Stadiile schismei de la 1054

Ruptura de la 1054 este puțin cunoscută cu privire la factorii declanșatori și la implicațiile ei. O descriere care aduce lumină în această privință este cea realizată de Anastasios Philippides, din care am tradus partea relevantă. După o prezentare succintă a faptelor delegaților papali la Constantinopol, urmează o schițare a situației politice din acea vreme. Răsăritul, adică Imperiul Bizantin, era în floare, cu majoritatea adversarilor îngenuncheați la acel moment, pe când Occidentul era fărâmițat de invadatorii  vikingi și maghiari. Apusul era într-o stare de supraviețuire fizică și decadență culturală și bisericească. Simonia și imoralitatea erau plăgi grele. Roma era la începutul unei reforme prin care începea să se desprindă de puterea seculară și chiar să o subjuge. Acesta este momentul unor transformări lente, care au dus la depărtarea tot mai accentuată și, până la urmă, ireversibilă de trecutul ei.

Schisma a fost, de fapt, graduală. În orice caz, influențați de propaganda papală de multe secole, istoricii se referă adesea la „schismele” din secolele al V-lea, al VII-lea și în special al IX-lea (de sub Fotie), care nu au avut niciodată loc. În zilele noastre, datorită cercetărilor extinse ale lui Francis Dvornik și Pr. Ioannis Romanidis, adevărul este restabilit treptat. Așa că stadiile care au condus la schisma din 1054 nu sunt nici atitudinea iconoclastă din Constantinopol din sec. al VIII-lea, nici vreo excomunicare mitică a lui Fotie din sec. al IX-lea. Toate acestea, ca și disputele anterioare, au fost rezolvate de-a lungul timpului și validate formal în Sinoade cu participarea Patriarhiilor Răsăritene și a Papei.

Stadiile reale care au condus la 1054 au fost următoarele patru:

Prima etapă a avut loc în 794, când francii, sub Charlemagne (Carol cel Mare), au convocat un Sinod la Frankfurt, care a respins Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Astfel, Biserica francă s-a deosebit de restul Bisericii. Apoi, în 809, francii au ratificat Filioque la Sinodul de la Aachen, introducând astfel în Crez o diferență doctrinală față de restul Bisericii unite. Această mișcare a fost respinsă, bineînțeles, categoric de Papa Leon III. Această respingere a fost repetată la ceea ce este considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic din 879. Biserica celor cinci Patriarhii a rămas unită în secolul al IX-lea, dar Biserica francilor, care ocupa o mare parte din Europa Occidentală, a fost făcută țăndări.

A doua etapă a avut loc în 962, când regele saxon Otto I a venit cu armata sa la Roma și, după ce a intervenit în disputa locală, l-a forțat pe Papa Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. Pentru a-și asigura loialitatea fiecărui Papă, Otto a dat lege ca toți viitorii Papi să jure credință față de el înainte de a fi întronizați. Papa Ioan XII nu a acceptat această cerință și Otto a convocat o întâlnire a episcopilor italieni, pe care i-a „convins” să-l detroneze pe Ioan și să aleagă pe candidatul lui, în 963. În acest fel, Papa a fost transformat într-un instrument al Imperiului German. Pentru următoarea sută de ani, 21 din 25 de Papi au fost aleși de regele german. Reacția romanilor în acest secol, de la Otto până în 1054, a fost reacția obișnuită a tuturor oamenilor de sub ocupație: unii au devenit colaboratori ai germanilor și unii au fost în rezistență. De vreme ce ocupația nu s-a încheiat niciodată, istoria a fost scrisă de învingători și acești ani au rămas în amintire ca o perioadă de declin pentru tronul papal și Papa Ioan XII îndeosebi este considerat de cei mai mulți drept cel mai „imoral” Papă din istorie.

A treia etapă logică a fost expulzarea finală a romanilor de pe tronul papal și înlocuirea lor cu germani. Din cauza rezistenței romanilor, a fost nevoie de câțiva ani pentru a realiza această etapă. În 996, Împăratul german Otto III a desemnat primul papă german, tânărul său verișor Bruno, care a fost numit Grigorie V. Nou Papă nu a fost recunoscut de Constantinopol, fie deoarece a adăugat Filioque în Crez, fie pentru că nu a vrut să trimită Scrisoare de recomandare acolo. A fost curând expulzat de romani, care au ales în locul lui un roman, pe Ioan cel Binevoitor[1]. A trimis o Scrisoare la Constantinopol și a fost recunoscut de el. Otto s-a înfuriat și s-a dus la Roma și l-a repus pe Grigorie V și l-a arestat pe Ioan și l-a dezmembrat[2]. Când a murit Grigorie, Otto l-a desemnat pe primul Papă francez, Gerbert d’Aurillac, numit Silvestru II, care nu a fost înregistrat nici el în dipticele de la Constantinopol.

Ultimul Papă ortodox a demisionat (din motive necunoscute) în 1009. Acesta este ultimul an, până astăzi, în care numele Papei a fost trecut în dipticele de la Constantinopol. S-a speculat că de atunci Papii germani au înlocuit definitiv pe cei romani. Pare că acest punct de vedere nu este corect deoarece în următoarele patru decenii au existat Papi romani. În orice caz, după cum a remarcat Pr. Ioannis Romanidis, toți veneau din familii germane și, de aceea, au introdus oficial Filioque în Biserica Romei din 1014. Mai târziu, Biserica papală, de acum deținută de germani, a recunoscut ca „sfânt” pe Regele Henric II (1002-1024), care a realizat expulzarea definitivă a romanilor ortodocși de pe tronul papal și introducerea Filioque. După un efort de două sute de ani, adaosul Filioque în Biserica Romei a reprezentat triumful politicii germane acolo.

A patra etapă au fost evenimentele din 1046-1049 din Roma. Datorită conflictului germanofil și rezistenței, în 1046 au fost trei Papi concomitenți. Regele german Henric III a coborât la Roma și i-a scos pe toți trei și l-a desemnat pe propriul său ales, dar a murit în mai puțin de un an. Henric a desemnat pe un al doilea, dar a trăit doar 23 de zile. Există bănuiala că ambii au fost victime ale rezistenței romane împotriva germanilor. Cel de-al treilea desemnat de Henric a fost vărul său, Leo IX, care a fost mai norocos și, în acele zile, delegația culminantă a fost trimisă cu Humbert la Constantinopol în 1054.

Evenimentele din 1054 au provocat direct desfășurările militare din Sudul Italiei, când balanța puterii a fost răsturnată între Statul Papal, bizantini și normanzi din cauza avansării celor din urmă. Conflictul, în orice caz, începuse în 1050, când Papa a desemnat pe Cardinalul Humbert ca Arhiepiscop de Sicilia, membru al ambasadei ulterioare fatidice din 1054, deși Sicilia aparținea de Patriarhia de Constantinopol și nu fusese cucerită (încă) de normanzi. Ca răzbunare, Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, a luat măsuri împotriva bisericilor latine din Constantinopol și l-a determinat pe Arhiepiscopul Leon de Ohrida să facă un raport scris cu erorile latine în 1053. Cele mai noi cercetări, în orice caz, nu admit că Patriarhul ar fi închis bisericile latine din Oraș, după cum se credea până de curând. Când Humbert era în Constantinopol în 1054, a restructurat unele obiceiuri în anumite biserici de acolo, așa că evident bisericile latine din Constantinopol trebuie să fi rămas deschise.

De-a lungul anului 1053, au fost evoluții militare rapide în Italia. La început, Papa Leon nu a avut nici o problemă față de cuceririle normande în desfășurare, de vreme ce aparțineau de Biserica Latină. Dar, când au început să se apropie de Roma, a căutat alarmat o alianță cu Constantinopolul, care avea și el un interes în înăbușirea normanzilor. Înainte ca cele două armate aliate să se întâlnească, normanzii au biruit pe bizantini în februarie 1053 și au capturat pe Papă în iunie 1053. În timpul captivității, Papa a primit Scrisoarea lui Leon al Ohridei și l-a îndrumat pe Cardinalul Humbert să redacteze un răspuns către Patriarh. În acesta, folosind argumente din Pseudo-Donația lui Constantin, apăra primatul papal. Emisarii au dus scrisoarea cu ei la Constantinopol în 1054.

Echilibrul diplomatic fragil al vremii s-a reflectat în următoarele două scrisori primite de Papă în captivitate, una de la Împăratul Constantin Monomahul și cealaltă chiar de la Patriarh. Prima era într-un stil prietenos, în favoarea unei alianțe politice mai strânse, în timp ce a doua, de la Cerularie, era adresată cu respect față de Papă și se ruga pentru unitatea celor două Biserici, fără să se refere la conflict. În orice caz, Papa a ignorat stilul de ansamblu și a reacționat la titlul de „Patriarh Ecumenic”, cu care a semnat Cerularie. Așa că a decis să trimită delegația papală condusă de Humbert la Constantinopol în 1054. (Ar trebui remarcat că între timp Papa i-a recunoscut pe normanzi și s-a aliat cu ei. În 1059, conducătorul lor, Robert Guiscard, și-a luat titlul de duce împreună cu puterea în Apulia și Calabria și cu dreptul de a se extinde spre principatul Siciliei, dacă putea să-l cucerească. Din partea lor, normanzii i-au dat Papei bisericile bizantine care erau pe teritoriul lor.)

Ce s-a întâmplat exact în vara lui 1054?

Când cei trei legați papali au ajuns în Constantinopol, l-au tratat pe Patriarh într-un mod disprețuitor, refuzând să-i arate cinstirea stabilită sau chiar o înclinare normală a capului spre dreapta pentru a-i arăta respect. Când a fost citită scrisoarea Papei Leon, l-a criticat pe Patriarh pentru titlul de „Ecumenic” și a continuat cu o polemică pe alte chestiuni. Patriarhul a fost dezamăgit atât de mult, încât a refuzat să creadă că venea de la biroul papal. A examinat cu atenție sigiliile și a decis că documentul este un fals. (Aceasta s-a datorat probabil schimbării recente a ștampilelor adoptată de Papă). Apoi Humbert a prezentat un răspuns către Leon al Ohridei, care fusese redactat de latini. Bizantinii au răspuns cu un text de Nichita Stithatul împotriva folosirii pâinii nedospite, celibatului clerului și alte lucruri. Humbert a reacționat violent și abuziv. Nichita Stithatul, în orice caz, a fost forțat să rămână tăcut la ordinul Împăratului, care voia să mențină alianța cu Papa împotriva normanzilor. Humbert, încurajat, a trecut la un nou atac prin criticarea bizantinilor că nu acceptă Filioque. Cerularie a refuzat categoric să discute asta la vremea aceea, insistând că o astfel de discuție ar trebui să aibă loc cu ceilalți Patriarhi din Răsărit. Apoi Humbert a decis să treacă la anatematizare.

Documentul anatematizării produce surpriză astăzi, pentru că este plin de imprecizii. Singura concluzie logică este că latinii erau într-o lipsă disperată de argumente pentru a-și susține singurul lucru care-i interesa, care era primatul autoritar al Papei. Vom înșirui aici unele dintre acuzațiile pe care le conținea, împreună cu un comentariu (în paranteze) de la un istoric neortodox modern, Steven Runciman.

Potrivit lui Runciman, documentul depus de trimișii papali pe Sfântul Altar din Sfânta Sofia pe 16 iulie 1054 acuza, printre alte lucruri, pe oricine susținea pe Cerularie ca fiind vinovat de simonie („viciul major al Bisericii Occidentale la vremea aceea, după cum Humbert știa mai bine ca oricine”), de încurajare la castrare („o practică care se aplica și la Roma”), de insistența pe re-botezarea latinilor („ceea ce nu era adevărat la vremea aceea”), de îngăduirea preoților să se căsătorească („ceea ce era greșit: un om căsătorit putea deveni preot, dar unul deja hirotonit nu se putea căsători”), de botezarea femeilor gravide, chiar dacă erau pe moarte („o practică bună a Bisericii străvechi”), de refuzarea împărtășirii oamenilor bărbieriți („ceea ce nu era adevărat, în ciuda faptului că grecii nu erau de acord cu preoții bărbieriți”) și, în final, de omiterea unei clauze în Crez („care era tocmai opusul adevărului”).

Emiterea acestui document a provocat o revoltă în rândul oamenilor din Constantinopol, care a dus la un Sinod ce a condamnat pe autorii ei.

După furia din prima instanță, Constantinopolul se pare că nu a dat mare greutate acțiunilor tronului papal slăbit atunci. Într-un climat de superioritate politică și culturală deținut de bizantini în secolul al XI-lea, acțiunile Apusului au fost privite probabil cu dispreț și sfidare. Comportamentul grosolan al trimișilor papali doar a confirmat percepția bizantină.

În afară de Cerularie, alți oameni ai Bisericii din timpul acela au fost prudenți. De exemplu, Patriarhul Petru al Antiohiei și Arhiepiscopul Leon al Ohridei au avut un ton destul de condescendent în scrierile lor. Ei credeau că latinii s-au distanțat de adevărata cale din ignoranță și că, dacă erau corectați de oamenii mai învățați și mai înțelepți dintre frații lor din Răsărit, s-ar putea întoarce la calea dreaptă. Petru al Antiohiei a scris o Scrisoare către Cerularie: „Pentru că sunt frații noștri, chiar dacă, din cauza unei lipse de educație, s-au abătut adesea de la calea cea dreaptă”. De asemenea, cu referire la Biserica papistașă, el vorbește de „romani” pentru a-i distinge de „vandali”, deși se teme că romanii au fost influențați de vandali.

Este remarcabil că la început bizantinii nu au susținut că Biserica Apuseană a căzut pe de-a-ntregul în eroare. În corespondența sa, Cerularie insista de obicei că Papa nu era de vină pentru greșelile Apusului sau pentru gâlceava cu Humbert. Făcea o diferență între Papă, cu care căuta să colaboreze, și „franci” (aceia pe care îi numim normanzi). În plus, Sinodul din Constantinopol din 20 iulie 1054 nu l-a condamnat pe Papă sau Apusul în general, ci a pus toată răspunderea asupra lui Humbert și celorlalți trimiși care aduseseră documente falsificate. Petru al Antiohiei insista că, dacă unii occidentali încălcau canoanele, o făceau fără știința Papei.

Este evident că Biserica Ortodoxă făcea un efort să mențină canale deschise de comunicare cu Apusul, sperând că trimișii papali au acționat arbitrar, fără aprobarea Papei, sau că unii dintre viitorii Papi vor înfrânge vederile separatiste ale predecesorilor lui. De aceea prima mențiune cunoscută la schisma dintre Cerularie și Humbert datează mult mai târziu, la începutul secolului al XII-lea.

Mai mult, după cum a fost indicat corect de către istorici moderni, în general protagoniștii acestei perioade din Bizanț nu vedeau Apusul ca ceva monolitic și, de aceea, nu simțeau că trăiau într-o lume foarte distinctă Răsărit-Apus. În schimb, ciocnirea Roma-Constantinopol a arătat diferite grupuri cu interese diferite. În Italia, să zicem, era Papa, Împăratul german, normanzii, lombarzii și italienii nativi, care se considerau cetățeni ai Imperiului Roman de Constantinopol. Multe din elementele din relațiile ulterioare dintre Bizanț și apuseni nu erau încă vizibile. Percepția Apusului ca o amenințare unitară, antipatia populară față de „latini”, toate acestea se vor ivi mai târziu. Se poate spune chiar că schisma însăși a dus treptat la construirea unui Apus monolitic în ochii bizantinilor și subtilitățile minore s-au înclinat în fața priorității de a face o demarcație între ortodocși și eretici.

Cercetarea completă a surselor în perioada secolului al XII-lea a condus pe mulți istorici la concluzia că nu a fost o schismă definitivă în 1054. Acest punct de vedere este susținut de două curente de gândire.

Primul pretinde că chiar înainte de 1054 a fost o creștere notabilă a distanțării celor două Biserici și că în 1054 nu s-a petrecut nimic decât o pecetluire formală a separării care exista deja între lumile vorbitoare de greacă și latină. Aceste două popoare s-au înstrăinat treptat cu trecerea secolelor și schisma a fost doar culminarea rupturii.

Al doilea curent susține că schisma nu a avut loc în 1054 pentru motive tocmai opuse: în ciuda diferențelor culturale și teologice și a evenimentelor din 1054, ambele părți au continuat contactele fără să arate că s-a produs ceva definitiv. Mai degrabă, de vreme ce acest fapt era obișnuit din conflictele trecute, ei credeau că în timp vor putea să recupereze decalajul tranzitoriu. Probabil că acesta este motivul pentru care istoricii timpului respectiv nu au considerat că merită să menționeze evenimentele din 1054. Potrivit acestui punct de vedere, evenimentul „definitiv” a venit la a patra Cruciadă și căderea Constantinopolului în fața occidentalilor. Prăduirea care a urmat după ocuparea țării, ocupația francă, „a radicalizat” populația „de la cei mai învățați teologi din Constantinopol până la ultimii fermieri din Peloponez”, după cum a remarcat profesorul universitar de la Princeton Tia Kolbaba. Apoi, ulterior, evenimentele din 1054 au dobândit o altă însemnătate.

Runciman scrie la fel că, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, „Papa a rămas prins între plăcerea față de rezultatul total și antipatia față de metode și, astfel, a pierdut singura oportunitate să recâștige bunăvoința din partea Răsăritului. Într-un moment critic, a arătat că este lipsit de compasiune și înțelegere și nu a fost iertat niciodată pentru asta”.

În opinia noastră, adevărul este undeva la mijloc între cele două curente istoriografice. Este un fapt recunoscut că evoluțiile istorice diferite ale Răsăritului și Apusului și diferențele culturale au distanțat cele două popoare. În orice caz, de la sine, nu este suficient pentru a crea o schismă. Celelalte trei Patriarhii din Răsărit (Alexandria, Antiohia și Ierusalimul) au avut și ele o evoluție istorică diferită. De secole au fost diferențe imense la nivel cultural între Constantinopol și slavi. Oricum, nu a fost niciodată nici o schismă între ei.

Este adevărat și că în unele părți ale Imperiului Bizantin nu erau semnele unei rupturi ireversibile în primii ani după 1054. În 1073, de exemplu, diplomații bizantini l-au abordat pe Papă pentru o alianță împotriva selgiucizilor. Răspunsul a fost pozitiv, deși în final Constantinopolul și-a asigurat ajutorul normanzilor și nu a răspuns. În 1089, când Alexios I era interesat în dizolvarea alianței dintre Papă și normanzi, i-a primit pe delegații Papei Urban II și a consultat Sinodul din Constantinopol asupra stării de schismă dintre Biserici. Nu a fost găsită nici o documentație oficială pentru schismă în arhivele Patriarhiei și Patriarhul Nicolae III a scris Romei, oferind o restabilire a relațiilor bazată pe condiția obișnuită ca Papa să expedieze o mărturisire de credință ortodoxă către Constantinopol. „Aparent, în ochii bizantinilor, nu era nici o ‘schismă’ oficială a Bisericilor, ci doar o înstrăinare care putea fi remediată printr-o eliminare simplă și formală a lui Filioque din Crezul latin”, remarcă Meyendorff. Bineînțeles, Papa nu a răspuns niciodată deoarece știa foarte bine că mărturisirea de creidnță cu adăugarea lui Filioque nu ar fi fost probabil niciodată acceptată la Constantinopol. Drept aceea, deși era o dispoziție de a apropia diferențele din partea ortodocșilor, ei recunoșteau în același timp că menținerea Filioque era o pricină de schismă.

Este caracteristic faptul că în jurul anului 1090 Teofilact de Ohrida a scris că o persoană adâncită în tradiția Bisericii noastre știe că nu este nici un obicei îndeajuns de important încât să pricinuiască o separare a Bisericilor decât dacă duce la distrugerea doctrinei. De aceea nu era de acord că Apusul comisese un păcat de neiertat cu privire la chestiuni precum folosirea pâinii nedospite. Dimpotrivă, credea că Filioque era o eroare traumatică.

Din păcate, în ciuda bunei voințe a ortodocșilor, nu a fost nici un răspuns din partea opusă. Într-adevăr, dacă ar fi existat, ar fi fost o simplă și scurtă anulare a anatemelor pentru a scuza o problemă normală: se putea afirma că acțiunile trimișilor papali au fost lipsiți de legitimitate deoarece Papa Leon murise în aprilie 1054 (tronul rămăsese gol chiar și în iulie) și, de aceea, Humbert nu avea autorizarea să facă ce a făcut. Oricum, după 1054 Papii nu au denunțat acțiunile lui Humbert, așa că anatemele au fost ținute în vigoare. De fapt, urmașul lui Leon a fost desemnat Ștefan IX de către regele german Henric III, care, ca Frederick de Lorrena, a fost unul dintre cei doi care au venit ca ambasadori cu Humbert în 1054. Chiar dacă noul Papă a fost condamnat de Sinodul din Constantinopol pe 20 iulie 1054, este clar că alegerea a fost o provocare conștientă față de Biserica de Răsărit și o politică adâncită implicită a germanilor față de apropierea celor două popoare. În final, în 1098, un Sinod din Bari a condamnat oficial ca eretici pe aceia care nu acceptau Filioque, finalizând astfel schisma. A trebuit să treacă nouă sute de ani ca să ajungă la 1965, pentru ca anatemele să fie ridicate. A fost, bineînțeles, prea târziu.

În secolele care au urmat după schismă, teologia apuseană a apucat pe căi noi, bazate pe o tratare rațională a adevărurilor de credință. Treptat, raționalismul a monopolizat modul de apropiere de Dumnezeu în Apus. Biserica papistașă a fost prinsă într-o școală aparte filozofică și s-a identificat cu ea. Așa că, atunci când descoperirile științifice ale lui Copernic, Galileo și Newton au condus la prăbușirea metafizicii occidentale, Biserica papistașă s-a simțit amenințată și a reacționat în maniera violentă cunoscută. Din cauza acestor evoluții, o cultură nouă în întregime s-a născut în Occident după schismă. O dispută care a început sub aspect teologic și cultural a deteriorat acum evoluția de ansamblu a omenirii.

Vom încheia studiul nostru cu punctul de vedere al unui mare teolog al timpului nostru, Pr. Ioannis Romanidis, care este punctul de vedere autentic ortodox și singurul bazat pe informații istorice:

„Simpla ridicare a anatemelor din 1054 nu poate obține unitatea. Când ne întoarcem la starea lucrurilor de dinainte de 1054, ne aflăm iarăși în schisma dintre latini și romani din cauza lui Filioque.”… „Avem o datorie sfântă, după cum se cerea din partea Papei roman ortodox al Romei dinainte de 1009, de a urmări eliminarea schismei nu prin ridicarea anatemelor din 1054, ci prin îndepărtarea Filioque și a condițiilor și rezultatelor lui.”


[1] A rămas cunoscut în istorie ca Antipapa Ioan XVI.

[2] Trupele împăratului i-au tăiat nasul, limba, i-au rupt degetele și l-au orbit, ca să nu scrie, și l-au degradat public înaintea lui Otto III și Grigorie V. La cererile Sf. Nil cel mai Tânăr, unul din conaționalii săi, viața i-a fost cruțată: a fost trimis la mănăstirea din Fulda, în Germania, unde a murit în jur de 1001.

Ruptura dintre ortodocși și catolici/papistași vindecată temporar de Sf. Fotie

Sf. Fotie cel Mare

Starea în care a ajuns catolicismul astăzi este bine cunoscută. Diferențele sunt vizibile de la veșmintele folosite, arhitectura bisericilor și până la cele de esență, de cult, mentalitate și credință. Din perspectivă ortodoxă, catolicismul greu poate fi definit ca religie după ce în 1965 Conciliul Vatican II a ajuns chiar și la eliminarea noțiunii de păcat (!). Totuși drumul până la acest stadiu nu a fost chiar atât de abrupt, ci dimpotrivă, cugetul eretic a pătruns încet și insinuant. Acțiunile Sfântului Fotie (810-893) sunt relevante asupra modului cum a apărut scindarea Apus-Răsărit, de aceea este instructivă o incursiune în evenimentele acelei vremi. Diferențele principale scoase atunci în față au fost dogma eretică Filioque și primatul papal, dar și unele practici necanonice, cum ar fi postirea de sâmbăta, slujirea cu azime și celibatul preoților.

Mai întâi trebuie precizat de ce insistă Biserica atât de mult pe nocivitatea ereziilor față de alte greșeli ce țin de morală sau organizare. Sfințenia cu care a înzestrat Hristos Biserica Sa operează în cadrul acestei lumi căzute, ceea ce presupune interferența diferitor păcate, de care nimeni nu este scutit de tot. Dar limita tolerării păcatelor este pocăința; adică părerea de rău pentru faptele rele ne face vindecabili. În momentul când cineva nu mai recunoaște că păcatele sale sunt rele, ci le afirmăm ca fapte bune, atunci Biserica poate și chiar este datoare să-l renege pe unul ca acesta, să-l trateze ca pe un păgân și vameș (cf. Mt. 18, 17). Mai grav decât aceasta este erezia, adică a strâmba adevărul de credință. Ereticul nu doar că nu se îndreaptă, ci se îndreptățește, adaptând legea lui Hristos după răutatea sa. Aceasta înseamnă desconsiderare față de Dumnezeu Însuși, lepădare de credință. Erezii erau și în vremea Mântuitorului, cum ar fi al fariseilor și saducheilor. Și apostolii au tratat ereziile cu cea mai mare atenție pentru că „oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu” (2Ioan 9). Adică primul semn al credinței în Iisus este păzirea cuvântului Lui fără distorsionări.

Erezii au fost multe de-a lungul timpului, cele mai cunoscute fiind cele condamnate la cele șapte Sinoade Ecumenice, adică după libertatea creștinismului. Dar au existat foarte multe și pe vremea imediat de după Apostoli și până la primul Sinod Ecumenic din 325, toate acelea condamnate sinodal. Față de ereziile timpurii și cele condamnate la Sinoadele Ecumenice, catolicismul a avut alt parcurs. Scindarea a fost una în timp, bizantinii căutând să aibă mereu pace cu Roma. De aceea nu a existat o despărțire radicală, ci una care s-a cimentat în timp și este mult mai greu de reparat pentru că nu există momente precise care să fie surmontate. Anul 1054 nu a adus o schismă oficializată, ci este doar un reper pentru contemporani, nu și pentru cei de atunci. Mai degrabă încercările de reunificare, cum ar fi Sinoadele de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1439), au evidențiat ruptura care se crease.

Însă toate premizele rupturii erau create deja de pe vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului, în sec. al IX-lea. Modul cum tratează catolicii Sinodul organizat pe vremea lui și chiar ortodocșii la nivel oficial poate fi un indiciu de ce s-a adâncit separația și de ce nici astăzi nu se ajunge la vindecare.

Înainte de toate, trebuie să fie prezentată situația din Constantinopolul acelei vremi, dar și din Occident.

Anul 800 a marcat o schimbare majoră în Biserica Romei. Încoronarea regelui Carol cel Mare al francilor de către Papa Pius al III-lea ca împărat al romanilor a schimbat perspectiva bisericească pentru că, trebuie să recunoaștem, climatul social și cultural a avut mereu un impact major în dezvoltarea sau stagnarea centrelor creștine. Dacă din 476 Roma a fost mereu sub stăpânire păgână, cu o jurisdicție ce o putea cu greu controla, de acum se deschide perspectiva unei libertăți mai mari. Ambițiile de supremație au primit un suport important. Când vorbim de supremație, nu trebuie avut în vedere cezaro-papismul de astăzi, ci mai degrabă o slăbiciune umană, dorința de dominare. Roma a fost mereu prima în diptice, adică a avut un primat onorific. Nu este greu de înțeles că a dorit să fie apreciată ca atare. Astfel de tendințe s-au înregistrat și pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina (†159).

Pe de altă parte, nu trebuie neglijate ambițiile francilor de a crea un imperiu care să concureze cu cel bizantin. Religia era o componentă importantă, mai ales că ea a fost la mare cinste în Constantinopol. Dar, cum francii nu aveau o cultură bogată la vremea aceea, au putut și nici nu au dorit să preia toată dezvoltarea creștinismului de până atunci, ci au dorit să-l facă după chipul lor, la concurență cu bizantinii. Astfel se face că s-au întors curând la filozofii antici dinainte de Hristos și la o cercetare rațională, numită scolastică. Rivalitatea cu civilizația romeilor (romanilor) s-a manifestat și prin înlocuirea demografică, ceva ce s-a înregistrat și în Transilvania cu dominarea românilor de către unguri, fiind lipsiți de accesul la pozițiile de decizie și putere. Acest aspect îl punctează bine P. Ioannis Romanidis, care dă papismului (catolicismul) numele adevărat de franco-catolicism, nu pe cel impropriu de romano-catolicism. În orice caz, important este că decizia cuceririi romeilor (romanilor) din Apus a avut loc în 794-800, la puțin timp înainte de păstorirea Sf. Fotie, cu implicații directe.

Erezia Filioque nu era nouă, ci mult mai veche. Contextul apariției ei a fost dat de încercările aducerii la dreapta credință a populațiilor barbare din Occident (goți), majoritatea arieni. Pentru a-i convinge că Hristos este egal cu Tatăl, a fost folosit greșit argumentul că și Fiul purcede pe Duhul Sfânt, ca și Tatăl. Această învățătură este veche, încă din sec. VI. Cel târziu în sec. VII, ea era larg răspândită în Apus, dar înțeleasă în mod corect, fapt ce l-a determinat Sf. Maxim Mărturisitorul să ia apărarea celor din Roma ca fiind ortodocși. Abia începând cu teologii franci din vremea regelui Carol cel Mare această concepție a început să prezinte probleme. Deși au fost sfătuiți și învățați și de papii din acea vreme, francii au rămas încăpățânați.

Cât privește mediul bizantin, el trebuie contextualizat corect pentru a înțelege just personalitatea Patriarhului Fotie. Până de curând acesta era privit de teologii catolici ca un om arogant, care și-a urmărit obstinat propriile ambiții. De curând Francis Dvornik, chiar un teolog catolic, dovedește în cartea sa, The Photian Schism. History and Legend (2008), că polarizarea dintre moderați și radicali din capitala bizantină schimbă total datele problemei. Acesta oferă foarte multe informații istorice documentate despre tensiunile existente în Constantinopol în acea perioadă. Pe scurt, partida rigoristă era reprezentată îndeosebi de monahii din Mănăstirea Studion, care aveau ca înaintaș pe Sf. Teodor Studitul. Pentru că erau foarte înclinați spre intransigență, s-a format o contra-partidă, a moderaților, mai liberali. Disputele dintre ei se concretizau mai ales la alegerea Patriarhilor. Patriarhul Metodie (843-847), care a jucat un rol important în restabilirea cultului icoanelor, a fost din tabăra moderaților, fiind și în divergențe cu opozanții în privința primirii în cler a foștilor iconoclaști. Pentru a fi evitată o tensiune nedorită, urmașul său a fost ales un om neutru, Ignatie, dar care avea înclinații spre rigoriști. Atunci când Patriarhul Ignatie a căzut în dizgrația conducătorilor politici printr-un concurs de împrejurări, a fost forțat să-și dea demisia. În locul său a fost ales Fotie, care era și el neutru, nu dintre rigoriști sau moderați, dar înclinat spre cei din urmă. Pentru că radicalii erau implicați în acțiuni politice și îl contestau, pentru a aplana scandalul și a pune lucrurile pe un făgaș stabil, el a convocat un Sinod care să cerceteze lucrurile. Acesta nu a putut să se încheie din cauza unei încăierări, astfel că împăratul a întrunit un altul, la care a chemat și delegați ai Papei pentru a discuta din nou problema iconoclasmului. Deși poate părea surprinzător, chiar și la 20 de ani după confirmarea din nou a icoanelor, încă era nevoie de o hotărâre în acest sens, care să le restabilească definitiv. Probabil și pentru că existau discuții punctuale între franci și bizantini, generate de unele traduceri incorecte. Așa că a fost întrunit un Sinod în anul 861 în Constantinopol la care au sosit și delegați ai Papei.

Surpriza a fost când aceștia au cerut să fie discutată și problema canonicității înscăunării Sf. Fotie și a depunerii Sf. Ignatie. Bizantinii au fost de acord pentru a elimina orice suspiciune și sursă de nemulțumire, dar decizia să fie luată în Sinod, nu dusă Papei și supusă aprobării lui. Din păcate, actele sinodale au fost arse mai târziu, la un Sinod din 869-870, asupra căruia vom stărui puțin mai jos, și se păstrează doar canoanele formulate și o descriere în latină a legaților papali, care poate fi bănuită de subiectivitate. Totuși se remarcă deja o diferență majoră: Papa dorește să intervină în jurisdicția Constantinopolului și se consideră îndreptățit, dar a primit o replică ortodoxă în termeni protocolari, care să evite orice conflict deschis. Altfel spus, a fost primită cererea de a fi judecată cauza înscăunării unui nou Patriarh, dar nu ca un apel la autoritatea Papei Nicolae I din acea vreme. Acest fapt a dus la mânierea lui și nerecunoașterea Sinodului. Delegații săi au trebuit să-i dea socoteală de ce i-au încălcat ordinul și nu au referit soluționarea către el personal, fapt ce face discutabilă descrierea oferită de ei asupra evenimentelor din Sinod pentru a ieși basma curată.

În privința acestui Sinod din 861 mai trebuie punctat că a fost și o victorie a Patriarhului Fotie asupra radicalilor, care aveau obiceiul de a întrerupe comuniunea foarte ușor cu Episcopii și cu Patriarhul însuși pe motive discutabile. Canonul 15 a stabilit că singurul motiv îndreptățit este propovăduirea unei erezii, dar și aceasta în mod răspicat și indiscutabil.

În acest punct trebuie adus în atenție un fapt important în iconomia evenimentelor: încreștinarea bulgarilor pe vremea lui Boris I, botezat Mihail, ca pe împăratul bizantin din acea perioadă (866), care l-a ajutat să stabilească structuri bisericești stabile. Problema a intervenit când Papa a trimis misionarii săi în aceste ținuturi pentru a-i atrage în jurisdicția sa. Nu doar atât, ci aceștia au venit cu obiceiuri și învățături diferite, ceea ce a creat și mai multă confuzie. Patriarhul Fotie a reacționat și a depus eforturi pentru a-i ține sub tutela sa și în învățătura sănătoasă, dar a creat un conflict între Constantinopol și Roma nu doar administrativ, ci și dogmatic.

Interesele Papei de a lărgi dominația sa asupra bulgarilor, dar și asupra bizantinilor l-au făcut să fie ostil față de Patriarhul Fotie, care era un opozant foarte puternic. Așa se face că Papa Nicolae nu a recunoscut drept canonică hirotonia lui și a încercat să forțeze o negociere în acest sens.

Însă în anul 867 împăratul Mihail II și unchiul său, Bardas, au fost detronați și uciși de Vasile Macedoneanul. Patriarhul Fotie nu i-a îngăduit noului împărat să se împărtășească din cauza crimei comise, fapt ce a dus la destituirea lui și reînscăunarea lui Ignatie.

Momentul a fost prielnic pentru ca Papa Adrian II (succesorul lui Nicolae) să forțeze convocarea unui alt Sinod care să cerceteze problema înscăunării lui Fotie. Cu acest prilej, latinii au căutat să impună suveranitatea lor asupra restului Patriarhiilor, cerând tuturor participanților să semneze de la început un act (Libellus) prin care era recunoscută în avans depunerea lui Fotie și recunoașterea primatului papal. Din acest motiv puțini episcopi au participat și au semnat actele finale. În fața Sinodului, Sf. Fotie, adus ca inculpat, a denunțat dreptul de a fi judecat de către delegații Papei, cum făcuse și Sf. Ignatie în 861. Acest Sinod este catalogat drept Ecumenic de catolici, al VIII-lea, dar abia din a doua jumătate a sec. al XI-lea, pentru că aveau nevoie să apeleze la canoanele sale în disputele apărute atunci în Occident, asupra cărora vom reveni.

Surpriza a fost că Sf. Ignatie, Patriarh de Constantinopol, nu s-a arătat mai prejos decât Sf. Fotie în privința bulgarilor, ci a denunțat intervenția latinilor.

După moartea Sf. Ignatie, Sf. Fotie a revenit pe tronul patriarhal în 877. În această a doua perioadă de pastorație, a fost convocat un alt Sinod (879-880), la care au participat și delegați ai Romei din partea Papei Ioan VIII, pentru a elucida problemele care interveniseră pe parcurs. Au fost emise doar trei canoane, dar cel mai importante este cel prin care se stabilesc limitele clare ale jurisdicției, Constantinopolul recunoscând deciziile Romei asupra celor din teritoriul ei și reciproc. O altă hotărâre, chiar mai importantă, a fost denunțarea adaosului Filioque din Crez. Cum bulgarii nu acceptau prezența misionarilor franci, ei au rămas sub patronajul Constantinopolului. În plus, au fost anulate hotărârile din 870. Acestea practic au constituit victorii definitive în problemele discutate, Sinodul fiind considerat al VIII-lea Ecumenic în Ortodoxie, după cum îl menționează și Sf. Marcu Eugenicul la discuțiile de la Ferrara-Florența. Pentru faptul că nu a fost condamnat nici un eretic și, evident, nici o erezie, el nu a fost numărat împreună cu celelalte șapte. Doar a fost stabilită credința corectă, cu acordul Papei Adrian VIII. Este discutabil, după diferite surse, dacă Papa însuși a scris o scrisoare în care condamnă Filioque sau a fost adăugată mai târziu de bizantini.

În orice caz, Sinodul din 880 a fost recunoscut de toată Biserica, inclusiv de Roma. Abia spre sfârșitul sec. al XI-lea a fost recunoscut drept Ecumenic Sinodul anterior, din 870, de către papalitate și, evident, renegat cel din urmă. Motivul a fost că papii aveau nevoie de norme canonice care să le justifice dreptul de a numi episcopi fără interferența autorităților regale sau civile. Aceasta pentru că, până atunci, regii și conducătorii de provincii erau cei care desemnau pe episcopi.

Revenind, din evenimentele descrise se vede că papii, care erau romani , nu franci, au ținut credința curată. Aceasta a durat până în jurul anului 1009 sau 1014, când primul papă franc a legiferat adaosul Filioque în Crez, fapt ce a dus la o întrerupere a comuniunii între Constantinopol și Roma. Discuțiile de împăcare erau în interesul ambelor părți, mai ales că bizantinii aveau nevoie de sprijinul politic al Apusului. Dar ele s-au soldat cu o rupere și mai mare în 1054, când cardinalul Humbert, un om impulsiv, trimis pentru negocieri la Constantinopol, a părăsit capitala lăsând o anatemă asupra Patriarhului Mihail Cerularie. Faptul acesta a dus la convocarea unui Sinod ce a condamnat, ca răspuns, Roma. La acesta au participat toți ceilalți patru Patriarhi. Ruptura aceasta a fost una dogmatică, dar nu a fost resimțită atât de evident la acea vreme. Ea s-a adâncit cu timpul.

Așadar toate punctele sensibile au fost discutate și lămurite încă de pe vremea Sf. Fotie. Acesta pusese în discuție și folosirea azimelor la Liturghie, celibatul preoților și obiceiul de a posti sâmbăta. Toate abaterile din Occident au fost semnalate sporadic cu mult înainte, dar nu erau ridicate acceptate oficial, ci doar ca situații punctuale. Abia odată cu înflorirea puterii france ele au devenit tot mai dominante și recunoscute oficial. Diferența între ambițiile papilor romani și cei franci a fost una importantă. Primii au avut interese omenești, pe când cei de-al doilea le-au ridicat la nivel de credință, de normă.

Chiar dacă articolul acesta se rezumă la perioada din vremea Sf. Fotie, merită să menționăm că evoluția ulterioară a fost una spre o scindare lentă, dar foarte puternică. De aceea este și foarte greu de revenit, pentru că a generat mentalități diferite. În timp ce Ortodoxia a rămas (până spre modernitatea ecumenistă) axată pe o credință trezvitoare, interiorizată și bazată pe păzirea conștiinței, catolicismul a mers pe o dezvoltare a ordinii exterioare, cu derogări tot mai multe de la învățătura Evangheliei. De aceea avem astăzi culturi diferite între Occident și Europa de Răsărit, chiar dacă ele sunt nivelate în zilele noastre de politica mondialistă.

Diferențele dintre papism s-au accentuat ulterior prin schisma de la 1054, cruciadele începute în 1095, care au creat un resentiment puternic al bizantinilor față de latinii care au devastat Constantinopolul și alte teritorii. Încercarea de unire de la Lyon (1074) a adus mai mulți mucenici în rândul ortodocșilor și o imagine de tirani a papilor, pecetluită definitiv odată cu Sinodul unionist de la Ferrara-Florența. Un loc important îl ocupă și disputele isihaste, în care un rol important l-a avut Sf. Grigorie Palama. Pornite de la discuțiile pe marginea dogmei Filioque, ele au ajuns la divergențe cu privite la energiile necreate ale lui Dumnezeu, diferență care marchează discrepanța principală între Ortodoxie și catolicism: Dumnezeu este viu prin har și prezent pe pământ prin lucrările Sale în sufletele oamenilor pentru unii și izgonit în cer și lucrător doar sub formă de iluzii create pentru ceilalți. Negarea posibilității de îndumnezeire i-a dus pe catolici la situații complicate, în care nu puteau să împace cunoașterea scolastică cu mistica. O vreme au negat posibilitatea vedeniilor, apoi au găsit niște explicații de fațadă. Astfel se explică și vulnerabilitatea la vedenii mincinoase.

În orice caz, nici istoria despărțirii nu este cunoscută bine, nici situația în care se află catolicismul astăzi, fiind tot mai departe de a se considera religie, de a lua în calcul un Dumnezeu viu. Rămâne un fel de morală orizontală care, ce-i drept, prinde mai bine la oamenii lipsiți de profunzime.

Un dialog onest între ortodocși și catolici ar fi benefic, dar unul apologetuc, nu iubirist, în spiritul ecumenismului. Un fapt interesant este că până și catolicii au recunoscut în textul acordului care a fost semnat la Chieti în 2016 că „în Biserică, primatul aparține capului ei – Iisus Hristos” și „episcopul Romei nu exercita vreo autoritate canonică asupra Bisericilor din Răsărit”. Totuși textul acela sugerează o diferență dintre Apus și Răsărit încă din sec. IV, lucru dovedit ca neadevărat chiar de Sf. Fotie. Dialogul catolici-ortodocși ar fi util cu diferența esențială că ar trebui pornit de la separarea dintre cele două Biserici de la 1054, nu de la unitatea dezirabilă falsă promovată astăzi. Ar fi bine să facem față provocărilor ecumeniste chiar și din partea catolicilor aducând mărturia noastră de apărare sinceră a ortodoxiei față de celelalte erezii, nu pe ideea filo-unionistă, cum se procedează acum la nivel oficial. [Notă 04.06.2019: Acest ultim paragraf a fost modificat ulterior pentru a nu lăsa impresia că dialogurile ecumeniste ar fi purtate de pe poziții corecte sau că textele semnate ar reprezenta cugetul Bisericii.]

Translate page >>