În esenţă, propun ca Unirea cu Republica Moldova să pornească nu de la Bucureşti ci dinspre Iaşi către Chişnău, prin a)formularea, b)afirmarea şi c)promovarea unui moldovenism românesc ca proiect naţional al tuturor românilor.
Era foarte târziu, de aceea oficialii epocii au evitat să le mai menţioneze drept „compensaţii”. Dintr-o problemă politică, compensaţiile deveneau rapid o chestiune contabilă. Iaşul pierduse o generaţie, traversase trei decenii de stagnare şi se afundase într-o stare de depresie colectivă şi atmosferă provincială.
În cultura politică valahă, centralistă, care încet-încet devine canon naţional, acuza de „separatism” a fost utilizată nedrept, inadecvat şi acuzator, desemnând acţiunile, mişcările ori pe oamenii politici moldoveni care au îndrăznit să se atingă şi să ridice problema intereselor regionale. Un instrument de construire a acestei versiuni a istoriei a fost şi încă este etichetarea sancţionatorie.
Moldovenismul „primitiv” nu trebuie combătut ci trebuie covârşit, convertit printr-un moldovenism autentic, ce poate fi recunoscut ca atare de inimile celor din Basarabia şi de pe plaiurile moldoveneşti din Ucraina şi din România.
La 02 februarie 1365, regele Ungariei Ludovic I semna o diplomă prin care recunoaște că marca Moldovei nu se mai află sub stăpânirea sa, răsplătindu-l pe Balc cu posesiunile lui Bogdan din Maramureş. Data de 02 februarie este, prin urmare, invocată de cei care apără legitimitatea statalităţii Republicii Moldova ca fiind data simbolică a independenţei moldoveneşti.
Este evident că statul maghiar nu a luat prea în serios apelul României pentru „maximă circumspecţie” şi pentru „maximă exigenţă” faţă de Guvernul Chicu.
Avem toate motivele să credem că noul proiect geopolitic al Europei pentru Republica Moldova şi în general pentru estul Europei este re-transformarea acesteia în zonă-tampon, zona gri, teatru în care să se exprime deopotrivă instrumentele şi interesele Europei şi ale Moscovei.