Deși inițial subiectul autocefaliei ucrainene nu figura pe ordinea de zi a Sinodului lărgit (Ierarhia) Bisericii Greciei, în ultimul moment Arhiepiscopul Ieronim a convocat o ședință extraordinară pentru încă o zi, sâmbătă, 12 octombrie pentru o „informare” și dezbatere pe această temă. Se pare că sunt câteva nereguli cu privire la această procedură, îndeosebi faptul că nu au fost consultați episcopii, deși era necesar să existe acordul a măcar o treime dintre ei pentru susținerea unei ședințe extraordinare.
Chiar dacă există mai mulți arhierei care și-au exprimat nemulțumirea, printre care menționăm pe Mitropolitul Serafim al Kitirelor, în continuare prezentăm luarea de poziție publică de ieri a unui ierarh mai puțin cunoscut, dar cu atât mai elocventă, în cadrul oficial sinodal. Este vorba de Mitropolitul Simeon de Nea Smirni, care a adresat o scrisoare în care-și exprimă neliniștile și îngrijorarea în fața Arhiepiscopului și a tuturor sinodalilor. Inițial intenționam să evit abordarea subiectului până după decizia finală, dar situația se precipită. În plus, textul de mai jos chiar merită citit și pentru modul de expunere în sine, care este cu adevărat bisericesc.

«Către
Preafericitul Arhiepiscop Ieronim
al Atenei și a toată Grecia,
Președintele Sfântului Sinod
al Bisericii Greciei,
și cinstiților membri ai ei

Preafericite Președinte
Preacinstiți frați și sinodali,

Am simțit nevoia – trebuința mea, mai bine, ca episcop al Bisericii și membru smerit al cinstitului trup al Ierarhiei noastre – să mă adresez dragostei voastre la începutul de astăzi al lucrărilor ședinței ordinare a sfântului Sinod.
Motivul este informarea care a fost scrisă – fără să fi fost dezmințită competent – că urmează să fie pusă în fața Sinodului și așa-numitul subiect «ucrainean», deși nu a fost cuprins în Formularul Informativ al lucrărilor Ierarhiei, care a fost completat de Sinodul permanent în perioada trecută și ne-a fost trimis la vreme după cum este prevăzut.
Am ales calea pentru o chestiune atât de serioasă și delicată de a mă adresa în Sinod pentru că consider că sfântul cor al Sinodului episcopilor Bisericii este mai întâi și în principal locul unde ar trebui să fie cercetate și să fie dezbătute subiectele de această natură.

1. Primul lucru pe care vreau să-l prezint dragostei Voastre este adânca întristare și multa îngrijorare care au cuprins sufletul meu pentru situația care a fost creată în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Biserica numeroasă a Rusiei și Biserica primă a Constantinopolului, Patriarhia noastră Ecumenică, să se găsească în dezacord în premieră cu prilejul acordării autocefaliei ucrainene.
Moscova a întrerupt comuniunea bisericească-euharistică cu Patriarhia Ecumenică și trece la acțiuni care zguduie unitatea bisericească și respectul pentru răspunderea la nivel bisericesc a Patriarhiei Ecumenice și a păstorilor săi locali, episcopi și preoți.
Situația în cauză, dacă nu este schismă în sânul Bisericii noastre Ortodoxe, deschide larg poarta spre schismă. Și alte Biserici Ortodoxe, Patriarhiile vechi și Bisericile autocefale fie și-au exprimat opoziția asupra problemei care s-a ivit, fie adoptă o poziție de așteptare.
Mă neliniștește adânc toată situația. Ne expune pe ansamblu, ca Biserică Ortodoxă, în ochii tuturor eterodocșilor și a toată lumea.
Criteriile etnofiletiste, după cât se pare, vor prima în opțiunile tuturor. Și primejdia să fie create două «blocuri», elinofon și slavofon – ceva ce ne paște de ani de zile în relațiile noastre bisericești – este văzută chiar și cu ochiul liber.

2. Nu doresc să intru în analiză istorică și canonică a problemei de cine aparține Mitropolia de Kiev și, prin urmare, a autocefaliei acordate.
Înțelegerea diferită a izvoarelor istorice, explicarea sfintelor canoane într-un mod care să susțină opiniile sau oportunismele formate și invocarea selectivă a practicii bisericești de către cei direct interesați și de către cei care au intervenit pe subiect au provocat o confuzie uimitoare în jurul temei. Deși tradiționalist în cuget, simt nevoia să semnalez că nu trăim în veacul IV sau V.
Structurile bisericești nu sunt cele care existau cândva în jurul bazinului mediteranean și puțin mai departe. Continente întregi au fost descoperite de atunci.
Biserica s-a întins în toată lumea. Și în fața ei nu mai are iudaismul și păgânismul. În jurul nostru s-au conturat și continuă să se contureze transformări consmogonice. Oare suntem îndreptățiți să ignorăm toate acestea?

3. Pe lângă acestea, îngăduiți-mi să semnalez următoarele pe temă:

a) Autocefalia ucraineană și împrejurările în care a fost acordată nu au nici o asemănare cu celelalte autocefalii care au fost acordate în trecut de către Patriarhia noastră Ecumenică.
Autocefaliile anterioare au fost cerute de către Biserici Locale canonice ale noilor state, pledând în multe cazuri și forurile autorității lumești.

b) Recunoașterea în grabă (fără să exprime părere de rău) a schismaticilor și așa-zișilor «autohirotoniți» – fiind evitată Biserica Locală canonică, ba și Patriarhia Moscovei de către care au fost condamnați schismaticii – și acordarea autocefaliei unei noi structuri bisericești generează întrebări juste și provoacă la reacții.
Este neglijat, din păcate, faptul că în acest moment în același oraș avem doi Mitropoliți de Kiev și două Biserici Locale paralele. Și Kievul, și Ucraina, în final, nu sunt un ținut din diasporă, ci o ipostază etnică unitară.

c) Biserica lui Hristos trăiește în lume și merge prin istorie. Este firesc, prin urmare, ca viața ei să fie să fie influențată de evoluțiile sociale și de diferite alte transformări. Acest lucru este valabil pentru toate Bisericile Locale. Pentru Biserica Ucrainei acest lucru a fost valabil în trecut mult mai mult, după cum ne informează istoria.
Fenomenul, după cum vedem, continuă să fie valabil și astăzi. Ucraina constituie un edificiu pe care se confruntă aspirațiile geopolitice ale Răsăritului și Occidentului.
Și se întreabă cineva: Acordarea autocefaliei au urmărit-o și Statele Unite ale Americii și pentru aceasta, după acordarea ei, au exprimat repetat mulțumirea lor?
Reacția Bisericii Rusiei este numai cu caracter bisericesc sau exprimă și efortul Moscovei să păzească sub influența ei Statul ucrainean, după cum se întâmpla până curând?
Este de la sine înțeles, totuși, că noi, păstorii responsabili ai Bisericii, care suntem datori să ne luptăm mai presus de toate pentru unitatea Bisericii lui Hristos, să ne aliem sau să cedăm organizațiilor și rivalităților puternicilor acestei lumi?

4. Se susține faptul că acordarea autocefaliei ar concura la depășirea schismelor, la unificarea bisericească a ortodocșilor și pacea din punctul de vedere bisericesc a Ucrainei. După cum arată lucrurile, acest lucru nu a fost atins.
Au fost observate – cel puțin cât a stat în puterea președintelui de curând Poroșenko – persecuții ale credincioșilor și acaparări de biserici care aparțin parohiilor Bisericii de sub Mitropolitul Onufrie.
A fost argumentată schimbarea prin lege a numirii Bisericii lui, care în final a fost invalidată la tribunal. Dar și noua structură bisericească ce a primit autocefalia s-a rupt.
«Patriarhul onorific» Filaret s-a depărtat de ea, fiind urmat de 15 episcopi și care aruncă în paralel – el însuși sau episcopii lui – acuze foarte grele asupra tuturor.

5. Și vina la ale noastre. După părerea mea smerită, recunoașterea sau nu a noii autocefalii nu este de competența exclusivă a Președintelui, nici a Sinodului permanent, ci de Sfântul Sinod al Ierarhiei. Biserica noastră nu este administrată de un regim patriarhal, ci sinodal. Articolul 4 al Regulamentului nostru este mai mult decât clar.
Chestiunea este extrem de serioasă. Sinodul permanent care a trecut, dacă judeca să se fi impus să fie examinată, ar fi trebuit să o cuprindă în Dispoziția Informativă a Ședinței regulate prezente.
Consider că, pentru tema în discuție, dacă Sinodul decidea că se impune să fie abordată, să fie convocată Ierarhia extraordinară pentru aceasta. Să fie desemnat referentul, unul sau mai mulți.
Și să ia cunoștință ierarhii de documentele oficiale adiacente, după cum și de cuprinsul contactelor Preafericitului cu privire la subiect.
Abordarea forțată și «pe genunchi» a chestiunii ne-ar expune și ar implica Biserica noastră în peripeții. Este greșit să credem că o abordare de acest fel a temei constituie o susținere față de Patriarhia Ecumenică.

6. Este necesar să scadă tonul din partea tuturor și din toate părțile. Și, firește, și din partea acelora care se zoresc să-și pună în scris opiniile lor. Patima întunecă mintea și agresivitatea împotriva celuilalt rănește dragostea în Hristos. Biserica este (și) comuniune de dragoste.
Ca și creștini «suntem datori să ne iubim unii pe alții» (1In. 4,11). Ruși, sârbi, români, greci, asiatici, americani, toți suntem mădulare cinstite ale sfântului Trup al lui Hristos, «care este Biserica» (Col. 1,24).
Chiar și când judecăm că avem trebuință să apărăm ceva, suntem datori să o facem «nepătimaș» pe cât putem. «Robul Domnului nu trebuie să se lupte, ci să fie blând față de toți» (2Tim. 2,24).
Biserica nu ne aparținee. Noi aparținem Bisericii, cu harul lui Domnului. Acela, Domnul Iisus, este capul ei, nu noi; chiar dacă este o slujire pe care o exersăm în Biserică după îngăduința divină.
Dragostea și grija Domnului pentru Biserica Lui este neasemănat mai mare decât ale noastre. De aceea, dincolo de «cele rânduite», pe care suntem datori, ca niște «robi», să le facem (Lc. 17,10), ne rugăm fierbinte ca Acela să sprijine Biserica Sa și să ne lumineze pe noi, robii Săi, să înțelegem corect și să împlinim bine datoria noastră înaintea Maicii comune a noastră, a tuturor, Biserica lui Dumnezeu.

7. Vreau să cred că Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, bărbat bisericesc cu harisme extraordinare – totuși nu infailibil! – prin simțul adânc al răspunderii care îl caracterizează cu privire la slujirea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu și pentru multa dragoste pe care o nutrește pentru Biserică, va săvârși ceea ce este posibil să iasă Biserica noastră Ortodoxă din impasul în care se pare că este băgată.
Smerenia mea, în numele respectului, al cinstei și al multei iubiri în Hristos pe care o nutresc față de cinstita persoană a Lui (sentimente pe care și el însuși le cunoaște) îl rog în genunchi pentru aceasta.

Preafericite, Preacinstiți frați,

Tema ucraineană este eventual, dacă abordarea ei mai departe nu este constructivă, să lovească vremelnic unitatea Bisericii noastre Ortodoxe. Cineva a zis – evident că prin exagerare – că ne amintește de zilele din 1054!
Rog cu smerenie să nu ne grăbim să luăm poziție. Bine este ca astfel de chestiuni să fie prevenite, pentru că, în final, este creată o abordare a lor și nu este ușor și ar cere timp pentru aceasta.
Rog îndeosebi pe Preafericitul să amâne orice inițiativă care este utilă și să treacă la o intervenție judecă folositoare pentru abordarea pașnică a chestiunii. Îl ajută, de altfel, la aceasta cugetul său smerit care îl caracterizează și caracterul său calm.
Peste toate, să trimitem cerea noastră «pentru buna stare a Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor» mai des și mai fierbinte.
Cel mai mic frate în Hristos,

† Simeon de Nea Smirni