…După ce ne-am botezat în apă întru moartea Domnului, precum am scris, dăm o mărturisire că vom muri păcatului şi lumii şi vom trăi dreptăţii. Şi aşa, după ce ne-am botezat în numele Sfântului Duh, ne-am născut din nou, iar după ce ne-am născut şi ne-am botezat în numele Fiului, ne-am îmbrăcat în Hristos. După ce ne-am îmbrăcat în omul cel nou zidit după Dumnezeu, ne-am botezat în numele Tatălui şi am fost declaraţi fii ai lui Dumnezeu. Este nevoie, deci, de acum ca noi să ne hrănim cu mâncarea vieţii veşnice, pe care ne-a dat-o iarăşi Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu cel viu, Cel ce a zis cândva: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu”(Lc. 4: 4). Şi ne-a învăţat cum va fi aceasta când zice: „Mâncarea Mea este ca să fac voia Tatălui Care M-a trimis”(In. 4: 34). Şi iarăşi zice după ce a adăugat un „Amin” a doua oară spre întărirea celor ce urmau şi spre încredinţarea ascultătorilor: „Amin, amin spun vouă că, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi înşivă. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare şi sângele Meu cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el”(In. 6:53-56). Şi după puţin este scris: „Auzind, deci, mulţi dintre ucenicii Lui, au zis: Aspru este cuvântul acesta; cine poate să-l asculte? Dar, ştiind Domnul în Sine că ucenicii Lui murmură pentru aceasta, le-a zis: Aceasta vă sminteşte? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era întâi? Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Graiurile Mele sunt duh şi sunt viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred. Căci ştia Iisus de la început cine sunt cei ce cred şi cine este cel ce-L va vinde. Şi a spus: „Pentru aceasta v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine de nu-i este dat de la Tatăl Meu. De la aceasta mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi n-au mai umblat cu El. Zis-a, deci, Iisus celor doisprezece: Nu vreţi să vă duceţi şi voi? Răspuns-a Lui Simon Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (In. 6: 60-69).
2. Şi la sfârşitul Evangheliilor este scris: „Luând, deci, Iisus pâine şi mulţumind, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor şi a zis: Luaţi, mâncaţi! Acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Şi, luând paharul şi mulţumind, l-a dat lor, spunând: Beţi dintru acesta toţi! Căci acesta este Sângele Meu, al Legământului Nou, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea!”(Mt. 26: 26-28). Dă mărturie despre acestea şi Apostolul, care spune: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am predat şi vouă, că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! Aşijderea şi paharul, după cină, spunând: Acest pahar este Legământul cel Nou întru Sângele Meu. Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea! De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până va veni”(1 Cor. 11: 23-26). Deci la ce folosesc cuvintele acestea? Ca să pomenim pururea, când mâncăm şi bem, pe Cel ce a murit şi a înviat pentru noi şi aşa să ne învăţăm să păzim neapărat înaintea lui Dumnezeu şi a Hristosului Lui dogma cea predanisită de Apostolul care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi; şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”(2 Cor. 5: 14-15). Căci cel ce mănâncă şi bea, adică spre pomenirea neştearsă a Domnului nostru Iisus Hristos, Care a murit şi a înviat pentru noi, dar nu împlineşte rostul pomenirii, ascultarea până la moarte de Domnul, după învăţătura Apostolului, după cum s-a spus înainte, care zice: „Căci dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi (ceea ce mărturisim prin botez); şi a murit pentru toţi ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei”; [unul ca acesta] nu are nici un folos, după afirmaţia Domnului, Care zice că „trupul nu foloseşte la nimic”.
3. Iar unul ca acesta îşi adaugă asupra sa judecata Apostolului, care spune: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 29). Căci nu numai cel ce se apropie în chip nevrednic cu întinăciune a trupului şi a duhului de cele sfinte are parte de osândă (pentru că se face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului prin apropiere), ci şi cel ce mănâncă şi bea în zadar şi fără folos prin faptul că nu păzeşte ceea ce s-a spus, adică spre pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a murit şi a înviat pentru noi, pentru că „dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care am judecat aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi” şi cele următoare. Căci, atunci când cineva face nelucrător în mod inconştient şi nefolositor un asemenea bun şi se apropie fără mulţumire de Această Taină, are osânda nelucrării. [Aceasta de vreme ce] Domnul nu a îngăduit să fie fără osândă cei ce scot cuvinte nelucrătoare şi a înfăţişat şi mai bine judecata nelucrării prin cel ce a păzit neatins talantul prin nelucrare, iar Apostolul ne-a predat că şi cel ce spune un cuvânt bun fără să-l iconomisească spre zidirea credinţei întristează pe Duhul Sfânt. Aşa suntem datori să concepem şi osânda celui ce mănâncă şi bea cu nevrednicie. Iar dacă şi cel ce întristează pe fratele pentru mâncare a căzut din dragoste, fără de care nici lucrurile mari lucrate de harisme şi de dreptăţi nu folosesc cu nimic, ce-ar zice cineva despre cel ce cutează să mănânce în zadar şi fără folos Trupul şi să bea Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi care pentru aceasta mai mult întristează pe Duhul Sfânt şi cutează să mănânce şi să bea fără dragostea care să-l determine să judece că nu mai trăieşte lui, ci lui Hristos Iisus, Domnul nostru, Care pentru noi a murit şi a înviat? Trebuie, dar, ca cel ce se apropie de Trupul şi Sângele lui Hristos spre pomenirea Lui, Care a murit şi a înviat pentru noi, să se curăţească nu numai de toată întinăciunea trupului şi a duhului, ca să nu mănânce şi să bea spre osândă, ci să arate şi prin lucrare pomenirea Celui ce a murit şi a înviat pentru noi prin faptul că moare păcatului şi lumii şi sieşi şi trăieşte lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Domnul nostru.
[…]
ÎNTREBAREA 3:Dacă e fără primejdie ca cineva care nu s-a curăţit de toată întinăciunea trupului şi a sufletului să mănânce trupul Domnului şi să bea sângele Lui.
RĂSPUNS: Dumnezeu a rânduit în Lege chinul cel mai mare asupra celui ce cutează să se atingă de sfinte, căci este scris cu închipuire pentru aceia, dar spre povăţuirea noastră: „Şi a grăit Domnul către Moise, spunând: Zi-i lui Aaron şi fiilor lui: Să ia aminte de sfintele lui Israel şi să nu pângărească numele Meu cel sfânt cei câţi Se sfinţesc Mie. Eu sunt Domnul. Zi-le: În neamurile voastre tot omul care se va apropia din sămânţa voastră de sfintele care le vor sfinţi Domnului fiii lui Israel şi va fi necurăţia asupra lui, va fi nimicit sufletul acela de la faţa Mea. Eu sunt Domnul”(Lev. 22: 1-3). Dacă este pusă o asemenea ameninţare asupra celor ce se apropie simplu de cele sfinţite de oameni, ce s-ar putea zice despre cel ce îndrăzneşte asupra unor asemenea Taine? Căci, pe cât mai mult este aici, după glasul Domnului, pe atât mai înfricoşătoare este atingerea de Trupul lui Hristos cu întinăciune decât atingerea de ţapi sau de tauri, de vreme ce zice Apostolul: „Aşa încât cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”(1 Cor. 11: 27). Iar când înfăţişează mai tare şi mai înfricoşător judecata prin recapitulare, zice: „Să se cerce fiecare pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar! Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi bea osândă, nesocotind Trupul Domnului”(1 Cor. 11: 28-29). Dacă cel ce are doar necurăţie (caracteristica necurăţiei o învăţăm cu închipuire din Lege) are o aşa înfricoşătoare osândă, cu cât mai mult cel ce se află în păcat şi cutează asupra Trupului Domnului va culege mai cumplită osândă? Să ne curăţim, aşadar, de toată întinarea (iar diferenţa între întinare şi necurăţie este învederată celor ce cugetă bine) şi aşa să ne apropiem de Sfinte ca să scăpăm de osânda ucigaşilor Domnului pentru că „Cel ce va mânca Pâinea sau va bea Paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”. Dar avem viaţă veşnică, după cum a făgăduit Domnul şi Dumnezeul nostru cel nemincinos Iisus Hristos, de-L vom pomeni pe El, Care a murit pentru noi, când vom mânca şi vom bea şi vom păzi judecata Apostolului, care zice: „Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi, care judecăm aceasta, că, dacă a murit Unul pentru toţi, atunci au murit toţi. Şi a murit pentru toţi ca cei vii să nu mai trăiască lor, ci Celui ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5: 14-15), lucru pe care l-am statornicit la botez.
Fragmente din opera Sf. Vasile cel Mare, Despre Botez.
Imagine: Orthopraxia (Documentul BORu cu privire la primirea Sfintei Împărtășanii)
Tema împărtășirii cu Sfintele Taine este una actuală în contextul desacralizării lumii, dar și a trăirii creștinilor. Manifestarea deplină a credinței se arată în primirea Sfintei Împărtășanii, dar nu fără o pregătire care să vădească faptul că inima a fost gătită cum se cuvine pentru primirea Împăratului Hristos.
Am realizat o prezentare video a acestui subiect mai jos (sau discuția completă, cu mult mai multe precizări pe subiect la acest link), la care este adăugată sublinierea în scris a unor aspecte importante:
Evitând prescripțiile că împărtășirea trebuie să fie deasă sau rară, ceea ce contează este să fie făcută în duh de trezvie, de credință nelumească, întru curăția inimii și conștiinței. Fiecare după puterea și măsura proprie. Nu există termene de 40 de zile, nici necesitatea de a ne apropia de Potir la fiecare Liturghie. Deși Părinții colivari au cultivat o conștientizare mai mare a apropierii frecvente și continue de Sfintele Taine, ei nu au făcut aceasta în detrimentul nevoinței duhovnicești, ci au insistat mereu pe pregătirea prealabilă. Din nefericire, astăzi există un curent nivelator care anulează aceste cerințe și dă o altă conotație împărtășirii, anume de medicament magic, chiar și pentru păcate nepocăite cum se cuvine. Aceasta este în răspăr cu prevederile canonice, care rânduiesc îndepărtarea de la cele Sfinte pe anumite perioade, până la curățirea prin pocăință.
Mai jos redăm câteva sfaturi practice și repere concrete cu privire la desimea împărtășirii:
Cuv. Filothei Zervakos:„În ce privește Sfânta Împărtășanie, stabilim următoarele:
1. Câți au dragoste din tot sufletul și din toată inima față de Dumnezeu și câți îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înșiși, au smerenie, ascultare, tăierea voii, blândețe, nemâniere, înfrânare, răbdare, tăcere, aceștia pot să se împărtășească o dată pe săptămână și de două ori când se întâmplă o sărbătoare în mijlocul acestei săptămâni.
2. Când nu au virtuțile de mai sus și se mâhnesc din cauza aceasta și se silesc să le dobândească și se roagă și doresc sincer și cer Sfânta Împărtășanie ca pe un medicament ajutător și evită pe cât le stă în putință orice păcat, li se permite și lor să se împărtășească o dată pe săptămână.
3. Câți au așa-zise păcate care se iartă, adică puțină mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciună, glumesc, râd, bârfesc, mănâncă mai mult decât e de trebuință, fac ascultare, dar fără tragere de inimă și au și alte mici păcate de moarte, pe care se silesc să le taie și să le tempereze, dar nu cu osteneală și râvnă cum se cuvine, dar totuși le cunosc, se căiesc și le mărturisesc, acestora li se permite să se împărtășească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuși, mânioși, certăreți, mincinoși, dacă se mărturisesc și arată o pocăință și schimbare adevărată și iau hotărâre că vor înceta să păcătuiască, să se împărtășească la două luni.
5. Dacă după un an încetează sau se înfrânează, împuținând păcatele, să se împărtășească la 40 de zile și, când se îndreaptă complet, să se împărtășească ca și cei de mai sus, la 15 zile și o dată pe săptămână.
O astfel de dispoziție către monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu să săvârșească minuni în timpul vieții lui și după moarte. Un astfel de discernământ al acestor vrednici de pomenire Părinți trebuie să-l urmeze și Părinții duhovnici actuali, ca să-i canonisească pe cei care se mărturisesc la ei.” (din cartea Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine p. 77-78).
„Oare este bine să ne împărtășim în fiecare zi sau la intervale de timp sau în fiecare duminică și numai atunci?
Această întrebare nu are unul și același răspuns. Sunt unii care se cuvine să se împărtășească în fiecare zi, și sunt alții cărora nu li se potrivește aceasta, și sunt iarăși alții care nu se cuvine deloc să se împărtășească. Sunt iarăși alții care se țin pe ei înșiși departe de Împărtășanie, păcătuind, așadar, fără frică, precum neamul armenilor, iar alții se împărtășesc pentru pază, și sunt alții care se împărtășesc din dispreț, dând mai mult loc lui satana în suflet, cum s-a întâmplat cu Iuda, fiindcă odată cu pâinea „a intrat în el satana”; și sunt alții care, așteptând să se împărtășească, se păzesc mai întâi de păcat. Iar alții, iarăși plângând și tânguindu-se pe ei înșiși, se opresc pe ei o vreme de la Taine – aceștia, precum cred, bine fac, fiindcă nu dau atâta loc diavolului în ei înșiși.
Și simplu, ca să spun pe scurt, conștiința omului este canonul împărtășirii cu Sfintele Taine. Fiindcă știu pe cineva care îmi spunea că s-ar bucura dacă ar fi cu putință să se împărtășească de trei ori pe zi din prea mult dor către Hristos, mai ales când sufletul se curățește prin milostenie.”
În scrisorile trimise diferitor cunoscuți de Cuviosul Paisie, există și unele referințe explicite la postirea dinainte de împărtășire. Redăm mai jos cele două care ating acest subiect, luate din cartea Presb. Dionisie Tatsis, Ascetul de la Panaguda:
Scrisoarea a 1-a
Frate Gheorghe, bucură-te pururea în Domnul!
Doresc mult să vă întâlnesc şi ţin cu tot dinadinsul să vin la voi pentru că am impresia că pot fi folositor în lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu a Părintelui Augustin.
În ziua de 16 a lunii a ajuns şi în ţinutul nostru al Koniţei lupul îmbrăcat în piele de oaie, X.K., care a împărţit şi cărţi, oferind otrava ascunsă a înşelăciunii.
În fiecare zi a vrut să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, în timp ce seara, aşa cum am aflat, mânca cocoreţi (carne la grătar). De aceea vă rog mult să faceţi cunoscut lucrul acesta noului Hrisostom, Părintelui Augustin. Cum dau voie păstorii Bisericii noastre lupilor să răpească mieii din mijlocul lor? Acela îi învaţă pe nefericiţii noştri compatrioţi că Sfânta Împărtăşanie n-are nici o legătură cu mâncarea şi alte învăţături greşite, în timp ce Biserica noastră l-a condamnat pe Makrachin. Din fericire, aici noi am prevenit răul, ereticul a fugit imediat după ce i-am tras o săpuneală puternică. N-am apucat, frate, să stricăm viesparul evangheliștilor, că alte necazuri au venit unul după altul.
Încheind, vă trimit multe binecuvântări de la Hristos şi de la Maica Domnului.
Monahul Paisie Filotheitul
Scrisoarea a 7-a
Sfânta Mănăstire Stomio, 16-11-1960
Iubite frate întru Hristos, bucură-te pururea în Domnul!
Am primit scrisoarea voastră dar nu v-am răspuns deîndată pentru că am avut intenţia să cobor cu treburi la Ioanina şi cu prilejul acesta să vă întâlnesc. Din nefericire însă n-am reuşit, de aceea am socotit că este bine să vă scriu câteva lucruri legate de cele ce mi-aţi scris despre Makrakin. Fireşte că nu l-am cunoscut personal, dar am în vedere înşelăciunile lui înfricoşătoare. Am cunoscut însă mulţi dintre ucenicii lui înşelaţi, printre care şi domnul X.K., care este amintit şi în Revista „Biblioteca Aghiorită”, pe care-l atacă şi părintele Filoteos Zervakos. În afară de sminteala cea mare legată de Sfânta Împărtăşanie, căci voia să se împărtăşească în fiecare zi în timp ce mânca carne, vă fac cunoscută şi altă înşelăciune de-a lui, căci a făcut rugăciune într-un hotel pentru un străin, ca Dumnezeu să-l lumineze şi a început cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.” Străinul l-a întrebat: „Oare sunteţi preot?”, iar el i-a răspuns: „Şi cine sunt preoţii şi ce este Biserica? Eu simt înlăuntru meu că sunt îngerul lui Dumnezeu!”. În timp ce noi, călugării, care avem schima monahală, începem rugăciunea cu: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri”, acesta împreună cu ucenicii lui eretici (fără a fi preoţi) începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, şi se socotesc pe ei înşişi mai presus decât toţi, şi alte rătăciri.
Despre celălalt lucru despre care îmi scrieţi, că Sfintele Canoane nu amintesc de postire înainte de Sfânta Împărtăşanie, nu-l pun la îndoială, însă ele amintesc de pregătire. Şi ce pregătire i-a rânduit Dumnezeu lui Moise când urma să primească poruncile? În afară de celelalte nu i-a poruncit şi postirea? Când s-au alcătuit Sfintele Canoane pe primul plan era martiriul, de aceea Sfinţi Părinţi n-au precizat postirea, pentru că creştinii aşteptau rândul pentru martiriu, fără să ştie în ce zi se va întâmpla. De aceea nici n-au rânduit postirea, pentru că nu era lesne să postească continuu. În acea epocă s-a împlinit cuvântul profetic al Prorocului David: „Din pricina Ta suntem ucişi, toată ziua suntem duşi ca nişte oi la tăiere”. „Discernământul este mai mare decât toate virtuţile”, ne spune Sfântul Isaac Sirul. Mai târziu, însă, Mărturisirile de credinţă ale lui Petru Movilă şi Kritopoulos se referă la postire, pe care Biserica Ortodoxă o acceptă. În tot cazul, aghioriţii îi vânează pe makrakişti, căci au ajuns să spună: Şi sfânt dacă-l vezi pictat pe makrakist pe peretele bisericii, să-l ştergi!”.
V-am scris toate acestea ca să-l cunoaşteţi şi pe omul meu cel dinlăuntru, pentru că obişnuiesc să spun ceea ce are înăuntru inima mea. În ceea ce priveşte relaţiile pe care le are Părintele Augustin cu makrakiştii nu ştiu care este scopul lui adevărat, pentru că şi Hitler al Germaniei la început a avut legături cu comuniştii, ca să-i dibuie pe toţi. În tot cazul, eu îl port pe Părintele Augustin în inima mea. Mă rog ca Dumnezeu să lumineze veşnic toată lumea, la fel şi pe aceştia, ca să vină la cunoaşterea adevărului. Încheind, vă trimit din prisos binecuvântările lui Hristos şi ale Maicii Domnului.
Fratele vostru întru Hristos, Paisie păcătosul, cel mai mic dintre călugări
Postul Mare este o vreme de pregătire sufletească stabilită de Sfinții Părinți pentru a ne curăța de păcate în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine. Din cauza obiceiului unora de a se apropia de Taine fără pregătirea cuvenită, ci doar de dragul marii sărbători a Paștelui, atunci a fost rânduită perioada aceasta de post de mâncare, dar și de pocăință, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur:
„În vechime mulţi se apropiau de Sfintele Taine fără nici o pregătire, la întâmplare, şi mai ales în acest timp în care Hristos ni le-a dat. Părinţii, dându-şi seama de vătămarea ce o are cineva când se apropie nepregătit de Sfintele Taine, s-au adunat şi au rânduit patruzeci de zile de post, de rugăciuni, de ascultare a sfintei slujbe şi a predicii, de venire deasă la biserică, pentru ca în aceste zile toţi să ne curăţim cu toată grija prin rugăciuni, prin milostenii, prin post, prin slujbe de toată noaptea, prin lacrimi, prin spovedanie şi prin toate celelalte, şi astfel, după puterea noastră, să ne apropiem cu conştiinţa curată de Sfintele Taine.”
Dar bineînțeles că nu doar în Postul Mare trebuie să ne împărtășim, însă pregătirea se cuvine să fie cam aceeași, chiar și în afara posturilor rânduite de Biserică. Discernământul duhovnicesc al Cuviosului Paisie Aghioritul în această privință, după cum se poate vedea din cele două scrisori de mai jos, îndeamnă la ținerea unui post înainte de apropierea de Sfintele Taine. Are dreptate să spună că nu se prevede în canoane această postire în mod expres, deși canonul 13 trulan face aluzie la ea și o consideră de la sine înțeleasă. Chiar Sf. Nicodim Aghioritul menționează în Pidalion, în comentariul la acest canon, că trei zile de post sunt suficiente ca pregătire pentru Împărtășanie.
