Educația copiilor după Sf. Ioan Gură de Aur

de Ierom. Lavrentie | 13 nov. 2020 | Cuvinte duhovnicești | 1 comentariu

Unul dintre cele mai des abordate subiecte de către Sf. Ioan Gură de Aur în predicile sale este cel al educației tinerilor. Această temă o consideră definitorie Părintele Teodor Zisis pentru acest mare Sfânt Părinte al Bisericii noastre și prezintă succint ideile sale mai importante pentru a reuși creșterea corectă a copiilor.

Cele trei iubiri

Nepăsarea față de formarea duhovnicească a tinerilor, față de desăvârșirea lor morală, era cea dintâi caracteristică a atitudinii părinților. Planurile lor pentru viitorul copiilor se mărgineau doar la a reuși în viață din punct de vedere profesional, la a trăi în bunăstare. Țelurile lor erau unele practice, materialiste și individualiste. Pentru a le atinge, părinții se îngrijeau să asigure copiilor toate înlesnirile materiale; nu precupețeau nici o cheltuială, nici un efort sau sacrificiu pentru a găsi școlile potrivite și cei mai buni profesori, astfel încât copiii să dobândească toate mijloacele care să-i ajute în viața lumească și în cariera lor. Obsesia dobândirii bunurilor materiale era cel mai puternic stimul în îngrijirea copiilor. Tinerii erau tratați în mod unilateral, de parcă ar fi fost doar niște ființe trupești, de parcă nu ar fi avut un suflet care să aibă și el nevoie de îngrijire. În această atmosferă, așadar, de goană după bogăție și pentru slava lumească, creșteau și se dezvoltau copiii.

Când auzi pe părinți că-și sfătuiesc copiii să învețe carte, spune Sf. Ioan Gură de Aur, argumentația lor este următoarea: Cutare, deși se trăgea dintr-o familie săracă și neînsemnată, cu școala pe care a făcut-o, a reușit să ajungă mare și faimos, să ocupe funcții importante, să devină bogat, să se însoare cu o femeie bogată, să zidească o casă frumoasă. Altul, iarăși, cu limbile pe care le-a învățat, a ocupat o funcție înaltă la palat și el e cel care rânduiește toate treburile. Cei mai mulți îi dau ca pildă pe oamenii realizați în viață,  „pe cei străluciți și renumiți pe pământ”[1]. Astfel, părinții înșiși introduc în sufletele ușor modelabile și receptive ale tinerilor două mari rele, două iubiri tiranice: iubirea banilor, a bogăției, și iubirea slavei lumești, a „ascensiunii sociale”, cum am numi-o astăzi. Însă, în felul acesta, tinerii sunt stricați, devenind materialiști și plini de slavă deșartă. Stricarea tinerilor arată marele pedagog, se datorează exclusiv goanei după bunurile pământești: „De niciunde altundeva nu vine stricarea copiilor decât de la goana pentru cele pământești”.

Toți părinții se îngrijeau, spune Sfântul, să asigure copiilor bogăție, îmbrăcăminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era cultivarea lor sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoși și evlavioși. Ba chiar dimpotrivă, virtuțile le socoteau defecte și slăbiciuni. Domnea o desăvârșită inversare a valorilor. Viciile erau numite virtuți, iar virtuțile – vicii. Iubirea de slavă se numea mărinimie sufletească, îmbogățirea – libertate; obrăznicia se numea curaj, nedreptatea – bărbăție. Dimpotrivă, întreaga-înțelepciune era socotită bădărănie, îngăduința – lașitate, dreptatea – lipsă de bărbăție, răbdarea – slăbiciune și smerenia – slugărnicie.

Nu mai exista nimic limpede și statornic în această confuzie duhovnicească. Nu puteau să îndrepte [situația] nici tribunalele, nici legile, nici școlile. Pe judecători îi cumpărau cei bogați, iar învățătorii erau interesați doar de salarii. „Nu sunt de nici un folos tribunalele, nici legile, nici pedagogii, nici părinții, nici însoțitorii și nici dascălii copiilor; cei dintâi sunt corupți prin bani, iar ceilalți se gândesc doar la cum să-și primească leafa”. Cei ce se nelinișteau pentru această situație fie erau amăgiți cu cuvinte liniștitoare, fie nu vorbeau pentru că se temeau de puterea celor vicioși.

Decăderea morală și tulburările sociale se datorează, după Sf. Ioan Gură de Aur, îngrijirii greșite a copiilor și neglijării cultivării lor sufletești: „De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noștri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea”. De aceea, Sfântul nu șovăie să numească ucigașă această nepăsare a părinților față de cultivarea virtuților și a sufletului copiilor: sunt ucigași de prunci, își omoară proprii copii cei ce îi deprind cu patimi tiranice, cu vicii care omoară și chinuiesc zilnic sufletul lor.

Societatea nu suferă din lipsă de afaceriști abili, nu suferă din lipsă de oameni învățați sau cultivați, ci suferă din lipsă de oameni virtuoși. Suferă pentru că a fost năpădită de oameni necinstiți, care pentru a-și înmulți bogățiile și pentru a-și asigura bunul trai nu se dau înapoi de la nimic. Suferă pentru că cei însetați de putere, în încercarea lor de a urca pe scara socială răvășesc totul în cale. Suferă pentru că dobândirea de case luxoase și de confort a devenit unicul țel în viață. De aici vine nenorocirea societății, aceștia sunt cei ce distrug conviețuirea pașnică în societate, iar nu cei ce trăiesc în virtute și sfințenie. „Aceasta e ceea ce strică totul, anume că lucrul cel cu adevărat de trebuință, cel care menține viața noastră, este socotit de prisos și secundar”. Iar lucrul de care societatea are cu adevărat trebuință și care o menține în armonie este tocmai virtutea, cultivarea sufletească.

În legătură cu aceste două patimi, o alta – tot la fel de chinuitoare și primejdioasă sau poate chiar mai primejdioasă pentru înflăcărata tinerețe – domina atmosfera în care creșteau tinerii. Libertinajul sexual, cum am spune astăzi, adică stârnirea și satisfacerea poftei trupești, iubirea trupului. Sfântul Părinte șovăie să vorbească despre această temă, despre acest domeniu sacru al legăturilor dintre oameni, care ajunsese însă cel mai murdar; atât de murdar, încât erau la modă și nu stârneau împotriviri nici măcar legăturile trupești dintre persoanele de același sex. Își depășește însă șovăielile și rușinea pentru a mustra și a înfiera nepăsarea tuturor celor răspunzători cu educația față de această răsturnare nu numai a legăturilor morale, ci și a celor firești. Și este uimit el însuși – exprimând de asemenea uimirea multora – cum de rabdă Dumnezeu  atât de mult și îngăduie această îndobitocire a omului, cum de nu trimite foc ca să ardă cetatea Antiohiei, după cum făcuse altădată cu Sodoma și Gomora.

O mare răspundere pentru destrăbălarea morală Sfântul o atribuie teatrului, ale cărui piese aveau mai ales subiecte obscene, curvii și adultere: „Acolo iau naștere adulterele, acolo se pune la cale stricarea căsniciilor, acolo sunt femei ce-și vând trupul, bărbați care se prostituează, tineri destrăbălându-se; toate sunt pline de fărădelege, toate pline de măscări, toate pline de rușine”, remarcă el, cuvânt cu cuvânt.

Aceste trei iubiri, așadar, a banilor, a slavei și a trupului, domneau în atmosfera duhovnicească a vremii Sf. Ioan Gură de Aur și ele determinau și principiile după care se orienta educarea tinerilor.

Mediul social. Slava deșartă

Educația tinerilor este influențată în mod hotărâtor de concepția de viață predominantă, de felul de a trăi și a gândi al membrilor grupului în care se dezvoltă tânărul. În acest mediu al vieții de grup, tânărul respiră și se dezvoltă și, în chip inevitabil, acest mediu îi determină calitatea morală şi personalitatea duhovnicească. Şi faptul că acest mediu este nesănătos, spune Sf. Ioan Gură de Aur, se datorează slavei deşarte, înţelegerii greşite a demnităţii şi, legat de aceasta, încli­naţiei de a face paradă cu bogăţia, cu îmbrăcămintea, cu casele, cu mobila…

Se răspândise obiceiul printre cei bogaţi de a face paradă cu posibilităţile lor economice prin finanţarea de spectacole de teatru şi prin organizarea de întreceri la hipodrom. Ceea ce îi îndemna la aceasta erau aplauzele, ovaţiile poporu­lui şi slava. Această concurenţă de a-şi etala puterea economică ajunsese la un aşa grad, încât unii, numai şi numai pentru a nu-şi pierde faima, ajungeau la să­răcie şi mizerie, împrăştiindu-şi cu nesăbuinţă banii în astfel de manifestări, în timp ce exista mulţime de oameni care mureau de foame.

Însă această înclinaţie de a face paradă nu era doar o trăsătură a câtorva bogaţi: ea cuprinsese toa­te păturile societăţii. Până şi cei săraci se îngrijeau să cumpere cele mai bune haine, cele mai bune mobile şi unelte, pentru a ieşi în evidenţă. Angajau până şi slu­jitori în casă, deoarece socoteau că faptul de a se sluji singuri le micşora statutul social.

Mulţi, deşi mureau de foame, nu se îngrijeau de întreţinerea lor, ci doar de demnitatea socială şi de a arăta că sunt cineva, că sunt înstăriţi. Tipul omului ide­al, realizat în viaţă şi vrednic de uimire, nu era omul virtuos şi cumpătat, ci cel bogat şi aranjat economic.

Sf. Ioan Gură de Aur este indignat de această situație: toate acestea, spune el, sunt lucruri exterioare şi nu au nici o legătură cu omul lăuntric, nu-l definesc pe om. Omul ideal se măsoară după virtutea sa. Virtutea dă demnitate, cinste şi slavă: „aceasta este adevărata vază, aceasta este adevărata slavă, aceasta este adevă­rata cinste”. Şi în acest punct, făcând astfel legătură între slava deşartă şi creşterea copiilor, Sfântul arată că pricina tuturor relelor este faptul că tinerii cresc în această atmosferă nesănătoasă şi sunt înrâuriţi de ea.

De îndată ce se naşte copilul, părinţii fac totul nu pentru a găsi modul corespunzător de a-1 educa, ci pentru a-l împodobi, pentru a-l îmbrăca şi pentru a-i cumpăra tot felul de bijuterii de aur. Nu se îngrijesc să scoată din sufletul copilului această patimă, ci ei înşişi introduc de la bun început dragostea de bani şi gri­ja pentru lucruri fără rost. Iar vârsta copilăriei, vârsta cea dintâi, este anume timpul cel mai potrivit pentru a se sădi fie virtutea, fie viciul. De aceea răspunderea părinţilor este uriaşă dacă nu se îngrijesc de educarea corectă şi la timp a copiilor lor.

Educația la timp

Sufletele copiilor, spune Sfântul, sunt moi şi fra­gede; dacă învăţăturile bune sunt întipărite asupra lor încă de la început, nimeni nu o să le mai poată şterge deoarece cu timpul ele se întăresc ca o pecete, așa cum se întâmplă cu ceara. Un lucru moale ia orice contur, deoarece încă nu a căpătat o formă a sa statornică. Sufletele copiilor mai seamănă și cu niște planșe de pictură sau cu un material pentru sculptat. Sculptorii, de asemenea, îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisosește și adaugă ceea ce este necesar pentru a obține opera pe care o doresc. Nu există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă decât sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la timp. Astfel, părinții făuresc niște icoane însuflețite ale lui Dumnezeu, niște statui vii.

În continuare, Sf. Ioan aseamănă sufletul copilului cu o cetate nouă, iar pe părinte cu împăratul acestei cetăți. El are datoria de a așeza legi și de a o organiza în așa fel încât să nu fie distrusă de lucrarea puterilor rău-făcătoare sau anarhiste. Felurite tendințe, înclinații și puteri – bune și rele – se luptă pentru a câștiga un loc și pentru a-și întări stăpânirea asupra sufletului copilului. În această nouă cetate, părinții sunt cei ce pun legile; iar această muncă este ușoară la vârsta copilăriei deoarece, lipsiți de experiență și ascultători cum sunt, copiii se modelează ușor. După ce cresc, această muncă de zidire a casei sufletului lor devine mult mai anevoioasă.

Selecția influențelor în educație. Asprimea

Pentru a reuși în formarea sufletului copilului, este nevoie de o atentă supraveghere a ceea ce intră în el, a influenţelor oferite. Aşadar selecţia influ­enţelor are o însemnătate hotărâtoare. În chip plastic, Sf. Ioan Gură de Aur prezintă această supraveghere în felul următor: zidul cetăţii sufleteşti a copilului este trupul, iar cele cinci simţuri sunt porţile. Prin simţuri pătrund înăuntru toate impresiile şi toţi stimulii din lumea de afară. Dacă lăsăm ca prin aceste porţi să in­tre necontrolate orice fel de impresii, cetatea va fi cu siguranţă cucerită sau dărâmată, deoarece puterea de rezistenţă a copilului este mică.

În continuare, restul scrierii arată cum trebuie supra­vegheat fiecare simţ în parte, ce trebuie să vadă, să audă, să vorbească, să guste sau să atingă copilul. Însă, deoarece prezentarea tuturor acestor recomandări ar ocupa mult spaţiu, ne vom referi doar la câteva dintre ele.

Asprimea este un factor esenţial în reuşita muncii pedagogice. Ea trebuie să fie însă măsurată şi consec­ventă, ca să nu ajungă nici la brutalitate, dar nici să lase impresia că ar fi doar de formă. De pildă, bătaia continuă nu este un mijloc corect de aplicare a pedep­selor: copilul se obişnuieşte cu ea şi nu se îndreaptă. Folosirea ameninţării, care din când în când să fie pusă şi în practică, astfel încât copilul să se teamă de pedeapsă şi să nu creadă că sunt doar vorbe, este cel mai indicat mod de a aplica pedepsele. Severitatea continuă nu este îngăduită, deoarece din fire omul are nevoie de destindere şi blândeţe. „Când vei vedea că teama are bune rezultate, fii îngăduitor: că are nevoie și de blândeţe firea noastră”.

Mai ales, Sfântul stăruie asupra grijii ce trebuie arătate faţă de ceea ce aude şi vede copilul. Iar ceea ce spune el în acest sens este cu atât mai valabil pentru creșterea tinerilor de azi, când mijloacele de informare şi comunicare în masă (cărţi, radio, televizoare, inter­net etc.) asediază de-a dreptul auzul şi văzul tinerilor. Astfel, aceste simţuri devin nişte porţi prin care intră în lumea lăuntrică a tinerilor fără absolut nici un con­trol material de foarte slabă calitate sau chiar primej­dios din punct de vedere moral.

După cum plantele, arată Sfântul, au nevoie de mai multă îngrijire atunci când sunt firave şi fragede, tot la fel şi copiii. Trebuie să fim atenţi cu anturajul lor, ca să putem verifica ce se vorbeşte în acest anturaj şi ce învaţă copilul. Nu trebuie să îngăduim oricui să devină un ziditor al lumii sufleteşti a copilului nos­tru. Trebuie evitate şi povestirile deşarte şi fără rost, ca de pildă: „Cutare s-a îndrăgostit de cutare; prinţul şi prinţesa au făcut asta şi asta…” Există în Sfânta Scrip­tură istorisiri încântătoare, care, dacă sunt rostite în chip potrivit, vor ţine aprins şi interesul copilului şi îl vor şi învăţa virtutea. Sf. Ioan Gură de Aur însuşi dă exemple de rostire corectă a unor astfel de istorisiri.

Educația sexuală

Prezintă interes şi ceea ce spune Sfântul despre educaţia sexuală a tinerilor. Bineînţeles, învăţătura sa este în contradicţie cu ceea ce promovează azi concepția generală de viaţă şi pedagogia libertină şi lipsită de orice frâu. Pofta trupească îl asaltează cu putere pe om începând cam cu cel de-al 15-lea an al vieţii, iar stăpânirea ei este foarte dificilă. Sfântul îndeamnă să se evite priveliştile şi vorbele necuviincioase, care stârnesc pofta. Pentru a contrabalansa aceste distrac­ţii pierzătoare, el recomandă îndreptarea interesului tinerilor spre alte preocupări: excursii, vizitarea ora­şelor şi a muzeelor, legătura cu oameni duhovniceşti şi sfinţi…

În vremea noastră, situaţia e deja scăpată de sub orice control. Nu ajunge ploaia de senzaţii şi excitaţii primite de copii din cauza înfăţişării necuviincioase şi goliciunii provocatoare a femeilor şi a bărbaţilor – care tinde să devină normă – cât şi din cauza is­teriei pornografice, promovată mai ales prin canalele de televiziune şi prin internet; înţelepţii pedagogi ai vremurilor noastre – în fapt, distrugători ai tineretu­lui! – plănuiesc să introducă în şcoli predarea orelor de „educaţie sexuală”. În această privinţă, înţeleapta tradiţie pedagogică a Părinţilor încearcă să controleze excitaţiile şi senzaţiile, pentru ca tinerii, pe de o par­te, să se ocupe pe cât posibil liniştiţi şi nestânjeniţi cu învăţătura şi educaţia, iar pe de alta să guste bucuriile legăturii trupeşti în cadrul binecuvântat al căsătoriei, care astfel rămâne şi din punct de vedere firesc un iz­vor de bucurie şi fericire. Needucaţii educatori de astăzi nu-i lasă în pace pe tineri nici măcar în şcoli, unde ispitele și excitaţiile ar fi trebuit înlăturate, pentru ca învățământul să constituie o scăpare nobilă [din astfel de ispite] şi un loc potrivit pentru studiu şi învăţătură. Câţi dintre profesori sunt persoane morale şi cultiva­te duhovnicește, care să se angajeze cu seriozitate şi responsabilitate la sarcina predării educaţiei sexuale? Şi câţi dintre părinţi ar accepta cu plăcere ca acest do­meniu prin excelenţă sacru şi personal al copiilor lor sa fie stricat şi siluit de vorbele şi învăţătura orişicărui profesor, care poate să aibă în această privinţă propri­ile experienţe şi păreri, poate chiar perverse? Şi ce va rămâne să înveţe şi să guste tinerii în cadrul căsătoriei, dacă le învaţă şi le gustă pe toate în afara ei? Tocmai de aceea şi-au pierdut căsătoria şi familia orice atracţie şi farmec în zilele noastre, de vreme ce această legătură sacră, unică şi personală dintre un bărbat şi o femeie a ajuns să fie în cele din urmă doar una din multele legături [trupeşti] pe care le-au avut mai înainte cei doi; ba a ajuns chiar într-o situaţie mai proastă, deoarece este legată de problemele traiului în comun şi de feluritele obligaţii ale vieţii de familie.

Nu e nevoie de învăţătură în cele legate de împre­unarea trupească. Firea însăşi îşi este un învăţător sufi­cient sieşi. La fel cum nu avem nevoie să învăţăm cum să mâncăm, să bem sau să dormim. Tot ce este în plus este de la vrăjmașul. Generații întregi de oameni au făcut căsătorii și familii – și încă fericite și statornice – fără educație sexuală. Aceasta nu e nimic altceva decât încă o lovitură dată la temelia educației și a familiei.

În fine, Sf. Ioan Gură de Aur socotește căsătoria de la o vârstă tânără drept unul din cele mai potrivite mijloace nu doar pentru înfruntarea problemei poftei sexuale, ci și pentru reușita în căsătorie.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Πρὸς τοὺς πολεμοῦντας [Către cei care se războiesc] 3, 5. PG 47, 357. (Titlul complet al operei este: Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viața monahală. Lucrarea a fost tradusă în limba română sub numele de Apologia vieții monahale în Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor).

(Extrase din cartea Protoprezbiter Teodor Zisis, Urmând dumnezeieștilor Părinți. Eseuri asupra tradiției patristice, trad. de Ierom. Grigorie Benea, Ed. Renașterea, 2016)