Imagine: Nu mai vedem sau auzim nimic din pricina „libertăţii”

Plecând de la intenţia de a formula peste noapte un răspuns la comentariul cititorului Vecinicul postat la articolul despre implicarea României în războiul din Ucraina, am decis să completez cele scrise acolo cu unele gânduri despre ieşirea ţării noastre din NATO, din UE, despre viitorul naţiunii noastre văzut prin ochii opinentului ortodox, activ din punct de vedere civic.

Eu unul nu îmi fac iluzii că putem ieşi din UE sau din NATO în condiţiile actuale, în termenii noştri. Eventual, din NATO putem fi smulşi, de jure sau de facto, de pildă în sensul ultimatumului pe care Rusia l-a adresat SUA, amintit în articolul anterior, dar mie mi-e clar că noi nu putem ieşi singuri.

Despre ce e vorba?

Ruşii au cerut în decembrie anul trecut retragerea NATO la frontiera din momentul acordului Rusia-NATO din 1997, când noi nu eram membri. Este clar că au propus o cerinţă maximală a politicii Rusiei, una care trebuia privită ca fiind deschiderea procesului de negociere, oricât de brutal se anunţa a fi.

Sunt şi păreri că forma ultimativă a urmărit tocmai efectul desconsiderării propunerii astfel încât Moscova să urmeze calea „operaţiunii militare speciale” şi să o justifice convingător propriului popor.

Dar dacă negocierea ar fi fost serioasă?

O idee cu care am fi putut lucra noi românii ar fi fost aceea să fie retrasă infrastructura militară strategică a SUA de pe teritoriul României (scut Deveselu/aviaţie strategică Kogălniceanu), dar menţinerea calităţii de membru NATO.

Cu alte cuvinte, să rămânem de drept în NATO dar infrastructura militară efectivă a ţării să fie exclusiv cea naţională, considerată incapabilă să ameninţe la nivel strategic Federaţia Rusă.

Aşadar, punctul nostru de negociere cu Rusia (presupunând că am fi fost capabili să ne angajăm în nume propriu şi acceptaţi să o facem) urma să fie cel în sensul alianţelor militare clasice încheiate de state cu o suveranitate reală, în limitele puterii lor naţionale, deci nu aflate sub controlul direct şi nemijlocit al super-puterii adversare Federaţiei Ruse, aşa cum suntem noi astăzi.

Argumente imediate pentru a fi acceptaţi

Partea rusă poate invoca în beneficiul său procesul de dezarmare a României (mascat într-o reformă militară de aliniere la standarde NATO) care ne-a fost impus pentru a putea adera la NATO, proces prin care România a renunţat la capacităţile militare care îi puteau oferi autonomie strategică (rachete balistice, arme chimice, biologice şi nucleare), considerate un risc de imprevizibilitate pentru întreaga alianţă.

În condiţiile în care dezarmarea României a fost acceptabilă pentru a asigura securitatea membrilor NATO, în ochii ruşilor înlăturarea infrastructurii militare NATO, în special SUA, din România devine la fel de acceptabilă pentru a determina şi securitatea Federaţiei Ruse. Dacă am fi încurajat acest raţionament am fi putut trage roadele principalelor două argumente ale ruşilor: principiul puterii militare suverane care se reflectă în principiul indivizibilităţii securităţii.

Ce este indivizibilitatea securităţii internaţionale?

Partea rusă invocă principiul fundamental al indivizibilităţii securităţii internaţionale constând în aceea că securitatea trebuie să fie negociată şi asigurată în mod real tuturor părţilor, căci în caz contrar, partea care se simte ameninţată sau vulnerabilă va lua măsuri de apărare care anulează convenţiile ce îi ignoră interesele.

Principiul invocat de ruşi este real, recunoscut şi folosit la încheierea tratatelor internaţionale, este parte din dreptul material pozitiv (drept internaţional public) stând la baza Acordurilor de la Helsinki, care au produs cadrul de dialog între taberele războiului rece.

Mai sunt de actualitate principiile de la Helsinki?

Conduita Federaţiei Ruse în Ucraina reprezintă o negare efectivă a principiilor convenite la Helsinki, respectiv: respectarea drepturilor inerente ale suveranității, nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună credința a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.

Rusia susţine că, urmare a încălcării (mai întâi de către occident) a principiului indivizibilităţii securităţii, ea nu mai este ţinută de respectarea principiilor subsecvente (a acordurilor de la Helsinki) în dauna propriei sale securităţi. O lume în care Rusia nu se simte sigură trebuie să fie o lume nesigură pentru toţi, iar o lume fără Rusia este o lume care nu va exista.

Realitatea „care este” şi vocabularul care o descrie

Acestea sunt jaloanele unei realităţi pe care Rusia o impune printr-un act de putere legitimă şi asumată, iar ignorarea acestei realităţi (din unghiul aroganţei SUA sau al politicii europene a struţului) vine cu costul real, direct şi imediat al războiului.

În privinţa vocabularului strategic, trebuie spus că declanşarea „operaţiunii militare speciale” de către Rusia reprezintă pentru România „un război de agresiune” asupra unei ţări vecine care justifică la acest moment adoptarea tuturor măsurilor defensive pe care le considerăm adecvate, fără să mai fim datori să dăm asigurări de pace agresorului, astfel cum am făcut-o (umilitor şi complet necredibil) până în 2014, susţinând că scutul de la Deveselu ne protejează de ameninţarea balistică iraniană(!) şi că nu ar fi îndreptat împotriva Rusiei.

Ce măsuri defensive (vrem) să adoptăm?

Motivul oficial pentru care România a solicitat prezenţă militară concretă şi consistentă în ţară este operaţiunea prin care Rusia a smuls Crimea de la ucrainieni, agresiune rusă făţişă care a încălcat chiar garanţiile de integritate date de ruşi la momentul dezarmării nucleare a Ucrainei.
Cu alte cuvinte, România spune că avem nevoie de trupele americane şi de cele franceze în ţară, precum şi de o capacitate militară de disuasiune reală, deci mult sporită faţă de ce avem acum, pentru că Rusia este imprevizibilă şi schimbă graniţele ţărilor prin acte de agresiune militară ca în cazul Ucrainei (cu trimitere totodată la Georgia şi Transnistria), încălcând principiile acordurilor de la Helsinki.

Şi Rusia ce spune?

Pe de altă parte, România ignoră argumentele Rusiei care susţine că politica occidentului şi, mai precis, a SUA-prin-NATO, de expansiune s-a manifestat pe paliere multiple, toate manifestând un puternic accent rusofob, necontestat, de ignorare sau de încălcare făţişă a intereselor fundamentale ruseşti, chiar şi când naţiunea rusă s-a manifestat cu o deschidere şi cu o credulitate depline faţă de prezumatele bune intenţii occidentale.

Mai ales invocă Rusia faptul de necontestat că în Ucraina a avut loc în 2013-2014 o lovitură de stat pe care SUA a pregătit-o şi a operat-o prin mijloace la fel de violente şi cu mult mai lipsite de legitimitate decât acţiunile Rusiei, acţiuni care se bucură de sprijin popular (inclusiv referendumuri).

Aşadar, Rusia arată că noi, cei din tabăra occidentală, suntem primii care am trimis în desuetudine principiile acordurilor de la Helsinki şi că judecăm mereu cu o dublă măsură.

Rusia face apoi examenul conduitei occidentale pe scena internaţională de după căderea URSS şi constată fără greş că SUA au acţionat constant cu impunitate, încălcând după bunul plac nu doar principiile dreptului internaţional ci şi convenţiile şi tratatele în vigoare.

Are Rusia dreptate în privinţa asta?

În replică, SUA respinge această opinie invocând evenimente cu caracter excepţional sau doctrine intervenţioniste excepţionale (pe care le neagă în mod flagrant altora), precum este „principiul intervenţiei umanitare unilaterale” sau „dreptul de a proteja”, justificându-l printre altele şi prin aceea că dreptul de veto al Rusiei din Consiliul de securitate ONU este abuzat împotriva rostului pentru care i-a fost recunoscut, după cum principiile dreptului internaţional sunt abuzate de regimurile nedemocratice pentru a încălca sistematic drepturile omului.

În faţa acestor realităţi, SUA ar avea dreptul moral să îşi folosească puterea, în mod excepţional, pentru a lucra binele în lume, scop care nu ar fi îndeplinit de Rusia, deşi invocă acelaşi considerent al intervenţiei umanitare (pentru protejarea ruşilor din Ucraina).

Faţă de acestea, eu unul consider că Rusia are dreptate şi că astăzi SUA şi-a pierdut orice drept moral în a invoca astfel de justificări; totdată cred că este de neacceptat ideea că ar fi avut vreodată acest drept de intervenţie, în varianta sa unilaterală.

Cui credem?

Însă, din acest tablou rezultă o imaginea unei competiţii pentru legitimitate în care întreaga planetă este nu doar somată ci de-a dreptul constrânsă să-şi manifeste solidaritatea cu perspectiva occidentală, poziţie care, deşi este în continuare majoritară şi consistentă, nu se prezintă deloc la un nivel de entuziasm cu care tabăra occidentală s-a obişnuit să fie urmată.
Şi în Africa, şi în Asia, şi în Orientul Mijlociu şi America Latină, atitudinea statelor este mult mai relaxată şi mai moderată faţă de surescitarea mesajelor occidentale de condamnare şi de izolare a Rusiei, recunoscându-i un dram de dreptate.

Pacifism sau rusofobie?

Revenind la graniţele noastre, Rusia invocă şocul loviturii de stat din 2014 care l-a alungat pe Victor Yanukovici din ţară şi a lustrat clasa politică de până atunci, dar care nu a îndreptat Ucraina spre o politică europeană civilizată şi pacifistă, ci a transformat-o într-o platformă rusofobă total aservită SUA, împrejurare care ar reprezenta o ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, fiind în prelungirea logică a politicilor rusofobe pe care Rusia le-a denunţat în trecut.

Mai clar, ruşii spun că deşi au recunoscut schimbările de regim de la ucrainieni subsecvente loviturii de stat din 2014 (Poroşenko/Zelenski) în scopul negocierilor şi medierii situaţiilor conflictuale pe baze pacifiste, Ucraina nu a acţionat ca actor legitim pe scena politică internaţională, care să respecte uzanţele şi angajamentele sale ci, considerându-se protejată de SUA şi UE, a continuat să-şi construiască o identitate naţională virulent rusofobă, de filiaţie naţionalist-nazistă, şovină, după care a acţionat în sensul producerii unui genocid cultural şi apoi chiar prin persecuţii şi epurări etnice nemijlocite, cu caracter genocidal necontestat.

Care sunt cauzalităţile pe care le văd ruşii?

Mai explică ruşii că politica genocidară a regimului Ucrainian faţă de minoritatea rusă justifică formarea şi recunoaşterea republicilor populare din est şi a celor ce urmează a fi recunoscute în sud, care corespund conceptului de Novorussia (cu care preconizez că ne vom învecina în 3-4 ani) şi că „operaţiunea militară specială” a urmărit pe de o parte imperativul protejării populaţiei rusofone şi eliminarea capacităţii militare in situ care ar putea servi la un atac asupra Federaţiei Ruse.

În ochii ruşilor, denazificarea reprezintă înlăturarea regimului de persecuţii şi epurări etnice ale populaţiei rusofone din Ucraina iar demilitarizarea înseamnă înlăturarea capacităţilor militare apte să servească adversarilor Rusiei (a se citi SUA).

Poate avea intervenţia militară un caracter justificat?

De asemenea, Rusia invocă un caracter ultima ratio pentru declanşarea operaţiunii militare, după ce ar fi epuizat toate celelalte mijloace disponibile pentru a corecta cursul de coliziune a regimului de la Kiev cu Federaţia Rusă.

Mai mult, Rusia argumentează în continuare că operaţiunile militare au un caracter limitat, punctual şi proporţional, că vizează ţinte militare, nu civile, nefiind vorba despre un război de cucerire şi distrugere, care este limpede că ar fi fost purtat la altă intensitate operaţională.

Dimpotrivă, Rusia explică faptul că tocmai aspectul limitat al intervenţiei o face să suporte pierderi umane şi materiale atât de mari, pierderi care ar fi fost semnificativ diminuate dacă Rusia îşi propunea cu adevărat să distrugă sau să cucerească Ucraina.

„De dragul fraţilor”

În ochii ruşilor, pierderile suferite reprezintă un sacrificiu datorat şi necesar pe care sunt nevoiţi să-l sufere pentru fraţii de neam din Ucraina, fraţi care le-au fost întorşi împotrivă de către occident.

Pentru a dovedi caracterul inevitabil al operaţiunii militare pe care a declanşat-o, Rusia invocă epuizarea tuturor căilor alternative de asigurare a păcii, respectiv eşecul acordurilor de la Minsk şi a negocierilor cu puterile europene, ignorarea ofertelor economice favorabile, apelurilor elitei ruse la pace, la fondul etnic, cultural şi istoric comun, la interesele economice directe şi indirecte, la filiaţia spirituală comună.

Totodată, Rusia invocă şi caracterul progresiv al implicării sale militare, pornind de la momentul omuleţilor verzi şi a alipirii paşnice a Crimeii, implicare ce a fost în toate cazurile una reactivă, determinată de lovitura de stat organizată de SUA şi de conduita ulterioară a regimurilor de la Kiev.

Marginea dragului de fraţi

Rusia avertizează asupra faptului că îşi menţine capacitatea de a escalada intensitatea operaţiunilor militare oricât va fi necesar pentru atingerea obiectivelor propuse, denunţând politica NATO de a lupta prin interpuşi, până la ultimul ucrainian. Pentru a se înţelege ce presupune această ameninţare îi îndemn pe cititori să studieze cele 44 de trepte ale scării Kahn de evaluare a escaladei conflictelor militare.

Întreaga naraţiune a Rusiei, deşi aparent îndreptăţită şi susţinută faptic de eforturi şi paşi precursori conflictului militar ignoră evidenţa calculului militar greşit care miza pe o prăbuşire a statului ucrainian. Este limpede că Rusia nu a exclus că se va ajunge la o confruntare militară la scară largă, ce poate involua într-un război mondial, lucru pe care şi l-a asumat de la bun început, după cum este la fel de limpede că evaluarea iniţială a ignorat forţa mediatică a occidentului de a produce rezerva de îndârjire colectivă care să oprească planul iniţial al Rusiei şi argumentul dragului fratricid.

Cum se văd lucrurile de la Kiev?

Din punctul de vedere al Ucrainei, Euromaidanul a fost o expresie efervescenţei societăţii civile din Ucraina, a alinierii sale la civilizaţia democratică occidentală, sprijinul american reprezentând un aport necesar şi binevenit pentru îndepărtarea de la putere a unui conducător care îşi pierduse legitimitatea ca urmare a represiunii sângeroase a manifestanţilor.

Mai departe, politica privind minorităţile naţionale este atributul suveranităţii sale exclusive, iar referendumul local din Crimeea este nelegal şi nerecunoscut întrucât ignoră dreptul tuturor ucrainienilor de a dispune şi decide asupra teritoriului naţional.

Apoi, se reţine că în estul Ucrainei a avut loc o operaţiune antiteroristă, desfăşurată împotriva acelor persoane care contestau suveranitatea şi legitimitatea statului ucrainian, care au primit arme şi asistenţă de peste graniţă. În lipsa implicării directe a Rusiei în estul Ucrainei, în calitate de stat agresor, operaţiunea antiteroristă ar fi fost epuizată cu succes fără să se producă numărul de victime ce îi este imputat astăzi Ucrainei ca fiind o politică de genocid a populaţiei rusofone.

Finalmente, Rusia nu poate invoca dreptul de intervenţie umanitară unilaterală, asemenea SUA în Siria, Libia sau Serbia, întrucât Rusia este parte implicată direct în conflict şi acţionează în propriul beneficiu de acaparare teritorială, prin formarea şi alipirea unor republici populare.

Vărsare de sânge fără niciun vinovat?

Acestea sunt jaloanele cu care operez şi în baza cărora propun infosferei ortodoxe din România o judecată pe care o formulez, ca întotdeauna, de pe poziţia unui opinent-observator de condiţie intelectuală medie.

Orice vărsare de sânge în urma războiului comportă vinovăţii individuale şi colective, iar în ochii mei, ordinea vinovăţiilor colective este următoarea: SUA, iar apoi la rând la mare distanţă, Rusia şi, finalmente, Ucraina.

Cea mai vinovată parte pentru sângele vărsat

Vinovăţia absolut covârşitoare pentru tragedia din Ucraina aparţine Statelor Unite ale Americii (şi, în aval, statelor membre UE şi NATO), politica lor de expansiune ideologică, politică, economică şi militară, reprezentând factorul determinant al conflictului ucrainian. În acest sens, subscriu integral argumentelor profesorului John Mearsheimer.

Consider că organizarea unei schimbări violente de regim politic la Kiev printr-o veritabilă lovitură de stat infirmă orice pretenţie de ascendent moral al SUA, iar ignorarea factorilor de echilibru dintre interesele Federaţiei Ruse, ale Ucrainei şi ţărilor vecine, prin care era asigurată pacea regională, constituie un motiv de pierdere a oricărui drept politic şi moral de intervenţie sau de prezenţă SUA în regiunea Mării Negre.

Ce înseamnă asta pentru România?

Prin provocarea unui război de mare intensitate la graniţele României şi prin împingerea ţării noastre într-o postură de beligeranţă împotriva unei puteri nucleare, precum şi prin vătămarea ortodoxiei prin provocarea tomosului schismei ucrainiene, a organizării sinodului tâlhăresc din Creta şi a impunerii în România a agendei LGBTQ+, amintind şi de înfiinţarea închisorilor de tortură C.I.A. pe pământ românesc, SUA şi-a compromis în fondul substanţei sale calitatea de partener strategic al României, devenind o imensă problemă de gestionat pentru orice politician român care s-ar mai dori preocupat de soarta ţării noastre.

Principala provocare politică a naţiunii româneşti în secolul 21 va fi să găsească modalitatea şi instrumentele adecvate pentru explusia americanilor din ţără, pentru insularizarea politicii naţionale de acţiunea geopolitică şi militară americană, fără a se produce o decuplare a României de la civilizaţia occidentală căreia, din păcate, îi aparţinem. Poate că după ce vom scăpa de americani, ne va ajuta Domnul să găsim spaţiul necesar de consolidare a civilizaţiei româneşti, fără a reintra în tragicul reflux al rusificării şi al negării de sine.

Rusia a apăsat pe trăgaci!

Chiar şi aşa, vinovăţia Rusiei în conflictul ucrainian îmi pare minusculă în raport de răspunderea SUA şi, în acelaşi timp, zdrobitor de mare faţă de vinovăţia regimului de la Kiev.

Statutul de mare putere impune un standard de conduită şi în diplomaţie şi în folosirea forţei, standard la care civilizaţia rusă a năzuit dar pe care Rusia, în toate formele sale de organizare, nu a reuşit niciodată să şi-l valorifice. În ciuda promisiunilor implicite şi a resurselor irosite, politica rusă nu a produs niciodată, nici măcar în măsură infimă, o fracţiune din binele cu care se pot lăuda naţiunile occidentale.

Suntem orbiţi de rusofobie?

Pentru rusofili (aşa cum mă cunosc şi mă consider) este dureros să accepte/acceptăm că Rusia s-a manifestat constant ca abuzator şi lucrător al răului şi nedreptăţii, stigmat ce riscă să o însoţească în veac, în pofida nenumăraţilor talanţi primiţi de la Domnul şi a risipirii în culanţe forţate. Tocmai darurile cu care această civilizaţie a sufletului rusesc a fost împodobită de Dumnezeu produc un efect deosebit de respingător în hidoşenia manifestărilor concrete.

Inutil explică propaganda rusă faptul că rusofobia ar reprezenta o aversiune hiperbolizată şi instrumentată de atlantişti pe firul unor vinovăţii istorice comparabile cu a altor naţii. Comparaţiile nu pot fi primite în miezul lor spiritual şi insistenţa în a le plasa pe soclul analizei juridice mai degrabă le condamnă.

Indiferent de cadrul culpei juridice, scârnăvia faptelor unui preot ortodox va fi în veac mai respingătoare decât cea a unui pastor de confesiune oarecare, pentru că indiferent de caracteristica actului material, făptuitorii acţionează în baza unui adevăr al firii, a unui capital şi a unor răspunderi morale diferite.

Celui ce mult a primit, mult i se va cere, iar Rusia de astăzi nici ce crede că are nu ştie să ofere, ci smulge şi ce o vătămează. Aşa dezgust adânc şi sincer, atâtor de mulţi deodată, nu poate provoca niciun alt popor pe lumea asta şi sunt greu de înţeles resorturile spirituale care animă aceste trăiri colective.

E Kievul victimă fără vină?

Bineînţeles că nu! Consider că rodul neputinţelor civilizaţiei ruseşti e tocmai statul ucrainian şi îndărătnicia sa obraznică de a-şi renega calitatea de marginalitate a civilizaţiei ruse, precum şi dorinţa sa obtuză de edificare statală prin interzicere a dimensiunilor şi rădăcinilor etnice, culturale, spirituale ale celor aflaţi înăuntrul graniţelor sale.

Este puţin probabil ca acest stat să supravieţuiască convulsiilor istorice care l-au cuprins, alegând să-şi construiască casa pe nisipul marketingului politic al eroismului holywoodian, lovind cu piciorul în ţăpuşa schismelor şi a renegării de sine.

Tocmai noi ne-am găsit să judecăm?

Dintre toţi, judecând cu aceeaşi măsură, poporul român este cel mai de plâns şi mai netrebnic, neputincios măcar a-şi spune gândul, a se întreba pe sine încotro se îndreaptă, cu cine se însoţeşte la drum, în ce scop, făr a mai trece şi la faptă. Suntem tuturor toate iar nouă ne suntem nimic şi nimeni; şi doar când suntem aşa, doar atunci, o facem din inimă.

Românii se păstrează o civilizaţie a mimării şi a amăgirii de sine. Profesorul Adrian Miroiu explica foarte convingător multe din neputinţele noastre ca rezultând din Fuga de competiţie purtată peste veacuri şi decantată instituţional.

Dar îndrăznesc să cred că e mai mult decât atât, că determinantă pentru români e „Fuga de Adevăr” şi trăirea colectivă în trecut prin demnitatea celor ce se fac pe ei înşişi excepţii de la această normă.

Ne-ar ajuta ieşirea din UE şi NATO?

Concluzionez în privinţa împrejurărilor de moment în sensul că este inutil a spera la o ieşire din UE sau din NATO care să ne folosească.

Este posibil să fim smulşi din NATO prin smucirile şi convulsiile conflictelor prezente şi viitoare, după cum este probabil să fim împinşi afară din UE când RoExitul va fi soluţia mai ieftină şi mai convenabilă celor sătui să mai mulgă stors ugere sterpe.

Ne lipseşte însă fermentul dorinţei de emancipare, practica primară a punerii întrebărilor şi a ridicării în hapuri mărunte şi cu paşi mici a adevărurilor grele. Nu suferim să ne vedem goi de toate cele cu care ne-am minţit că ne-au împodobit alţii, la schimb cu ceea ce neamul românesc a primit mai de preţ. Preferăm să ne minţim singuri că suntem ceea ce vrem noi să credem că ar fi bine să fim.

Ne ispitim singuri cu gândul neutralităţii şi slobozirii din chingile stăpânirii, dar nu punem bun început întâlnindu-ne faţă către faţă, cu nume şi prenume, cei câţiva în acelaşi gând.

Translate page >>
5
0
Scrie-ne, vrem să ştim părerea ta!x