Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.
În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:
Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.
În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:
1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;
2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;
3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.
1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.
2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.
Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.
Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.
Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de
realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și
credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și
adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet
creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să
altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în
mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a
avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în
societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru
a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele
Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat
aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că
acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor
noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea
valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică.
Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime
în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că
există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare
și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte
diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și
isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise
la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora
viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar
și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare
câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și
cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în
Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru
că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003,
Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”.
Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar
publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în
duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe
interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că
acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze
cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee,
care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până
atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau
acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat).
Dar o voce care să exprime
răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru
mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate
acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem
ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să
ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o
reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă
perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult
timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de
poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un
episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate
face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la
vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui
caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de
pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am
insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar
din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile
simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la
sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și,
în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de
atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”.
Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate
diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel
mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni,
să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă
mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea.
Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși
autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea
de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai
cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o
atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose,
care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea
foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite
extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat,
modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost
lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii
schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a
părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el.
Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din
Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi
evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem
nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm
să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu
Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea
interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce
este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este
cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările
vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o
răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra
atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu
pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune
neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci
trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos
este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri,
să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o
astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în
afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți
prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una
pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de
demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm
și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile
pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați
în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul
bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul
bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar,
dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări
sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă.
Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei
rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața
unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință
abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până
atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul
care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească:
duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc
viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare
și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este
dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă
trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și
o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care
conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută
zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este
pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din
atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum
homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie
în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii;
atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată,
amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de
remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă
evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica
nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie
trecut.
Ecumenismul, laxismul
dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu
generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot
aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc
dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el
are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc,
politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult
mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel
pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri
revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui
Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de
credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este
mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a
ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia
în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă
transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a
focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor,
intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii
duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea
literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima
necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine
făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care
au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu
există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări.
Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care
ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de
orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile,
vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe,
dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și
presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt
pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună.
Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o
restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce
a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc
pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie
prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital
pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la
extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider
că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i,
o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate
fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și
deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar
trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De
aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o
ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt
indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau
indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem
vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor
la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al
Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi
Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității.
Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește
folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea
duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar
fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați,
problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale
și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor,
cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de
pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a
fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte
cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21,
27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a
păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi
dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție
că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc
cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se
construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o
datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de
Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a
lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la
moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată
din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare,
dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă
împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu
există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
