Dacă mai are cineva așteptări înalte, religioase, de evlavie și cinstitoare de Dumnezeu din partea ierarhiei noastre, cred că se va adânci în sminteală și apostazie tot mai tenebroasă. Primirea luminii sfinte cu distanța regulamentară de 2m, cu măști și mănuși echivalează mai degrabă cu o profanare. Cântarea imnului „Hristos a înviat!” singuri și izolați, departe de biserici și păstrând norme absurde este clar o manifestare a necredinței în Înviere, nicidecum o manifestare de bucurie biruitoare asupra morții.
Desprinderea ritualurilor de Cel Care le dă sens și de rostul lor înseamnă fetișizare și anulare a Ortodoxiei. Dacă acestea sunt soluțiile patriarhale la aceste momente de cumpănă, în zadar este credința în Hristos. Sigur că nu putem aștepta răspunsuri folositoare din această zonă. Asta este! Nu trebuie să reacționăm cu dezicere de ierarhie, dar măcar cu fidelitate față de Dumnezeul nostru, față de tradițiile și adevărurile sfinte. Nu stă în puterea noastră să facem ordine în Biserică pentru că este cotropită, dar ar trebui să fie puse lucrurile în rânduiala lor. „Cei din Iudeea să fugă în munți” (Mc. 13:14) – cei drept-credincioși să nu se amestece cu sminteala și lepădarea generalizată precum cei 7.000 de bărbați care nu s-au închinat idolilor pe vremea proorocului Ilie (Rom. 11:4)! Este pângărită chiar Biserica, cei care sunt capul în trupul ei, dar inima să supraviețuiască în unghii. Pentru că până și unghiile, cei mai nebăgați în seamă, pot vedea absurdul și că trebuie să se salveze.
Cei mai mulți au înghițit trădare după trădare, îndeosebi începând cu Sinodul din Creta. Nici acum nu văd majoritatea că fisura se lărgește tot mai tare din acel punct. Unde lipsește autenticitatea, totul sfârșește în ruină pe multe planuri.
Deși pare că nu are legătură conținutul cu titlul, îndrumările pentru slujbele de Paști vădesc putregaiul înfiorător care este ignorat cu obstinație. Deși poate părea o idee fixă, este o realitate amară și o piatră de încercare. E vorba de probarea credincioșiei în Domnul, de a nu aluneca în formalismul mort promovat oficial și nici în răzvrătirea exagerată anarhistă.
Să ținem la Biserică așa cum trebuie să fie ea, după cât ne va permite conjunctura! Chiar dacă vor fi multe cântece de sirenă atrăgătoare în jur. Simplitatea rugăciunii și cugetul nevinovat cred că vor fi cele mai bune și chiar singurele făclii pe calea cea dreaptă. Este momentul să revenim la rădăcinile creștinismului apostolic: miza învierii și a vieții veșnice sacrificând chiar și orice statut social; într-atât de serioasă se pare că este situația.
Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20. El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile. Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.
Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.
Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):
1 – Canonului către Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),
2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,
3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.
Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.
Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:
«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).
«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).
Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:
«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».
«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.
«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».
«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».
«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.
În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:
«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».
«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».
«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».
Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.
Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.
Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.
Tendința mai-marilor Bisericii este de a se rușina de Hristos, pe Care ar fi trebuit să-L mărturisească deschis. Din păcate, acest lucru devine tot mai evident odată cu problema acută care se pune odată cu modalitatea sărbătoririi Paștelui anul acesta: în case, cel mult la o slujbă transmisă în direct, sau participând la biserică în noaptea Învierii? Când nimeni nu înțelege de ce am sta acasă, de să se țină slujba de Înviere de preotul singur, e nevoie de argumente. Și acestea dau pe față ce este în inimile multora pe de o parte, iar pe de alta ar trebui să ne protejăm de confuzia strecurată în ele pentru a ne bucura sincer și deplin de lumina Celui ce a înviat pentru noi.
Există și motive de bucurie și apreciere la adresa celor care-și țin neabătut credința în acest context înviforat, cum sunt bulgarii și georgienii îndeosebi. Nu doar ierarhii bulgari, ci chiar și primul-ministru și-a declarat credința și a luat măsuri bune în favoarea trăirii ei firești în aceste zile. Aceste oaze de echilibru și credincioșie dau încredere și sunt foarte necesare tuturor, alături de exemplul Mitropoliților Atanasie și Neofit din Cipru, pentru a cunoaște linia cea bună în norul de panică stârnit și îmbrățișat la nivel general sau, mai bine zis, de apostazie tot mai groasă.
Intenția noastră nu este de a ține pasul cu evenimentele și știrile de moment, ci de a reuși să păstrăm un echilibru și să ținem o linie cât mai sănătoasă. Deja sunt atât de multe lucruri greșite, încât ar fi și greu să fie criticate fără a ne umple de un venin nefolositor.
Mă opresc doar asupra a două mesaje importante care mi-au lăsat un gust amar și care ilustrează elocvent direcția greșită înspre care se dorește să fim conduși. E vorba de decizia Sinodului Permanent al Bisericii Greciei de a săvârși slujbele din Săptămâna Mare și de Paști cu ușile închise și declarațiile Părintelui Necula promovate prompt de Patriarhia noastră. După Sinodul din Creta, schisma ucraineană, acum renunțarea la slujbe și contestarea Sfintei Împărtășanii pun capac sau, mai bine spus, dau de gol apostazia chiar de la vârful Bisericii. Este tot mai evidentă, dar și ochii multora tot mai orbiți și acomodați cu negura amăgirii. Ajungem într-o situație anormală, ca cei de jos să apere Ortodoxia în fața trădărilor tot mai numeroase ale mai-marilor lor. Cât se poate merge în felul acesta?
În ce privește hotărârea grecilor, deja există combateri fără drept de apel, care arată că atitudinea Bisericii în fața molimelor nu a fost una de izolare și renunțare la slujbe. Totuși, dincolo de acceptarea fără rest a deciziei statului elen de a permite „cu generozitate” săvârșirea în perioada Săptămânii Mari și de Paști doar a slujbelor ținute de clerici cu ușile închise (în momentul de față sunt interzise cu desăvârșire), stârnește uimire modul cum este argumentată aceasta. Cea mai tragică expresie este, după opinia mea, îndemnul: „Faceți-vă altar, jertfind cu smerenie (cu deșertare, chenoză) și cu dragoste prezența voastră în sfânta biserică și apropierea voastră de dumnezeiasca Euharistie de dragul tuturor fraților voștri, care constituie altare însuflețite ale lui Dumnezeu”. Cred că este de prisos a spune că aceasta este tocmai inversul jertfirii, al sacrificării de sine.
Sinodul aduce două citate din Sf. Ioan Gură de Aur, dintre care unul fără trimitere, care sună astfel: „Poate omul, care din vreo necesitate nu merge la biserică, să se facă pe sine altar prin faptul că se roagă”. Această referință provine, de fapt, de la Cuviosul Efrem Catunachiotul, care este citat și el cu afirmația că cine nu poate merge la Liturghie „se poate face pe sine în acel ceas altar spunând rugăciunea”. Dar oare aceste cuvinte e normal să fie aplicate la situația virusului de astăzi? Altfel spus, este absentarea de la Înviere și în general de la toate slujbele din această perioadă una fortuită? Fără a mai spune că e foarte îndoielnic faptul că Părintele Efrem s-ar fi referit chiar la slujba de Paști și mai ales pentru toată Biserica. În cel mai rău caz, ar fi o situație pe care pur și simplu trebuie să o acceptăm, nu să o luăm ca și cum ar fi un act de mărinimie din partea noastră. Deja devine ridicol totul.
Este evident că cei bolnavi sau vulnerabili au binecuvântare să stea acasă, dar nu se poate aplica această măsură tuturor. Nu este un motiv întemeiat ca ei să renunțe la Liturghie. Cu atât mai puțin este oportună interzicerea formulării oricărei opinii separate sau obiecții, lucru ce arată caracterul despotic și nepastoral al deciziei sinodale în cauză.
Însă aceste simptome nu se manifestă doar în Grecia, ci și noi, românii, parcă ne pregătim să îmbrățișăm aceeași linie cu „avânt pionieresc”. Prin mai multe articole Patriarhia argumentează ascultarea mai degrabă de autorități decât de Hristos, ba chiar într-un mod „teologic”. Părintele Necula, care a pus cireașa pe colivă, chiar afirmă că Învierea de acasă „nu e un Paște fracturat. E un Paște în care suntem împreună. Cine nu vede așa lucrurile nu știe teologie”.
El justifică frica de a participa la slujba de Înviere printr-o analogie cu ucenicii Mântuitorului, care s-au închis în casă de frică și totuși Hristos a venit la ei. Doar femeile mironosițe au mers la mormânt, iar apostolii au stat închiși și Iisus a veni în mijlocul lor și i-a binecuvântat. Oare așa să fie? Aceasta spune Evanghelia? Oare a fost aceasta o faptă vrednică de urmat?
Însuși Hristos a prevenit pe ucenici înainte de patima Sa: „Toţi vă veţi sminti, că scris este: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”” (Marcu 14:27). Iar lepădarea lui Petru este arhicunoscută și rămâne lepădare, nu exemplu de urmat. Dar oare Hristos a lăudat această purtare a ucenicilor Săi? Nu scrie Evanghelistul Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (16:14)? Pe cine a mustrat? Pe toți? Evident că nu, ci doar pe aceia care nu crezuseră, pentru că Ioan și Petru au mers într-un suflet la mormânt, sfidând orice primejdie. Și pe Petru l-a îndreptat prin întreita întrebare: „Mă iubești?”. Hristos i-a mustrat, dar i-a și înțeles pentru că nu știau ce este Învierea, că El putea să învieze. Dar atunci era o altă situație față de cea în care suntem noi azi, la două milenii de când o prăznuim. Ei aveau o justificare. Însă cum este posibil să ne comparăm cu apostolii în situația lor dinainte de primirea Duhului Sfânt și de întemeierea Bisericii? Astfel de teologie ajungem să facem?
Dimpotrivă, ar trebui să folosim aceste momente trebuie, spre întărirea noastră, spre a dobândi curaj. Înțelegem mai bine din experiența de acum în ce fel i-a însuflețit Duhul Sfânt pe apostoli să nu se teamă, ci să meargă la templu, chiar dacă au primit bătăi din partea iudeilor. Ba chiar se bucurau că s-au învrednicit să sufere ocară pentru Hristos (Fapte 5:41).
Oare credem noi în viața veșnică mai mult decât în aceasta trecătoare? Prin ce dovedim credința noastră în fața amenințărilor de astăzi? Prin ce ne-o cultivăm în noi?
Că există astăzi amenințări este lucru vădit. Dar nu e vorba de virusul covid decât într-o mică măsură și pentru puțini. Cum am spus, cei bolnavi sau foarte vulnerabili sunt îndreptățiți să se ferească de contactul cu alții chiar și la slujbe. Dar există pericole mai mari, anume amenda și interdicția oficialităților. Un preot vrednic, Andrei Roșca, a sfidat-o cu modestie și bun simț, cerând în numele tuturor românilor ortodocși să fie lăsați să participe măcar la slujba de Înviere. Încă este așteptat un răspuns favorabil, în care nădăjduim. La fel a făcut și un arhiereu, lucru mare, anume IPS Teodosie, care își exprimă speranța că autoritățile vor permite să fie deschise bisericile. Depinde și de vocea noastră tăcută, de strigarea noastră înăbușită către Dumnezeu, dar mai ales de credința în El că poate să înmoaie inimile celor care ne pun la izolare. Nu e suficientă o scrisoare, un singur preot și un arhiereu, deși sunt absolut necesare și lăudabile inițiativa părintelui și mesajul Arhiepiscopului. Mai e nevoie și de sprijinul fiecăruia dintre noi. Poate fiecare îndoială cântărește în balanța lui Dumnezeu acum și pe mai târziu. Poate că Învierea aceasta este mai altfel ca oricare alta, una mai tulburătoare și mai aproape de vibrația ei autentică. Vom răspunde pe aceeași frecvență?
Sunt puse în joc principii, nu mâncare, care sunt apărate mai greu. Foarte ușor renunțăm la ele pentru confortul de moment pentru ca să ajungem să regretăm amarnic mai târziu, când conștientizăm sau plătim pentru greșelile făcute. Suntem conduși să acționăm așa, limitat și fricos, fără orizont, fără gândire critică, fără curaj. Și ajungem lipsiți e principii.
Oare boala virusului de acum este atât de gravă sau ne-o reprezentăm noi astfel, la instigarea unor factori precum mass-media și deciziile guvernului, la auzul unor știri tendențioase? Facem tot felul de planuri să scăpăm de un virus fără a mai lua în calcul alte pericole, poate chiar mai mari. Oare este posibil să stea în casă o lume întreagă și să trăiască bine fără să muncească, fără să se îngrijească de nevoile de zi cu zi? Viața se poate reduce la boală? Măcar de-ar fi atât de periculoasă! Măcar de-ar exista un plan viabil, de încredere, care să stârnească speranță și perspective reale, nu de închidere pe termen nelimitat!
Mare lucru că mai există voci care să pună informațiile în context, să le analizeze corect, să dea o imagine rațională, nu isterică și exagerat sinistră. Pentru că există multe știri care duc în eroare. Panica pierde războiul. Ar fi multe de spus pe acest subiect, dar nu e cazul să fie dezvoltat aici mai mult. Doar că e posibil ca, de pe urma acestei pandemii, să încerce să profite unii. Dincolo de boală, este și multă manipulare, după cum spune frumos și vibrant vlădica Longhin.
Dar măcar de-ar fi frica cea care paralizează Biserica! De n-ar fi necredința și secularizarea, adaptarea la lumesc în locul năzuinței la cele cerești! Nu doar episcopii, ci și oamenii de rând, chiar și monahii, toți suntem slabi și ezitanți, ne supunem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu. Dar până când? Până la moarte deplină?
Nu este departe Învierea, Paștile Domnului. Mai este vreme să postim, să ne rugăm, să strigăm, să lucrăm pentru Hristos, pentru veșnicie, pentru sufletul nostru. Încercarea aceasta nu este mare, ci una mică față de altele care probabil că vor urma. Cât este să biruim frica pentru viață, pentru Dumnezeu? Și nici nu este un pericol mare boala aceasta. Dumnezeu ne poate păzi de ea, ne poate da minte și sănătate să o depășim dacă avem curaj și nu o tratăm doar cu frică. Cine nu este în stare să înfrunte moartea nu merită nici viața.
O mână de apostoli a biruit și a cucerit toată lumea cu cuvântul. Pentru că era cuvânt de sus, de la Dumnezeu. Să nu ne lăsăm împotmoliți în învățături stricate, șubrede și falimentare! Fiecare om contează, fiecare conștiință, mai ales dacă lucrează să fie transfigurată de puterea Duhului.
Îmi permit să închei cu un îndemn simplu celor care citesc, dar cu nădejde multă că nu e în gol: Hristos nu a murit în zadar, ci pentru cei striviți de împietrirea acestei lumi și este alături de ei. Să iubim și să prețuim mai mult Învierea decât pe cei ce o calcă în picioare prin idei ciudate, chiar dacă sunt tocmai cei ce ar trebui să o transmită, să o învețe și să o prezinte luminat! Să nu judecăm pe nimeni, dar nici să ne lăsăm întunecați de teorii teologice și mesaje distorsionate cu logică lumească!
Cât de ușor paralizează totul în ziua de astăzi! Dar cât de mare e și amorțeala duhovnicească a creștinilor din Biserică!
După cum deja se știe și resimțim acest lucru, participarea credincioșilor la slujbele bisericești a fost sistată în foarte multe țări ortodoxe, precum și în majoritatea celor din Occident. Însă această stare nu este generalizată, ci există Biserici precum cea a Georgiei, Serbiei, Rusiei și Ucrainei, care nu au dispus implementarea acestor măsuri. Dar nici pericolul contaminării cu noul virus nu este foarte uniform prezentat și apar voci care susțin că închiderea oamenilor în casă este contraindicată. Deși ar trebui să existe niște îndrumări de încredere din partea ierarhiei, confuziile pe plan ecleziastic și medical cer lămuriri în plus pentru a ști cum să înfruntăm mai bine pericolul bolii, dar și cum să ne trăim credința în aceste condiții.
Aspectele bisericești
Deși toate Bisericile au exprimat destul de ferm ideea că nu se transmite vreo infecție prin Împărtășanie în comunicate oficiale, totuși există diferențe în ce privește primirea credincioșilor la slujbe în aceste zile. Patriarhia Română a subliniat corect, într-un articol foarte bun cu informații documentate științific, că Sfintele Taine nu sunt sursă de molipsire în mod paradoxal, iar foarte mulți alți episcopi au susținut intens același lucru, cu referințe la preoți care au îngrijit pe cei îmbolnăviți cu infecții contagioase și nu au pățit nimic, deși s-au împărtășit din același Potir.
Însă aceste poziționări declarative nu înseamnă nimic atunci când nu sunt transpuse în practică, atunci când oamenilor li se interzice participarea la slujbe. Și nu doar atât, ci mai ales atunci când li se permite și sunt îndemnați, prin purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, chiar și după atâtea discuții, să folosească lingurițe de unică folosință dacă le este frică să se împărtășească împreună cu ceilalți. Cine va mai pune bază pe cuvintele oficialilor Bisericii Române când faptele lor dovedesc tocmai contrariul, adică necredință, frică, conformism cu normele profanatoare ale lumii? Cine va urma cu încredere îndrumările emise de biroul Patriarhiei? În nici un caz cineva care caută răspunsuri mântuitoare, ci doar cei care se mulțumesc cu normele acestei lumi.
În contrast, pe lângă faptul că Patriarhia Georgiei și cea a Rusiei nu au oprit pe credincioși să participe la slujbe, precum nici Biserica Ucrainei canonică, la fel procedează și Biserica Serbiei, al cărei Sinod a anunțat că «Biserica nu se pune problema să întrerupă săvârșirea Sfintei Liturghii și nu va înceta să ofere dumnezeiasca Împărtășanie credincioșilor. Acestea sunt subiecte de nenegociat pentru că ele constituie baza credinței noastre în Dumnezeu». Dar chiar și Biserica Greciei a făcut o cerere către oficialități să se revină asupra deciziei de a fi oprit accesul credincioșilor la slujbe. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare oficială semnată de către Secretarul Sfântului Sinod, în care se cere să fie îngăduită participarea la slujbe a credincioșilor și mersul la cimitire (care sunt locuri deschise).
O situație interesantă este cea din St. Petersburg, unde primarul a încercat să închidă bisericile, dar răspunsul Patriarhiei Ruse a fost că acest lucru nu intră în atribuțiile autorităților locale, ci poate avea loc doar printr-o lege federală.
Există și unele atitudini exagerate în sensul opus ale unora care consideră că spațiul liturgic este lipsit de orice pericol de contaminare. Personal nu împărtășesc acest punct de vedere pentru că s-au constatat multe îmbolnăviri de la frigul din biserică sau de molipsire cu răceli de la ceilalți credincioși, încât ar fi greu de negat această evidență. Cu toate acestea, cred că ar trebui să biruiască credința că Dumnezeu ne păzește de boală și când ne închinăm la icoanele publice și sărutăm mâna preotului.
Pericolul medical
reprezentat de coronavirus
Dar, dincolo de poziționările strict teologice teoretice și practice, pentru a ști cum să reacționăm trebuie să avem în vedere natura pericolului cu care ne confruntăm. Pe acest subiect există diferite opinii în ce privește abordarea epidemiei, a gravității bolii și a comparației cu celelalte gripe la care nu a existat o asemenea mobilizare. Nu putem să luăm atitudine coerentă decât față de lucruri despre care avem o imagine cât mai bine conturată.
Așadar este cert că există contaminare reală și victime numeroase în China și Italia îndeosebi, dar țările afectate încep să fie din ce în ce mai multe, cum ar fi Spania, Iran și Franța la un nivel ridicat. Este o problemă unificarea statisticilor pentru a avea o imagine reală asupra răspândirii virusului și a face comparații pertinente. Dacă în Italia este asociată pe criterii mai relaxate orice moarte cu coronavirusul, alte țări nu procedează la fel și apar discrepanțe și confuzii, ba chiar și panică. Multe țări cu sistemul medical deficitar raportează foarte puține cazuri. În acest context, avem de-a face mai mult cu o problemă a monitorizării decât a bolii în sine. În unele țări cifrele produc panică, iar în altele pot fi lacunare. Statistica pune pe masă un tablou neconcludent și manipulator.
O prezentare mai echilibrată a situației o face un virolog reputat german, doamna Karin Mölling. Printre ideile cele mai importante, se numără opinia că statul în casă nu este benefic, ci dăunător sănătății: „Interioarele sunt mult mai contagioase decât aerul proaspăt de afară. Carantina în fapt poate avea un impact negativ. … Avem nevoie de aer și soare, aerul diluează virușii iar soarele cu razele ultraviolete îi ucide. Dar nu carantină! Nu te infectezi pe străzi!”. Asta mai ales în zonele nepoluate. Deocamdată situația nu depășește, cel puțin în Germania, cifrele de îmbolnăviri cu gripă normală de acum 2 ani. „Este important să-i izolăm și să-i protejăm pe bătrâni. Apoi cât mai mult aer proaspăt și raze ultraviolete. Mai mult, deschideți grădinițele și școlile în loc de a arunca familiile în haos. Școlile sunt cele mai bune locuri de a-i aduna și de unde afli cum se transmite lanțul infecțios. Poți controla asta și poți reacționa.”
Ce-i drept, totul este în evoluție și există premizele pentru o agravare deosebită. Dar apar și suspiciuni multe cu privire la modul contorizării deceselor. Dacă cei mai mulți au murit cei în vârstă, de unde putem ști că nu au fost alte cauze ale morții? Graba de a le număra la cele cauzate de virus nu este de bun augur. Pentru a se decreta stare de urgență și de pandemie este nevoie de ceva mai mult, altfel e contraproductiv să fie oprită activitatea întregii societăți. La amenințarea reală a bolii se adaugă, astfel, efectele dezastruoase ale crizei economice și lipsurilor generate prin oprirea activității. Reacția aceasta de a bloca circulația este una panicoasă, nu chibzuită. Ea generează isterie și dezorientare, mai ales sau în ciuda faptului că este proclamată pe un ton foarte sigur. Lipsa informațiilor concludente duce la neîncredere și suspiciune, dar și la o stare de conflict social între oameni, care se bănuiesc și se feresc unii de alții.
Orice oprire a activităților sociale nu poate fi justificată decât de o rată foarte mare a mortalității, care paralizează totul. Fără a fi cinici, trebuie să recunoaștem că decesele oamenilor dintre noi, chiar dacă ar fi multe, nu pot face ca totul să se blocheze. Este irațional. Chiar și blocarea spitalelor nu e un motiv suficient. Trebuie luate unele măsuri de precauție, dar această supradimensionare exagerată dovedește lipsa de gândire sau un calcul malefic. Practic, sănătatea ajunge să îmbolnăvească la alt nivel.
Înfruntarea duhovnicească la nivel individual
Două pericole
majore ne pândesc: al bolii, la nivelul trupului, și al izolării, la nivelul
sufletului.
Boala ne pune în fața morții. Orice creștin ar trebui să fie familiar cu gândul la moarte. Acum este doar mai prezent, mai amenințător. În nici un caz disperarea nu este un răspuns potrivit, ci curajul, mărimea de suflet. Trebuie să ne protejăm sănătatea, mai ales cei în vârstă, dar și cei mai tineri. Trebuie să păstrăm o prevenție, o izolare a virusului încât să nu se infecteze mulți oameni, asta e clar. Măsurile de igienă individuală, dar și cele colective de distanțare în magazine sau în alte locuri aglomerate sunt nimerite și necesare. Totuși acestea nu trebuie făcute cu disperare, într-un mod riguros și inuman, instituțional, panicos.
Această amenințare ne amintește mai puternic că vom muri cândva, dar nu e nici o tragedie, nu se schimbă nimic în mod dramatic. Cei sănătoși au șanse foarte mari să nu pățească nimic mai mult decât o răceală, iar cei bolnavi grav și vârstnicii oricum au în față sfârșitul și nu este ceva nou. Ar trebui să fie folosită această situație pentru a crește în credință. Orice primejdie ne face să ne rugăm mai intens, să ne gândim mai atent la soarta noastră. Trebuie doar să o folosim conștient, să existe mobilizare duhovnicească. Panica este un semn al necredinței sau al lipsei de formare creștină.
Dar cei mai mulți se confruntă nu cu virusul, ci cu restricțiile de circulație și activitate. Apare lipsa de bani, alimente, diverse nevoi umane, care se agravează într-o societate blocată în casă. Unii părinți și duhovnici au comparat această conjunctură cu retragerea în liniște a călugărilor, de pe care ar trebui să beneficieze și să o folosească în avantajul lor toți astăzi. La prima vedere, așa este. Totuși aceste impresii nu arată decât lipsa de iscusință în lupta duhovnicească. Doar în aparență pustia este echivalentă cu închiderea de acum. În esență, există deosebiri importante. Prima este făcută de bună voie, pe când a doua în mod forțat; una este din credință, cealaltă din cauza impunerii statului; izolarea în singurătate este diferită de cea în casă, împreună cu familia și cu toți cunoscuții; dar cea mai importantă diferență este aceea dată de experiența duhovnicească a fiecăruia. Practic, este vorba de o diferență între pustiire și pustie. O retragere corectă la mănăstire sau la pustie vine dintr-un parcurs firesc, dintr-o înaintare în virtute, altfel este periculoasă. Adeseori Părinții Patericului avertizau asupra lipsei de discernământ a celor care plecau în pustie dintr-o abordare incorectă a luptei cu patimile. Cam același lucru se întâmplă acum. Cei mai mulți oameni nu sunt pregătiți duhovnicește (dar nici trupește) pentru această izolare și le este vătămătoare, trezește mai multă încordare și probleme. Dacă pustnicii adevărați se retrăgeau pentru a lepăda grijile pământești, oamenii izolați de acum nu pot renunța la ele, ci chiar se amplifică. Așadar este absurdă recomandarea la o mai mare introspecție în aceste zile ca și cum am fi cu toții la liniște și retragere. Dimpotrivă, este nevoie de o preocupare mai mare de problemele materiale care se măresc în aceste clipe. Este mai degrabă o situație asemănătoare cu a mucenicilor care așteptau cu rugăciune și pregătire ziua în care vor fi chinuiți pentru mărturisirea credinței.
Atenția trebuie îndreptată spre a fi depășită această situație de închidere și molimă într-un mod duhovnicesc, uman, înțelept, cu credință, nădejde, într-ajutorare, nu cu metode instituționale reci, care nu iau în calcul pe Dumnezeu, ci doar știința și care tratează pe oameni ca pe niște indivizi fără suflet, dotați doar cu trup supus bolii. Tocmai această abordare care se generalizează acum prin autoritățile statului ne lipsește de slujbe, de interacțiune, luptă mai degrabă să controleze populația decât virusul. Sub pretextul izolării bolii în cei contaminați, oamenii sunt puși la restricții, dar fără o noimă clară. Statul prinde puteri tot mai mari și mai înspăimântătoare prin care poate domina și anula libertățile individuale. În loc să trăim sub cerul liber, ajungem să ne desfășurăm viața sub umbrela instituțiilor omenești. Se naște întrebarea care este foarte pertinentă: Oare nu se va ajunge la restricționarea permanentă a libertăților după această epidemie, așa cum s-a procedat cu lupta inventată cu terorismul, în urma căreia acum toți suntem monitorizați prin pașapoarte, buletine biometrice și camere de supraveghere?
Pur și simplu autoritățile nu dau o dovadă clară că prin abordarea lor „științifică și medicală” stăpânesc situația, că iau în calcul toate aspectele vieții sociale, nu doar amenințarea virusului. Dar nici boala nu pare a fi dimensionată corect, lucid și folositor. Asta nu înseamnă că trebuie să ne revoltăm împotriva statului și să ne lăsăm pradă teoriilor conspiraționiste foarte răspândite acum; dimpotrivă. Ci doar să conștientizăm care este realitatea și să o înfruntăm duhovnicește. Nu ne putem împotrivi decât în mică măsură, prin rugăciune și trăire cât mai autentic creștină. Dumnezeu lucrează mai mult decât orice activism, fără să însemne că noi nu trebuie să facem nimic, ci să acționăm în duh de rugăciune și smerenie, să fim un soi de Lot care nu s-a amestecat cu obiceiurile celor din Sodoma sau ca o sare a pământului care nu și-a pierdut gustul, adică nu s-a adaptat la comportamentul imoral și necredincios al societății din jur.
În aceste zile, când a fost interzis practic cultul Bisericii, nu e normal să acceptăm pasiv acest lucru. Este o dovadă că lumea merge în contra lui Dumnezeu. Erezia ecumenistă de multă vreme și schisma ucraineană mai recent sunt răbufniri ale apostaziei care macină pe interior și care provoacă mai multă descreștinare. Nimeni sau foarte puțini au reacționat la aceste fenomene, la fel se întâmplă și cu interzicerea slujbelor. Mulți au spus că vor reacționa când vor vedea schimbări la biserică, dar nu s-au gândit că vor fi mascate și că vor fi păcăliți mereu din cădere în cădere. Desigur, vom atinge noi trepte ale lepădării de Dumnezeu și tot cei care apără credința vor fi prezentați ca fiind vinovați. Oare dintr-o gândire duhovnicească?
Acum nu sunt necesare rugăciuni formale, magice, deznădăjduite sau apatice, care să fie făcute cu scopul de a fi scăpați doar de boală, ci se cere o stare de prezență din care să rodească o rugăciune vie, intensă, curată, izvorâtă din credință puternică și lucidă. Trebuie să cerem ca oamenii de la conducere, dar și cei de rând să primească luminare de la Dumnezeu, să aibă pace în suflet, discernământ, răbdare și nădejde, să abordeze corect problemele cu care ne confruntăm, să ne pocăim de starea în care am ajuns din cauza păcatelor. În felul acesta va interveni rezolvarea. Bineînțeles că în primul rând ne rugăm să dobândim noi înșine pace lăuntrică în mijlocul acestei frământări. După cum recomanda Mitropolitul Neofit, citirea Vieților Sfinților și a cărților duhovnicești este de mare folos. Rugăciunea și apropierea de Dumnezeu nu poate interveni fără o cugetare și o viziune formate corect pentru că din gândul la El vine frica, dragostea, căutarea, preocuparea cea bună și întoarcerea spre Hristos.
Însuși Hristos a spus să nu se tulbure cei ai Săi când vor auzi de războaie și de molime și alte calamități (Mt. 24:6-7). Frica cea mare și îngrijorarea presantă este cum vom da răspuns pentru faptele noastre în fața lui Dumnezeu, cum așteptăm și ne pregătim pentru ziua cea mare a întâlnirii cu El la dreapta judecată. Această preocupare ne va ține în mâinile Lui și ne va păzi cu bine de toate primejdiile vieții și pericolele acestei tulburări care a cuprins lumea la un asemenea nivel.
1. În primul rând, Patriarhia Română a priceput cel mai „bine” ordinul militar nr. 2, detectând o interdicție a slujbelor săvârșite afară chiar și acolo unde nu o sesizează nimeni. Cu toate că a susținut în mod corect săvârșirea lor în duminica ce tocmai a trecut printr-un Comunicat oportun, dar care insinua posibilitatea încetării lor, apoi s-a dovedit mai zeloasă chiar și decât autoritățile în oprirea lor în mod paradoxal. Apoi a urmat un alt Comunicat, care nici nu merită să fie redat, în care se spune nu foarte explicit că slujbele nu se mai pot săvârși afară, așa cum este prevăzut în ordonanțele actuale. Practic, Patriarhia este cea care interzice accesul credincioșilor, nu statul. Oare mai miră pe cineva?
Aceasta în contextul în care unele asociații și site-uri deja afirmau documentat că nu sunt interzise slujbele în aer liber. Practic, Patriarhia ia decizii de o așa importanță în ciuda credincioșilor și mai abitir decât statul fără să aibă măcar girul Sinodului. Nu se poate spune decât că, într-un anume fel, chiar ierarhii noștri tăgăduiesc Învierea, preferând viața de aici.
2. În Grecia, în schimb, deși autoritățile sunt mult mai drastice decât la noi, se găsesc ierarhi curajoși care să ceară revenirea asupra deciziilor și permiterea săvârșirii slujbelor. Un astfel de arhiereu este Nicolae de Mesogheia, care a afirmat, în plus, într-o Enciclică adresată clericilor din eparhia sa, că Sinodul Bisericii Greciei a depus o cerere de modificare a situației actuale de interdicție a slujbelor cu participarea poporului. La aceasta se adaugă și protestul Sfântului Munte, după cum am menționat într-un articol anterior. Lăudabile aceste inițiative, deși situația per ansamblu nu este nici pe departe una mărturisitoare nici la greci.
3. În fine, o atitudine lăudabilă se înregistrează la georgieni. Nu doar că Sinodul lor a permis săvârșirea neschimbată a tipicului bisericesc chiar și în condițiile de epidemie actuală, dar și credincioșii s-au conformat și au venit la Liturghie, respectând păstrarea unei distanțe de protecție între ei, după cum se poate vedea în pozele de mai jos, atât în interiorul, cât și în exteriorul bisericii. Se pot găsi soluții unde există voință spre bine. Desigur că același lucru se poate spune, din păcate, și când există voință spre rău.
Molima care bântuie acum ne pune într-o postură delicată. Boala este încă necunoscută, reacțiile statului, dar și ale populației sunt în lipsă de informații complete, iar credința noastră se scaldă adesea în această mare a confuziilor. Este foarte important să fie clarificate întâi efectele bolii și modul ei de acțiune, dar, în orice caz, cele ce țin de credință ar trebui să fie mai presus de instabilitățile pământești. Fiecare caută lămuriri încă, dar deocamdată trebuie să ne ținem de ce știm cel mai sigur: pentru orice creștin există viață veșnică dincolo de aceasta trecătoare și ne luptăm să o dobândim pe aceea.
Care este situația cu care
ne confruntăm
Mai întâi trebuie să știm că boala este reală, creează victime din rândul
tuturor oamenilor, nimeni nu este cu totul ferit. Nici vârsta, nici imunitatea
bună, nici păzirea de contaminare (care nu poate fi totală) nu ne pot apăra cu
certitudine. Pe de altă parte, avem de-a face cu o viroză la care rata de
însănătoșire este foarte mare. Așadar pericolul nu este imens, dar există. În fața
lui autoritățile încearcă să drămuiască lucrurile, adică să gestioneze cât mai
bine situația încât să nu se aglomereze spitalele, ci infectarea măcar să nu
fie în masă și concomitentă pentru că ar îngreuna îngrijirea bolnavilor într-un
număr foarte mare.
Este bine intenționată această abordare și nu o putem contesta, totuși mai există destule necunoscute. Cât timp putem susține economic, cultural, educațional, religios o astfel de stare de urgență ? Dacă e vorba de un răstimp scurt, de maxim o lună-două, putem face acest efort. Dar se sugerează că perioada va fi mult mai mare, cu termen încă neștiut. Trebuie avute în vedere și pierderile de altă natură decât cele cauzate de boală.
Rolul și locul Bisericii
La aceste întrebări de mai sus așteptăm să ne dumirim ce răspuns vom da. Până atunci, frământarea noastră este dacă putem pune credința pe pauză. Nu doar mersul la biserică este o problemă spinoasă, deja reglementat de normele stării de urgență, ci și alte aspecte, cum sunt îndeosebi cele legate de împărtășire, mai ales că suntem în Postul Mare.
Acum adunările în spații închise sunt interzise, inclusiv slujbele religioase.
Iar cele din aer liber trebuie să se desfășoare cu o distanță de cel puțin un
metru între participanți. Este evident că slujbele nu vor putea fi ținute
respectând riguros aceste reglementări. Ar însemna că oamenii să stea afară
într-un pătrat de 9/9 m aproximativ în cel mai bun caz. Dar se poate încerca și
acest lucru, care presupune și o probă a credinței celor ce participă.
Desigur că oricine se poate molipsi atunci când vine la biserică, nu-l protejează Dumnezeu de boală în spațiul liturgic. Iar aceasta poate duce la moarte trupească. Dar trebuie pus în balanță folosul și paguba. Putem pierde sănătatea sau chiar și viața, dar ne putem păstra și zidi sufletul în aceste condiții. Fiecare alege în funcție de ce prețuiește mai mult; acolo îi va fi și inima lui: la Dumnezeu în cadrul slujbei sau la lucrurile și fricile trupului. În plus de asta, apare și obstacolul autorităților, care este posibil să intervină și să facă șicane.
Condițiile acestea dificile vor aduce diferite abordări. Deja există voci care îndeamnă la acceptarea opririi slujbelor, după cum se întâmplă în Grecia. Și nu doar cei necredincioși fac asta, ci și arhiereii, dar și unii duhovnici cu renume. Așadar, opreliștile de mai sus fac problematică organizarea efectivă a slujbelor de către cler, nu doar participarea credincioșilor.
Cert este că renunțarea la rugăciune, fie ea și doar sub aspect cultic, este o tăgăduire a lui Dumnezeu, a credinței noastre. Slujbele nu pot fi înlocuite cu rugăciunile de acasă. Acest lucru este știut și a fost afirmat adeseori. Ele sunt mai mult decât rugăciune, sunt forma noastră de mărturisire și apropiere de Hristos. Chiar dacă există situații când putem renunța la mersul la biserică, totuși trebuie să existe motive întemeiate pentru aceasta. Cei bolnavi sau foarte vulnerabili, cum sunt bătrânii, au o justificare (dar și o cunună mai mare dacă fac o jertfă să vină la slujbă), dar ceilalți nu au nici o justificare validă. Pentru că singurul motiv de a veni la biserică (și pe timp de pace și sănătate) este viața veșnică, grija de suflet, frica de Dumnezeu și pregătirea pentru viața viitoare. Pe timp de boală aceste principii sunt neschimbate sau chiar mai stringente.
Faptul că statul interzice slujbele este o dovadă că este ateu, fără de Dumnezeu. Dar nici nu putem cere prea mult, ci doar conștientizăm o dată în plus că nu îi datorăm totul, ci doar limita pusă de Hristos: „Dați înapoi Cezarului cele ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mt. 22:21). Poate că uităm că suntem datori să participăm la viața socială cu măsură. Pusă problema mai matematic, avem obligația să sprijinim activitatea din sistemul de sănătate și să nu-l aglomerăm, ținând sub control, pe cât posibil, evoluția contaminărilor. Totuși avem datoria de a da lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu, adică sufletul, duhul și inima noastră, precum și trupul, adică prezența la biserică și lucrarea mântuirii.
Nu suntem animale, ca să ne preocupăm doar de trup, ci avem și suflet. Iar dovada credinței noastre este grija de suflet mai mult decât de trup. Aceasta nu înseamnă a neglija sănătatea, ci a nu pune în primejdie mântuirea sufletului, pentru că acesta primează. De multe ori, este necesară jertfirea sănătății și chiar a vieții trupului, cum au făcut-o în cazuri extreme mucenicii.
Comunicate oficiale
Sinoadele mai multor Biserici Locale au dat îndrumări speciale cu privire la situația creată de virus. Nu doar Grecia și Cipru au dispus oprirea slujbelor oficiate cu participarea credincioșilor, ci și Constantinopolul. Justificarea constă în aplicarea măsurilor trasate de organele statului și combaterea împrăștierii virusului.
Chiar dacă Sinodul
Bisericii Ruse a luat hotărârea ca slujbele să nu fie oprite, totuși a dat
unele recomandări de prevenție care sfidează credința în Sfânta Împărtășanie. Astfel,
lingurița trebuie ștearsă după fiecare om și dezinfectată în spirt (deși nu se
știe cât de eficientă este această manevră pentru îndepărtarea virusului), iar
anafura să fie împărțită cu mănuși igienice. Aceste proceduri sunt echivalentul
folosirii mai multor lingurițe și tot nu garantează evitarea contaminării. Practic,
împărtășirea ar trebui să țină de suflet și de credință, nu de igienă aseptică.
Deși se face referire la o specificație din Pidalion a Sf. Nicodim Aghioritul
cu privire la împărtășirea în caz de ciumă, ea nu este riguroasă. Într-o notă
de subsol, Sfântul scrie că nu este permisă darea Sfintei Pâini pusă în
struguri, ci în vase sfințite din care să fie luată de bolnavi sau de ciocli cu
o linguriță. Acestea sunt spălate apoi în oțet. Existența cioclilor (persoane
imune la boală) presupune o carantină deosebită și imposibilitatea de a se
apropia preoții. Chiar și în aceste condiții, nu este corectă împărtășirea
decât din vase sfințite, care sunt curățate cu oțet după aceea. Dar acest
procedeu este urmat pentru cei deja bolnavi, nu pentru toată lumea.
Dar notabilă este recomandarea
Sinodului Bisericii Ucrainene de a fi continuate slujbele în aer liber dacă
depășesc 10 persoane, conform dispozițiilor organelor de stat. Trebuie păstrată
igiena în biserici, dar ritualul de împărtășire rămâne neschimbat, afară de
băutura de după primirea Tainelor, care trebuie primită în pahare de unică
folosință.
Sinodul Bisericii Sârbe a emis un comunicat în care își exprimă sprijinul pentru cei care luptă contra bolii și condoleanțe familiilor, rudelor și prietenilor celor decedați și reafirmă că „oferă credincioșilor ei unicul remediu pentru nemurire, Sfânta Împărtășanie, precum și binecuvântarea Sfintelor ei Taine și a întregii comori sacramentale”.
În România rămân în vigoare
dispozițiile pentru cei slabi în credință?
Din păcate, subiectul lingurițelor de unică folosință nu a fost rezolvat cum se cuvine. Conform intervenției purtătorului de cuvânt al Patriarhiei (în emisiunea Universul Credinței), recomandările inițiale ale Patriarhiei Române au fost date pentru cei „slabi în credință”, deci ele rămân în vigoare pentru a fi aplicate în cazul unor astfel de oameni. Mai mult, sunt aduse acuzații și persiflări la adresa celor „tari în credință”, care pot ajunge la „rigori vecine cu idolatrizarea linguriței și chiar a Sfintei Împărtășanii”. Aceste concepții sfidează credința că Împărtășania este o Taină care nu funcționează ca o simplă mâncare, ci este Însuși Trupul lui Hristos, de la care nu s-a molipsit nimeni până acum de boli. De aceea se și impune o examinare a celor care se apropie de Potir pentru a se împărtăși cu credința în viața veșnică, cu pregătirea cuvenită, nu pentru vreo utilitate pământească. Este un subiect dureros, care nu merită tratat mai mult acum, dar care vădește alte îngrijorări ce încă nu sunt rezolvate cu privire la păstrarea nealterată a credinței de către sinodali.
Există diferite atacuri la adresa împărtășirii din linguriță din partea opiniei publice de la noi și din străinătate (pentru diaspora). Dar oare poate Biserica să se adapteze la pretențiile lor fără să fie afectată puterea credinței? Parcă prea ne-am obișnuit cu lumea și legile ei și se uită ușor faptul că Evanghelia chiar nu este din lumea aceasta și insuflă în om viața și lumina harului, ceva palpabil și real, chiar dacă nevăzut. Putem rămâne la forme moarte din conformism și frică de oprobiul societății?
Îmbărbătări duhovnicești
Nu poate fi trecută cu vederea suferința multora, care sunt bolnavi sau care au apropiați ce au murit. Frica de a participa la slujbele Bisericii este justificată; de multe ori ne împinge să ne rugăm chiar mai mult. Evident că cei îmbolnăviți vor trebui să evite contactul cu ceilalți, chiar și în lăcașurile de cult. Rugăciunea de acasă este necesară și ancorarea în ajutorul pe care îl primim de la Dumnezeu este stringent. Panica și isteria nu aduc nici un folos, cu atât mai puțin difuzarea a tot felul de știri neverificate, care se înmulțesc acum.
Un cuvânt de mare folos duhovnicesc a fost adresat de către IPS Mitropolit Atanasie de Limassol, în care îndeamnă la credință puternică și conștientizarea condiției noastre muritoare și totodată nemuritoare. Cel mai mare sprijin vine din slujbele săvârșite de Biserică, inclusiv Sfântul Maslu. Parcă o astfel de abordare insuflă mai multă încredere din bărbăția unor astfel de ierarhi.
Este de remarcat că există poziții diferite în cadrul Ortodoxiei, chiar antagonice, dar cumva consecvente. Cei care au aprobat ecumenismul în Creta și pretențiile papiste ale Fanarului îndeamnă și acum la respectarea mai mult a Cezarului decât a lui Dumnezeu, pe când cei drept credincioși se încred mai degrabă în respectarea neabătută a rânduielii liturgice consacrate pe lângă mijloacele de prevenție umană. Altfel spus, ereziile ascund necredință, care se vădește și chiar crește cu timpul. Oare ce ne poate trezi din somnul necredinței?
Cu înțelegere, dar și cu responsabilitate, consider că trebuie să ne asumăm
cu cutremur viața, moartea, dar și viața veșnică. Poate chiar în văzul
dezaprobator al lumii.
În mod normal, în situații de criză, Biserica
ajută îndeosebi cu rugăciuni și ajutorarea populației. Dacă virusul covid-19 ia
amploare, este normal să reacționăm de la vlădică la opincă. Însă este
discutabil ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de acum, când nu există
încă date concrete de îmbolnăviri, ci mai mult o panică nejustificată pe
de-a-ntregul. În acest context, Patriarhia Română a dat un Comunicat
discutabil, care sună astfel:
„În contextul îngrijorării provocate de creșterea, inclusiv în România, a riscului de contaminare cu coronavirusul Covid–19, Patriarhia Română face apel la respectarea cu strictețe a tuturor măsurilor transmise de Ministerul Sănătății și de celelalte autorități abilitate (spălarea riguroasă a mâinilor și a feței cu apăși săpun, acoperirea gurii și a nasului în caz de tuse și strănut, dezinfectarea obiectelor și suprafețelor frecvent utilizate etc.).
În acelaşi context temporar, din punct de vedere liturgic și duhovnicesc, Patriarhia Română face următoarele recomandări:
Persoanele care manifestă simptomele de gripă de orice fel şi simptomele de coronavirus, descrise de autoritățile medicale, sunt sfătuite să evite în acele zile locurile aglomerate, inclusiv spațiul bisericii,
pentru a nu-i expune și pe alții la o posibilă îmbolnăvire. În acest
timp, persoanele respective pot asculta Sfânta Liturghie difuzată de
Radio Trinitas și TRINITAS TV;
Persoanele care au teama de îmbolnăvire prin împărtășirea din Sfântul Potir cu lingurița comună pot cere preotului, în mod excepţional, împărtășirea, în orice moment al zilei, din Sfânta Euharistie pentru bolnavi,
care le poate fi oferită într-o linguriță adusă de acasă și folosită
exclusiv în acest scop, de o singură persoană (o firimitură din Sfânta
Euharistie este pusă într-o linguriţă cu vin);
Menționăm că în Biserică Sfânta Împărtășanie se pregătește și se administrează totdeauna în condiții de igienă totală, iar icoanele sunt frecvent igienizate.
Cei care se tem în această perioadă de îmbolnăvire pot evita temporar
sărutarea icoanelor din biserică, însă pot săruta icoanele din propria
casă;
Persoanelor care nu se pot împărtăși pentru că sunt deja bolnave li se recomandă să guste acasă din Agheasma Mare, primită de la biserică în ziua de Bobotează.
Toate cele precizate mai sus constituie măsuri excepţionale
temporare, fiind îngăduite de Biserica Ortodoxă Română, ca adaptare în
situaţie de epidemie.
Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii săi la rugăciune, calm şi speranţă, solidaritate și responsabilitate, cerându-I Milostivului Dumnezeu ocrotirea și binecuvântarea Sa, deoarece, în primă şi ultimă instanţă, El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, iar sănătatea, viaţa şi mântuirea sunt darurile Sale, pe care noi însă trebuie să le cultivăm cu credinţă, speranţă şi iubire.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române”
Așadar, pe fundalul este acela
al „îngrijorării”, nu al „riscului” real „de contaminare”, Patriarhia face
recomandări care în mod vădit vin de la presiunea unor necredincioși declarați.
Este vorba de Traian Berbeceanu și Andrei Caramitru, care au
cerut impetuos și lingușitor să fie închise bisericile, să nu mai fie
sărutate icoanele și să fie folosită linguriță de unică folosință pentru
administrarea „vinului sfințit”.
Revenind la comunicatul
Patriarhiei, acesta face recomandări care ridiculizează cultul ortodox de-a
dreptul și-l reduce la un ritual oarecare.
1.
Participarea la slujbe nu poate fi înlocuită de ascultarea sau vizionarea ei la
TV. Liturghia este rugăciune și nu poate fi făcută decât prin participare, prin
implicare. Pe când la radio sau televizor nu există fix ceea ce contează, anume
împărtășirea de Taină, de rugăciune. Este bună ascultarea predicii, este
benefică difuzarea slujbelor pentru cei bolnavi pentru familiarizare cât de cât,
dar nu înlocuiește. Cu atât mai mult cu cât pare și o reclamă la posturile
Trinitas, ceea ce nu cadrează cu un comunicat bisericesc pentru o situație care
se presupune că este de criză.
2. Se
îngăduie celor care au „teamă de îmbolnăvire” să folosească lingurițe de unică
folosință „în mode excepțional, în orice moment al zilei”, dar se pune o
presiune prea mare pe preoți de a administra Sfânta Împărtășanie astfel, la
discreția unor credincioși mai puțin credincioși. Însă cel mai important aspect
este acela că nu se justifică o astfel de recomandare. Sfintele Taine sunt
Trupul și Sângele lui Hristos și sunt luate cu această credință, nu din ritual
sec. Pe lângă aceasta, trebuie adăugat faptul că ele necesită o pregătire
duhovnicească anume. Sigur, pentru copii se presupune aceeași credință, nu un
simplu obicei care trebuie bifat.
Există nenumărate situații similare care se întâmplă
curent cu Sfânta Împărtășanie. Sunt împărtășiți foarte mulți bolnavi și preotul
folosește și el aceeași linguriță. Eu însumi am împărtășit oameni de genul
acesta și am consumat și eu Sfintele Taine după aceea. Ele sunt date tocmai
pentru sănătatea duhovnicească și sufletească pentru că au o putere
dumnezeiască, nu una firească, medicamentoasă. Câți oameni se împărtășesc
curent cu aceeași linguriță și nu pățesc nimic chiar și în condiții normale, când
totuși ar putea fi transmise diferite infecții! Dar Hristos nu infectează.
În acest sens există și o relatare despre Sf. Ioan
Maximovici că a consumat el ceea ce a vărsat pe treptele bisericii cineva care
se împărtășise și care era infectat cu turbare. Desigur, el a fost un om
deosebit, dar invită la reflecție și credință în Sfintele Taine.
Așadar Patriarhia cedează în materie de credință atunci
când este atacată, când ierarhii ar fi trebuit să fie primii care să cinstească
Împărtășania și să dea dovadă de fidelitate și mărturisire. Dar ajungem zile
când de ierarhii români trebuie mai mult să ne păzim decât să-i urmăm pentru că
urmăresc mai mult să nu cadă în ochii publicului desacralizat și modern decât
în ochii lui Dumnezeu.
3. Nu este nevoie să fie date sfaturi generale cum să fie cinstite icoanele
în caz de epidemie, mai ales că nu a întrebat cineva dintre credincioși în mod
deosebit. Este greu să se facă o igienizare „totală” a icoanelor încât să fim
protejați de viruși. Oare cum s-ar putea face asta? Totuși credința ne dictează
că preferăm să le cinstim decât să ne temem de îmbolnăvire. Sigur, nu este
exclusă cu totul evitarea sărutării icoanelor; fiecare are un nivel de sănătate
diferit, dar cea mai indicată este sănătatea dată de credință.
4. Împărtășania este slujită curat, dar nu igienic. Ca orice mâncare, ca
orice pâine (deși nu e simplă pâine). Cu atât mai mult putem vorbi de igienă
„totală”. Este prea tare înclinată balanța în favoarea igienei în detrimentul
credinței. Ca și cum normele acestei lumi sunt în stare să răstoarne pe cele
ale credinței.
5. Se poate observa ușor că este
urmată o linie adoptată și de Biserica Catolică în contextul de astăzi,
deși aceea este mai drastică, recomandând să fie evitată chiar și stropirea cu
aghiazmă și mersul la biserică. Nu e normal să fie urmat catolicismul în
direcția lui de desacralizare.
6. Mai există un aspect important: în situații de îmbolnăviri grave pacienții
tocmai că sunt împărtășiți pentru a se vindeca, pentru a fi ajutați. Există
superstiții pline de necredință că Împărtășanie este spre moarte și mulți o
evită. Dar ea este spre viață și sănătate și nu e normal să fie refuzată sau
administrată igienic pentru că ea este tocmai un remediu al bolilor prin
puterea harului lui Hristos.
În plus de toate, a fost declarată situație de urgență
pentru epidemie? Se justifică astfel de măsuri fără a se cunoaște informații
elementare despre covid-19? Nu se încadrează aceste dispoziții tocmai pe linia
sporirii neîntemeiate a isteriei în locul unor măsuri raționale?
Ierarhia reacționează cât se poate de prost și, cel mai rău, fără credință. Se naște întrebarea: Cum mai pot să ghideze credința poporului? Ce pildă dau în aceste condiții? Este mai importantă imaginea decât substanța Bisericii? Cum vom depăși presiunile tot mai crescânde și mai intruzive ale indiferentismului religios având de înfruntat chiar smintelile din interior?
Consider că Patriarhia ar putea reveni cu precizări și chiar rectificări în privința recomandărilor făcute în caz că dorește să aibă o atitudine pastorală autentică față de credincioșii ei, nu una supusă mofturilor celor care o atacă. Nu suntem niște nespălați, dar nici nu putem să ne lepădăm de Hristos nici în fața unei epidemii sau pericol real, cu atât mai mult în fața unei isterii fără „igienă”.
Cuvintele Părintelui Atanasie Mitilineos (†2006) sunt relevante pentru modul cum ar trebui să se manifeste conștiința oamenilor simpli din popor, dar care sunt responsabili la nivelul lor de soarta țării și a Bisericii din care fac parte. Redăm câteva fragmente selectate de site-ul Κατάνιξη.gr dintr-o predică înregistrată, care se găsește la finalul articolului:
[4:38] Iubiții mei, poporul greșește când acceptă acelea pe care le spun conducătorii săi. Ce să facă? Răscoală? Nu, pentru Dumnezeu, ci va striga și va spune: «Nu primim această rezolvare». [5:32] Când poporul nu reacționează, atunci vor fi pedepsiți și conducătorii, și poporul. De ce este pedepsit poporul? Pentru că a acceptat păcatul pe care-l lucrează conducătorii. Oricum ar sta lucrurile, numai când poporul reacționează, atunci nu va pedepsi Dumnezeu poporul. Să știm aceasta foarte bine. De aceea, poporul trebuie să reacționeze când vede cea rău. Același lucru este valabil și pentru Biserică, atunci când conducătorii cei răi impun așa-zicând poziții eretice sau orice altceva, poporul va striga, va protesta. Ca să reiau, nu va face răscoală, ci va protesta și aceasta înseamnă sănătate și în continuare nu există motiv să fie pedepsit poporul. Totuși, când poporul nu reacționează, atunci va pedepsi Dumnezeu și pe conducători, și poporul.
Nota noastră: Am remarcat aceste cuvinte pentru că ilustrează foarte bine un adevăr important, anume că și oamenii din popor participă în felul lor la conducerea țării sau a Bisericii. Fie prin acordul tacit, fie prin dezaprobarea clar exprimată, poporul în ansamblu validează direcția înspre care ne îndreptăm cu toții. Responsabilitatea nu este doar a conducătorilor, pentru a-i învinui doar pe ei, ci a tuturor. Chiar dacă există manipulări ale liderilor politici sau religioși, totuși trebuie să recunoaștem că există și multă apostazie și delăsare în rândul maselor de oameni. Și cel mai adesea vorbim de asumări clare (trădări în cunoștință de cauză). Dumnezeu să ne lumineze și să fim chibzuiți în deciziile noastre!
Deoarece începutul Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel este dat de o sărbătoare variabilă (Duminica Tuturor Sfinților), el nu are o lungime fixă. Depinde de data în care cad Sfintele Paști în fiecare an, care determină pe cea a Duminicii Tuturor Sfinților, care cade la 8 săptămâni mai târziu. În situația noastră, a calendarului îndreptat, dar Pascalia neschimbată, apar anomalii care trebuie reglementate.
Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5721/10 iunie2015, durata acestui Post a fost stabilită a fi între 28 și 7 zile. Cu alte cuvinte, deși în unii ani, cum este acesta, 2019, când Paștile cade mai târziu, lungimea Postului ar trebui să fie mai scurtă, ea trebuie lungită la cel puțin 7 zile. Din această pricină, am început deja Postul de sâmbătă, pentru a avea o pregătire prin post de o săptămână până la Praznicul Sfinților Petru și Pavel.
Mărturiile paristice sunt vechi cu privire la existența acestui Post. Astfel, Constituțiile Apostolice prevăd o săptămână de dezlegare la toate după Cincizecime, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. În jurul anului 357 Sf. Atanasie cel Mare menționează o săptămână de post după Cincizecime: „Căci în săptămâna de după Sfânta Cincizecime poporul a ieșit la cimitir să se roage”.
Având în vedere aceste mențiuni patristice despre o săptămână de postire, este îndreptățită hotărârea Sinodului BIsericii Ortodoxe Române menționate anterior, chiar dacă, spre exemplu, în Biserica Greciei nu există o astfel de hotărâre și cei de acolo încep Postul anul acesta tot după Duminica Tuturor Sfinților, fără a-l lungi să fie de o săptămână.
Atunci când a fost adoptat calendarul îndreptat s-a hotărât și praznuirea Postului Sfinților Apostoli după îndrumările Sfântului Sinod în cazuri speciale, cum este acesta. Deci este binecuvântat să fie început de sâmbătă, nu de luni.
Nimic nu ne împiedică să cinstim și noi prin osteneala unui post mai lung de 7 zile pe Sfinții Apostoli, care au pornit după Cincizecime la osteneala propovăduirii Evangheliei.
