Chiar dacă din surse anonime, agenția Romfaia dă publicității unele impresii legate de întâlnirea pe care a avut-o delegația Fanarului cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe canonice Ucrainene. Cu mențiunea că agenția este una de încredere și a dat de multe ori informații care ulterior s-au probat ca adevărate, redăm mai jos traducerea relatării despre dialogul care a avut loc la Kiev.
După Mitropolitul Eifanie și așa-zisul „Patriarh de Kiev” Filaret, delegația Patriarhiei Ecumenice a vizitat reședința Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
De punctat că delegația Patriarhiei Ecumenice s-a bucurat de o primire caldă din partea delegației Bisericii Ucrainene.
Conform unor informații ale Romfea.gr, la întâlnire au participat din partea Bisericii Ucrainene capul ei, Mitropolitul Onufrie, precum și Mitropolitul Meletie al Bucovinei, Mitropolitul Clement de Nezin și Mitropolitul Antonie de Borisopol.
Informațiile Romfea.gr declară că Mitropolitul Onufrie se pare că a menționat pe parcursul întâlnirii că dorește dialog, nu monolog υπό την υπαγόρευση του Οικουμενικού Πατριαρχείου.
Ba se pare că IPS Onufrie a pus câteva condiții pentru a fi dialog, ca Fanarul să condamne răpirile violente ale sfintelor biserici și ciocnirile care sunt puse în mișcare de susținătorii Mitropolitului Epifanie.
De asemenea, Mitropolitul Onufrie, după cum menționează sursele Romfea.gr, a declarat că, fără aceste condiții, orice dezbatere este fără rost și nefolositoare.
Pe parcursul întâlnirii, delegația Patriarhiei Ecumenice a menționat că este rău să fie dezbinați creștinii, în timp ce au adăugat că trebuue să fie rezolvată în vreun fel problema unității.
Din partea lor, ierarhii ucraineni au fost de acord că nu este bine să fie dezbinați creștinii, în timp ce nu au negat că este indispensabilă unitatea.
Sursele Romfea.gr menționează că, după întâlnire, partea Bisericii Ucrainene a fost nedumerită de ce delegația Patriarhiei Ecumenice nu a făcut niște propuneri în afară doar de a spune că trebuie să fie rezolvat subiectul unității.
„Da, frumos ar fi să se rezolve subiectul unității, dar nu ne-au spus cum! Ei înșiși au spus că au dat autocefalia și a fost rezolvată schisma, acum spui că suntem la grădiniță și ne spun să existe unitate…” – a menționat sursa pentru Romfea.gr.
De asemenea, aceleași surse, vorbind pentru Romfea.gr, au accentuat fapt că delegația Patriarhiei Ecumenice nu a fost atât de mulțumită de compoziția delegației Bisericii Ucrainene.
„În Biserica Ucrainei există opinii diferite între ierarhi și acest fapt trebuie să ridice o opinie serioasă. Prin urmare, Fanarul pare că este gata spre dialog din faptul că sunt deranjați de prezența unui ierarh care nu le place la convorbiri” – a menționat sursa din partea Bisericii Ucrainene, vorbind pentru Romfea.gr.
În final, sursele Romfea.gr menționează că delegația Patriarhiei Ecumenice a promis că va pune tema ocupării cu forța a sfintelor biserici pe durata întâlnirii pe care o vor avea cu Președintele Zelenski.
În aceeași zi în care Arhiepiscopul Ciprului a pomenit samavolnic, fără acordul Sinodului, pe schismaticul Epifanie, patru episcopi ciprioți, Nichifor de Kikkos, Atanasie de Limassol, Isaia de Tamassos și Nicolae al Amatundei, au luat atitudine, trimițând un
Cu multă neliniște, dar și cu adânc necaz, am fost informați despre pomenirea lui Epifanie ca «Întâistătător al Bisericii Ucrainene» de către PF Arhiepiscop Hrisostom al Ciprului astăzi, sâmbătă, 24 octombrie 2020, în timpul dumnezeieștii Liturghii în Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului Hrisoriatisa, unde s-a făcut și hirotonia în episcop a Preasfințitului Episcop Pangratie de Arsinoe.
1. Fapta în cauză a Arhiepiscopului constituie o încălcare flagrantă a regimului sinodal, colectiv și democratic al Bisericii noastre Ortodoxe și a funcționării Bisericii Ortodoxe a Ciprului pe baza acestui sistem.
2. Subiectul acesta a fost pus de Preafericitul la recenta ședință a Sfântului Sinod și a fost luată atunci decizia să fie cercetat la altă ședință a lui cu scopul de a fi ascultate opiniile și pozițiile tuturor membrilor Sfântului Sinod și să fie luată o decizie sinodală pe această temă.
3. Promovarea lui Epifanie ca «Întâistătător al Bisericii Ucrainene» de către Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care s-a și făcut de curând (9 septembrie 2020 – probabil 6 ian. 2019, n.n.), a provocat trosnituri în unitatea Bisericii Ortodoxe și până astăzi numai Biserica Greciei și Patriarhia Alexandriei, pentru motive pe care le lăsăm acum, au recunoscut-o. Toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale țin o poziție negativă pe subiect. [De semnalat aici că la «hirotonia» numitului Epifanie nu a fost prezent nici un delegat al Bisericilor Ortodoxe Locale, orice poate să însemne asta.]
4. Cel proclamat de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu drept «Întâistătător» al Bisericii Ucrainei nu are nicidecum hirotonie canonică și aceasta pentru că provine din grupări schismatice ale Bisericii Ucrainene. Dacă Patriarhul Ecumenic ar fi vrut cu adevărat să urmeze rânduiala canonică pentru acordarea autocefaliei Bisericii Ucrainei, atunci trebuia să se îndrepte spre Mitropolitul canonic Onufrie al Kievului și să aibă pentru asta și acordul Patriarhiei Moscovei, de care aparține, precum și acordul celorlalți Întâistătători ortodocși locali.
5. Fapta Patriarhului Ecumenic Bartolomeu de a acorda «autocefalie» unor structuri schismatice din Biserica Ucraineană constituie o acțiune solitară, anticanonică și antibisericească în sensul că Biserica Ucrainei aparține de jurisdicția Patriarhiei Moscovei și constituie, după cum am menționat, o intervenție în jurisdicția Patriarhiei în cauză. Din cauza acestui fapt, Biserica Rusiei, ca reacție, a întrerupt comuniunea bisericească în mod îndreptățit cu Patriarhia Ecumenică, precum și cu Bisericile Greciei și Alexandriei.
6. Acordarea autocefaliei are noimă și putere, conform sfintelor canoane și practicii Bisericii noastre, numai dacă întrunește validarea Întâistătătorilor dinainte ai Bisericilor Ortodoxe Locale. În cazul de față, Patriarhul Ecumenic, în ciuda celor cuprinse în sfintele canoane și în tradiția bisericească și în contradicție cu declarațiile lui mai vechi, a lucrat în această privință solitar și unilateral. Și, din păcate, exemplul acesta l-a urmat și Întâistătătorul Bisericii Ciprului, desconsiderând și trecând cu vederea Sfântul Sinod din jurul lui.
7. Decizia Arhiepiscopului Ciprului de a pomeni ca «Întâistătător al Bisericii Ucrainene» pe Epifanie vine să îngreuneze și mai tare situația tensionată dintre Bisericile Ortodoxe, să întărească schisma care amenință Ortodoxia mondială și să integreze în mod nesăbuit și Biserica Ciprului în această atmosferă.
8. Facem apel la Preafericitul să treacă imediat la revocarea acestei fapte anticanonice și nevalide și, în același timp, îi rugăm pe toți Episcopii împreună cu noi ai Bisericii Ciprului ca să cerem convocarea extraordinară a Sfântului nostru Sinod pentru ca să fie luată o decizie potrivită pe această temă.
9. În final, suntem datori să accentuăm și momentul neprielnic al acestei fapte a Întâistătătorului nostru, având în vedere mai ales vremurile critice pe care le traversăm în ce privește subiectul nostru etnic, dar și acțiunile amenințătoare la care a trecut pofta expansivă turcească, amenințând cu exterminarea nației noastre.
Cele de mai sus le depunem cu bună credință, având încuviințarea conștiinței noastre arhierești și a nevoii noastre sfinte de a păzi rânduiala canonică și unitatea Bisericii pentru a evita păcatul de moarte al schismei, de vreme ce, după Sf. Ioan Gură de Aur, «nici sângele mucenicesc nu poate șterge acest păcat».
Nicosia, 24 octombrie 2020
Tot astăzi, Mitropolitul Antonie Pakanici, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, a comentat cu precauție cele petrecute în Cipru: „Presa grecească a relatat că Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului a pomenit pe Epifanie Dumenko, capul BOaU, la slujbă. Astfel, organizația religioasă sus-zisă se pare că a fost recunoscută de Biserica Ortodoxă Cipriotă.
În primul rând, este necesar să așteptăm confirmarea oficială sau respingerea informațiilor împrăștiate în mass-media. În al doilea rând, dacă, totuși informația aceasta corespunde realității, atunci ar trebui să fie subliniat faptul că ceea ce s-a întâmplat nu este poziția întregii Biserici Ortodoxe q Ciprului, care este reprezentată de Sinodul ei, ci doar de decizia unei persoane. Chiar dacă este vorba de Întâistătătorul ei, care eate înveatit cu putere.
În al treilea rând, este necesar să așteptăm răspunsul altor ierarhi ai Bisericii Cipriote la ceea ce s-a întâmplat și abia pe baza acestei reacții să facem o judecată relevantă a evenimentului.
În al patrulea rând, ar trebui remarcat că interesele politice și geopolitice continuă să interfereze în problemele Bisericii. Din păcate, victima unui asemenea proces este atât unitatea Ortodoxiei mondiale, cât și Biserici Ortodoxe individuale. Peste toate, unele decizii, fiind luate la dictarea puternicilor acestei lumi și a factorilor depărtați de credința în Dumnezeu, nu conduc la vindecarea schismei. Dimpotrivă, ele provoacă doar noi așchii. Dar asta va avea consecințe extrem de grave. Penteu că, așa cum a spus Sf. Ioan Gură de Aur, ‘a provoca scindări în Biserică nu e mai puțin rău decât a cădea în erezii…’”
Tot un reprezentant al Patriarhiei Ruse, de data aceasta direct de la Moscova, Mitropolitul Ilarion, șeful Departamentului de Relații Externe, a declarat mult mai tranșant pentru Agenția RIA NOVOSTI: «Ne pare foarte rău pentru acest fapt trist. Decizia o va lua Sfântul Sinod al Patriarhiei noastre». Mitropolitul consideră că, după toată probabilitatea, va fi oprită pomenirea Arhiepiscopului Ciprului de către Patriarhia Moscovei până vor fi lămurite toate aspectele. «A făcut-o la propria lui inițiativă sau cu co aimțământul Sfântului Sinod? Media grecească scrie că nu a existat conaimțământ…».
De dincolo de ocean, de la Arhiepiscopul Elpidoforos al Americii, care ține de Costantinopol, vine singura reacție de apreciere, fără mare valoare, de altfel. Acesta a scris: „O zi istorică în Biserica Ciprului, singura Biserică Autocefală a Sinoadelor Ecumenice. PF Arhiepiscop Hrisostom recunoaște Biseeica Ortodoxă a Ucrainei și-l pomenește pe PF Mitropolit Epifanie. Continuă slujirea Bisericii de către Patriarhia Ecumenică”.
Ca o remarcă proprie, Dumnezeu îi face pe cei potrivnici să acționeze clar necanonic pentru a putea înțelege oricine fărădelegea din spate. Chiar dacă au putere multă, trădarea se lucrează cu infatuare și sfidarea oricăror principii, parcă pentru a desconsidera dinadins. Însă fiecare va acționa în funcție de ce se teme: de lume sau de Dumnezeu.
Pentru a contura mai bine viziunea Mitropolitului Ierotheos asupra conflicutlui din Ucraina, trebuie notat faptul că acesta a scris și un articol, tradus și în engleză, în care acuză Moscova că susține o teorie filetistă, anume „a treia Romă”, care în esența ei este definită ca pan-slavism. Practic, aceasta este justificarea pentru acțiunile Patriarhului Ecumenic: „Patriarhul Ecumenic Bartolomeu este foarte conștient de asta și acționează în consecință”. Practic, se spune că Patriarhia Rusă încearcă să preia conducerea Ortodoxiei și, astfel, „subminează organizarea canonică a Bisericii Ortodoxe” și, „bineînțeles, primatul Patriarhiei Ecumenice”. Desigur, grecii țin și ei la teoria echivalentă a pan-elenismului, formulată astfel: „noi, grecii, cu conștiința și mentalitatea noastră ‘romeică’, suntem animați de un spirit universal, fără a fi naționaliști”. Suntem ușurați că măcar declară că nu sunt naționaliști! Dar oare așa să fie?
Acuzațiile din articolul Mitropolitului, care folosește doar o singură sursă istorică a unui autor recent, nu sunt temeinic susținute. Cel mai consistent argument este acela că un anume monah Filoteu, din Lavra Pskov, a scris țarului: „Ești singurul țar creștin din toată lumea, ții în mâinille tale frâiele tuturor tronurilor Sfintei Biserici Sobornicești, care nu mai este situată nici în Europa, nici în Constantinopol, ci la Moscova”. Desigur că sunt oferite și alte dovezi ale acțiunilor politice ale țarilor, dar cu slabă relevanță bisericească. Nu poate fi negată existența acestei teorii, totuși există o îndoială serioasă dacă ea a avut amploarea prezentată și imputată. Este foarte posibil ca astăzi Patriarhia Moscovei să aibă pretenții de dominație, însă nu justifică pretențiile Fanarului, care sunt deja realitate ce produce efecte schismatice.
Valoarea istorică a faptelor descrise este îndoielnică. Afirmația că slavii au fost împărțiți în trei grupuri, iar rușii de astăzi au rezultat din unirea slavilor răsăriteni cu vikingii (scandinavii) ține mai mult de propaganda ucraineană de astăzi. Dimpotrivă, se poate argumenta că rușii au menținut cel mai fidel filonul slav, nu că l-au deteriorat cel mai puternic.
Folosim prilejul acesta pentru a prezenta o istorisire a modului cum a devenit Moscova autocefală în urma evenimentelor de la Sinodul unionist Ferrara-Florența (1439). Studiul este scris de reputatul prof. Teodor M. Popescu în revista BOR, nr. 5-8/1948, p. 301-316.
Departe de a susține noi imperialismul, dominația sau politica pan-slavistă a Moscovei, istoria trebuie cunoscută fără deformări subiective și propagandistice. În ce privește primatul unei Biserici Locale sau a alteia, acestea țin de ambiții și orgolii pătimașe și ar trebui trecute în umbră aceste dorințe. Este adevărat că, la un moment dat, poate exista un centru evident al Ortodoxiei. În trecut a fost Bizanțul, iar astăzi este Moscova. Totuși aceasta nu trebuie să presupună un primat administrativ, ci doar o întâietate de onoare.
Mai facem precizarea că nici rușii nu sunt cu totul inocenți, ci au avut acțiuni necanonice de-a lungul timpului, una fiind acapararea ilegală a Mitropoliei Basarabiei. Chiar dacă ar fi cucerit acela teritoriu la nivel politic, legile bisericești interzic reconfigurarea automată a granițelor canonice. Este posibil ca persecuțiile de astăzi din Ucraina să fie tocmai răsplata faptelor lor mult mai violente și nebisericești din Basarabia. Dumnezeu să ne lumineze pe toți să respectăm voia Lui și legile duhovnicești și canonice din Biserică!
Autocefalia Bisericii Ruse. Câteva considerațiuni asupra faptului de la
1448
Biserica Ortodoxă Rusă împlinește și serbează
cinci sute de ani de proprie cârmuire. Această jumătate de mileniu de
autocefalie se socotește de la înlocuirea Mitropolitului de neam grec Isidor,
care a luat parte la Sinodul de la Ferrara și Florența (1438-39) ca
reprezentant al Bisericii Ruse și a primit acolo unirea, cu Mitropolitul
național Iona, ales șef al Bisericii Ruse fără consimțământul Patriarhiei de
Constantinopol.
Isidor fusese la Sinod unul din cei mai stăruitori
propagandiști ai unirii. La întoarcere, el a căutat să atragă la unire și pe
ruși (la provinciile sud-vestice, stăpânite atunci de lituani și polonezi,
Isidor avusese succes). Concursul autorității politice, situația grea a
clerului și a poporului rus ortodox, lipsit în acele țări de drepturile de care
se bucurau romano-catolicii, promisiunile ce li se făceau în scopul unirii, au
ușurat acolo sarcina lui Isidor.
Sosit cu mare zăbavă la Moscova, în martie 1441, după
o lipsă îndelungată – plecase la 8 septembrie 1437 –, Isidor, care pornise spre
Ferrara ortodox și se întorcea la Moscova unit, adică „vândut” latinilor, ba
chiar numit cardinal și împuternicit de Eugeniu IV cu calitatea de legat papal
pentru Rusia, Polonia, Lituania și Letonia, el, Mitopolitul Moscovei, a
încercat să-și îndeplinească întocmai sarcina ce i se încredințase.
În fața boierilor, a clerului și a poporului
adunat în catedrală, Isidor săvârși o Liturghie arhierească, pomeni numele
papei în loc de al Patriarhului și proclamă unirea cu Biserica romană, unire al
cărei decret de la Florența fu citit cu solemnitate de pe amvon de către un
diacon.
Deși se știa prin însoțitorii lui la Sinod, sosiți
în Rusia mai devreme, că Isidor fusese, împreună cu Mitropolitul Visarion al
Niceii, cel mai înfocat partizan al unirii și cel mai iubit de Papa, deși se
cunoștea și activitatea lui de propagandist al unirii printre rușii din
Lituania și Polonia, deși era de așteptat ca Isidor să lucreze pentru unire și
la Moscova, cutezanța opoziției lui, purtând crucea latină și mergând precedat
de purtătorii a trei cărți arhierești de argint și acțiunea lui provocatoare de
legat papal în capitala marelui principat rus produse uimire și dezgust.
Marele prinț Vasili II (cel Orv, 1425-1462), în
cunoștință de intențiile Mitropolitului său, evitase să participe la
proclamarea unirii.
După cele petrecute, el ținu sfat cu boierii și cu
episcopii și se hotărî: Mitropolitul Isidor fu închis în Mănăstirea Ciudov și
dat în judecata Sinodului rus, ca unul care își călcase cuvântul și datoria și
căzuse de la dreapta credință. Isidor promisese marelui prinț – cronicile spun
„cu jurământ” – înainte de a pleca la Ferrara că nu va schimba credința
Bisericii Ortodoxe. „Sperjur” și „eretic” prin unirea sa cu Roma, el nu mai
putea să stea pe scaunul mitropolitan „a toată Rusia”, pe care fusese pus de
Patriarhul de Constantinopol împotriva dorinței rușilor. Isidor trebuia deci să
fie înlocuit și, pentru că Patriarhul Ecumenic era atunci însuși unit cu Roma
și, deci, decăzut de la credința ortodoxă, nu i s-a cerut să numească un nou
Mitropolit pentru Rusia, ci a fost reales de ruși Episcopul de Riazan Iona, pe
care marele prinț și Sinodul rus îl aleseseră și-l trimisese pentru a obține
confirmare de la Constantinopol înainte de a li se trimite Isidor, numit de
Patriarh. Respectuos față de privilegiile Patriarhului Ecumenic și de tradiție,
marele prinț a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea lui Iona.
Nereușind a doua oară, Sinodul Bisericii Ruse întărește pe Iona ca Mitropolit
la 15 decembrie 1448.
Între timp, Isidor reușise să scape de la
Mănăstirea Ciudev fără ca marele prinț să-l pună în urmărire (1443). Ajuns la
Tver, în principatul rus vecin de la Nord-Vest, Isidor a fost închis și acolo
și apoi lăsat liber. Rușii s-au mulțumit cu fuga lui – și se pare că aceasta i
s-a înlesnit – nevoind să compliice situația. Plecarea lui Isidor lăsase, deci,
scaunul liber și netulburat de propaganda unirii. Între Constantinopolul unit
cu Papa și refuzând confirmarea Mitropolitului ales de ruși și între Roma
latină, Biserica Rusă se vedea liberă de a dispune de sine, dându-și șef din
scaunul său, național și liber.
Pentru a face mai bine înțeles tâlcul acestei
hotărâri foarte importante pentru Biserica Rusă, hotărâre cu care începe o
epocă nouă în istoria ei, este nevoie să o privim în concursul de împrejurări
istorice care au dus la schimbarea de la 1448. Depunerea grecului Isidor și
alegerea rusului Iona ca Mitropolit al Rusiei sunt precedate și însoțite de un
șir de fapte și de situații istorice care îndrumau poporul rus spre
independența religioasă și justificau măsura de la 1448.
Prin creștinare lor de la Constantinopol la
sfârșitul sec. X de către prințul de Kiev Vladimir (980-1015), rușii constituiau
o provincie bisericească a Patriarhiei Ecumenice, cea mai mare – a șaptezecea
în catalogul eparhiilor bizantine. Primii lor Episcopi și Mitropoliți au fost
greci, trimiși de către Patriarhul și împăratul de la Contantinopol. Din cei 24
de Mitropoliți ai Kievului cunoscuți de cronici (21) și pomelnice (3) până la
invazia mongolă (1237), 17 au fost greci. Prinții de Kiev au încercat de două ori să schimbe regula, alegând
Mitropolit rus – Iaroslav la 1051 pe Ilarion, Isiaslav Motslavici la 1146 sau
1147 pe Clement, dar situația nu s-a schimbat nici atunci, nici după ce
Rostislav, nemulțumit de numirea lui Ioan III la 1164, făcea cunoscut
trimișilor de la Bizanț: „Din prietenie și considrație pentru persoana augustă
a împratului, primim între zidurile noastre pe noul Mitropolit. Dacă, totuși,
lucrul se repetă și dacă – fără a ne înștiința și cere consimțământul,
împotriva hotărârilor sfinților apostoli, ni se trimite din nou un Mitropolit
de la Constantinopol, atunci nu numai nu-l vom primi, dar vom da o lege veșnică
prin care dreptul de a alege și a numi pe episcopi va aparține pe viitor numai
voinței marelui prinț”[1].
Tendința de independență bisericească a rușilor
este evidentă în aceste alegeri și declarații. Ceea ce cerea Rostislav nu era
încă autocefalia Bisericii Ruse, era dreptul rușilor de a-și spune cuvântul lor
la numirea Mitropolitului de Kiev, care le venea de la Bizanț ca un străin și
necunoscut. Tradiția era însă puternică și s-a păstrat: Patriarhul Ecumenic
continuă fie să numească de-a dreptul pe Mitropolitul Rusiei – un grec sau
uneori alt cleric ortodox –, fie să confirme pe cel ales de ruși și trimis
pentru aceasta la Constantinopol spre a fi întărit de Patriarh înainte de a fi
instalat în scaun.
Deși cazurile de la 1051 și 1146/1147 au fost excepții,
la un secol una de altul, Biserica Rusă continuând să stea în strânsă legătură
de dependență de Patriarhia Ecumenică, drepturile poporului rus, exercitate
prin marele prinț și prin ierarhia rusă, au crescut cu timpul, sporind numărul
Mitropoliților de neam rus după invazia mongolilor.
Această invazie a provocat de altfel mutarea
centrului bisericesc al rușilor de la Kiev, jefuit de tătari (1240), cucerit
apoi de lituani, la Vladimir pe Cliazma (1299/1300) și de aici la Moscova
(1328), unde se organizează și se întărește marele principat rus, care va
„aduna” în jurul său, în curs de câteva secole, „tot pământul rusesc”.
Trecerea marelui principat rus de la Kiev la
Suzdal-Vladimir cu Andrei Bogoliubski (1156) și apoi la Moscova cu Ivan I
Kalita (1328), ca și mutarea reședinței Mitropolitului după cea a marelui
prinț, n-a influențat raporturile bisericești ale rușilor cu Imperiul Bizantin.
Stăpânirea mongolă însăși nu le-a stânjenit. Se știe că mongolii, care au
asuprit pe ruși cu grele biruri și cu umilințe timp de aproape trei secole, au
tolerat Biserica și că ierarhia și clerul s-a bucurat chiar de privilegiul
scutirii de impozitele puse de mongoli.
Mitropoliții Rusiei, chiar cei de neam grec, au
ajutat pe marii prinți ruși – de Kiev sau de Moscova, îndeosebi pe cei din urmă
– în politica lor de „adunare” a pământului rusesc, adunare care se făcea prin
supunerea principatelor rusești locale prin scuturarea jugului mongol și prin
eliberarea provinciilor ocupate de lituani și de polonezi. Mitropoliții au
jucat astfel alături de prinți și uneori în fruntea poporului, un rol politic
foarte însemnat. Biruința lui Dimitrii Ivanovici Donskoi asupra tătarilor la
Kulikova (1380) se datorează încurajării lui de către Mitropolitul Alexei.
Acest ierarh rus – dintr-o familie boierească – a condus chiar statul ca regent
al prințului minor și i-a dat titlul de „mare prinț” purtat până atunci de
alții, titlu care a rămas apoi Moscovei (1367).
Dușmănia politică și ostilitatea confesională a
vecinilor de la Apus – suedezi, germani, lituani, polonezi și unguri, toți
romano-catolici – da problemei religioase și conducerii bisericești o mare
importanță în statul rus. Mitropolitul „a toată Rusia”, a căruia autoritate era
recunoscută de toți prinții ruși, ca și de rușii de sub stăpânirea neortodoxă,
era sprijinul marelui prinț moscovit, sfetnicul și colaboratorul lui cel mai
însemnat și mai ascultat.
Importanța politică și națională a Mitropoliților
ruși creștea nu numai prin demnitatea lor, ci și prin patriotismul, evlavia și înțelepciunea
lor. Însuși faptul că ei erau numiți sau confirmați de Patriarhul și de
împăratul „creștin” de la Bizanț – socotiți a fi cea mai înaltă autoritate
bisericească și politică în lumea ortodoxă, asigura Mitropoliților ruși un
prestigiu și o influență deosebită. Respectul urșilor față de Bizanț era
îndătinat și atât de mare, încât numirea Mitropolitului rus Clement de către
marele prinț Iziaslav, cu nesocotirea dreptului Patriarhului Ecumenic, a
întâmpinat opoziția hotărâtă a Episcopului rus de Novgorod, Nifon, pe care nici
închisoarea nu l-a putut face să cedeze, deși fapta marelui prinț era oarecum
justificată prin plecarea Mitropolitului grec Mihail, care părăsise Rusia (1145),
interzicând să se slujească fără Mitropolit în biserica Sf. Sofia din Kiev, ca
și prin faptul că Patriarhul de Constantinopol nu trimisese alt Mitropolit în
locul lui.
Cu toată atitudinea imprudentă și scandaloasă a
lui Isidor la Moscova, după întoarcerea sa de la Florența, într-un moment când
autoritatea Bizanțului era compromisă și bisericește prin unire, și politic
prin amenințarea lui gravă de către turci, marele prinț Vasili II a ținut să
respecte tradiția și a cerut recunoașterea Mitropolitului său Iona, a cerut-o
adică a doua oară. Iona fusese ales întâi după moartea grecului Fotie (†1431)
și trimis la Constantinopol pentru întărire. Patriarhul Iosif II numise însă,
cum am spus, pe Isidor, pe care Iona a trebuit să-l însoțească spre Moscova tot
ca episcop de Riazan și pe care marele prinț însuși a trebuit să-l primească cu
cuvenita cinste. Nemulțumit și de graba Patriarhului la 1436, și de atitudinea
lui Isidor la 1441, Vasili II a încercat totuși din nou să obțină recunoașterea
lui Iona, căruia i se promisese la Constantinopol, ca mângâiere, la 1437, că va
urma lui Isidor în scaun. Schimbarea pe care o adusese în raporturile dintre
ruși și greci unirea de la Florența și situația creată lui Isidor, prin
închidere și judecare, făcea ca și imposibilă acum o înțelegere asupra alegerii
lui Iona în locul lui Isidor, care, dacă nu murise pentru Patriarh fizic,
murise pentru ruși moral și, deci, trebuia să fie înlocuit. Momentul era critic
și hotărâtor. Dacă Patriarhul ar mai fi putut avea inițiativa, el ar fi trimis
în Rusia un Mitropolit grec unit. Pentru Patriarh, însă, Mitropolit al rușilor
era Isidor, ceea ce rușii nu puteau să mai admită. La refuzul Patriarhului de a
da rușilor satisfacția datorită, aceștia au dat urmare faptelor în sensul în
care se desfășurau. Au socotit pe Iona bine ales și Mitropolit de drept a toată
Rusia, demnitate din care Isidor căzuse prin căderea lui de la ortodoxie.
Când s-a
produs schisma de la 1054, rușii erau de curând creștinați și organizați
bisericește. Deși străini de conflictele dintre Constantinopol și Roma, deși
chemați de mai multe ori de papi la ei (Grigore VII, Inocențiu III, Inocențiu
IV, Clement V), deși supuși în Lituania și Polonia unor stăpâni romano-catolici
fanatici și lipsiți, ca ortodocși, de drepturile de care se bucurau ceilalți,
drepturi pe care le-ar fi obținut prin unire, deși nemulțumiți uneori de
atitudinea orgolioasă și de pretențiile materiale ale grecilor, deși erau cel
mai mare și mai puternic stat ortodox, rușii n-au contestat Patriarhului
Ecumenic dreptul de a numi sau a confirma pe Mitropolitul lor. Când au făcut aceasta
prin realegerea lui Iona pentru scaunul Moscovei, vremea era plinită pentru
emanciparea bisericească a rușilor de tutela bizantină.
Faptul acesta este firesc și cu prisosință
justificat în împrejurările dintre 1439 și 1453, adică între unirea de la
Florența și căderea Constantinopolului sub turci, și capătă o importanță ș o
semnificație deosebită în aceste împrejurări triste pentru Biserica Ortodoxă,
împrejurări folosite, dar nu dorite de ruși.
Biserica Ortodoxă se găsea atunci în cea mai grea
cumpănă de la apariția islamului. Imperiul bizantin, protectorul ei, se
sfârșea. Hărțuit într-una, de îndată după schisma de la 1054, și de turci, și
de latini, și de vecinii din Balcani, rupt din toate părțile de toți, el
pierduse puterea de a le rezista tuturor. Amenințarea turcă îndeosebi îl apăsa
de moarte, mai ales după căderea Tesalonicului (1430). În disperarea lor,
ultimii Paleologi cer și așteaptă, unul după altul, ajutorul salvator al
Apusului creștin. Pentru a-l obține, ofereau ca preț singurul bun de preț ce le
mai rămăsese, credința lor ortodoxă, recunoscând adică autoritatea și doctrina
Romei papale.
Ioan V Paleologul se umilise mergând la Roma și
depunând ortodoxia sa, în chip omagial, la picioarele Papei Urban V (1369). Manuel
II (1391-1425) și Ioan VIII (1425-1448) au tratat apoi ani în șir realizarea
unirii printr-un Sinod, care nu-și găsea locul și care, putând să fie cel de la
Basel (1431), unde situația ortodocșilor avea să fie mai bună, a fost din nefericire
cel de la Ferrara-Florența (1438-1439), unde Papa Eugeniu IV, stăpân pe
situația bisericească din Apusul dezbinat, prin însuși ajutorul și prestigiul
ce i-au dat ortodocșii, împotriva sinodalilor antipapiști de la Basel, a
triumfat asupra acestora prin unirea încheiată cu ortodocșii.
Groaza de tuci, care strângeau Constantinopolul
într-un cerc tot mai îngust, lipsa de putere, de mijloace și de ajutor siliseră
pe grecii constrânși de împărat să primească unirea în condițiunile dorite de latini.
Durerea și paguba ortodocșilor erau cu atât mai mari cu cât se discutase mai
mult în contradictoriu, se sperase ajutor și nu se primea mai nimic. Cardinalul
Isidor, trimis de la Roma la Constantinopol cu două sute de ostași ca să
proclame unirea și să apere orașul de la 1452, ilustrează cu prisosință
ridicolul și vanitatea întreprinderii unioniste. În disperarea lor națională,
grecii nu vedeau firește toți inutilitatea umilirii lor. Rușii, însă, aflați în
situație politică mult mai bună, vedeau și năzuiau atunci mai departe și
deosebeau mai bine în confuzia dramatică din ajunul căderii cetății lui
Constantin.
Avantajul lor politic devenea în chip firesc și
unul bisericesc. În locul Bizanțului ortodox, care capitulase bisericește
înaintea latinilor și urma să capituleze curând militar și politic înaintea
turcilor, rușii rămâneau statul ortodox prin excelență, stat mare și puternic,
neunit cu Roma. Dependența față de mongoli se ușurase și se apropia de sfârșit.
Biruința de la Kulkovo a marelui prinț Dmitri Donskoi (1380), deși nu pusese
capăt suzeranității mongole, dovedise puterea rușilor și posibilitatea
eliberării lor de servitutea asiatică. Așa cum marii prinți de Moscova „adunau”
tot pământul rusesc într-un stat mare și prosper, ei deveneau prin însăși puterea
lor mai întâi protectorii ortodoxiei ruse împotriva uniaților și a „ereticilor”
latini, rivali religioși și politici, apoi protectorii ortodoxiei întregi,
socotite „vândută” de greci la Florența și în neputință de a rezista agarenilor
„păgâni”.
Împrejurările creau astfel situația în care avea
să se formeze în curând ideea despre „a treia Romă”, Moscova, ultima cetate de
rezistență și de înflorire a creștinismului ortodox, misiune pe care
Constantinopolul, a doua Romă, nu mai avea nici puterea, nici calitatea
bisericească de a o îndeplini, după unirea cu latinii, gravă ca o apostazie.
Când Isidor era trimis de la Constantinopol la
Moscova – el, grecul, și nu rusul Iona – ca Mitropolit al Rusiei, în ajunul
Sinodului de la Ferrara-Florența (1437), el avea nu doar însărcinarea de a
conduce Biserica Rusă, ca Mitropoliții de până atunci, ci și pe aceea de a
câștiga pe ruși pentru unirea care trebuia grecilor, care era pentru ei o necesitate,
singura speranță de salvare în fața pericolului turcesc. Isidor nu era trimis
doar de Patriarh, ale cărui sentimente unioniste erau poate discutabile, ci și
de împărat, căruia îi trebuia unirea cu orice preț și care a obținut-o prin
constrângeri și amenințări asupra grecilor, cum s-a văzut la Florența. pe
ierarhii săi împăratul îi putea fie convinge, fie constrânge mai ușor ca să
primească unirea. Unii dintre ei, ca Isidor și Visarion, erau convinși din
patriotism de necesitatea ei. Amândoi au stăruit în unire până la sfârșit,
legând de ea speranțele lor de mai bine pentru ortodocși, chiar după căderea
Constantinopolului.
Din sentiment patriotic, din convingere personală
și din ordin superior, Isidor trebuia, deci, să lucreze în Rusia pentru unire,
adică pentru interesul politic urgent al Bizanțului muribund. Marele prinț rus avea însă față de
latini alte sentimente decât cele ale grecilor unioniști. Cei în care grecii
căutau prieteni și aliați erau pentru ruși dușmani, mai răi chiar decât tătarii.
Mare parte din ruși trăiau, cum am spus, sub regim de persecuție în Lituania și
Polonia și se plângeau mai puțin de tătarii necreștini decât de stăpânii lor
romano-catolici. Încă din sec. XIII prințul Daniil al Galiției, îmbiat la unire
și la o cruciadă împotriva tătarilor cu o coroană regală trimisă de Papa
Inocențiu IV (1255), deși se apropiase multe de latini, a preferat să rămână
ortodox și bun vecin cu tătarii, care nu erau mai periculoși decât polonezii
anti-ortodocși. În sec. XV, amenințarea mongolă era mai mică, cea
lituano-polonă era, dimpotrivă, mai mare pentru ruși, care, în fața
fanatismului latinizant al polono-lituanilor, doritori să asimileze pe
ortodocși complet, chiar în rit, nu rezolvau prin unirea de la Florența nici
problema religioasă, nici pe cea politică a conaționalilor lor.
Rușii nu se găseau în situația grecilor de a
trebui să primească unirea. Dimpotrivă, unirea îi dezarma și micșora față de
vecinii lor de la Apus. Între constrângerea Bizanțului de către turci și între
aspirația și datoria marelui principat moscovit de a susține și elibera pe
rușii supuși, era nepotrivire. În situația aceasta, în care Bizanțul, pregătit pentru
unire, refuzase să recunoască mitropolit pe Iona și trimisese pe Isidor, pentru
a uni și pe ruși, dreptatea era de partea acestora când repudiau pe
cardinalul-legat și cereau șef al Bisericii lor pe un ierarh rus ortodox. Rușii
rămâneau astfel pe terenul dreptei credințe și o apărau la ei și în sfera lor
bisericească, sferă care cuprindea și pe rușii subjugați (ucraineni, n.n.). Isidor
era pentru ei un străin, agentul intereselor politice bizantine, apărate cu
prețul credinței. Rușii nu puteau să confunde, ca Isidor, cauza ortodoxiei cu
cauza politică a Bizanțului. Unindu-se la Florența și voind să unească și
Biserica Rusă, pe care o reprezentase la Sinod, el trădase și Ortodoxia, și
Rusia. Ceva mai mult, ca șef al delegației ruse – plecase cu un număr de
clerici și cu o suită impunătoare, ca pentru cinstea marelui principat rus. Isidor
abuzase de puterea sa și făcuse presiuni asupra delegaților ruși, mergând până
la a pune la închisoare pe episcopul de Suzdal, care, alăturându-se lui Marcu
Eugenicul, se opunea cu hotărâre unirii în condițiunile dorite de latini,
reprezentând adevăratul punct de vedere rusesc la Sinod.
Isidor nu se mulțumise deci să susțină personal
unirea; el, Mitropolitul Moscovei, cu patriotism grecesc, întrebuințase
constrângerea față de un ierarh rus, care rămânea credincios și Bisericii sale,
și marelui prinț. Omul învățat și talentat, care era Isidor, n-a înțeles,
totuși, că încerca la Moscova imposibilul și că expunea cu atitudinea ce luase
și persoana sa, și cauza unirii însăși. El fusese primit cu resemnare, ca
mitropolit trimis de Constantinopol în locul lui Iona, plecase la Ferrara cu
învoirea marelui prinț, ca mitropolit a toată Rusia pravoslavnică și se înapoia
la Moscova ca legat papal și cardinal trimis de Roma. În situația aceasta,
Vasili II, clerul și poporul rus, dezamăgit și jignit de purtarea lui Isidor,
se socotea dezlegat de datoria de a vedea în el pe mitropolitul lor. Zelul unionist
al latinofilului nu era la locul lui în marele principat al Moscovei. Din respect
pentru Constantinopol, rușii fac scăpat pe Isidor și de la Moscova, și de la Tver,
după scandalul provocat cu îndrăzneala lui unionistă, care mersese până la a
lovi cu cârja pe cei care nu îngenuncheau înaintea crucii latine pe care o
purta după venirea lui de la Florența.
Refuzul Patriarhului de a recunoaște un mitropolit
rus în locul lui Isidor, care nu mai putea să rămână în Rusia, era o greșeală
agravantă prin repetarea ei. Rușii nu erau nici vinovați de neplăcerea ce-și
făcuse Isidor prin purtarea lui de emisar al Papei, nici obligați să primească
din nou ca șef al Bisericii lor pe un ierarh străin de neam, care
„apostaziase”. La prima lui venire, deși numirea lui nemulțumise pe marele
prinț, acesta l-a primit cu onoruri pentru că venea de la Patriarhul ortodox. La
a doua lui venire de la Roma, ca legat papal, cu însărcinarea de a supune pe
ruși Sfântului Părinte, Isidor nu mai era ortodox și poporul rus nu era
nicidecum ținut ca să primească șef al Bisericii pe legatul lui „Gabriel”, cum
se numise mai înainte Eugeniu IV și cum îl numeau acum sinodalii de la Basel. Din
nefericire pentru Papă și pentru Isidor, cu tot succesul lui unionist de la început,
clerul romano-catolic din Lituania și Polonia era de partea Sinodului de la Basel
și, deci, rău dispuși față de Papă, ceea ce slăvea terenul unirii chiar în
aceste țări.
Prin hotărârea ce iau, de a-și alege și întări
singuri pe mitropolitul lor, rușii refuză să recunoască dreptul de amestec în
Biserica lor al Patriarhului de Constantinopol, acum unit, și al Papei. Prin același
gest, de autonomie bisericească, Rusia se apăra în același timp pe două
fronturi, precizând situația sa de Biserică autocefală în Ortodoxie, Biserica
stăruitoare în ortodoxie față de uniți și de latini.
În momentul acesta din ajunul căderii
Constantinopolului sub turci, faptul avea o mare importanță și semnificație în
lumea creștină. Rușii, care erau de aproape cinci sute de ani ucenicii și
subordonații Bizanțului în cele bisericești, deveneau acum, prin neunire și
prin autocefalie, protectorii Ortodoxiei în locul și – momentan – împotriva Bizanțului
care se sfârșea, ca și împotriva Romei aliate în plină campanie de supunere a Ortodoxiei
rămase fără apărare prin uniri, prin promisiuni amăgitoare, prin titluri și
prin pălării de cardinal bune pentru Orient. Prin hotărârea lui de a-și numi
singuri mitropolitul, după trista experiență făcută cu Isidor, rușii trăgeau
consecințele impuse de situație și satisfăceau cu aceasta sentimentul național
și ortodox firesc și al marelui prinț și al poporului. Manifestat în chip
excepțional și cu alte prilejuri, el găsea acum momentul cel mai potrivit
pentru emanciparea bisericească într-un chip care face Biserica Rusă nu numai
liberă și stăpână pe sine, ci și purtătoare de grijă pentru interesele
Ortodoxiei întregi, el cărei imperiu glorios lua sfârșit și trecea misiunea sa
istorică altora.
Acum, la jumătatea sec. XV, când Bizanțul imperial
și creștin cădea, statul rus era în creștere și întărire. Moscova unea în jurul
său, cu prestigiul ei și cu năzuințele lor politie și religioase, pe toți
rușii; „aduna pământul rusesc”, îl sporea și organiza, rupând treptat lanțul
vasalității care o legase de Hoarda de Aur a mongolilor și aspirând să
elibereze provinciile sud-vestice, cărora încercarea de a le impune unirea cu
Roma le făcea situația mai grea. Prin supunerea unor principate ruse locale,
marele prinț Vasili II pregătea unitatea statului rus. Urmașul lui, Ivan III
(1462-1505) va vedea sfârșitul suzeranității mongole (1502) și va elibera parte
din provinciile luate de lituani și polonezi.
În această ascensiune și unificare a „Sfintei
Rusii”, momentul de la 1448 era binevenit pentru a se păși pe cale de fapt la
proclamarea autocefaliei bisericești, în care rușii vedeau dreptul lor și
stăruiau în el. La 1459 Sinodul rus declara pe Iona Mitropolit „ales de Sfântul
Duh după legile sfinților apostoli și părinți”. la 1451, recunoscând pe Iona ca
Mitropolit și al rușilor din statul lituano-polon, regele Casimir întărea în
felul acesta actul de la Moscova și ruina opera lui Isidor. Papalitatea,
firește, nu s-a împăcat cu această unitate a Bisericii Ruse și a căutat s-o
strice, împărțind Mitropolia rusă în două: socotind adică mai departe pe Isidor
ca Mitropolit al Moscovei și numind pentru Kiev și pentru Rusia polono-lituană
ca mitropolit pe un ucenic al lui Isidor, Grigorie, recunoscut și de regele
Casimir (1458). Existau astfel două mitropolii „a toată Rusia”: cea de la Kiev,
unită, și cea de la Moscova, ortodoxă.
Cea din urmă a rămas însă prin autocefalie centrul
spiritual al tuturor rușilor. Emanciparea lor bisericească a avut și efect
politic. Statul național și Biserica națională se uneau și mai strâns, prin
mitropoliți de neam rus, independenți de o autoritate din afară, devotați
statului lor și identității lor politice. Autocefalia Bisericii Ruse, zice unul
din cei mai noi și mai buni cunoscători ai operei lui Isidor, a contribuit la
ridicarea Moscovei mai mult decât bătălia de la Kulikovo[2].
Acest lucru este adevărat nu numai în sensul creșterii și consolidării interne
a statului rus, în care, cum am spus, rolul politic al Mitropoliților era
foarte însemnat, ci și în sensul creșterii puterii și influenței ruse în afară,
unde autoritatea Mitropolitului Moscovei se întindea mai departe decât a marelui
prinț, în calitate de șef bisericesc al tuturor rușilor și a celor de sub
stăpânire polono-lituană.
De mai mult de o sută de ani, rușii din Lituania
și Polonia țineau când de Mitropolia Moscovei, socotită și numită încă „a
Kievului”, când de un mitropolit propriu trimis la Kiev de obicei de la Constantinopol,
la cererea marelui prinț lituan sau a regelui polon, în interesul lor de a
sustrage pe rușii din provinciile sud-vestice autorității și influenței
Moscovei. Ceea ce Calist III și Pius II făceau la 1457-1458, când împărțeau
Rusia în două Mitropolii făcuse uneori Patriarhul Ecumenic însuși, din
neînțelegeri cu Moscova sau din dorința de a mulțumi pe marele prinț lituan sau
pe regele Poloniei: trimisese adică la Kiev un alt Mitropolit decât cel de la
Moscova.
În sec. XV, concurența aceasta între Kievul expus
uniației și Moscova, care este o concurență între ortodoxie și latinism, devine
mai vie și mai tulburătoare, deși uneori același Mitropolit fusese recunoscut
și la Moscova, și la Kiev, unde trimitea un vicar Marele prinț lituan Vitold
(Vituot, 1392-1430), în dorința de a rupe legătura bisericească dintre supușii
săi ruși și Moscova, a cerut episcopilor ruși din Lituania să-și aleagă
mitropolit pe (româno-?) bulgarul Grigorie Țamblac, nepotul altui Mitropolit,
Ciprian, care păstorise de asemenea, peste ortodocșii din provinciile ruse ale
Lituaniei, dar care reușise să fie recunoscut și de Moscova. Asemenea alegeri
aduceau însă nemulțumiri și greutăți bisericești și politice – pe care marii
prinți lituani și regii poloni căutau uneori ei înșiși să le înlăture și
reveneau asupra alegerii, fără a rămâne totuși statornici în hotărârea lor. Așa,
după ce Vitold a provocat „depunerea” Mitropolitului Fotie de la Moscova, ca,
părăsind Kievul și neglijând eparhiile sud-vestice și alegerea lui Grigorie
Țamblac pentru Kiev în locul lui (1415), a recunoscut din nou pe Fotie (1419)
după ce așteptase zadarnic confirmarea lui Grigorie Țamblac de la
Constantinopol și de la Roma.
Cu puțin înainte de numirea lui Isidor la Mitropolia
din Moscova, Patriarhul consimțise la numirea unui Mitropolit pentru ortodocșii
din Lituania, a lui Gherasim, acceptat de marele prinț lituan. Aceste duble
denumiri de mitropoliți „a toată Rusia” nemulțumeau de regulă pe rușii liberi,
fără a rezolva problema măcar pentru Lituania și Polonia. Alegerea lui Iona, la
câtva timp după moartea Mitropolitului grec de Moscova Fotie († 1431), e precedată de moartea nefericită
a lui Gherasim, ars de viu pe rug din ordinul marelui prinț lituan, Svidrigail
la 25 iulie 1435. Întâmplarea aceasta făcea pe ruși să creadă că vor obține mai
ușor recunoașterea lui Iona la Constantinopol – unde el merge însă doar pentru
a afla numirea lui Isidor. Dacă Patriarhul forța situația la 1436-37, când
trimitea Mitropolit la Moscova nu pe Iona, ci pe Isidor, o compromitea
iremediabil când stăruia în numirea lui Isidor după 1441 și consimțea la
împărțirea Bisericii Ruse în interesul lituanilor în două Mitropolii deosebite:
una la Moscova pentru Isidor, alta la Kiev pentru creatura acestuia, Grigorie,
amândoi străini de neam și uniți cu Roma.
Opoziția dintre Grigorie și Ioan devine și mai
mult o opoziție între autocefalia ortodoxă rusă și între instrumentul politicii
papale și polono-lituane. Lui Iona adversarii îi găseau cusurul că nu are
consimțământul Patriarhiei; Grigorie avea pe acela că era numit de Patriarhul
unit Grigorie Mammas și de Papă, ca om al lui Isidor, de tristă amintire. Lituanii
și polonezii oscilează între Grigorie și Iona, recunoscând când pe unul, când
pe celălalt. Iona lucrează de la Moscova pentru recunoașterea pentru un timp la
1451 în urma tratatului de pace dintre ruși și polonezi (1449). Iona contribuise
la împăcare și profita de ea ca să ceară recunoașterea sa în Polonia și
Lituania. Nestatornic și neliniștit însă, Regele Cazimir a renunțat la hotărârea
sa și a încercat contrariul: să facă recunoscut pe Grigorie la Moscova.
Ceea ce Grigorie n-a reușit la Moscova, a reușit
la Constantinopol. Slăbind ca zel unionist și folosind mulți bani, a cerut de
la Patriarhul Simeon Trapezuntios și a obținut de la Dionisie I recunoașterea
sa ca Mitropolit a toată Rusia – kieveană și moscovită. Iona murise însă
(1461), iar marele prinț Ivan III (1462-1505) a hotărât cu episcopii săi să nu
primească pe Grigorie sau pe trimișii lui. „Va fi Mitropolit în toată Rusia
cine ne va plăcea nouă, dar de la Roma noi nu avem nevoie de Mitropolit” –
zicea Ivan III[3]. Zicea „de
la Roma” – căci de acolo fusese trimis la Kiev Grigrie, iar „de la
Constantinopol„ nu mai era nici nevoie, nici potrivit să zică: Constantinopolul
căzuse sub turci și Patriarhul era acum din nou ortodox, ca și Mitropolitul
Moscovei, autocefal acum.
Declarația marelui prinț Ivan III este expresia
lapidară a autocefaliei ruse și a opoziției hotărâte împotriva unirii totodată.
Rusia se apără și în direcția Romei, așa cum se apărase în direcția Constantinopolului,
de unde discipolul lui Isidor nu mai putea să amenințe și să impresioneze la
Moscova.
Pe urma amândurora n-a rămas decât agitație și
tulburare, pagubă făcută Ortodoxiei. Este drept că Isidor n-a reușit nici la
Moscova, n-a creat ceva durabil nici în Lituania și Polonia. Opera lui unionistă,
cum am spus, a trăit mai puțin decât el. Încercarea lui fanatică și îndărătnică
de a rupe unitatea de credință a rușilor a dat însă Lituaniei și Poloniei ideea
de a relua întreprinderea unionistă și de a o duce până la capăt prin toate
mijloacele politice și bisericești. Succesul momentan al lui Isidor indica o
acțiune asupra lucrului. Presiunile stăpânitorilor asupra populației ortodoxe,
propaganda iezuită, separarea de Moscova naționalizată, ineficacitatea
contraacțiunii de la Constantinopol au adus Bisericii papale bucuria unirii
rutenilor de la Brest-Litovsk (1596). Sunt roade ale spiritului mișcării lui
Isidor, care pregătise terenul pentru dezbinarea religioasă a rușilor
sud-vestici. Înverșunarea lui Isidor asupra Bisericii Ruse, chiar după plecarea
lui din Rusia, justifică din destul voința marelui prinț al Moscovei de a avea Mitropolitul
său rus, ortodox și autocefal. În ciuda lui, Isidor a păstrat până la moarte
(1463) Moscova în titulatura sa – nu de Mitropolit, ci de „administrator”. Era o
simplă glorie nominală, care nu stânjenea cu nimic noua formă a Bisericii Ruse,
dar care arată presiunea cu care îmbrățișase nefasta ispravă de la Florența,
„legatul lui Gabriel” Condulamaro. Prin opera lui Isidor, Biserica Ortodoxă
pierdea parte din terenul său la rușii sud-vestici, pe care zelul lui îi
îndruma spre Roma, de unde Chiril Lucaris, ca exarh al Patriarhiei Ecumenice,
nu putea să-i mai abată în ajunul unirii de la Brest-Litovsk; Patriarhia Ecumenică
pierdea cea mai mare și mai bogată din eparhiile sale, Mitropolia „a toată
Rusia”.
Nu se poate imputa rușilor aici grabă, nici lipsa
de respect față de Patriarhia Ecumenică, alegând Mitropolit național și ținând
la el, după purtarea scandaloasă a lui Isidor și după repetata greșeală a
Patriarhiei. Ei și-au dat în Iona Mitropolitul care le trebuiași care li se
cuvenea. În confuzia situației bisericești generale, alegerea lui Ioan era un
act de voință națională, de vedere clară, de prudență ortodoxă. Urmașii lui au
menținut și întărit poziția Bisericii Ruse, iar căderea Constantinopolului
arătase zădărnicia aventurii de la 1439. Stăpânirea turcă găsea pe Patriarhul
Ecumenic lipsit de supunerea și sprijinul imediat al celui mai numeros și mai
puternic dintre popoarele sale ortodoxe. Reducerea Bisericii bulgare și a celei
sârbe la situația de provincii ale Patriarhiei de Constantinopol nu constituia
o compensație pentru ceea ce Patriarhia pierdea cu Biserica Rusă. Emancipată la
timp oportun, aceasta se punea în situația de a putea ajuta pe celelalte, ceea
ce a făcut cu dărnicie timp de secole.
În momentul de la jumătatea sec. XV, autocefalia
Bisericii Ruse coincide astfel cu o schimbare foarte importantă în viața
Bisericii Ortodoxe. Autocefalia rusă este un act de conștiință rusă națională
și ortodoxă, un act de consolidare, de conservare și de prezervare a Bisericii
Ortodoxe. Când Bizanțul imperial și ortodox ceda și latinilor, și turcilor și
într-un moment când celelalte Patriarhii orientale erau stăpânite de musulmani,
rușii moscoviți devin conștienți rezerva Ortodoxiei. Împrejurările le-au cerut
pentru aceasta sacrificiul involuntar al Mitropoliei de Kiev, pierdută prin
slăbiciunea latinofilă a Patriarhului Grigorie Mammas și prin amestecul Papei în
organizarea Bisericii Ruse de Sud-Vest. Pierderea nu era însă ieraparabilă. Kievul,
unit momentan, a redevenit ortodox, ilustat mai târziu de figura marelui
Mitropolit moldovean Petru Movilă. Curând după aceea, de la 1645, Moscova pune
capăt stăpânirii lituane în Rusia de jos, a cărei Biserică Ortodoxă reintră în
corpul Bisericii „a toată Rusia”.
șeful ei este de astă dată Patriarh, de la 1589,
așa cum șeful statului este acum „țar și mare prinț autocrat a toată Rusia
mare” – de la Ivan IV (1533-1584), încoronat de Mitropolitul Macarie, la 16
ianuarie 1547, adică la o sută de ani de la realegerea lui Iona ca Mitropolit
„a toată Rusia” și de la autocefalia Bisericii Ruse.
Mitropolitul Iona dormea fericit de la 31 martie
1461, hulit de Papa Pius II – conciliaristul convertit la papocrație – cu numele
de „apostat și uitat de Dumnezeu”, cinstit dimpotrivă de Biserica sa și de
neamul său cu numele de sfânt (canonizat 1472, serbat la 15 iunie).
[1] Citat după Bian-Chaninov, L’Eglise russe, (Collection La vie chrétienne), ed. 2, Paris 1928, p. 94.
[2] Adolf Ziegler, Die Union des Konzils von Florenz in der russischen Kirche. (Das östliche
Christentum, H. 4/5). Würzburg 1938, p. 112.
Într-un
interviu recent, Mitropolitul Onufrie al Bisericii canonice din Ucraina a afirmat
că „noi (BOU) suntem un fragment din lupta globală împotriva lui Hristos”. Nu doar
atât, ci mai declară: „Nu vrem să plătim cu acuratețea credinței pentru locul
nostru cuvenit în acest nou stat mare”. Aceasta ar trebui să fie atitudinea
corectă a tuturor ierarhilor ortodocși din lume la ora actuală, dar și a
credincioșilor de rând.
Însă, în același timp, există și multe alte declarații și poziții smintitoare din partea a foarte mulți ierarhi din alte părți, chiar Patriarhi și Întâistătători de Biserici. Mai ales în jurul problemei autocefaliei acordate schismaticilor din Ucraina, ierarhii și credincioșii ortodocși formează două fronturi diferite. Și asta în cadrul aceleiași Biserici Ortodoxe Universale! Patriarhia Ecumenică acordă autocefalie și intră în comuniune cu niște schismatici caterisiți anterior. Același lucru l-au făcut și unii delegați din Sfântul Munte, dar tot membri ai Constantinopolului. Dar acum și ierarhi din Biserica Greciei intră în comuniune cu „autocefalii” ucraineni. Ieri, duminică, Mitropolitul Ioan de Lagada a slujit împreună cu Epifanie și soborul său. Iar acest lucru nu este pentru prima dată; cu ceva zile în urmă, a slujit în Lagada cu „Episcopul” Gherman din BOaU, dar și împreună cu alți 3 Mitropoliți greci. Iar acestea nu au rămas doar acțiuni izolate, nici nu aveau cum; Epifanie, conducătorul „autocefalilor” din Ucraina a declarat imediat: „participarea de astăzi a unui Ierarh din Grecia (la sărbătoarea de la Kiev) arată că există recunoaștere de facto”. Nu e de mirare această declarație în contextul în care chiar un Arhimandrit grec a fost hirotonit episcop în cadrul noii structuri ucrainene în luna mai. Se confirmă că se depune un efort imens pentru ca Biserica Greciei să recunoască noua structură, după cum a previzionat Patriarhul Bartolomeu, care a afirmat că aceasta va fi prima Biserică Locală ce va face acest pas în viitorul apropiat.
Așadar, oricum am da-o, Epifanie este îndreptățit
să pretindă o recunoaștere de facto în urma conslujirii ierarhului grec. Chiar
dacă Mitropolia
de Lagada încearcă să nege aceasta prin argumentul că Mitropolitul a fost
prezent în calitate de Profesor la o Facultate din Ucraina, nu ca membru al
Sinodului grecesc. Doar nu a predat cursuri la slujba de duminică, ci a slujit
ca arhiereu. Orice conslujire cu un cleric caterisit înseamnă negarea
condamnării și recunoașterea lui drept episcop canonic. Nu este suficient acest
comunicat, ci este necesară o poziționare urgentă din partea Sinodului grec. Orice
amânare nu face decât să aducă un motiv în plus înspre forțarea recunoașterii
la Sinodul anual din toamnă. Deja
apar întrebări adresate Ierarhiei.
Dar toate acestea nu sunt evenimente de moment, ci
se înscriu în atmosfera tot mai ecumenistă, sincretistă și fără limite
canonice. Deja credincioșii s-au obișnuit să accepte toate derapajele bisericești
despre care aud că se întâmplă. Se tocește simțul critic și reacția, dar și
legătura cu Dumnezeu. Căci mai putem spune că toate erodările trec ca apa, fără
să lase urme? Biserica devine tot mai vulnerabilă, dar nu doar instituțional,
ci și la nivel de creștini simpli, care sunt tot mai apatici și tot mai puțin
practicanți și tot mai mulți manifestă adversitate față de valorile ortodoxe.
Atmosfera aceasta de subordonare a Bisericii față
de interese străine a mai existat în istorie. Pe vremea iconoclastă împărații
bizantini eretici și-au impus punctul de vedere cu forța perioade lungi de
timp. La fel, monotelismul a fost susținut de puterea imperială și Sf. Maxim a
fost exilat și prigonit crunt, până la moarte. Nu mai vorbim de perioada de
după unirea de la Ferrara-Florența, când lumea ortodoxă era împărțită între
unioniști și anti-unioniști. Însă anvergura de acum depășește cu mult tot ce a
fost în trecut.
Încălcarea canoanelor a devenit acum obișnuință și
chiar lege de multă vreme. Se acumulează foarte multe cazuri când cei ce fac gesturi
smintitoare rămân nepedepsiți. Ridicarea anatemelor de către Patriarhul Atenagora
nu a fost sancționată de nimeni; nici persoana, nici acțiunea în sine nu au
fost respinse. Participarea la acțiuni ecumeniste se face în cadru reglementat
de Consiliul Mondial al Bisericilor și acceptat de majoritatea Bisericilor
Ortodoxe Locale. În țară la noi, Mitropolitul Nicolae Corneanu a rămas
nepedepsit pentru împărtășirea cu greco-catolicii și chiar fără a renega ceea
ce a făcut. Diferite ritualuri oculte săvârșite în biserici din Timișoara și
Iași nu s-au soldat cu caterisirea preoților participanți. Cea mai gravă acțiune,
Sinodul din Creta, rămâne consemnată ca un eveniment important, nicidecum ca o
trădare impardonabilă. Toate acestea și foarte multe altele, care revin cu o
frecvență mare, nu sunt evenimente disparate, ci acțiuni concertate prin care se urmărește schimbarea cugetului
Bisericii. De aceea fenomenul este fără precedent, este un fel de „urâciunea
pustiirii în locul cel sfânt” (Mt. 24: 35) pe care aproape nimeni nu o mai
înțelege ca atare.
Revenind la schisma din Ucraina, ea ne privește și
pe noi, românii, direct. Gruparea „autocefală” se străduiește să ne facă aliați,
oferind
Patriarhiei noastre posibilitatea de a organiza un Vicariat român pe teritoriul
ucrainean. Bineînțeles că acesta este un măr otrăvit pentru că nu face
decât deservicii atât la nivel bisericesc, cât și etnic. Românii din zonă nu
vor intra în această formațiune și se vor simți trădați. Dar oare sinodalii
noștri vor fi capabili să cântărească bine lucrurile și să nu se lase
influențați de alte interese?
Partea cea mai rea este că nu acționează asupra
Bisericii doar forțe externe, cum erau împărații bizantini de odinioară sau
prigonitorii păgâni, ci ierarhi și Patriarhii din interior. Se ajunge la o
dihotomie atât la nivel instituțional, cât și de mentalități. Trădarea
credinței și valorilor ortodoxe devine un virus intern care afectează
conștiințe și identități. Atinge, în ultimă instanță, mântuirea fiecăruia
pentru că rușinarea de Hristos nu este o greșeală mică, ci apostazie clară.
La nivel structural, este afectată însăși ființa cerească
a Bisericii, încât să nu mai fie valabile cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteți din lume” (In. 15: 19). Desigur că toate păcatele și
certurile ne fac trupești și nevrednici de Hristos, dar numai la nivel personal;
pe când ereziile și schismele și, mai rău decât toate, compromisul cu ele ating
însăși natura Bisericii. Când nu mai există principii, când sunt încălcate
flagrant și constant canoanele, este subminată însăși existența și menirea
Bisericii. O Biserică exclusiv instituțională este un non-sens. Ea are valoare
doar în măsura în care lucrează la mântuirea sufletelor, ca legătură cu Dumnezeu.
Dacă se transformă într-o instituție strict pământească, cu interese
trecătoare, își pierde rațiunea de a exista și credibilitatea în fața
oamenilor.
Situația nu a ajuns încă la un apogeu, încă ne
putem mântui în Biserică; cu greu, dar se poate. Dar nici nu este departe ziua
când se vor înrăutăți și mai tare, poate chiar iremediabil, lucrurile. Toate ereziile
din trecut au fost condamnate în mai puțin de un secol. Ecumenismul deja
durează de mai mult timp și nu dă semne că va fi soluționat curând, ci,
dimpotrivă, că va acapara toată Ortodoxia. În foarte scurt timp este posibil să
asistăm la unirea bisericească efectivă cu greco-catolicii. Până atunci capacitatea
de reacție a Bisericii este slăbită tot mai mult de schisma ucraineană și de erezia
neopapistă constantinopolitană.
Acțiunile de destabilizare forțează litera canoanelor atât cât să producă o tocire a conștiințelor. Este un joc al nervilor. Prin intimidări, replieri și tatonări, se urmărește devalorizarea dogmelor și rânduielilor bisericești. Spre exemplu, dacă inițial formațiunea nouă bisericească ucraineană anunța o unire și apropiere de greco-catolici, acum a fost abandonată ideea, dar nu părăsită de tot. Probabil pentru că încă nu a sosit vremea ei.
Un aspect foarte important este disimularea. Schisma din Ucraina se prezintă ca un conflict etnic între ucraineni și ruși. Primii vor independență și acuză Biserica Ortodoxă Ucraineană-Patriarhia Moscovei că este un vehicul prin care Putin își exercită controlul asupra populației. Apare ca fiind firească dorința de a scăpa de o instituție controlată din afară. Deci fostul Președinte ucrainean, Petro Poroșenko, a acționat în interesul țării sale când a militat pentru obținerea autocefaliei, după acest scenariu. Atunci cum se explică faptul că nu a câștigat alegerile? Cum se explică numărul foarte mic al participanților la marea sărbătoare a creștinării rușilor la BOaU, condusă de Epifanie (prezență raportată de 20.000, dar mai aproape de realitate ar fi cifra de 3.000 de oameni)? Aceasta pe când Mitropolitul canonic Onufrie a avut lângă el cel puțin 300.000 de participanți (IPS Longhin apreciază că au fost cam un milion). Ambele serbări au avut loc în Kiev, în capitală. Este evident că ucrainenii nu au o problemă cu Biserica Ortodoxă canonică tocmai pentru că nu-și are centrul de conducere la Moscova și este autonomă. Atunci ce l-a împins pe Patriarhul Bartolomeu să întreprindă acțiuni necanonice de asemenea amploare, pe care le duce mai departe în ciuda opoziției majorității Bisericilor Locale? Desigur că nu motive bisericești și nici întemeiate. Și, mai mult, ce-i împiedică pe ierarhii ortodocși să reacționeze cum se cuvine față de validarea schismei, față de introducerea doctrinei ecumeniste la Sinodul din Creta prin modificarea ecleziologiei? Dar ce-i ține pe credincioși să nu vadă corect lucrurile?
Consider că răspunsul se găsește în titlu: avem
parte de două mentalități, două ortodoxii în Biserică. Una progresistă, care o
sabotează subtil și orchestrat pe cealaltă, și una tradiționalistă, care este
ca o feștilă fumegândă, fără putere și incapabilă să vadă pericolul din jur,
real, arzător și devastator ca o molimă.
Dacă am fi fost în vremea persecuțiilor, ce am fi făcut? Dacă trăim aceste vremuri, cum reacționăm? Cred că trebuie să cultivăm mai mult spiritul de sacrificiu, care vine din faptul de a avea un ideal. Răul e necesar să fie contracarat din timp, prevăzut și acționat în consecință, măcar când deja e mare și amenințător. Nu putem deveni sclavii momentului și ai lipsei de perspectivă, pentru a nu pieri striviți de vrăjmași. În primul rând la nivel sufletesc, dar problema se pune chiar și la nivel trupesc, al existenței în această lume și în cea de dincolo. Este nevoie să fie cultivat un duh sănătos.