de oile amestecate cu capre din turma lui Hristos, care este Biserica. Și cu atât mai mare este copleșirea cu cât mulți dintre preoți și ierarhi sunt cuprinși de întuneric și duc pe alții în același întuneric în loc de lumina și odihna Stăpânului. Această priveliște este la fel de actuală și astăzi, de aceea cuvintele lui sunt potrivite (după cum au considerat și alți părinți din Grecia din jurul Părintelui Teodor Zisis) să ne însuflețească și pe noi să stăm împotriva răului dinafară, dar și celui dinăuntru, după sfaturile lui. Nu doar preoții cei buni au această îndatorire, ci și creștinii conștiincioși, după cum reiese din fragmentul de mai jos.
„81. Dacă vrei, toate au ajuns ca într-o luptă pe timp de noapte, când abia luminează luna şi nu poţi deosebi feţele duşmanilor de ale prietenilor, sau ca într-o luptă mare, pe timp de furtună, când vânturile suflă, marea fierbe, valurile năvălesc, corăbiile se izbesc, vâslele se-ncurcă, comenzile răsună şi cei căzuţi se vaită; când zgomotul te acoperă, când nu ştii ce să faci şi n-ai timp de vitejie! Vai, ce grozăvie ! Cădem unii peste alţii şi ne mâncăm unii pe alţii!
82. Şi nu-i poporul într-un fel, iar preotul în alt fel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime a blestem: „A ajuns preotul ca şipoporul” (Isaia 24, 2; Osea, 4, 9). Nu sunt cei mulţi aşa, iar întâistătătorii poporului şi conducătorii lui duhovniceşti altfel, ci poporul duce pe faţă război cu preoţii, având ca temei de încredinţare dreapta lui credinţă. Şi pe toţi câţi fac asta pentru credinţă şi pentru dogmele cele mai înalte şi de frunte nici eu nu-i ţin de rău, ci, dimpotrivă, dacă trebuie să spun adevărul, îi laud şi-s de acord cu ei. O, dacă aş fi unul din cei ce luptă pentru adevăr şi sunt urâţi pentru adevăr! Dar, mai bine zis, mă voi lăuda că sunt! Mai bine un război vrednic de laudă decât o pace care te desparte de Dumnezeu! Pentru aceea Duhul pune arma în mâna luptătorului celui blând (Ioil 3, 11), ca să poată lupta mai bine.
83. Sunt, însă, printre noi,credincioşi care luptă pentru lucruri de nimic şi de nici un folos şi-şi fac, prosteşte şi cu îndrăzneală, tovarăşi ai luptei celei rele pe cine pot. Mai mult! Amestecă credinţa în toate şi târăsc numele sfânt de creştini în certurile lor. Din pricina asta, după cum e şi firesc, noi preoţii, suntem urâţi între neamuri – şi ceea ce-i mai rău e că nici nu putem spune că nu pe bună dreptate – şi suntem bârfiţi şi de cei mai buni dintre credincioşi. Şi nu e de mirare dacă suntem bârfiţi chiar de credincioşii de rând, care abia de pot înţelege ceva din cele bune.
84. Pe la spatele nostru lucrează păcătoşii (Ps. 128, 3) şi cele ce gândim unii împotriva altora, pe acelea le spun aceia împotriva tuturor creştinilor. Am ajuns privelişte nouă nu îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9; Evr. 10, 33), ca Pavel, cel mai viteaz dintre atleţi, care a luptat cu începătoriile şi cu stăpâniile (Efes. 6, 12), ci privelişte tuturor celor răi, aproape. Suntem bârfiţi în orice timp şi în orice loc! În piaţă, la un pahar de vin, la petreceri, la jale! Am fost puşi chiar şi pe scenă – aproape că-mi vin lacrimi în ochi când spun asta – şi suntem ridiculizaţi la fel cu cei mai mari stricaţi. Şi nimic nu-i atât de plăcut ascultători lor şi spectatorilor ca atunci când creştinul e batjocorit pe scenă!
85. Asta a adus asupra noastră războiul cel dintre noi! Asta au făcut cei ce se luptă pentru bine şi blândeţe, depăşind măsura! Asta au făcut cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât e de folos! Că nu este îngăduit să lupţi decât după cum porunceşte legea (2 Tim. 2, 5); nu ţi-i îngăduit să dai altă luptă. Atletul care luptă altfel decât îngăduie legile luptei, care nu se luptă după legile puse luptei este fluierat, ocărât şi pierde victoria, oricât de viteaz şi iscusit ar fi. Oare când lupţi pentru Hristos, nu trebuie să lupţi după legile lui Hristos? Vei face oare bucurie păcii, adică lui Hristos, Care e pacea, când lupţi pentru El aşa cum nu trebuie?
86. Dracii şi acum se cutremură când este chemat numele lui Hristos. Şi puterea acestui nume n-a fost slăbită nici chiar de răutatea noastră! Noi însă nu ne ruşinăm să facem de ocară un nume atât de sfânt, realitate şi nume, cu toate că-L auzim pe Hristos strigându-ne în faţă chiar în fiecare zi: ,,Numele Meu este hulit între neamuri din pricina voastră” (Isaia 52,5; Rom. 2, 24).
87. Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor (Iulian Apostatul)! Nu mă tem de pliroma celui viclean, chiar de m-ar ameninţa cu focul, cu sabia, cu fiarele, cu aruncarea în prăpastie şi în groapă! Chiar dacă duşmanul de acum ar fi cel mai crud dintre toţi duşmanii care s-au pornit cândva nebuneşte împotriva Bisericii, chiar dacă va descoperi munci încă şi mai cumplite! Împotriva tuturor acestora am un leac, o cale spre biruinţă – în Hristos mă voi lăuda (Filip. 3,3; Gal. 6,14; 1 COL 1,31) –, moartea pentru Hristos!
88. Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har! Nu ştiu ce armură să-mi pun împotriva uneltirilor celui viclean (Efes. 6, 11). Care om îl va birui? Care Moise să-şi întindă mâinile pe munte în chipul crucii (Ieş. 17, 11), preînchipuind crucea, ca să biruie? Care Iisus al lui Navi, care să aibă alături de el în luptă pe voievodul oştirilor dumnezeieşti? (Iosua 5, 14). Care David, fie cântând psalmi (l Regi 16, 16), fie luptând cu praştia (1Regi 17, 37-52), să fie încins de Dumnezeu cu putere de luptă, căruia Dumnezeu să-i deprindă degetele la război (Ps. 143, 1)? Care Samuel să se roage pentru popor, să aducă jertfe (1 Regi 7, 5-12), să ungă împărat pe unul în stare să biruie (1 Regi 10, 1)? Care Ieremia să scrie plângeri pentru Israel şi să plângă după vrednicie războiul acesta (Plâng. 1-5)?
89. Care om va striga: „Cruţă, Doamne, poporul Tău şi nu da spre ocarămoştenireaTa, ca săo stăpânească neamurile” (IoiI 2, 17)? Care Noe, Iov sau Daniel (Iez. 14, 14, 20) să se roage pentru alţii şi să fie socotiţi ajutători şi să se roage pentru noi? Care om, deci, se va ruga ca să potolească puţin războiul dintre noi, ca să fim noi înșine, ca să ne cunoaştem unii pe alţii, ca să nu mai fim Iuda şi Israel, nici Roboam şi Ieroboam, nici Ierusalim şi Samaria, care pentru păcatele lor pe rând au fost daţi în mâinile duşmanilor şi pe rând jeliţi, ci să fim un singur Israel?
90. Eu, mărturisesc, sunt mai slab decât acest război. De aceea am fugit, mi-am acoperit faţa de ruşine (Ps. 68, 9) şi am căutat să stau singur (Plâng. 3, 28). Că m-am umplut de amărăciune (Ier. 15, 17). Am căutat chiar să tac, înţelegând că vremurile sunt grele (Mih. 2, 3). Că au azvârlit din picioare cei iubiţi (Deut. 32, 15). Că am ajuns să fim depărtaţi (Ier. 3, 14) noi, via cea cu viţă bună (Osea 10, 1), via cea adevărată, roditoare (Ier. 2, 21), toată frumoasă (Ier. 11, 16), care creştea bine cu picăturile cele de sus (Ps. 64, 11).
S-a întors întru necinste diadema frumuseţii mele (Înţ. Sol. 5, 17), pecetea slavei mele (1 Cor. 9, 2), cununa laudei mele (1 Tes. 2, 19). Dacă este cineva curajos şi viteaz, să dea o astfel de luptă! Îl fericesc pentru curajul şi vitejia lui!
91. Şi încă n-am vorbit de războiul cel dinăuntrul meu, de războiul din mine însumi, de războiul cu patimile, de războiul dus împotriva mea, zi şi noapte, uneori pe ascuns, alteori pe faţă, de trupul cel smerit (Filip. 3, 21), care, ca un val, mă ridică şi mă pogoară şi mă învârte şi prin simţuri şi prin vârtejul celorlalte desfătări ale vieţii acesteia.”
(fragment din Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoție, în vol. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, Editura Sofia, București, 2004)
