Ruptura dintre rusofili și grecofili în Biserica Ortodoxă se lărgește după decizia Sinodului Bisericii Greciei de ieri. Este de așteptat ca mai multe Biserici Locale să adopte aceeași poziție, printre care cel mai probabil BOR. Doar că diferențele nu sunt atât de natură etnică, ci chiar dogmatică, neopapismul instaurat prin aceste mișcări fiind o invenție doctrinară de inspirație occidentală. Pare o scindare trasă la indigo cu cea produsă în 1054 între Roma și Constantinopol, între ortodocși și catolici. Doar că, prin prisma evoluțiilor în timp, îndrăznim să spunem că ambele schisme, de atunci și de acum, au ceva în comun și sunt o continuitate: ele sunt o erodare a credinței, o lucrare a tainei fărădelegii, o îndreptare spre apostazie generală. Chiar dacă era incipientă în vremurile acelea, când occidentalii distorsionau dreapta credință pe fondul înapoierii lor religioase (revenirea la filozofia păgână sub forma scolasticii prin coborârea Evangheliei la nivelul rațiunii umane căzute fiind unul din fenomenele minore, ca să nu vorbim de cruciade și degradarea artei bisericești și moralității lamentabile), acum este într-o fază finală, cu ingrediente ecumeniste și de apostazie mult mai evidente. Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Aceste afirmații sunt bazate pe acțiunile întreprinse până acum de Fanar, care se înscrie într-o apropiere cel puțin ciudată față de catolici și eterodocși, iar pe de altă parte ține să fie liderul lumii ortodoxe, pe care să o ducă în direcția dorită. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cursul pe care se înscrie Constantinopolul (și „grecii” lor sau și noi, românii) este unul de unire cu Roma sau pur și simplu cu orice altă religie într-o pace potrivnică adevăratului creștinism. Dacă acestea sunt speculații mai mult sau mai puțin întemeiate, asemănarea dintre despărțirea de la 1054 și ceea ce trăim acum este foarte bine surprinsă în articolul tradus mai jos, The time for luxury is over, unul dintre materialele lăudabile ale celor de la Orthodoxsynaxis.org.
Cei familiarizați cu istoria bisericească știu că ceea ce se numește „Marea Schismă” dintre creștinismul de răsărit și cel de apus nu a intervenit peste noapte. A venit totul treptat, începând înainte de 17 iulie 1054, când legații papali au depus excomunicarea pe altarul din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol și nu a fost confirmată un timp mai târziu, când a fost adâncită și extinsă în timpul celei de a patra Cruciade, devenind o schismă reală, decisivă. Istoricii indică în această privință că înstrăinarea culturală, politică și economică a dus treptat la formarea unei schisme care a avut loc pentru motive dogmatice care existau de secole, dar pentru care Roma și Răsăritul au evitat, cu toate acestea, un conflict deschis înainte ca temperamentul personal al conducătorilor celor două Biserici să fi condus la vremea aceea la inflamarea lor și să-și permită să fie inflamați mai degrabă decât să lucreze la soluționarea lor în interiorul Bisericii una. Ceea ce este uimitor aici este că rezultatele acestei schisme nu au fost devastatoare la vremea aceea pentru credincioși, care nu sesizau atunci pericolul ei și care au continuat să participe la slujbe când se mutau din Este în Vest. Aceasta probabil datorită credinței în posibilitatea depășirii crizei pentru că Roma și Constantinopolul au rupt comuniunea între ele mai mult de zece ori din secolul al IV-lea și de fiecare dată au fost în stare să treacă peste diferențele dintre ele. Dar schisma, care la început a fost limitată la abținerea Papei Romei și a Patriarhului de Constantinopol să se pomenească unul pe altul la Liturghie și pe care mulți, precum Patriarhul Petru III de Antiohia, au încercat să o vindece, a atins nivelul popular prin cruciade, care au introdus duhul de ură, amărăciune și resentimente între popoare, în special după ce Roma a rânduit Patriarhi pentru Patriarhiile de Răsărit și episcopi pentru episcopiile de acolo, așa încât erau dispuse altar în fața altui altar și în fiecare cetate existau comunități rivale. Așa încât ceea ce a început ca o înstrăinare între Răsărit și Apus și a evoluat spre a deveni o divizare pe care mulți s-au străduit să o repare, a evoluat pe seama unor factori neprevăzuți încât să devină schisma de durată dintre Bisericile de Răsărit și Apus, care s-a adâncit cu trecerea timpului și acum constituie marea tragedie a creștinătății. O comparație între motivele, repercusiunile și cursurile schismei dintre Răsărit și Apus, care a avut loc la începutul celui de al doilea mileniu și situația de care suferă astăzi Biserica Ortodoxă la început de mileniu trei, ne conduce la observarea unor aspecte îngrijorătoare de asemănare între ele, inclusiv: – Divizarea care există între Bisericile de Constantinopol și Moscova astăzi a început cu înstrăinarea la început de secol XX pe seama a ceea ce Moscova privește drept convergența Constantinopolului cu persecutorii ei la început de eră sovietică. S-a mărit prin încercarea lui Stalin de a stabili în 1948 ceva ca un Vatican ortodox în Moscova și cu subminarea primatului Constantinopolului, care reînvie fricile Constantinopolului față de ambițiile de a fi „a treia Romă”. – Această înstrăinare, care s-a transformat în divizarea actuală de la mijlocul anilor ’90 pe seama crizei estoniene, a devenit astăzi o divizare ascuțită și a atins un grad de criză, pericol și ostilitate verbală între teologii greci și ruși, cler și susținătorii lor. – Ruperea comuniunii între Biserica Moscovei și a Constantinopolului și pledoaria și campaniile de mobilizare pe care le întreprind ambele Biserici au adus lupta, chiar dacă este într-un mod care nu este răspândită, la nivelul credincioșilor de rând. – Divizarea continuă, dată fiind lipsa de succes a oricărei medieri sau inițiative de arezolva criza ucraineană, a condus Biserica Moscovei la crearea propriilor ei parohii în teritoriul istoric al Patriarhiei de Constantinopol, cu toată scindarea pe care o aduce aceasta la nivel de credincioși. Acest lucru este susceptibil să se împrăștie în teritoriul Bisericilor care recunosc nou-creata entitate din Ucraina. – Divizarea continuă a început să-și arunce umbra asupra relațiilor dintre credincioșii care aparțin celor două Patriarhii din diaspora, unde ruptura se adâncește și scindarea crește între credincioșii care susțin scaunul acesta sau acela, după cum a fost clarificat de criza Arhidiocezei de tradiție Rusă din Vestul Europei și corespondența dintre episcopii de Constantinopol și Moscova din Coreea de Sud. – Adâncirea dezacordului cu privire la înțelegerea primatului în Biserică și maniera în care este exercitat între Constantinopol și Moscova a trecut de la stadiul discuției teologice la stadiul acuzațiilor reciproce de depărtare de la Ortodoxie și ruperea dialogului direct cu privire la această chestiune a adus un dezacord la nivel dogmatic. Toate cele de mai sus indică faptul că divizarea curentă dintre Moscova și Constantinopol a atins un grad de pericol acut care poate conduce la o schismă reală și de durată în interiorul Bisericii Ortodoxe în eventualitatea că există un element de politică externă care favorizează o parte sau alta. Probabil că posibilitatea alunecării în schismă nu este banală în contextul stării actuale de criză în relațiile internaționale, pe care mulți o descriu ca pe o pace fierbinte care este susceptibilă de a izbucni în flăcări. Vor fi prompți oamenii chibzuiți să dreagă rana și să o vindece înainte de a fi prea târziu? Sau își vor permite, ca niște înfierbântați, luxul de a se amuza prin a-și face acuzații reciproce, exagerând diferențe simple, alimentând sentimentele de dușmănie, punând lumea ortodoxă pe jar și trăgând-o spre o catastrofă? Să răscumpărăm vremea, pentru că timpul de desfătare s-a încheiat!
Deși inițial subiectul autocefaliei ucrainene nu figura pe ordinea de zi a Sinodului lărgit (Ierarhia) Bisericii Greciei, în ultimul moment Arhiepiscopul Ieronim a convocat o ședință extraordinară pentru încă o zi, sâmbătă, 12 octombrie pentru o „informare” și dezbatere pe această temă. Se pare că sunt câteva nereguli cu privire la această procedură, îndeosebi faptul că nu au fost consultați episcopii, deși era necesar să existe acordul a măcar o treime dintre ei pentru susținerea unei ședințe extraordinare. Chiar dacă există mai mulți arhierei care și-au exprimat nemulțumirea, printre care menționăm pe Mitropolitul Serafim al Kitirelor, în continuare prezentăm luarea de poziție publică de ieri a unui ierarh mai puțin cunoscut, dar cu atât mai elocventă, în cadrul oficial sinodal. Este vorba de Mitropolitul Simeon de Nea Smirni, care a adresat o scrisoare în care-și exprimă neliniștile și îngrijorarea în fața Arhiepiscopului și a tuturor sinodalilor. Inițial intenționam să evit abordarea subiectului până după decizia finală, dar situația se precipită. În plus, textul de mai jos chiar merită citit și pentru modul de expunere în sine, care este cu adevărat bisericesc.
«Către
Preafericitul Arhiepiscop Ieronim
al Atenei și a toată Grecia,
Președintele Sfântului Sinod
al Bisericii Greciei,
și cinstiților membri ai ei
Preafericite Președinte Preacinstiți frați și sinodali,
Am simțit nevoia – trebuința mea, mai bine, ca episcop al Bisericii și membru smerit al cinstitului trup al Ierarhiei noastre – să mă adresez dragostei voastre la începutul de astăzi al lucrărilor ședinței ordinare a sfântului Sinod. Motivul este informarea care a fost scrisă – fără să fi fost dezmințită competent – că urmează să fie pusă în fața Sinodului și așa-numitul subiect «ucrainean», deși nu a fost cuprins în Formularul Informativ al lucrărilor Ierarhiei, care a fost completat de Sinodul permanent în perioada trecută și ne-a fost trimis la vreme după cum este prevăzut. Am ales calea pentru
o chestiune atât de serioasă și delicată de a mă adresa în Sinod pentru că
consider că sfântul cor al Sinodului episcopilor Bisericii este mai întâi și în
principal locul unde ar trebui să fie cercetate și să fie dezbătute subiectele
de această natură.
1. Primul lucru pe care vreau să-l prezint dragostei Voastre este adânca întristare și multa îngrijorare care au cuprins sufletul meu pentru situația care a fost creată în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Biserica numeroasă a Rusiei și Biserica primă a Constantinopolului, Patriarhia noastră Ecumenică, să se găsească în dezacord în premieră cu prilejul acordării autocefaliei ucrainene. Moscova a întrerupt comuniunea bisericească-euharistică cu Patriarhia Ecumenică și trece la acțiuni care zguduie unitatea bisericească și respectul pentru răspunderea la nivel bisericesc a Patriarhiei Ecumenice și a păstorilor săi locali, episcopi și preoți. Situația în cauză, dacă nu este schismă în sânul Bisericii noastre Ortodoxe, deschide larg poarta spre schismă. Și alte Biserici Ortodoxe, Patriarhiile vechi și Bisericile autocefale fie și-au exprimat opoziția asupra problemei care s-a ivit, fie adoptă o poziție de așteptare. Mă neliniștește adânc toată situația. Ne expune pe ansamblu, ca Biserică Ortodoxă, în ochii tuturor eterodocșilor și a toată lumea. Criteriile etnofiletiste,
după cât se pare, vor prima în opțiunile tuturor. Și primejdia să fie create
două «blocuri», elinofon și slavofon – ceva ce ne paște de ani de zile în
relațiile noastre bisericești – este văzută chiar și cu ochiul liber.
2. Nu doresc să intru în analiză istorică și canonică a problemei de cine aparține Mitropolia de Kiev și, prin urmare, a autocefaliei acordate. Înțelegerea diferită a izvoarelor istorice, explicarea sfintelor canoane într-un mod care să susțină opiniile sau oportunismele formate și invocarea selectivă a practicii bisericești de către cei direct interesați și de către cei care au intervenit pe subiect au provocat o confuzie uimitoare în jurul temei. Deși tradiționalist în cuget, simt nevoia să semnalez că nu trăim în veacul IV sau V. Structurile bisericești nu sunt cele care existau cândva în jurul bazinului mediteranean și puțin mai departe. Continente întregi au fost descoperite de atunci. Biserica s-a întins
în toată lumea. Și în fața ei nu mai are iudaismul și păgânismul. În jurul
nostru s-au conturat și continuă să se contureze transformări consmogonice. Oare
suntem îndreptățiți să ignorăm toate acestea?
3. Pe lângă acestea,
îngăduiți-mi să semnalez următoarele pe temă:
a) Autocefalia ucraineană și împrejurările în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate în trecut de către Patriarhia noastră Ecumenică. Autocefaliile anterioare
au fost cerute de către Biserici Locale canonice ale noilor state, pledând în
multe cazuri și forurile autorității lumești.
b) Recunoașterea în grabă (fără să exprime părere de rău) a schismaticilor și așa-zișilor «autohirotoniți» – fiind evitată Biserica Locală canonică, ba și Patriarhia Moscovei de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei unei noi structuri bisericești generează întrebări juste și provoacă la reacții. Este neglijat, din
păcate, faptul că în acest moment în același oraș avem doi Mitropoliți de Kiev
și două Biserici Locale paralele. Și Kievul, și Ucraina, în final, nu sunt un ținut
din diasporă, ci o ipostază etnică unitară.
c) Biserica lui Hristos trăiește în lume și merge prin istorie. Este firesc, prin urmare, ca viața ei să fie să fie influențată de evoluțiile sociale și de diferite alte transformări. Acest lucru este valabil pentru toate Bisericile Locale. Pentru Biserica Ucrainei acest lucru a fost valabil în trecut mult mai mult, după cum ne informează istoria. Fenomenul, după cum vedem, continuă să fie valabil și astăzi. Ucraina constituie un edificiu pe care se confruntă aspirațiile geopolitice ale Răsăritului și Occidentului. Și se întreabă cineva: Acordarea autocefaliei au urmărit-o și Statele Unite ale Americii și pentru aceasta, după acordarea ei, au exprimat repetat mulțumirea lor? Reacția Bisericii Rusiei este numai cu caracter bisericesc sau exprimă și efortul Moscovei să păzească sub influența ei Statul ucrainean, după cum se întâmpla până curând? Este de la sine
înțeles, totuși, că noi, păstorii responsabili ai Bisericii, care suntem datori
să ne luptăm mai presus de toate pentru unitatea Bisericii lui Hristos, să ne aliem
sau să cedăm organizațiilor și rivalităților puternicilor acestei lumi?
4. Se susține faptul că acordarea autocefaliei ar concura la depășirea schismelor, la unificarea bisericească a ortodocșilor și pacea din punctul de vedere bisericesc a Ucrainei. După cum arată lucrurile, acest lucru nu a fost atins. Au fost observate – cel puțin cât a stat în puterea președintelui de curând Poroșenko – persecuții ale credincioșilor și acaparări de biserici care aparțin parohiilor Bisericii de sub Mitropolitul Onufrie. A fost argumentată schimbarea prin lege a numirii Bisericii lui, care în final a fost invalidată la tribunal. Dar și noua structură bisericească ce a primit autocefalia s-a rupt. «Patriarhul onorific»
Filaret s-a depărtat de ea, fiind urmat de 15 episcopi și care aruncă în
paralel – el însuși sau episcopii lui – acuze foarte grele asupra tuturor.
5. Și vina la ale noastre. După părerea mea smerită, recunoașterea sau nu a noii autocefalii nu este de competența exclusivă a Președintelui, nici a Sinodului permanent, ci de Sfântul Sinod al Ierarhiei. Biserica noastră nu este administrată de un regim patriarhal, ci sinodal. Articolul 4 al Regulamentului nostru este mai mult decât clar. Chestiunea este extrem de serioasă. Sinodul permanent care a trecut, dacă judeca să se fi impus să fie examinată, ar fi trebuit să o cuprindă în Dispoziția Informativă a Ședinței regulate prezente. Consider că, pentru tema în discuție, dacă Sinodul decidea că se impune să fie abordată, să fie convocată Ierarhia extraordinară pentru aceasta. Să fie desemnat referentul, unul sau mai mulți. Și să ia cunoștință ierarhii de documentele oficiale adiacente, după cum și de cuprinsul contactelor Preafericitului cu privire la subiect. Abordarea forțată și
«pe genunchi» a chestiunii ne-ar expune și ar implica Biserica noastră în
peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie
o susținere față de Patriarhia Ecumenică.
6. Este necesar să scadă tonul din partea tuturor și din toate părțile. Și, firește, și din partea acelora care se zoresc să-și pună în scris opiniile lor. Patima întunecă mintea și agresivitatea împotriva celuilalt rănește dragostea în Hristos. Biserica este (și) comuniune de dragoste. Ca și creștini «suntem datori să ne iubim unii pe alții» (1In. 4,11). Ruși, sârbi, români, greci, asiatici, americani, toți suntem mădulare cinstite ale sfântului Trup al lui Hristos, «care este Biserica» (Col. 1,24). Chiar și când judecăm că avem trebuință să apărăm ceva, suntem datori să o facem «nepătimaș» pe cât putem. «Robul Domnului nu trebuie să se lupte, ci să fie blând față de toți» (2Tim. 2,24). Biserica nu ne aparținee. Noi aparținem Bisericii, cu harul lui Domnului. Acela, Domnul Iisus, este capul ei, nu noi; chiar dacă este o slujire pe care o exersăm în Biserică după îngăduința divină. Dragostea și grija Domnului
pentru Biserica Lui este neasemănat mai mare decât ale noastre. De aceea,
dincolo de «cele rânduite», pe care suntem datori, ca niște «robi», să le facem
(Lc. 17,10), ne rugăm fierbinte ca Acela să sprijine Biserica Sa și să ne lumineze
pe noi, robii Săi, să înțelegem corect și să împlinim bine datoria noastră
înaintea Maicii comune a noastră, a tuturor, Biserica lui Dumnezeu.
7. Vreau să cred că Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, bărbat bisericesc cu harisme extraordinare – totuși nu infailibil! – prin simțul adânc al răspunderii care îl caracterizează cu privire la slujirea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu și pentru multa dragoste pe care o nutrește pentru Biserică, va săvârși ceea ce este posibil să iasă Biserica noastră Ortodoxă din impasul în care se pare că este băgată. Smerenia mea, în
numele respectului, al cinstei și al multei iubiri în Hristos pe care o nutresc
față de cinstita persoană a Lui (sentimente pe care și el însuși le cunoaște) îl
rog în genunchi pentru aceasta.
Preafericite,
Preacinstiți frați,
Tema ucraineană este eventual, dacă abordarea ei mai departe nu este constructivă, să lovească vremelnic unitatea Bisericii noastre Ortodoxe. Cineva a zis – evident că prin exagerare – că ne amintește de zilele din 1054! Rog cu smerenie să nu ne grăbim să luăm poziție. Bine este ca astfel de chestiuni să fie prevenite, pentru că, în final, este creată o abordare a lor și nu este ușor și ar cere timp pentru aceasta. Rog îndeosebi pe Preafericitul să amâne orice inițiativă care este utilă și să treacă la o intervenție judecă folositoare pentru abordarea pașnică a chestiunii. Îl ajută, de altfel, la aceasta cugetul său smerit care îl caracterizează și caracterul său calm. Peste toate, să trimitem cerea noastră «pentru buna stare a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor» mai des și mai fierbinte. Cel mai mic frate în Hristos,
În contextul anunțat al dezbaterii problemei ucrainene în Sinodul mare (Ierarhia) al Bisericii Greciei, care se desfășoară săptămâna aceasta, Pr. Prof. Teodor Zisis a scris un text în care subliniază că decizia cea mai corectă este respectarea teritoriului bisericesc al Ucrainei, care aparține de Biserica Rusă, și neintervenția samavolnică a Constantinopolului. Această poziție a fost asumată de toate Bisericile recent, în 2014, printr-un document semnat de Întâistătătorii lor. Este uimitor cum acum Fanarul nu-și mai recunoaște nici propriile decizii nici măcar foarte vechi. Redăm mai jos textul Pr. Teodor, în rezumat primele două subpuncte și în traducere ultimele două, care tratează subiectul în sine.
Bazele canonice
ale Bisericii au fost recunoscute și respectate de toate Bisericile Locale,
inclusiv de Patriarhia Ecumenică până de curând. În consecință, toate au
recunoscut caterisirile și afurisirile impuse schismaticilor din Ucraina de
către Biserica Rusă și nici o altă Biserică autocefală nu a intervenit în
teritoriul acesta pentru că este o jurisdicție străină. Doar de curând Fanarul
a tulburat mersul lucrurilor prin acordarea unei autocefalii necanonice unor
episcopi caterisiți și ignorând Biserica Ucraineană canonică. Pentru a
justifica acest gest, teologii săi au inventat mai multe teze necanonice,
dintre care cele mai importante sunt două: 1)
că Ucraina constituie un teritoriu al Bisericii de Constantinopol și 2) că Patriarhul Ecumenic are dreptul
la recurs, adică să judece prin apel
orice decizie de pretutindeni în Ortodoxie, ca un alt papă. Nici
una din acestea nu stă în picioare, fiind dovedite în diferite articole și
luări de poziție.
2. De ce
forțează Fanarul dreptul canonic?
De-a lungul veacurilor, Marea Biserică a Constantinopolului a susținut tradiția canonică și buna rânduială, drept pentru care i-a fost recunoscut primatul cinstei fără rezerve, adică rolul său coordonator și prezidarea întâlnirilor inter-ortodoxe. Doar că în ultimul veac și în prezent a început să forțeze canoanele și să urmărească îndeosebi o unire neîngăduită cu ereticii, care nu este precedată de o unire prealabilă în credința dreaptă. A inventat o teologie post-patristică prin care să eludeze canoanele și să impună un rol papist Patriarhului Ecumenic (primul fără egali, nu între egali) pentru a fi mai ușor de impus linia ecumenistă urmată, cum se întâmplă în catolicism. Acest lucru conduce la zguduirea locului său în Ortodoxie și la contestarea «întâietății onorifice» pentru că au fost transformate într-un «primat de putere», după model papal. Cunoaștem cu
toții presiunile puse de americani asupra Bisericii, îndeosebi asupra rușilor,
care sunt mai puternici, pentru a se alinia la noua ordine mondială
(religioasă). Existența unui Papă în Ortodoxie ar ușura acest demers, cum se
întâmplă la catolici deja acest lucru. Dar modelul Bisericii este unul sinodal,
nu monarhic, cum l-a răstălmăcit Apusul. Dar acestea nu constituie scopul
articolului, ci deciziile luate nu de mult de toți Întâistătătorii Bisericilor
Locale.
3. A fost
uitată decizia Întâistătătorilor cu privire la problema ucraineană
„În principal dorim să arătăm, și prin alt element doveditor, un document, că Patriarhul Ecumenic, deși se fălește că în ultima vreme a întemeiat și a activat instituția necunoscută în istoria bisericească a «Sinaxei Întâistătătorilor», prin depoziții antisinodale papistașe, nu respectă nici cele pe care le decid Întâistătătorii și el însuși, după cum nu a respectat nici deciziile sinodale ale Bisericii Ruse cu privire la schismaticii din Ucraina, nici deciziile sinodale ale Bisericilor Locale în Pseudo-Sinodul din Creta pentru amânarea «Sinodului» sau pentru îmbunătățirea textelor presinodale, după cum nu s-a respectat nici pe sine, care a recunoscut anterior jurisdicția Bisericii Ruse asupra Ucrainei și pedepsele impuse schismaticilor și s-a angajat să nu se amestece. Concret: Citind din nou zilele acestea «Mesajul» pe care l-a dat publicității «Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe», care s-a întrunit la Fanar între 6-9 martie 2014 și s-a ocupat cu teme care privesc Biserica, am văzut că, printre altele, s-a ocupat și cu tema ucraineană, pentru care au scris Întâistătătorii, sub președinția Patriarhului Bartolomeu, în paragraful 3 al «Mesajului» comun următoarele: «Ne rugăm călduros pentru desfășurarea tratativelor de pace și pentru împăcarea prin rugăciune pentru ieșirea din criza care continuă în Ucraina. Condamnăm amenințările cu luarea cu forța a sfintelor mănăstiri și biserici și ne rugăm pentru întoarcerea fraților noștri, care se găsesc astăzi în afara comuniunii cu Sfânta Biserică».
Din «Mesaj» reies
două chestiuni serioase. Întâi că schismaticii din Ucraina treceau sau amenințau
să treacă la violențe și ocuparea sfintelor mănăstiri și biserici ale Bisericii
canonice și, de asemenea, cel mai important, Întâistătătorii priveau drept
soluție întoarcerea cu pocăință a schismaticilor la comuniunea cu Biserica cea
canonică. Prin recunoașterea samavolnică și dezbinătoare a schismaticilor din
partea Constantinopolului, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Schismaticii au
fost restabiliți fără pocăință și întoarcere și violențele împotriva Bisericii
canonice continuă revigorate. Și, în locul unității, au crescut împărțirile
între schismatici, de când «Patriarhul» Filaret de Kiev, conducătorul schismei,
dar și al autocefaliei, nu recunoaște nici nu ascultă de noul «mitropolit»
Epifanie, întâistătătorul bisericii «autocefale».
4. Soluția
indicată. Să-și recunoască greșeala Constantinopolul și să se întoarcă
schismaticii la Biserica cea canonică
Semnalarea acestei decizii a Întâistătătorilor explică și refuzul de a-i recunoaște pe schismatici drept biserică a Ucrainei canonică fără pocăință și întoarcerea la Biserica cea canonică din care s-au rupt. Nu există Biserica cea canonică? O vom ignora și o vom face să dispară? Vom îngădui în același loc mai multe jurisdicții, după cum se propune necanonic de către unii «specialiști» (unele detalii în Nota de la Scrisoarea Prof. Tselenghidis, n.n.), care, după ce au provocat confuzie și haos prin alte propuneri anterior, neîntemeiate și absurde, acum încep să perceapă schisma și să propună soluții și mai rele? Ar fi o faptă de judecată dreaptă, dar și de smerenie dacă și-ar recunoaște Constantinopolul greșeala, văzând agravarea situației și dezbinările de mai departe, și ar lua de la început tratativele de pace prin participarea și altor Biserici Locale, ca un fel de Sinod mai mare. Nu fac numai persoanele greșeli, fac și Bisericile, după cum s-a arătat aceasta în istorie prin admiterea unor erezii sau provocarea unor schisme. Într-o situație similară, Sf. Grigorie Palama, referindu-se la Biserica Romei spune că este singura biserică ce nu-și recunoaște greșelile și nu vrea să se ridice din căderea ei, deși există multe Biserici care au căzut, dar s-au ridicat. Se aseamănă, spune, cu elefantul, care, din cauza greutății lui, de cade, nu poate să se ridice fără ajutor[1]. Biserica Greciei trebuie să ajute Noua Romă cea căzută în greșeală, de un veac de acum, prin noii Papi-Patriarhi, să-și recunoască greșeala și să se ridice, după cum au făcut toate celelalte Biserici Locale și să nu se întărească în căderea ei. Ar fi a doua Biserică după Roma care rămâne în greșeala ei și, ca elefantul, nu vrea să se ridice pentru că refuză egoist ajutorul celorlalți și face de capul său.”
[1]Despre purcederea Sfântului duh, Cuvântul al
doilea, 2.
Update: Aceste reacții și evoluția lucrurilor ne determină să reamintim tuturor că problema ucraineană vizează unitatea întregii Biserici, nu doar a celei din Ucraina, Rusia sau Fanar sau Grecia. De aceea aducem din nou în atenție demersurile făcute și la noi când Sinodul nostru era pe punctul de a decide asupra recunoașterii așa-zisei autocefalii. Atunci a fost lansată o petiție care este la fel de actuală și acum: Memoriu catre Sinodul BOR cu privire la problemele create prin aparitia unei structuri „autocefale” in Ucraina.
Introducerea inițială: Acutizarea problemei ucrainene în Grecia printr-o iminentă recunoaștere de către Sinodul Ierarhiei a autocefaliei acordată necanonic de Patriarhia Ecumenică stârnește neliniști majore în rândul clericilor și credincioșilor. O seamă dintre ei au ales să-și exprime îngrijorarea printr-o scrisoare deschisă datată septembrie 2019. Lista de semnături este destul de lungă, 101 persoane, dintre care 28 de clerici și 5 monahi. 16 Arhimandriți, 11 Protoierei și un preot nu sunt chiar de neglijat. Dintre aceștia, mulți sunt membri sau foști membri ai Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși. Lista în grecește a semnatarilor, care este deschisă unor noi aderenți, precum și textul integral al Scrisorii deschise pot fi consultate pe site-ul Ακτίνες.
Redăm aici un rezumat din care am tradus efectiv doar unele pesaje (marcate prin ghilimele) din textul Scrisorii în cauză, împărțită în 18 subpuncte:
Preafericitului al Atenei și a toată Grecia, Ieronim, Cinstiților Mitropoliți ai Bisericii Greciei
„Ca membri ai
Bisericii Ortodoxe și fii după duh ai responsabilității Voastre episcopale și
părintești, simțim nevoia să ne adresăm Vouă ca Părinți ai noștri duhovnicești
și bisericești și să ne exprimăm neliniștea și îngrijorarea noastră despre
acordarea necanonică a autocefaliei ucrainene.”
1. Luăm parte la rezervele Voastre exprimate vocal sau pe tăcute și resimțim și presiunile exercitate asupra Bisericii Greciei de factori bisericești sau nu. Dorim să credem că anticorpii duhovnicești ai Episcopilor noștri vor face față la atacurile străine.
2. Cinstim și respectăm Tronul Ecumenic al
Constantinopolului ca având întâietate onorifică.
3. Primatul onorific al Constantinopolului este
exercitat exclusiv în mediul sinodal-ierarhic al comuniunii Bisericilor Locale,
nu și în afara acestuia.
4. Intervenția și încălcarea unei jurisdicții
străine pe probleme serioase fără acordul celorlalte Biserici, ba chiar prin
opoziția lor nu pot fi întemeiate pe o explicație ortodoxă a primatului
onorific. Ele constituie o schimbare și răstălmăcire a întâietății onorifice. Tentativa
de a ataca o astfel de explicație va avea ca rezultat, din păcate, pierderea
prezidării onorifice. Transformarea primatului onorific în unul de putere
conduce la schimbarea ecleziologiei ortodoxe spre papism cu consecințe
pierzătoare.
5. Ca greci, prețuim rolul Patriarhiei
neamului, dar atunci când ea lucrează în adevăr și iubire. Astăzi vedem că ea
poate ajunge într-o izolare care va conduce la pierderea drepturilor ei de
întâietate.
6. Patriarhia Ecumenică are dreptul de a acorda
autocefalie și Bisericile Locale au dreptul de a fi ridicate la rang de
autocefalie, dar numai atunci când sunt îndeplinite unele condiții, care nu au
fost respectate în situația de față.
7. Nu stă în picioare ideea că o contestare a
autocefaliei ucrainene ar pune la îndoială legitimitatea autocefaliilor
acordate în sec. XIX și XX. Nu există nici cea mai mică înrudire între
autocefalia ucraineană și a celorlalte Biserici deoarece:
a. Nu a cerut autocefalia Biserica Ucraineană
canonică autonomă ce aparține de Patriarhia Moscovei, recunoscută de toate
Bisericile Locale. Nu i se poate impune autocefalia cu forța sau să fie
pedepsită pentru că nu o acceptă.
b. Deși toți, chiar și Patriarhia Ecumenică,
acceptă existența Mitropolitului Onufrie și a celor 90 de episcopi, este creată
o structură paralelă pe lângă cea canonică. Cum să condamnăm situația din
diaspora și totuși acum să o exprimăm chiar în interiorul granițelor
Bisericilor?
c. Toate autocefaliile acordate până acum de
Constantinopol au fost pentru teritorii din jurisdicția sa, pe când Biserica
din Ucraina aparține de Patriarhia Rusiei.
d. Aproape toate Bisericile Locale au exprimat
rezerve cu privire la hirotonia și canonicitatea arhieriei episcopilor noii
structuri, mai ales a celor 15 care provin de la cei autohirotoniți.
e. Este un fapt nemaiîntâlnit ca nici o
Biserică să nu recunoască autocefalia acordată.
8. Deși până acum Patriarhia Ecumenică a ajutat
popoarele ruse să-și mențină unitatea bisericească, astăzi dă loc unor
intervenții și presiuni din partea unor factor politici și geopolitici în
Biserică. O eventuală recunoaștere a autocefaliei din partea Bisericii Greciei
ar presupune implicarea ei în jocuri geopolitice trans-atlantice.
9. Teritoriul Ucrainei (cunoscut în izvoarele
bisericești drept Mica Rusie) a aparținut de Patriarhia Ecumenică din 988 până
în 1686. Toate documentele oficiale relevă faptul că după această din urmă
dată, ea a fost încorporată în Patriarhia Moscovei. Mărturie stau Sintagmatele din 1797, 1829, 1855, 1896,
1902, dar și Calendarele emise tot de Patriarhia Ecumenică până în 2018, în
care acest teritoriu este menționat ca fiind parte a Bisericii Ruse timp de 332
de ani.
10. Chiar și documentele oficiale ale altor
Biserici, începând cu Sintagmata Patriarhului Hrisant Notara al Ierusalimului
(1715) și terminând cu toate calendarele și alte tipice până în 2019.
11. Constantinopolul nu poate iconomisi singur validarea
hirotoniilor schismaticilor. Mai ales fără o recunoaștere sinodală a tuturor
celorlalte Biserici.
12. Cum poate Biserica Greciei să se laude cu
continuitatea apostolică și să recunoască hirotoniile întru episcop săvârșite
de un autohirotonit, Victor Cekalin? Acesta a fost doar diacon. Până de curând
anatemele asupra schismaticilor au fost recunoscute chiar și de Patriarhia
Ecumenică.
13. Nu a fost vindecată preoția
autohirotoniților prin decizia individuală și izolată a Patriarhiei Ecumenice. Nu
este vorba de o problemă morală, ci de una ontologică, a inexistenței
hirotoniilor. Se ajunge astfel la o «contaminare» a întregului corp episcopal.
14. Nu putem înțelege cum au putut fi
restabiliți o gloată de schismatici, anatematizați și autohirotoniți fără
decizie din partea tuturor Bisericilor Locale, fără pocăință, doar prin decizia
Constantinopolului, și să alcătuiască un «sinod al unificării». În acest timp,
episcopii canonici au fost trecuți cu vederea cu totul.
15. Comportamentul conducerii noii biserici nu
denotă seriozitate și etos bisericesc (declarații politice ale lui Epifanie
despre SUA, drepturile LGBT, conlucrarea cu uniații, separarea «Patriarhului
onorific» Filaret și altele). Toate pentru că nu a existat pocăință, ci
respingere a ei.
16. Nu este acceptabilă explicația că prin
acordarea autocefaliei a fost pedepsită Patriarhia Rusă pentru «trufia» ei și
pentru «acțiuni nebisericești», «neorânduieli», «secularizare» etc. Nu puteți,
ca ierarhi care ați slujit împreună cu cei din Ucraina, să-i desconsiderați
acum și să-i ștergeți din listă.
17. Suntem alături de membrii prigoniți ai
Bisericii canonice Ucrainene. Metodele folosite de acaparare a clădirilor
bisericilor dovedesc că nu a fost decizia poporului de a primi autocefalie. Cum
poate Biserica Greciei să susțină astfel de acțiuni prin recunoașterea
schismaticilor în loc să fie alături de cei aflați în necazuri pentru credință?
18. „În final, ne
mai neliniștește faptul că problema bisericească din Ucraina evoluează dintr-o
problemă de conformație canonică într-o problemă ecleziologică mai mare, cu un
efort insistent de transformare a întâietății onorifice a Patriarhiei Ecumenice
într-un primat de autoritate de tip papist:
a) Din
păcate, Patriarhul Ecumenic se dezice, în cazul autocefaliei ucrainene, de
rolul său recunoscut de tradiție de coordonare, exprimare și materializare a
deciziilor sinodale ale Bisericilor Locale, de aceea se dezice și de a convoca
un Sinod Panortodox sau Sinodul Întâistătătorilor.
b) Dimpotrivă,
precum Papa:
I) acționează
dincolo de granițele sale în jurisdicție străină, care aparține Bisericii Ruse,
după cum a recunoscut el însuși până de curând;
II) decide
în principal și independent sau și contrar cu opinia nu doar a Bisericii înseși
din Ucraina, ci și a Bisericilor Ortodoxe Locale;
III) susține
că restul episcopilor ortodocși din lume sunt obligați să orice decizie a sa;
IV) consideră
că decizia lui nu are trebuință de validare din partea celorlalte Biserici, ci
nici nu este atacată, nici nu este anulată;
V) cere
să se amestece peste hotare în Biserica Ortodoxă Ecumenică până și «din oficiu
și ca și cum i s-ar cuveni» «nu numai în
cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieli canonice bisericești
sau care privesc chestiuni generale referitoare la întregul trup al Bisericii,
ci și în toate și problemele importante în parte care o interesează pe ea sau
pe acea Biserică Locală» (Epistola Patriarhului Ecumenic Bartolomeu către
Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei, 20.2.2019). Această sentință patriarhală
amintește de renumitul Dictatus Papae
(1075) al Papei Grigorie al VII-lea, care avea pretenția să fie referite Papei spre
rezolvare toate “causae majores” (cauzele mai mari) ale Bisericilor din lume!”
Preafericite,
Dificultatea Sinodului
permanent de curând de a «închide» repede-repede o astfel de autocefalie
problematică, precum și declarația Voastră că «nu puteți» să vă asumați o
astfel de greutate a deciziei arată înțelegerea și smerenia conducătorilor
noștri duhovnicești. În plus dovedesc că sunt încă proaspete făgăduințele date
la hirotonia întru arhiereu de a păzi sfintele canoane și rânduiala
bisericească, precum și unitatea Bisericii Ortodoxe din lume.
Credem că maltratarea instituției autocefaliei, care tinde să spulbere în aer unitatea Bisericii Ortodoxe în loc să lucreze spre unitatea și bună-starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, făcându-o de râs în fața dușmanilor ei. De ce să-și asume prima Biserica Greciei o astfel de răspundere și să recunoască prima autocefalia ucraineană în contrast cu toate celelalte Biserici Locale? De ce să smintim sufletele credincioșilor ortodocși ucraineni prigoniți, dar și ale tuturor ortodocșilor de pretutindeni? O eventuală recunoaștere considerăm că nu ar face bine nici ei însăși, nici Tronului Ecumenic, nici Ortodoxiei Ecumenice.
„Suntem
încredințați că Părinții noștri duhovnicești nu ne vor decepționa și vor pune
în evidență ecleziologia ortodoxă și rânduiala canonică drept criterii unice
pentru rezolvarea problemei ucrainene.”
„Chestiunea ucraineană” nu este
pe agenda de lucru a următoarei întruniri a Sfântului Sinod al Bisericii
Greciei, care va fi ținut în octombrie 2019.
Din 8 până pe 11 octombrie 2019 va avea loc o întrunire curentă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, prezidată de Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și a toată Grecia.
Potrivit informației în
exclusivitate a ediției, ierarhii nu intenționează să discute situația
bisericească din Ucraina; nu este cuprinsă pe ordinea de zi.
Vor fi prezentate trei teme de
către trei Mitropoliți (Gavriil de Nea Ionia și Filadelfia, Macarie de
Siderocastro și Maxim al Ioaninelor). Aceștia vor supune dezbaterii problema
ratei scăzute a natalității, problemele tinerilor neangajați, care nu-și pot
întemeia familii și care devin homosexuali, și problema tehnicii inteligente.
Șeful departamentului pentru
Relații Externe al BOU, Preotul Nicolai Danilevici apreciază că Sfântul Sinod
al Bisericii Greciei a luat o decizie înțeleaptă și de înțeles.
„Așa este. Marea majoritate a
ierarhilor greci sunt împotriva recunoașterii BOaU. Membrii individuali nu sunt
prea tare în favoarea recunoașterii, cât pentru sprijinirea cumva a Fanarului. Astfel,
chestiunea ar putea declanșa o discordie în sânul Bisericii Ortodoxe a Greciei.
Arhiepiscopul Ieronim înțelege aceasta”, a remarcat Preotul Nicolai pe Facebook. „Într-adevăr,
de ce să fie ajutat Fanarul să-și rezolve problemele, care sunt create de el,
cu consecința creării unor probleme în propria lor Biserică? Astfel, chiar și
Biserica Greacă, în care își puneau speranțele dușmanii unității Bisericii lui Hristos,
nu recunoaște schisma, care este BOaU”.
După cum a relatat mai devreme UJO, în timpul întâlnirii dintre șeful Departamentului Relații Externe al BORu, Ilarion (Alfeyev), și Arhiepiscopul Ieronim și membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, a fost discutată chestiunea „autocefaliei” ucrainene. Presa a relatat că „a avut loc un schimb de păreri asupra acestor chestiuni într-o atmosferă frățească, în timpul cărora ambele părți au stăruit asupra importanței unității Bisericii Ortodoxe”.
Vizita Patriarhului Bartolomeu la Atena de zilele acestea a vizat și subiectul recunoașterii autocefaliei acordate de Constantinopol schismaticilor din Ucraina. De altfel, multe evenimente se desfășoară în această săptămână în jurul acestei probleme, atât în Grecia, cât și în Ucraina.
La întâlnirea dintre Arhiepiscopul Ieronim al Greciei și Patriarhul Bartolomeu de miercuri, 22 mai, a fost atins și subiectul Ucraina. Patriarhul a declarat, printre altele: „Am avut o comunicare bună și utilă cu Preafericitul frate Arhiepiscopul Ieronim. Este prima noastră întâlnire după unele supărări care au intervenit între noi. Acestea sunt omenești. Trebuie să avem puterea să le depășim și să continuăm spre binele Bisericii. Preafericitul a avut inițiativa frumoasă și frățească să mă invite la inaugurarea din Dilesi și aceasta este un prilej pentru revigorarea relațiilor noastre, după cum am scris și în scrisoarea de mlțumire când am primit invitația sa. Este omenește în viața persoanelor și a Bisericilor să intervină momente neplăcute, dar, pentru Biserica Greciei și pentru Patriarhia Ecumenică este în vigoare ceea ce spune poporul nostru, că sângele apă nu se face. Astfel, vom merge într-un gând și ca frați. Suntem responsabili în fața Bisericilor noastre și a poporului lui Dumnezeu. Am dezbătut toate subiectele, printre altele Preafericitul a avut bunătatea să mă informeze despre discuția de ieri seară cu Arhiepiscopul Ciprului. Am atins și subiectul bisericesc din Ucraina și alte subiecte care se referă la Bisericile noastre…”. Nu sunt precizate motivele și necazurile la care face referire, dar foarte posibil să fie cu privire la situația ucraineană. Din declarațiile Patriarhului rezultă că depune toate eforturile pentru a merge mai departe pe linia pe care a pornit și nu are în intenție să renunțe la proiectul demarat al autocefaliei kievene. Este interesat de demersurile pe care le are Arhiepiscopul Ciprului pe acest subiect pentru a-l putea contracara.
Întâlnirea de astăzi cu ambasadorul SUA în Grecia, Geoffrey Pyatt, confirmă planurile Fanarului de a căuta să impună mai departe ceea ce a început. Declarațiile ambasadorului sunt elocvente: „Am vorbit și despre rolul decisiv și important pe care îl joacă Patriarhul Ecumenic din postura de conducător religios într-o serie de alte chestiuni, în Orientul Mijlociu, bineînțeles, în Ucraina, unde vocea Sanctității Sale este atât de importantă și în toată lumea ortodoxă la scară mai largă”.
Între timp, în Ucraina, Sinodul noii structuri bisericești s-a întrunit astăzi și a fost semnată o declarație de fidelitate față de statutul BOdU, de la care s-a abținut „Patriarhul onorific” Filaret. Cu toate că Mitropolitul Franței, Emanuel, a avut o întrevedere cu el, nu a reușit să-l convingă să renunțe la criticile lui. Filaret denunță trei puncte din statutul adoptat în decembrie și dorește să revigoreze vechea Patriarhie a Kievului. Cele trei puncte sunt: diaspora ucraineană să treacă în subordinea Constantinopolului, mirul să fie primit de la Istanbul și Patriarhul Ecumenic să aibă dreptul să judece conflictele bisericești din Ucraina. Toate acestea îl fac să creadă că în fapt există o subordonare față de Fanar, și nu o autocefalie autentică. De aceea declară că nu ar fi acceptat Tomosul dacă ar fi cunoscut ce prevede el dinainte. Aceasta cu toate că până și în spațiul public au tot fost vehiculate informații despre implicațiile reale ale condițiilor autocefaliei.
De remarcat este că nici o Biserică Locală nu a recunoscut încă situația din Ucraina și nici nu sunt semne că se va întâmpla lucrul acesta. Cu toată stăruința Patriarhului Bartolomeu, Sinodul Bisericii Greciei a lăsat neatins subiectul Ucraina astăzi. Se pare că există încă o opoziție puternică printre sinodalii greci.
Se pare că există o împărțire în tabere diferite tot mai evidentă și mai disproporționată, Constantinopolul fiind tot mai izolat bisericește, dar ajutat de cercurile politice. Cei patru Întâistătători și întâlnirile inter-ortodoxe care se desfășoară arată o separare care se accentuează și afectează lumea ortodoxă la nivel major.
