Mesajul greu de digerat al filmului 21 de rubini: pădurea nu are uscături, ci e cam putredă

Din start recomand doi critici pozitivi și argumentați ai filmului pentru o înțelegere corectă, înainte de a așterne și observațiile mele:

Pr. Mihai Andrei Aldea: O viziune. Mai multe viziuni și alte vreo 4 articole de după acesta.

Gheorghe Fedorovici: Despre filmul „21 de rubini” (I)

„Procuroarea Nina” regăsindu-se sufletește în biserica pr. Ciprian Mega

Toți știm că trăim, suntem înconjurați de rău și reacționăm pozitiv când cineva ne deschide ochii să vedem ceea ce nu puteam observa. Acest lucru îl fac documentarele de tip teoria conspirației. Dar noi, românii, parcă nu ne punem problema serios că există o conspirație reală împotriva noastră și a tot ce e autentic românesc. Senzația mea când am văzut filmul „21 de rubini” a fost ca după o deconspirație artistică, nu de tip documentar. Dar una cu finalul autentic, pe care nu-l găseam la celelalte, de inspirație protestantă sau profană. O tăcere cu tâlc, meditativă, dar și puternic grăitoare.

Puterea criticilor

Înainte să aștern perspectiva mea așezată asupra filmului, după ce a fost vizionat de toți, am să scriu o experiență. Prima carte a pr. Ciprian, Pântecul desfrânatei, mi-a fost recomandată și chiar descrisă de unii ca fiind o demascare a fărădelegilor și captivității oculte a ierarhilor. Din acest motiv, nu am citit-o nici până azi, deși am avut prilejul. Doar am lecturat primele 3 pagini, după care m-am oprit, nu am vrut să intru în subiectul sugerat. Însă senzația după acele pagini a fost că e altceva decât o expunere a fărădelegilor unui ierarh. Și am rămas cu incertitudinea până azi, influențat de critica ajunsă la mine.

Văd că așa se întâmplă și cu filmul. Chiar mulți care l-au văzut au rămas doar cu partea negativă, în mod surprinzător pentru mine.

Aici trebuie precizat, așa cum a făcut-o Liviu Mihaiu, că atacurile cele mai josnice provin din presa plătită gros de partenerul strategic, care are tot interesul să nu se vorbească liber despre corupția pe care o infuzează la noi. Restul sunt preluări de către cei din zona tradiționalistă falsă, incapabili să gândească singuri și contra curentului politic.

Greul de a primi mesajul că suntem în colaps spiritual

Este foarte adevărat că grosul filmului se axează pe corupția din Biserică și societate, dar centrul de greutate cade pe puterea unui om zdrobit să iasă din mijlocul lupilor și să trăiască senin și regăsit prin credință. Era necesară o portretizare cât mai cruntă a realității, deși nu se apropie de ea, pentru a dezmetici sufletul din mirajul în care trăiește: pădurea, adică Biserica și țara, nu mai are uscături, ci e putredă ea însăși.

Percepția mea este că lipsa de receptare pozitivă masivă a filmului vine din faptul că puțini sunt dispuși să-și asume realitatea și să facă schimbări în ei înșiși. Nici măcar nu se vrea o recunoaștere că suntem părtași la toată această decadență din jur, care nu e una doar economică și politică, ci morală, socială și spirituală. Vorba din film: „Noi nu ne mai facem bine”.

Foarte mulți acceptă că există uscături criticabile, episcopi și demnitari corupți și caraghioși, dar nu și faptul că e o realitate sistemică. Promovarea se face pe criterii de corupție și corupere sufletească în Biserică și în stat. Nu e vorba de cazuri izolate, ci de faptul că mai există și episcopi și preoți buni, ca să zicem așa.

Și e normal ca un mesaj evanghelic să fie primit de cei puțini. E un semn al autenticului.

Rezistența la pocăința reală

Împotrivirea față de mesajul filmului vine pe două paliere, cum am zis, a celor plătiți și a celor amăgiți. Două exemple sunt ilustrative pentru aceste categorii, dar am să insist pe a doua.

Mai întâi remarc poziționarea corectă a lui Iulian Capsali, preluată chiar și pe ActiveNews, ca semn că se poate gândi cu propria minte.

Ca mostră străvezie, dar nu ridicolă de articol scris la comandă este recenzia aceasta cam agramată de pe Cotidianul. Există alte materiale mult mai penibile, dar acesta e interesant prin comentariile inteligente, mult peste penița autorului.

În fine, am să iau ca mostră de articol care refuză viziunea creștină de pe o poziție „tradiționalistă” pe cel scris de d-l acad. Ilie Bădescu. Tocmai pentru că nici acesta nu este ilustrativ pentru opoziția de acest tip, dar exprimă cel mai bine rezervele care-l îndeamnă să se dezică de film.

Spiritualitatea sau duhovnicia precară a autorului este devoalată într-un articol ulterior, în care cunoașterea bună este identificată drept puterea de a te vedea ca „făptură capabilă să distingă între omul orb care am fost și omul nou, care vede”. Această definiție nu este patristică, ci înșelată. Nu este trecută prin focul chinuitor de a te vedea fix așa rău cum ești și a fi ridicat de puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este subliniat și mai clar în rândurile acelui text, când țara și Biserica sunt luate ca fiind bune pur și simplu. În felul acesta sunt negate Apocalipsa și Evangheliile, care vorbesc clar despre decăderea Bisericii până acolo încât, de nu s-ar scurta vremurile, nici un trup nu s-ar mântui atunci când urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt. Dar nu trebuie trecut cu vederea că și istoria bisericească a văzut perioade în care credința a fost înfrântă aproape total, cum s-a întâmplat pe vremea moniteliților și a iconoclaștilor. Mai rău, unele Biserici Locale au căzut definitiv din trupul lui Hristos, cum sunt unii anticalcedonieni (armenii, de exemplu) sau Roma sub influența nefastă a aceluiași Occident, doar că în urmă cu o mie de ani.

Este trecut cu vederea Sf. Nicolae Velimirovici, spre exemplu, care face o paralelă vie între istoria evreilor din Vechiul Testament și deciziile țărilor europene în Războaiele Mondiale pe care le analizează. D-l Bădescu preferă o spiritualitate pământească, sublimă, idealizată, care e străină de crucea Sfinților Părinți, de învățătura și Biserica Ortodoxă.

Nici nu avea mari șanse să aibă altă viziune pentru că Biserica este captivă și deturnată, ca și țara. Acuza adusă pr. Ciprian Mega că lovește Biserica este similară cu a fariseilor care vedeau în Hristos un distrugător al Legii Vechi. De fapt, ei înlocuiau Legea cu ei înșiși și se apărau pe ei de impostura demascată de Mântuitorul. Dai în mine, dai în fabrici și uzine – acesta ar fi corespondentul laic.

Așadar cum să accepte cineva că pădurea e putredă? Asta ar însemna efort să-și refacă viața și credințele. Dar, cel mai important, ar însemna să recunoască faptul că este el însuși parte la distrugerea sa spirituală și a altora. Dar e mai lesne a ucide pe cel care profețește, vorba tot a d-lui Bădescu.

Aici ar mai fi de punctat iarăși că Evanghelia nu este pentru cei mulți, însă fericiți cei care nu se smintesc întru Mine, după cum a spus Însuși Hristos. Poate că filmul s-a dorit pentru gloate, dar a ajuns mai bine să fie un semn de împotrivire. Nici măcar pentru întreaga Biserică, ci pentru fiecare suflet în parte, culmea! Oare cum ar fi fost receptat dacă ar fi țintit spre un nivel mai mare, spre revigorarea instituțiilor, nu doar a unei persoane, a mea, a ta?!

Demontarea câtorva acuze penibile

Unii au spus că i se face un portret onorant și o campanie mascată Laurei C. Kovesi. În afară de faptul că Nina din film este tot femeie, are tot 3 nume, este candidată la postul de procuror general și face sport cumva, diferențele sunt notabile și tocmai că critică personajul din realitate pentru ce nu a făcut, adică lipsa de compromis măcar la nivel uman și din dragoste de țară.

Acuzațiile că finanțatorii filmului sunt sus-puși și au interese politice sunt la fel de nefondate. Capitalul e 100% orădean sau măcar românesc. 

Aprecierile despre calitatea artistică a scenariului, imaginii, jocului actorilor sunt de o subiectivitate crasă, din păcate. Filmul rivalizează cu cele de top. Are un ambalaj care să nu facă de râs mesajul de esență tare; nu e un teatru ieftin.

Scenele lascive există, dar nu sunt incitante, de o senzualitate pătimașă, ci dimpotrivă, dezvăluie grotescul și greața față de depravarea sexuală sau față de consumul de droguri. Din acest punct de vedere, filmul e prozaic, nu aghiografic și pudic. Nu transmite ideea de castitate, rămâne la nivelul patimilor, printre care și fumatul, pe care le prezintă în hidoșenia lor. E aprecierea fiecăruia cum să ia acest aspect, acceptabil sau nu.

Mesajul pro-rus este unul închipuit. Rusia nu e creionată în nici un fel, cu atât mai puțin atractivă. Mai mult, nici Occidentul nu e criticat în sine, ci sistemul politic și moral care ne corupe.

În fine, dacă filmul nu trimite la Biserică și la slujbe, la rugăciune și pocăință, înseamnă că mersul la biserică e degradat la simplul mers și stat țeapăn sau la aprinderea unor lumânări. Iar dacă nu există un îndemn la așa ceva, acest fapt este catalogat drept sacrilegiu.

Mesajul autentic al filmului

Nu știu ce a avut în minte sigur regizorul, pr. Ciprian, dar cert este că produsul are mesajul său, care poate depăși intențiile sale prin impactul cu realitatea, cu spectatorii. De aceea interpretarea mea finală este una care poate fi absolută, deși e personală.

Nina, personajul principal, e un om ambițios, care s-a ridicat mult peste condiția familiei sale și a ajuns să fie pretendentă la funcția de Procuror General. Ea este măcinată de resentimente față de Biserică și corupție după moartea fratelui ei, care s-a sinucis pentru că nu a putut purta povara intrării la Seminar prin șpagă. Sunt foarte importante detaliile despre politizarea României, despre corupția veche și cea neo, de import occidental, dar esențială este regăsirea Bisericii autentice, a credinței pierdute sau niciodată trăite de către procuroarea devenită ea „penală”.

Toată descrierea lumii căzute nu mai are rostul decât de a o trece ditr-o dată în umbră, înghițită de descoperirea lui Dumnezeu și a sensului autentic al vieții. Durerea dulce de a scăpa de gândurile de suicid care o bântuiau, de a găsi puterea de a nu face compromisuri profesionale, de a-și putea accepta tatăl pe care-l pusese în ospiciu pentru a nu-i păta cariera, tăria de a privi trădarea colegei fără a fi strivită, toate acestea dau un contur cu adevărat mioritic. E ca ciobănașul care se apără cu câinii de intențiile ucigașe ale confraților, dar e senin chiar și de-o fi să moară. Nu oile, nu cariera, nici banii nu constituie țelul vieții. Și-așa aceasta îți joacă feste când te lași prins de ea, te lasă sănătatea, nervii, prietenii, te coboară la compromisuri care te îngrețoșează… Dacă tot e grea, de ce să nu fie ușoară acceptarea prin credință a poverii ei, care măcar nu te înșeală, ci te răsplătește total la sfârșit.

În substrat există și mesajul unei spovedanii a tuturor pentru a ne face bine ca societate, ca Biserică, dar asta nu condiționează propriul drum spre Dumnezeu. Există soluții chiar și în mijlocul pervertirii generalizate și nepocăite.

Iurie Roşca: Traseul disidenţei de trebuinţă

De curând, domnul Iurie Roşca anunţa cu bucurie pe canalul său de Telegram“justiţia română i-a permis intrarea în România”, cunoscut fiind faptul că, anterior, îi fusese comunicat în vama Albiţa refuzul de intrare în ţară, pentru motive (iniţial) necunoscute. Împreună cu respectivul anunţ pe Telegram, Iurie Roşca a publicat şi sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, in extenso, punând-o astfel la dispoziţia oricărui român curios să afle şi să înţeleagă mecanismele birocratice de persecutare politică a disidenţei intelectuale şi (meta)politice.  

Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti conţine concluzii şi observaţii de o gravitate deosebită pentru pretinsul nostru “regim democratic”, între altele acest aspect fiind de natură a obliga la reevaluarea prezenţei şi activităţii publice a domnului Iurie Roşca, mai ales din partea celor naufragiaţi, prin efectul inerţiei intelectuale, în tabăra detractorilor săi.

Cât despre cei care au simţit că lui Iurie Roşca i se face o nedreptate, senţinţa cu pricina aduce o binevenită confirmare a intuiţiilor iniţiale. Despre ce e vorba?

Concluzii devastatoare pentru Serviciul Român de Informaţii

Interdicţia de intrare în ţară, pusă în aplicare de Poliţia de Frontieră, a avut drept precursor adresa strict secret a Serviciului Român de Informaţii nr.00216715 din 11.09.2020 prin care Iurie Roşca era calificat un pericol pentru securitatea naţională a României. Întrucât adresa S.R.I. era clasificată, ea a putut fi consultată exclusiv de magistratul cauzei, nu şi de către părţile din dosar care, necunoscând conţinutul acesteia, nu au putut formula apărări la obiect.

Totuşi, în interesul soluţionării cauzei, magistratul a procedat la analizarea argumentelor şi susţinerilor din cuprinsul adresei secrete, fără a o reproduce textual, iar concluziile instanţei sunt de natură să devoaleze o acţiune evidentă de persecutare pe criteriul convingerilor politice.

Reţine magistratul cauzei faptul că, în lumina adresei S.R.I., măsura adoptată “este nejustificată şi nelegală”, că adresa S.R.I. “conţine ipotetice ameninţări la adresa securităţii naţionale care reprezintă aspecte strict teoretice”, “fără a evidenţia o legătură directă de cauzalitate”, ci “evidenţiază strict aspecte cu caracter general”. Măsura nu este “justificată în mod obiectiv de împrejurări factuale concrete care să releve pericolul concret, imediat, grav şi actual al prezenţei reclamantului pe teritoriul României la data de referinţă”.

Cum arată poliţia politică de rit nou?

Cu adevărat gravissimă este concluzia cuprinsă în parag.6-7 de la pagina 12 a sentinţei, aspecte care descriu clar acţiuni de poliţie politică:

“Din această perspectivă, Curtea constată că măsura adoptată în privinţa acestuia este justificată de aspecte generale, în condiţiile în care nu relevă raţionamentul concret care să sprijine concluzia reţinută prin actele atacate, prin raportare la actele/acţiunile/faptele imputate reclamantului.

Pârâţii nu au aratat dacă acestea aveau capacitatea de a pune în pericol efectiv, direct, imediat şi grav valorile /principiile menţionate/protejate prin dispoziţiile legale amintite, ci evidenţiază strict interpretarea unor opinii exprimate de către reclamant în diferite modalităţi cu referire la probleme de interes public referitoare la diverse domenii şi raportarea concluziilor rezultate din această interpretare la persoana reclamantului.” 

Vă îndemn călduros să lecturaţi analiza pe fond a Curţii, începând cu paragraful final de la pagina 11 şi până la dispozitivul aflat la pagina 13 a sentinţei. Veţi constata că în pretinsul “regim democratic” din România, Serviciul Român de Informaţii face analiza şi interpretarea unor opinii exprimate în diferite modalităţi, cu referire la probleme de interes public, vizând diverse domenii, prin relaţionarea concluziilor rezultate la persoana pe care o au în supraveghere.

Faţă de interpretarea opiniilor lui Iurie Roşca, Serviciul Român de Informaţii a dispus pentru prima oară în istoria statului post-decembrist măsura represivă a interzicerii intrării unui român în propria ţară.  

Oare ce alte acţiuni de poliţie politică practică serviciile?

Wikipedia spune că: “Prin poliție politică se înțelege organul de stat care strânge informații despre cetățenii opuși regimului la putere și ia măsuri represive împotriva acestora.”

Acestea fiind lămurite, se naşte următoarea curiozitate: Ce alte măsuri represive au fost dispuse faţă de Iurie Roşca, românul care se împotriveşte regimului aflat la putere?

Oare nu este rezonabil să presupunem că dacă securiştii au fost îndeajuns de cutezători să impună Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră executarea unor acte vădit negale, cu atât mai mult s-au dedat la luarea unor măsuri represive care sunt, în mod tradiţional, mai la îndemâna securiştilor?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns să fie circumscris profilul mediatic al lui Iurie Roşca imaginii de “trădător” şi de “iudă”? Oare nu ar fi bine să ne amintim acele episoade şi contextul aferent pentru a reevalua hapul mediatic de înghiţit ori de câte ori este menţionat numele lui Iurie Roşca?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm cum anume a ajuns cariera politică a lui Iurie Roşca să se stingă, în ciuda capitalului său politic net superior celor azi şi ieri rămaşi pe scena publică?

Oare nu este rezonabil să ne întrebăm în ce măsură discursul său antiglobalist, vechi de decenii, a stat la baza marginalizării sale şi la baza impulsului securiştilor români de a-l compromite?

Şi, finalmente, totuşi cât de pro-ruse sunt ideile marcă Iurie Roşca?

„Trădătorul” Iurie Roşca

În principal, lui Iurie Roşca i se reproşează votul parlamentar surprinzător din 2005 de către o parte a opoziţiei şi, în special, de către Partidul Popular Creştin Democrat al cărui lider era, vot care a decis realegerea lui Vladimir Voronin, candidatul partidului comuniştilor, în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.

Această opţiune politică a fost justificată pe larg de Iurie Roşca la acel moment, întemeindu-se atât pe schimbarea de curs politic a lui Vladimir Voronin împotriva intereselor imediate ale Rusiei de a obţine federalizarea Republicii Moldova (planul Kozak), cât şi pe insistenţele şi presiunile partidei occidentale, care au intenţionat să îl atragă şi să îl menţină pe Vladimir Voronin în tabăra europeană.

Cu prilejul explicaţiilor oferite, Iurie Roşca a precizat că balanţa a fost înclinată şi de insistenţa preşedintelui României de atunci (acel băsescu) care şi-a dorit să obţină un ascendent politic asupra lui Vladimir Voronin prin sprijinirea accederii sale în funcţie. La scurt timp însă, consilierul de politică externă al preşedintelui din România, acel Andrei Pleşu, a minţit negând zeflemitor orice implicare a României în alegerea preşedintelui Partidului Comunist ca preşedinte al Republicii Moldova. Adevărul avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, detalii specifice fiind acordate de Iurie Roşca într-un interviu ce i-a fost luat de jurnalistul Victor Roncea, pentru ziarul Ziua.

Acel „unionist” băsescu în locul lui Iurie Roşca

Mai mult, postul de televiziune ProTV Chişinău (vectorul mediatic românesc din Republica Moldova) s-a lansat într-o campanie susţinută de atacare şi discreditare a lui Iurie Roşca pentru vina de a fi „trădat” năzuinţele unioniste, aliindu-se cu Partidul Comunist. Concluzia campaniei de discreditare a fost că Iurie Roşca s-a aliat cu Partidul Comunist pentru că ar fi devenit agent KGB/FSB, nu pentru că i-ar fi cerut-o românii.

În urma acestei campanii mediatice care se va prelungi în anii următori şi lărgi la majoritatea presei pro-româneşti, s-a produs o substituire artificială de capital politic care astăzi este uşor de reperat. Avem în vedere faptul că prin campania murdară de presă desfăşurată de organe media apropiate statului român, acel băsescu a fost propagat pe durata celor două mandate ale sale drept principala figură unionistă de peste Prut, în locul lui Iurie Roşca (ajuns cică! trădător şi iudă).

Tentativele de reinventare politică a lui băsescu, pe calea unor „mişcări populare” cu tineri cu proiecţie politică în stânga Prutului, s-au vestejit precum toate roadele mandatelor sale, fără ca „obiectivul Alexandru Ioan Cuza”, al accederii sale în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova să devină minimal viabil.

Un lung şir de tinere speranţe politice falimentare

Este cert că, din perspectiva statului român şi a intereselor sale geopolitice, nu poate fi tolerată situaţia în care reprezentantul cel mai autentic al năzuinţelor româneşti de peste Prut să fie o persoană necontrolată de securiştii noştri. Ieşirea lui Iurie Roşca de sub tutela politică implicită a României a obligat statul român să reinventeze tabăra filo-occidentală de peste Prut, conlucrând sau conducând personaje neconvingătoare, acolo unde nu au fost de-a binelea infractoare.

Lista substituienţilor locali ai lui Iurie Roşca în preferinţa tutorilor români este foarte lungă şi nu merită amintită aici, speranţa de viaţă politică pentru aceştia fiind una (deosebit de) scurtă. Este de reţinut totuşi faptul că Vlad Filat, cel care a preluat puterea în urma protestelor din 2009, a fost şi el unul dintre cei care au votat în 2005, alături de Iurie Roşca, pentru Vladimir Voronin preşedinte al Republicii Moldova.

Aşadar, apare limpede că nu votarea în sine a lui Vladimir Voronin a reprezentat păcatul de neiertat al trădării, ci insistenţa lui Iurie Roşca de a nu (mai?) răspunde la sugestiile, insistenţele, presiunile Bucureştiului, de a nu preda partidul său şi fanionul mişcării unioniste.   

De ce continuă discreditarea lui Iurie Roşca?

Calculul politic greşit potrivit căruia nu putem îngădui ca unionistul fanion să fie complet autonom de Bucureşti şi vădit critic al Uniunii Europene, obligă în continuare statul român, prin securiştii săi, să îl menţină pe Iurie Roşca într-un permanent proces de maculare şi discreditare, deşi acelaşi stat şi aceiaşi securişti nu au nicio problemă în a conlucra, colabora, negocia cu agenţi (pro)ruşi la vedere care activează în Republica Moldova. Inclusiv nomenclatura transnistreană beneficiază de buletine româneşti şi circulă nestingherită pe aici şi aiurea în UE, inclusiv personaje precum Renato Usatîi şi sora sa, au strânse legături cu România, fără să fie cineva dat în consemn la frontieră. De altfel, acest lucru pare a fi oarecum firesc să se întâmple în zonele geopolitice intermediare, de contact, aşa cum este şi Republica Moldova.

Tăt normal, doar că e clar că discreditarea lui Iurie Roşca nu este cauzată nici de faptul că ar fi votat demult pentru Vladimir Voronin (aşa cum a făcut şi cândva pro-occidentalul Vlad Filat, probabil tot la insistenţele Bucureştiului) şi nici că pasămite ar fi „spion KGB” sau agent pro-rus, cum pare că sunt atâţia politicieni din Basarabia, chiar dintre cei invitaţi prin primăriile din România sau la sediile partidelor de guvernământ de la noi.

Prin urmare, motivul discreditării trebuie să fie altul. Care?

Păstrarea potenţialului de a vorbi pentru şi în numele românilor

În avântul înfierărilor cei mai mulţi scapă din vedere un aspect esenţial: Iurie Roşca s-a aflat mereu în opoziţie, reprezentând un partid mic care a jucat întotdeauna la o categorie superioară faţă de procentul său electoral. Iurie Roşca nu a fost niciodată propriu-zis la putere şi nu a fost niciodată liderul unanim acceptat al unioniştilor. În alianţa sa cu Partidul Comunist, Iurie Roşca a fost un „tolerat dificil” mai degrabă decât un playmaker.

Dovada acestui fapt sunt şi funcţiile politice pe care le-a obţinut, de vicepremier sau vicepreşedinte al Parlamentului. Mereu „vice” pentru că Iurie Roşca a trebuit mereu să fie încapsulat, îndepărtat de plinul autorităţii publice, indiferent de funcţia la care ar fi acces.

De altfel, teza mea este că funcţiile de „vice”, „sub”, „adjunct” şi „prim-adjunct” sunt culmea puterii instituţionale la care pot accede politicienii independenţi într-un stat colonial, cu un regim politic aservit străinilor.

Roadele unor înverşunări politice

Este sugestivă verificarea listei nominale a celor care au ocupat în Basarabia funcţii „depline” de autoritate şi demnitate publică. Vom regăsi puţine persoane cu istorie, cu luptă şi cu personalitate, chiar şi la vârful statului. Iurie Roşca mereu a luptat sau a fost luptat de alţii şi, ca o constantă, Iurie Roşca a fost mereu ţinta defăimărilor. Iurie Roşca a fost un tânăr mult prea precoce politic, greu de tolerat în avântarea sa de seniorii unor alte vremuri, chiar dintre cei cu veritabile merite în lupta pentru emancipare naţională.

Parcursul politic al unionismului basarabean a fost unul zbuciumat şi înveninat de neînţelegeri şi conflicte, de tarele începuturilor de drum şi de racilele practicilor politice îndătinate. Cert este însă că lui Iurie Roşca nu i s-a iertat nimic şi că îi sunt, în continuare, colportate cele mai aberante reproşuri şi acuzaţii, toate indexate într-un rechizitoriu continuu actualizat.

Speculez că s-a întâmplat asta preponderent din pricina înverşunării lui Iurie Roşca, în al cărui potenţial politic el însuşi a crezut şi care a fost cunoscut şi recunoscut inclusiv de către adversarii săi.

Şi, mai ales, pentru că a avut mereu capacitatea de a articula un discurs coerent şi autentic, să facă pedagogie politică acolo unde discursul general a fost şi rămâne atent controlat şi scenografiat, a avut mereu capacitatea de a rosti în numele românilor adevăruri greu de purtat.

Încăpăţânarea de a fi român şi disident politic

După plecarea la Domnul a lui Paul Goma, Iurie Roşca rămâne principalul disident politic al românilor, un statut confirmat astăzi inclusiv judiciar în România. În Republica Moldova, rămâne singura personalitate publică cenzurată de securiştii locali, pe baza unor justificări ridicole, nu tocmai străine de cele invalidate de Curtea de Apel Bucureşti. Justiţia basarabeană nu pare capabilă să-şi împlinească menirea, cimentând mai cu asupra măsura calitatea sa de disident.

Că acest lucru convine sau nu, că statutul său este acceptat ori ba, contează mai puţin. Teza mea este că, dinspre România, Iurie Roşca este oricum foarte dificil de înţeles, dar nu din vina sa. Convingerea mea este că românii sunt un popor mult mai captiv propagandei decât sunt cei din Republica Moldova, despre care în mod impertinent susţinem unii că ar fi fost mancurtizaţi de ruşi.

Basarabenii fac obiectul unei competiţii de naraţiuni care lipseşte complet românilor. Aici, naţional-sionismul este considerat propagandă rusă şi, în principiu, orice nu este aliniat comandamentului colonial este înfierat ca propagandă rusă.

Cine şi cum critică

În România critica pe care Iurie Roşca o face Rusiei este de neînţeles întrucât nimeni dintre intelectualii români nu face o critică corespondentă, în oglindă, a occidentului. Cei din România care critică S.U.A. sau U.E. o fac resentimentar, fără profunzime intelectuală, fără perspectivă politică de anvergură, fără a-şi asuma o prezenţă publică disidentă.

Noi „ne căutăm locul în U.E.” şi rămânem solidari cu „familia” occidentală. Critica occidentului în România se subînţelege în tăceri tactice. Nu discutăm despre ce face „partenerul strategic”, nu punem sub semnul întrebării faptele stăpânilor, ci uneori aplaudăm mai moale. Cei care vorbesc, sunt prezumaţi că urăsc şi că sunt putinişti, obligând la disocieri defensive, iritate.

Iurie Roşca critică Rusia fără a urî, ceea ce reprezintă principalul handicap de înţelegere pentru cei din România. Discursul pro-valori tradiţionale nu are cum fi citit altfel aici decât ca o cauţionare a politicii regimului aflat la putere la Moscova, dovadă a lipsei noastre de discernământ şi incapacităţii noastre intelectuale.

Ideea multipolarităţii este amputată, este redusă la antiamericanism şi apoi atribuită „putiniştilor”. Ideea conflictului pe orizontală şi a unipolarităţii puterii globaliste de factură sionist-satanistă este, bineînţeles, teoria conspiraţiei.

Disident de trebuinţă

În tot acest tumult, articularea unor opinii complexe, care sunt rodul unei gândiri autentice, de avangardă intelectuală şi care depăşesc capcana simplist-contrariană, reprezintă mai mult decât o necesitate informaţională. Refuzând obiectivele imediat-politice, disidenţii produc efecte meta-politice cu efect de lungă durată între receptorii cu minimă vigilenţă intelectuală.

Calitatea disidenţilor de a produce spaţii de liberă respiraţie este de necontestat şi dă naştere unor îndatoriri de onoare.

Se cuvine să depăşim reacţia standard a solidarizărilor prin „click and share”, câtă mai este şi aceasta, şi să le căutăm răbdător şi îngăduitor prietenia. Aşa făcând, ne rupem de patima observării poticnelilor de traseu şi începem împreună-petrecerea şi împreună-călătorirea.

Disidenţa trece astfel din starea de frondă politică şi intelectuală în cea de hrană de trebuinţă pentru trupul nostru colectiv.  

Au fost ruşii întotdeauna duşmanii românilor?

Preluăm cu încântare un nou articol publicat pe situl Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” sub semnătura domnului dr. Nicolae Dolghin, articol ce contextualizează istoric extrem de necesar, printr-o lentilă a gândirii româneşti, conflictul ce se desfăşoară pe teritoriul Ucrainei şi modul în care România este împinsă spre participare.

Ca şi în cazul precedentului articol, ne aliniem integral la opiniile autorului, cu menţiunea necesară că textul inferă şi pe baza unor elemente istorice doar amintite sau sugerate, deosebit de sensibile pentru orgoliul nostru naţional, fiind o lectură care conversează cu cititori din mai multe categorii, mai ales din rândul celor cu o cultură istorică rezonabilă.

Însă chiar şi în absenţa cheii secundare de lectură, destinată celor pasionaţi de istorie, articolul formulează concluzii deosebit de necesare în raport de înstăpânirea tot mai apăsătoare a gândirii şi naraţiunii unice (euro-atlantice) asupra societăţii româneşti.


Sursă imagine: Aesgs.ro

Este anul Cantemir, personaj copleșitor în universul românesc. A fost nu doar un cercetător al civilizațiilor, ci și un vizionar în geopolitică. Este rar amintit în discursul intelectual, se vorbește puțin despre el pentru că, probabil, le alimentează altora complexele. Niciun alt român nu a fost co-făuritor de știință și geopolitică precum el. Nu-și găsește locul în discursul atât de bine poleit de astăzi, este ceea ce transmite domnitorul-savant de la înălțimea statuii de pe fosta sa moșie din Moscova, ignorată la București. De la el încoace conducătorii români n-au făcut altceva decât să privească la evenimentele din jur prin gaura cheii, convinși că sunt eroi ai marelui spectacol.

Am copilărit pe malul Dunării, nu departe de locul unde în timpul războiului nostru pentru independență fusese torpilată o navă de război otomană, pe brațul Măcinului. A fost consemnat prin articole de istorie, în jurnalele vremii. Memoria locului, încă vie, își avea propria versiune. Pe Dunăre epava era marcată cu o geamandură, pe mal exista o mică stelă care amintea episodul. A fost interesantă evoluția inscripției de pe monument. De fiecare dată când am citit-o spunea altceva: când rușii scufundaseră nava, când românii, când era o acțiune comună. Epava a fost scoasă la tăiat, geamandura a dispărut, Ziua Independenței a devenit Ziua Europei, nu știu dacă mai există stela. Târziu am înțeles că ea mi-a predat prima lecție despre raporturile dintre istorie și geopolitică, un singur secol nu îi este suficient istoriei pentru a descrie un eveniment, chiar dacă are totul la îndemână, iar cercetarea istorică trebuie să răspundă exigențelor politicii curente, altfel încurcă lucrurile. De aceea în propaganda istorică de la noi, când e vorba de evenimente legate de relațiile româno-ruse a existat întotdeauna un anumit dualism, într-un fel au fost considerate atunci când s-au petrecut, altfel, post-factum.

În conștiința politică românească imaginea rușilor ca inamic și rusofobia au fost influențate întotdeauna de natura relațiilor dintre Rusia și Occident. Chiar și episoadele confruntării ruso-otomane desfășurate pe meleagurile noastre și care au contribuit, la urma urmei, la succesul proceselor geopoliticii în definirea statalității românești au fost folosite pentru cultivarea acestei imagini, deși acele episoade reflectau relații între imperii rivale, în spiritul vremurilor în care se derulau. Brăila turistică, de exemplu, nu amintește nicăieri în prospectele sale, că cetatea otomană de acolo a fost distrusă de armata rusă, ca și celelalte cetăți de pe malul stâng, românesc, al Dunării. Orașul împreună cu întreaga raia și cu alte raiale au redevenit românești printr-o decizie a țarului. Turistul, chiar și mulți brăileni află doar dacă se apleacă asupra literaturii istorice. Istoricii nu ne-au spus dacă împăratul rus a urmărit înlăturarea unei nedreptăți, dar geopolitica ne demonstrează că a fost o rațiune de strategie între mari puteri, iar calculul a fost favorabil Valahiei ortodoxe.

A te apleca asupra relațiilor dintre ruși și români pare un gest de inconștiență, iar în atmosfera cvasidominată de afirmația că rușii sunt acum și inamicii europenilor, este autoaprinderea unui rug. Pentru propagandă, ceea ce se întâmplă la granița noastră pare să fie argumentul căzut din ceruri. Cei care nu obosesc să scrie despre istorie luând din geopolitică doar ce le convine au primit o gură de aer proaspăt. Schimbările din geografia politică a zonei păreau că au neutralizat muniția din depozite, dar ele au recondiționat-o, doar. Războiul informațional camuflează că acum, ca și altădată, noi suntem în ofensivă alături de alții , pornind de la premisa tabu că rușii sunt oricum o amenințare. Ca și altădată, ne afundăm în jocuri ale marilor actori, pe care nu le putem controla. Oricum, se poate repeta obsesiv că rușii sunt dușmanii românilor, deși ei nu au întreprins până acum nimic special împotriva noastră, ne listează doar printre cei aparținând inamicului colectiv.

Secolul al XIX-lea a fost secolul unor confruntări geopolitice decisive la Marea Neagră între Imperiile Rus și Otoman. Ele au afectat teritorii românești, dar au creat și condiții favorabile transformării statului român în actor politic european deplin. În conștiința politică românească imaginea rușilor a fost cultivată și a depins de geopolitica europeană, în funcție de ea se modela și opinia dominantă. La fel este și astăzi, doar determinările sunt mai largi, euroatlantice. Probleme apăreau doar atunci când puterile occidentale aveau strategii diferite pentru relațiile lor cu puterea din Est și când pentru unii ea era aliat, pentru alții inamic. A fost circumstanța care a influențat mediul politic românesc chiar și atunci când Moscova și Bucureștiul erau aliați. Când Moscova postbelică a lui Stalin avea încă un cuvânt greu, iar Europa ținea seamă de el, în România lozincile proclamau prietenia veșnică. Pe măsură ce a intrat în criză, lozincile au dispărut, apoi încet-încet aliatului i s-au atribuit toate relele din România. Perestroika a blurat puțin imaginea, apoi totul a reintrat în formula inițială. Despre Rusia se poate afirma astăzi orice public, nimeni nu va pretinde aparat științific.

Războiul Crimeii (1853-1856) a fost prilejul care a dezvăluit puterilor europene locul teritoriilor românești în strategiile lor din sud-estul continentului. Rezultatele acelui conflict au marcat sfârșitul echilibrelor strategice din Europa post-napoleoneană și al mecanismelor continentale de pace ale Sfintei Alianțe, au inițiat reculul Rusiei în gestionarea problemelor păcii. Congresul de la Paris din 1856 a confirmat statutul de putere europeană pentru Imperiul Otoman, dar a imprimat și o nouă fizionomie relațiilor dintre imperiile europene după obișnuite târguieli între marile puteri tradiționale. Câștigătoare imediată a părut Franța, care și-a dorit acel război, numai că s-a dovedit curând că adevăratul învingător a fost Germania. Nu a tras niciun foc, dar, prin Realpolitik-ul bismarckian, era prezentă oriunde se întâmpla ceva. După doar puține decenii, Înalta Poartă se afla în sfera de influență a Germaniei, unele state balcanice, inclusiv România, aveau regi cu origini germanice, iar Berlinul își începea încălzirea pentru marea geopolitică. După ce Napoleon al III-lea a ajuns prizonierul cancelarului de fier, Franța și-a amintit de Rusia. Tradiționala conflictualitate ruso-otomană a transformat geopolitica întregii Europe. Câteva decenii periferia europeană a Balcanilor a devenit teatru central al rivalităților dintre imperiile europene. Pentru acestea nu elementul național era decisiv, ci rațiunile de apărare, ca și astăzi, de altfel.

Bătăliile din Peninsula Crimeea au scos în evidență rolul căilor de comunicație în marile confruntări continentale. Rusia a pierdut războiul, printre altele, și pentru că nu a putut deplasa rapid întăriri, erau departe și nu dispunea de infrastructură terestră, în timp ce inamicii săi dominau căile maritime, mult mai rapide. Învingătorii nu și-au dezvoltat succesul în partea continentală tot din lipsa căilor de comunicație. Așa s-a relevat rolul teritoriilor românești în scenariile de război ale europenilor împotriva Rusiei și atunci a început ceea ce astăzi se numește cultivarea motivului amenințării ruse. Deși ne place să subliniem, tot mai rar, e adevărat, că în acea perioadă societatea românească avea afinități franceze, în realitate erau franco-germane, iar în Transilvania și Bucovina influența germanică domina. Dinicu Golescu a descoperit Europa pe Dunăre prin universul germanic, Mihai Eminescu și multe alte personalități intelectuale ale României s-au format mai curând în spiritul lui Schopenhauer decât al lui Voltaire. Ca urmare, relațiile dintre Germania și Franța au divizat mediul politic din România, dar și pe cel informațional. Pentru cele două puteri, Rusia a fost când aliat, când inamic, și această realitate geopolitică s-a reflectat în propaganda de la noi. Mai mult, a asigurat continuitate imaginii de adversar pentru ruși, deoarece întotdeauna în mediul informațional românesc existau vectori care o promovau indiferent de poziția oficială a statului.

Cele două războaie mondiale din secolul trecut au oferit și acea ocazie unică, prin dramatismul ei, când propaganda a fost nevoită să transforme factorul rus din aliat în inamic și invers pe durata aceluiași conflict, dar s-a descurcat, nu au existat șocuri psihice de adaptare. Ne amintim încă lozincile puse în circulație imediat după întoarcerea armelor din 23 august 1944, care chemau să trăiască și să înflorească nu numai prietenia, ci și frăția, veșnică. S-au rostit cam până pe la începuturile anilor ’60. Astăzi trăim momentul unic când Vladimir Putin pare adversarul tuturor, pare sursa tuturor neliniștilor, iar propaganda este, în sfârșit, liberă. Basarabia a fost narativul inepuizabil pentru propaganda României moderne în dezvoltarea imaginii rușilor ca inamic. Dreptul istoric a filtrat realitățile politice, deși dreptul internațional este cel care fixează realitățile geopolitice, nu cel istoric. Este ceea ce amintesc Statele Unite Rusiei, când e vorba de Ucraina, și Rusia Statelor Unite, când e vorba de Afganistan, Irak, Siria. După Războiul Crimeii, Rusia a rămas fără flotă militară la Marea Neagră, a fost scoasă de la gurile Dunării, fluviul a devenit cale paneuropeană de comunicație. Așa a mai fost doar pe timpul Germaniei naziste. Imperiul Otoman a fost repus în drepturile sale formale. Județele din sudul Basarabiei i-au fost luate țarului și reatribuite sultanului, pentru că el reprezenta puterea militară din zonă capabilă să asigure protecția imediată a noului statut al Dunării, Rusia era la doi pași, Franța și Marea Britanie departe. Totul făcea parte din noua ordine decisă prin tratat internațional. Tot din același motiv, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite, a mers la Istanbul pentru hatișeriful de confirmare. Este adevărat, nu s-a dus la Palatul Topkapî, precum fanarioții, ci la Dolmabahce. Realitatea otomană era alta, europeană.

Două decenii mai târziu, când politicul din România a intuit momentul favorabil obținerii independenței, a acționat exact împotriva acelei ordini și a negociat cu rușii condițiile, adică cu învinșii de ieri, nu cu învingătorii care garantau ordinea. Condițiile includeau și renunțarea la acele teritorii basarabene la schimb cu Dobrogea. Delegația română a acceptat. Astăzi vedem cât înseamnă Dobrogea pentru România. A fost nu doar un schimb avantajos, ci și o armonizare de interese. Rușii au negociat cu românii schimbul de teritorii, le-au recunoscut, indirect, dreptul istoric, românii au arătat că teritoriile nu sunt atât de sacre cum spune propaganda, ci monedă pentru situații mai avantajoase, ca peste tot în lume.

Relațiile normale cu vecinul din Est au durat decenii, deși imediat după Congresul de Pace de la Berlin, România a încheiat alianța secretă cu Imperiul Austro-Ungar apropiat de Germania. Imaginea rușilor de adversar implacabil a rămas în propagandă, s-au găsit motive ori s-au inventat. Nu a fost greu. Mai mult, s-a menținut și pe timpul campaniilor din 1916 și 1917 când am fost aliați, deși înalților militari de la Sankt-Petersburg le-ar fi convenit să rămânem neutri. Nicolae Iorga saluta venirea aliatului rus în România, alții înjurau. De altfel, dacă socotim bine, România independentă a fost aliata Rusiei mult mai mulți ani decât i-a fost inamic. În 1941, oficial, ea a declarat război Moscovei, nu invers. Succese importante ale statului român, într-o perioadă relativ scurtă, au fost posibile când România nu i-a fost inamică vecinului din Est, ci aliată: independența, războiul balcanic, reîntregirea Transilvaniei, industrializarea postbelică. Geopolitica ne arată că promovarea intereselor este deasupra motivelor propagandei.

La urma urmei, tot geopolitica ne demonstrează că Marea Unire au inițiat-o bolșevicii, noi am desăvârșit-o. Vladimir I. Lenin a declarat dreptul la libertate pentru popoarele din Imperiu, a răsturnat ordinea internă provocând haos, a susținut ideea revoluției mondiale, a speriat de moarte capitalismul învingător, care a constatat brusc că e nevoie de o barieră în calea amenințării statului proletarilor bolșevici. O Românie Mare și puternică o oferea. Politicul din România a pierdut atunci ocazia să convingă liderul rus de noua realitate la care și el contribuise. Logica ne spune că, în condițiile războiului civil din Rusia, s-ar fi putut discuta, existau precedente. Apoi, situația s-a modificat rapid, Stalin a început industrializarea, înarmarea și întărirea puterii noului stat, geopolitica europeană a intrat rapid în jocurile revanșei, ea a generat a doua conflagrație mondială a secolului, ideologiile au oferit motivele. România nu a putut rezista.

Momentul România Mare și perioada interbelică au atins punctul maxim în justificarea și extinderea narativului rusofob, deși statul român reușise să transforme un dezastru în triumf și cu ajutorul aliatului rus. Lumea germanică a fost învinsă nu doar în Franța, ci pentru că a fost obligată să lupte patru ani, până la epuizare, pe două fronturi, în Alpii italieni și în Est. Armata României a luptat ceva mai mult de un an. Pe timpul tratativelor de la Paris politicienii români au adus cele mai cumplite acuze fostului aliat, punând sub preș dezastrul campaniei din 1916 și realitatea că cea din 1917 s-a desfășurat nu doar în Poarta Focșaniului, ci pe un aliniament de la Vatra Dornei la Dunăre, unde majoritare au fost efectivele ruse. Propaganda a susținut intens că acestea, bolșevizate, nu au luptat, susține și acum. Dar, cu adevărat, după Mărășești, nimeni nu a mai desfășurat operații majore, nici inamicul. Frontul Românesc, marea unitate multinațională comandată de regele României, nu a fost supus acelorași efecte distructive ale propagandei bolșevice ca în alte părți. Într-un fel, situația a fost confirmată și de regele Ferdinand I al României. După război el a oferit pensii unor înalți ofițeri ruși, recunoscându-le astfel serviciile, pe alții i-a integrat în Armata României. Anonimului soldat rus, însă, nu i-a ridicat un monument, ar fi distrus narativul propagandei.

Cel care a reușit să identifice definitiv rusofobia și amenințarea din Est cu Basarabia a fost Mareșalul Ion Antonescu în momente tragice pentru România. Este fierul înroșit de care știu toți, dar se feresc să-l atingă. A invocat Basarabia pentru a porni războiul său personal în Est. A știut că provincia fusese cedată în urma unui ultimatum aprobat prin vot în Consiliul de Coroană al României. Era militar și a știut argumentele militarilor membri ai Consiliului. Se dovedise încă o dată că teritoriile nu sunt atât de sacre cum sunau lozincile. Pusă într-o situație asemănătoare, Finlanda, cu aproximativ patru milioane de locuitori, alesese rezistența și a luptat. La noi s-a decis altfel. Fascinat, la fel ca aproape întreaga Europă continentală, de strălucirea lui Hitler, generalul Ion Antonescu a știut că nimeni nu va rămâne indiferent la chemările către neam și țară după decenii de cultivare a amenințării ruse. În realitate, el a expus statul loviturii. Pe cei care i-au amintit că Armata nu este pregătită pentru fizionomia unei lupte armate ce tocmai se profila, i-a înlăturat. Tot Mareșalul Ion Antonescu a îngropat în realitate pentru România și motivul numit Basarabia. Pierderea acestui motiv a fost oficializată prin tratatele internaționale ale învingătorilor. El mai este amintit doar când propaganda vrea să-și arate mușchii. Astăzi o parte a Basarabiei constituie Republica Moldova, stat membru al ONU, cu politici și geopolitici proprii, altă parte aparține Ucrainei și ea o consideră tot sacră. Geopolitic, România suverană și independentă nu are socoteli neîncheiate cu Rusia.

Războiul de la granițele noastre și ale Republicii Moldova escaladează după un scenariu specific ajungerii la confruntarea directă, inclusiv nucleară, între două superputeri. Probabil că planificatorii militari au convenit asupra pierderilor asumate într-un conflict nuclear și au decis pentru întreaga lume că sunt acceptabile. SUA oferă aliatului lor ucrainean arme din ce în ce mai sofisticate și puternice, toate informațiile, îi asigură comunicațiile, conducerea în rețea a trupelor și focului, indicarea și dirijarea la ținte etc. Evenimentele apropie momentul în care infrastructura americană care oferă avantaje în teren armatei ucrainene va fi lovită. Occidentul vinde Ucrainei speranțe, ignorând tot ceea ce se știe despre potențiale de război, resurse și arme, îi cultivă orgoliile doar pentru a-i evidenția vulnerabilitățile, faliile interne, deci capcana fără ieșire în care a intrat. Occidentul decimează astăzi populație albă pentru a se elibera de povara psihică a crimelor istorice împotriva populațiilor non-albe. Profită acum de o clasă politică ucraineană lipsită de tradiția gestionării statalității, convinsă că un stat poate fi construit pe oportunități efemere, voluntarism, violență, fobii, corupție și, mai nou, spectacol. Ni se dezvăluie toate fețele cinismului civilizat din spatele întregului conflict european în care am intrat și noi. Susținând că un eșec în Ucraina va fi o înfrângere pentru el, Occidentul nu oferă decât soluția războiului pentru Frontul de Est. Cu o uriașă tradiție în proiectarea ordinii mondiale, nu știe cum trebuie să arate victoria. Rusia nu și-a schimbat scopurile politice declarate la începutul operației militare speciale: denazificarea, demilitarizarea statului ucrainean și protecția etnicilor ruși. În acest ultim motiv se află cheia pentru pace. Consideră că tot ceea ce se întâmplă acum este doar un episod dintr-o decisivă confruntare a civilizațiilor și își mobilizează intens întregul potențial de război.

În cadrul operației militare speciale, forțele ruse și-au întărit dispozitivul de apărare pe aliniamentele atinse și la adăpostul lui își continuă ofensiva, lentă, dar semnificativă, folosesc procedee care să le permită economisirea propriilor resurse și obligarea adversarului la consumuri exagerate și pierderi umane mari, chiar liderul ucrainean afirmă că pierderile în oameni sunt groaznice. Continuă distrugerea potențialului de apărare al inamicului.

Aliații Occidentali încep să condiționeze furnizarea ajutoarelor de succesul unei viitoare ofensive ucrainene și cer aplicarea de raționalizări în consumul muniției, îngrijorați că armata ucraineană folosește într-o zi muniția pe care Slovacia o produce într-un an, de exemplu. Pierderile umane vor fi și mai mari, deoarece misiuni care se îndeplineau cu artileria vor fi executate cu oameni. Armele tot mai performante nu fac altceva decât să lărgească lista cu obiectivele de infrastructură critică ce vor fi lovite. Se apropie și momentul în care se va oficializa participarea efectivelor NATO la operații, cele ucrainene devin insuficiente. Citând surse din Israel, presa turcă a publicat că NATO a pierdut până acum acolo cca 8.000 de oameni: mercenari, luptători și instructori. Până astăzi cel mai strict secret din teatru îl constituie pierderile umane. Fiecare nouă categorie de arme oferite Ucrainei a mărit datoria publică și distrugerile pe întreg teritoriul ei. Eficiența armelor nu depinde doar de performanțele lor tehnico-tactice, ci, în primul rând, de modul în care inamicul își organizează lupta armată.

Statele europene sunt supuse la eforturi progresive și îndelungate. Adevăratele probleme pentru politicienii lor sunt abia la început, se înmulțesc pe măsură ce se apropie momentul implicării neintermediate a efectivelor lor militare în război. Sondajele arată că în multe țări europene majoritatea populației se opune acestei implicări, dar liderii politici au alte opinii. Cât timp va mai dispune de luptători pregătiți, statul ucrainean va primi, probabil, tot ce-i trebuie, aliații săi nu-i oferă decât o soluție, continuarea războiului până când ei vor decide că s-a obținut victoria.

Operaționalizarea altor actori intermediari europeni este doar o problemă de timp. Nimeni nu știe care sunt scopurile stabilite în planurile de operații ale armatei ruse, nici care sunt soluțiile realiste pentru pace și nici cum vede Rusia victoria, se speculează, doar. Dacă ne amintim, înainte de a se autodeclara independente, regiunile separatiste și-au dorit doar un statut special, cu mecanisme de protecție, dar în cadrul statului ucrainean. În acest spirit fuseseră proiectate tratativele de la Minsk. Au urmat represaliile sprijinite de occidentali împotriva a tot ceea ce era legat de universul rus, spectacolul negocierilor s-a dovedit a fi o mare înșelătorie. Acum acele regiuni cărora li s-au alăturat și altele sunt treptat integrate în statul rus. Media de la noi află, în sfârșit, că nici universul românesc din Ucraina nu este scutit de probleme. Dincolo de optimismul și solidaritatea euroatlantică atât de generos trâmbițate încep să apară nuanțe, rezerve și chiar idei noi. Trebuie doar să reînvățăm cititul printre rânduri.

Propaganda românească este liberă acum să susțină pe toate vocile că rușii ne sunt inamici dintotdeauna, deși nu mai avem granițe comune. Nu mai poate folosi vechile motive decât în retrospective istorice, doar repetă șabloanele euroatlantice și pe cele valabile pentru toată lumea și pentru toate războaiele. Nimeni nu este convins că sunt suficiente argumente pentru a motiva autodistrugerea continentului. Cel puțin așa pare. Dacă scoatem ambalajul, ies la iveală o mulțime de realități și interese contradictorii, pentru a căror armonizare cultivarea rusofobiei nu mai este suficientă. România nu are acum niciun scop politic concret, niciun interes național pe care să-l promoveze pornind la un război cu Rusia. În afara raționamentelor sale legate de confruntarea cu SUA, nici Rusia nu are motive să atace România, iar propaganda ei nu se referă la țara noastră decât în contextul acțiunilor NATO în regiune.

Scopurile urmărite la granițele noastre împotriva Rusiei sunt ale SUA, ele le promovează de mulți ani, investesc, obligă aliații să investească și ei. Ceea ce ceruse președintele Donald Trump, dacă vreți să fiți apărați, plătiți, se realizează sub actualul președinte. Ele au cultivat amenințarea, au pregătit acest proxi-război, au obținut avantaje în competiția economică și politică cu UE, au eliminat Moscova din economia acesteia și par a fi unicul câștigător. Dar până la înfruntarea decisivă directă între cei doi, pentru SUA războiul va rămâne oricum unul purtat prin intermediari, după ucraineni va veni rândul europenilor aliați. De peste ocean vor sosi arme și forțe expediționare atent cântărite pentru acțiuni departe de teritoriul lor, economia americană va înflori, cum s-a mai întâmplat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Efortul principal va aparține europenilor. După lovitura de stat din 2014, politicienii ucraineni au avut numeroase ocazii să discute cu Rusia evitarea confruntării armate, dar nu au făcut nimic, au participat doar la generarea războiului.

Confruntarea între superputeri este abia la început, nu apar semnale că escaladarea ar putea fi supusă vreunui control, iar Europa și-a acceptat statutul de pagubă colaterală. În declarații recente, secretarul general al NATO a chemat aliații să se pregătească pentru acțiuni și în zone geografice din afara responsabilităților Alianței. E doar un funcționar pe picior de plecare, e adevărat. Dar un om cu greutate, șeful Pentagonului, merge mai departe și nu exclude folosirea armei nucleare pentru apărarea unui aliat. Se pare că liderii politici vor să se elibereze de complexe prin război, pe care îl văd desfășurându-se după scenariile filmelor din seria Rambo, eroul care a fost cel mai eficient vector propagandistic după înfrângerea din Vietnam, armata colectivă a fost învinsă, dar individul-erou și-a nimicit toți adversarii.

A oferi un răspuns clar întrebării din titlu este imposibil, cred că nici azi, nici altădată. Nu se poate disloca narativul peren, nu se poate încerca nici măcar o atitudine elastică față de analiza evenimentelor. De altfel, atât de draga invenție a propagandei – adevărul istoric – nu este altceva decât o modalitate de a propaga ceea ce momentul dorește, o fereastră care să permită fiecăruia să-și prezinte propriile narative, surd la celălalt. Adevărul nu este decât unul singur, nu poate fi tăiat în felii din care să alegi ce-ți place și nu se aplică numai relațiilor dintre români și ruși. Doar așa putem înțelege de ce în România nu s-au elaborat istorii exhaustive ale vecinilor, ar fi însemnat, într-un fel sau altul, citarea ori consultarea ipotezelor lor, deci șubrezirea betonului. Nici măcar nu s-au tradus în limba română lucrări editate în capitalele din jur. Cred că și invers situația este asemănătoare. În acest fel, propaganda va domina întotdeauna informația, așa se cultivă războiul. La începutul studenției mele, ministrul Învățământului, o personalitate a științei și diplomației românești, își exprima admirația față de studenții de la filologia turcă pentru că vor avea posibilitatea să studieze direct surse din arhivele otomane și vor descoperi realități ale unei bune părți a lumii din care făceam parte. Era optimist, nu știu câți dintre ei au ajuns acolo.

Deși încă mai credem că nu suntem în război, propaganda ne contrazice. Ea este în război și-l pregătește pe cel mare. În spațiul UE au fost interziși vectori informaționali de limba rusă. Cică sunt singurii care manipulează, în timp toți ceilalți se adapă de la izvoarele sfântului adevăr. Cea mai mare minoritate lingvistică din UE este cea vorbitoare de limbă rusă. Este mai numeroasă decât populația statelor baltice, de exemplu. Cum rămâne cu dreptul la informare liberă al milioanelor de rusofoni, cetățeni europeni? Să fie oare pasul spre un regim asemănător aplicat în România lui Antonescu rușilor-lipoveni ori, și mai rău, spre practici ale SUA folosite cam tot atunci împotriva cetățenilor lor cu origini japoneze?

Translate page >>