Răspunsul Patriarhiei Ruse la argumentele noastre în sprijinul „reactivării” Mitropoliei Basarabiei (2008)

Este neîndoielnic faptul că Patriarhia Română are un dor, un interes drept şi legitim în a dori şi a căuta să treacă poporul din Basarabia sub ascultarea sa canonică, în virtutea faptului că suntem acelaşi popor, chiar dacă înstrăinat de vicisitudinile istoriei. Acest interes legitim dă dreptul Patriarhiei Române să afirme dezideratul păstoririi sale asupra tuturor românilor şi să se străduiască, să lupte, să se jertfească, să îl aducă la îndeplinire, cu condiţia să lucreze bisericeşte, fără a nesocoti prevederile canonice şi rânduielile credinţei ortodoxe.

Din nefericire, roadele lucrării de până acum ale Patriarhiei Române în Basarabia sunt mai mult decât discutabile şi nu puţine voci, la care mă adaug, avertizează că ne îndreptăm, din vina noastră, spre Schismă, chestiune de o gravitate extremă.

Cel mai important indiciu în acest sens este discursul paralel al părţilor, situaţia în care fiecare îşi afirmă cât mai zgomotos posibil adevărurile sale fără a lua aminte la argumentele interlocutorilor. După cum veţi observa, mai degrabă noi ne facem vinovaţi de acest păcat.

În spaţiul românesc, argumentele „adversarilor” şi perspectiva lor asupra situaţiei este cu totul necunoscută, motiv pentru care pledoariile noastre sunt de cele mai multe ori superficiale, nestructurate, repetitive, excesiv de emotive, departe de miza conversaţiei.

Încerc să suplinesc acest deficit de comunicare aducând înaintea cititorilor blogului nostru ampla Declaraţie a Patriarhiei Ruse, emisă în anul 2008, vizând demersurile noastre în sprijinirea Mitropoliei Basarabiei. Documentul cuprinde o prezentare de detaliu a perspectivei ruseşti asupra contenciosului religios, dar atinge o serie întreagă de alte teme care se circumscriu relaţiilor ruso-române şi care se impun a fi cunoscute de credincioşii români.

Textul este extras din această lucrare bilingvă (link), pe care o consider lectură absolut necesară. Nădăjduiesc ca acest articol să reprezinte un instrument de lucru şi de dumirire, spre folosul sufletesc al tuturora.

Catedrala Sfântul Vasile Moscova

Declaraţia Serviciului de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, cu privire la argumentele reprezentanţilor Bisericii Orto­doxe Române, ce încearcă să justifice decizia instituirii unor eparhii ale „Mitropoliei Basara­biei”

25 martie 2008

La 21 februarie 2008, pe site-ul oficial al Patriarhiei Române a fost dat publicităţii un comu­nicat ce conţinea „explicaţii cu privire la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi a eparhiilor din componenţa ei”. În decembrie 2007, acelaşi site a publicat un comunicat de presă al Departa­mentului Relaţii Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în care erau expuse argumentele ce ar justifica decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a institui noi eparhii în componenţa aşa-numitei „Mitropolii a Basarabiei”. În linii generale, aceleaşi argumente au fost transmise de către delegaţia română reprezentanţilor Patriarhiei Ruse la 22 noiembrie 2007, în cadrul tratativelor din Bulgaria.

În legătură cu expunerea publică de către Biserica Ortodoxă Română a argumentelor vizând deciziile recent adoptate, Serviciul de comunicări al Departamentului pentru relaţii externe biseri­ceşti al Patriarhiei Moscovei este împuternicit să prezinte următoarele explicaţii.

Analizând argumentele expuse în documentele menţionate, găsim un şir de neconcordanţe cu tradiţia ortodoxă unanim recunoscută. Astfel, spre exemplu, se afirmă că, deoarece „canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 8 al Sinodului III Ecumenic şi canoanele 13 şi 22 ale Sinodului din Antiohia reglementează nişte cazuri concrete ce au apărut in sânul Bisericii”, ele nu au un caracter universal şi de aceea nu pot fi raportate la situaţia bisericească din Moldova. Dar istoria ne demonstrează faptul că toate hotărîrile canonice adoptate vreodată de Sfânta Biserică au avut un temei concret pentru apariţia lor – fie o erezie nou-apărută, fie diverse probleme privind relaţiile între biserici. În acelaşi timp, pe parcursul veacurilor, aceste decizii rămân a fi un etalon pentru reglementarea chestiunilor bisericeşti litigioase.

În continuare se afirmă că „încă din primul mileniu practica bisericească şi doctrina canonică au consfinţit regula potrivit căreia fiecare Biserică trebuie să aibă un episcop din sânul poporului său, dator să se ocupe de organizarea vieţii bisericeşti (canonul 34 Apostolic)”. Dar este unanim recunoscut faptul că principiul de formare a Bisericilor, conform statutului etnic, niciodată nu a fost încuviinţat de Plinătatea Ortodoxă, deoarece nu corespunde însuşi duhului creştinismului. Or, în Hristos „nu e nici elin, nici iudeu” (Col 3. II). Canonul 34 Apostolic nu poate fi tălmăcit în sensul că fiecare popor trebuie să aibă episcopi de aceeaşi provenienţă etnică. Această prevedere canonică reglementează activitatea în fiecare Biserică, în aşa fel încât acţiunile episcopilor să fie coordonate cu cele ale unicului lor Păstor, Conducător (vezi tâlcuirile corespunzătoare ale lui Zonar, Balsamon şi Aristin), fapt evident şi la confruntarea cu alte canoane, inclusiv cu cel de-al 9-lea canon al Sinodului din Antiohia: „Episcopilor din fiecare regiune li se cuvine să-şi cunoască episcopul ce-i reprezintă ierarhic în mitropolie <…>, conform regulei consfinţite din vechime de părinţii noştri”. În 1872, doctrina filetistă (conform căreia s-ar îndreptăţi jertfirea intereselor bise­riceşti în favoarea celor naţional-politice) a fost condamnată de Sinodul Local din Constantinopol cu participarea Patriarhilor răsăriteni.

Tendinţa de a raporta interpretarea etnică a canonului 34 Apostolic la situaţia din Republica Moldova, în baza argumentului că ortodocşii din acest stat „sunt in marea lor majoritate români şi conform canonului menţionat trebuie să aibă slujitori şi ierarhi de aceeaşi naţionalitate, care s-ar afla in comunicare cu Biserica-mamă, adică Biserica Ortodoxă Română”, este total nepotrivită, întrucât, conform recensământului de stat desfăşurat în 2004, românii constituie doar 2,2 % din populaţia Republicii Moldova. În acelaşi timp, ortodocşi sunt şi moldovenii, şi ruşii, şi ucrainenii, si găgăuzii, şi bulgarii, constituind împreună 96% din populaţia Republicii.

Trezeşte nedumerire afirmaţia precum că „eparhiile mitropoliei autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al mitropoliei autonome a Basarabiei, <…> fără a nega dreptul la existenţă a mitropoliei ruse a Chişinăului şi a întregii Moldove”, iar „coexistenţa ambelor mitropolii ortodoxe in Republica Moldova se explică prin faptul că astăzi acest teritoriu nu mai este o parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, dar re­prezintă un stat nou, independent”. Biserica Ortodoxă reglementează în mod tradiţional asemenea diferenduri în corespundere cu canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, canonul 22 al Sinodului din Antiohia, canonul 16 al Sinodului al 9-lea local de la Constantinopol (numit şi Sinodul I-II), cano­nul 3 al Sinodului de la Sardica şi cu alte decizii sinodale ce interzic „amestecarea Bisericilor” şi numirea a doi episcopi „în aceeaşi localitate”, adică pe acelaşi teritoriu.

Referirea la „contextul actual, în care trăiesc creştinii ortodocşi din lumea întreagă (de exem­plu, trei mitropoliţi ortodocşi într-un oraş mare, cum este Tesalontcul; câteva jurisdicţii ortodoxe într-o ţară, care nu este un teritoriu canonic doar al unei Biserici Autocefale)”, în cazul dat nu este relevantă, deoarece mitropoliile menţionate din Tesalonic efectuează păstorirea spirituală a credincioşilor de pe teritorii diferite, deşi limitrofe. În afară de aceasta, eparhiile menţionate se află în sânul aceleiaşi Biserici Elene, care are tot dreptul să-şi reglementeze după propria voinţă hotarele eparhiilor din teritoriu său canonic.

Coexistenţa unor structuri bisericeşti paralele în Moldova, „în pofida jurisdicţiei lor canonice, ce se resfrânge asupra unuia şi aceluiaşi teritoriu”, este admisă de către partea română din consi­derentul că aceste structuri „păstoresc nişte comunităţi creştin-ortodoxe diferite”. Dar este evident că în cazul Republicii Moldova avem de a face cu o comunitate unică, constituită în majoritate absolută de credincioşi de naţionalitate moldovenească.

Deoarece populaţia Republicii Moldova este ortodoxă de la originile sale, tradiţional reunită în cadrul unei Biserici locale unice, nu i se pot atribui principiile ce reglementează temporar relaţiile Bisericilor Ortodoxe în diasporă. Ortodoxia în Republica Moldova este înrădăcinată nu mai puţin decât în România sau în Rusia. Ea, de asemenea, are o istorie la fel de veche şi tradiţii originale particulare, ca şi Ortodoxia din ţările învecinate.

Trezeşte dubii serioase afirmaţia precum că, „reieşind din considerente pastoral-misionare. două Biserici frăţeşti autocefale pot, în baza unei înţelegeri bilaterale, să accepte o abatere de la situaţia reglementată prin canonul 22 al Sinodului 22 din Antiohia”, care interzice numirea a doi episcopi pentru aceeaşi catedră.

În primul rând, nu este clar din ce considerente misionar-pastorale poate reieşi dorinţa de a îm­părţi turma ortodoxă dintr-o ţară, fie conform principiului etnic, sau a celui politic. Un asemenea act ce duce la sfâşierea trupului Bisericii, poate doar să complice cauza mărturisirii şi a pastoraţiei ortodoxe.

În al doilea rând, despre ce înţelegere reciprocă dintre două Biserici poate fi vorba, atunci când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat unilateral deciziile privind instituirea noilor structuri bisericeşti, fără a coordona în prealabil acţiunile sale cu Biserica Ortdoxă Rusă şi fără a o înştiinţa, cel puţin, dinainte despre ele. În lista ultimelor acţiuni întreprinse în acest sens, se numără şi includerea aşa-zisei „Mitropolii a Basarabiei la nivel de exarhat” în lista eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, întărită prin noul său Statut.

Evident, situaţia actuală, când unii clerici ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, fără a avea scri­sori canonice din partea conducerii lor ierarhice, sunt acceptaţi în comuniune de către reprezen­tanţii Patriarhiei Române, îi face responsabili atât pe cei primiţi, cât şi pe cei care îi adăpostesc pentru încălcarea prevederilor reglementate prin canonul 17 de către al Vl-lea Sinod Ecumenic de la Sardica, canonul 54 adoptat de Sinodul de la Cartagena şi canonul 15 al Sinodului de la Sardica.

Cât priveşte referirea la cazurile când unele Biserici, pe parcursul istoriei, primeau „statutul de autonome sau autocefale după adoptarea independenţei de către state/e respective”, e de men­ţionat faptul că, în 1992, Biserica Ortodoxă Rusă i-a oferit Bisericii Ortodoxe din Moldova toate drepturile necesare pentru autoadministrare internă. Referitor la întrebarea ipotetică despre posi­bilitatea revederii satutului canonic al Bisericii din Republica Moldova, aceasta este o prerogativă exclusivă a plinătăţii Bisericii Ortodoxe Ruse, care ar putea rezolva această problemă ţinând cont de opinia ierarhilor, clericilor şi a mirenilor Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Afirmaţia precum că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova „din considerente politice nu-şi poate exprima liber identitatea sa spirituală, culturală şi etnică”, este motivată doar de opinii politice separate ale autorilor ei şi nu are nimic în comun cu dreptul canonic.

Nu mai puţin discutabile apar şi argumentările istorice invocate în declaraţiile menţionate.

Astfel, se afirmă că teritoriul actualei Republici Moldova, „populată de strămoşii românilor încă din sec. III-IV, depindea din punct de vedere canonic de Patriarhia din Constantinopol.

E cunoscut faptul că seminţele creştinismului au pătruns la gurile Dunării în sec. I-III, odată cu venirea coloniştilor romani. Despre aceasta mărturiseşte Tertulian în tratatul „Contra Iudeilor”, pomenind de „convertirea dacilor la creştinism”. Despre aceasta, de asemenea, ne vorbesc şi mor­mintele mucenicilor creştini care au pătimit pe timpul împăraţilor Traian (98-117) şi Deocleţian (284-305), descoperite în această regiune.

Provincia Dacia, ce includea zona pruto-nistreană (doar parţial situată pe teritoriul actualei Republica Moldova), făcea partea din regiunea Ilirică, de aceea episcopii ei din secolul al V-lea se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Sirmium, supusă jurisdicţional Romei. După distrugerea Sirmiumului de către huni, biserica creştină din Dacia a trecut în subordinea arhiepiscopiei de Solun, care se supunea ierarhic când Romei, când Constantinopolului. Odată cu instituirea de către împăratul Iustianian I, în secolul al VI-Iea, în oraşul său natal, a centrului de administraţie biseri­cească Iustiniana Prima, de rând cu alte provincii învecinate acestui centru i se supunea şi Dacia.

Abia în secolul al VIII-lea, sub împăratul Leon Isaurul, Biserica din Dacia a trecut sub juris­dicţia deplină a Costantipolului. Dar regiunea pruto-nistreană, din secolul al IV-lea, administrativ, nu se mai încadra în ţinutul dacic.

Părerea oficială a Bisericii Române vizavi de această problemă este formulată într-un act si­nodal din 1882, în care se spune: „Românii au primit învăţătura de credinţă creştină, botezul dar şi primii episcopi nu de la Constantinopol. Românii au devenit creştini cu mult înainte de înfiinţa­rea Constantinopolului. Principatul român avea dintru început o Biserică independentă şi abia la sfârşitul secolului al XIV-lea are loc prima tentativă a Patriarhiei de Constantinopol de a supune Principatele Române sub jurisdicţia sa”.

Cât priveşte restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, populat la începutul erei creştine de către geto-daci şi urmaşii sciţilor, ea niciodată nu a fost parte componentă nici a uneia dintre provinciile imperiului Roman şi a fost supusă unei minime influenţe romane. Dar se poate de presupus că prima veste despre Hristos a ajuns în secolele I-III din Dacia şi în aceste ţinuturi.

În perioada secolelor IV-X, etnogeneza din spaţiul pruto-nistrean a fost influenţată, în mod special, de triburile păgâne ale slavilor, germanilor, hunilor şi avarilor. Ca rezultat, urmele timpurii ale creştinismului în această regiune au fost şterse aproape în întregime.

În secolele XII-XIII, pământurile dintre Nistru, Dunăre şi Siret se aflau sub controlul Galiţiei, care era parte a Rusiei. În perioada dată, aceste teritorii au devenit în mod firesc jurisdicţional parte componentă a Bisericii Ruse, ce se afla pe atunci în componenţa Patri­arhiei de Constantinopol.

In secolul XIV, regiunea pruto-nistreană a devenit o parte a Principatului Moldovenesc. La acel moment, moldovenii aveau deja Biserica lor proprie Primii episcopi ai Bisericii din Moldo­va – losif şi Meletie – au fost hirotonisiţi în anii 1371 şi 1376 (conform altor surse – mai târziu), la rugămintea principelui Laţco, de către mitropolitul Galiţiei, Antonie. In anul 1387, prin bine­cuvântarea mitropolitului Antonie, Petru I Muşat, urmaşul lui Laţco, 1-a numit pe episcopul losif întâistătător al Bisericii din Moldova.

În 1401, Patriarhia de Constantinopol l-a recunoscut pe losif mitropolit al Moldovei, iar Mi­tropolia Moldovei de bunăvoie a intrat sub juridicţia Scaunului de Constantinopol, cu drept de autonomie. Mulţi ani după aceasta, ierarhii moldoveni erau aleşi de clericii locali şi întăriţi de domnitor. Despre statutul Bisericii Moldoveneşti mărturiseşte clar şi ilustrul om de stat al Mol­dovei Dimitrie Cantemir, domnitor al Principatului Moldovenesc în anii 1693 şi 1710-1711: „Mi­tropolitul moldovenesc are în Biserica din Răsărit o onoare deosebită în faţa celorlalţi mitropoliţi. Deşi nu poartă titlul de Patriarh, numindu-se mitropolit al Moldovei şi arhiepiscop de Suceava, el nu se supune nici unui Patriarh. Deşi primeşte binecuvîntare de la Patriarhul de Constantmopol, nu poate fi nici ales de el şi nici nu e obligat, ca alţi mitropoliţi, să aştepte psifonul (întărirea) de la Marea Biserică <…> Este scutit şi de tributul pe care îl plătesc Patriarhului toţi mitropoliţii; el are o putere tot atât de mare în mitropolia sa ca şi Patriarhul în a sa”. Despre independenţa Bisericii moldoveneşti faţă de Patriarhia de Constantinopol scriau mai târziu şi mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), episcopul Neofit (Scriban) şi alţi istorici de vază.

În tendinţa de a demonstra că teritoriul Moldovei „niciodată nu a fost, pe drept, un teritoriu canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, autorii documentelor date publicităţii de către partea română susţin că „atunci când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat în sec. XV autocefalia <…> ea nu dispunea de o jurisdicţie canonică pe teritoriul dintre Prut şi Nistru”. Acest argument, în orice caz, nu oferă nici o prioritate Bisericii Ortodoxe Române, care s-a constituit mult mai târziu. Se ştie că în deciziile Sinodului din Constantinopol din 1593, ce a confirmat statutul Patriarhiei Moscovei, nu au fost strict indicate hotarele ei; menţionându-se faptul că jurisdicţia sa se extinde asupra „Moscovei, Rusiei şi tuturor ţărilor nordice”. Nu putem considera că o asemenea formulare ar exclude din start teritoriul actualei Republici Moldova, care este situată, în orice caz, mult mai la nord decât Constantinopolul. Dimpotrivă, Tomosul despre proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, trimis la Bucureşti în 1885 de către Preafericitul Patriarh de Constantinopol Ioachim al IV-lea, o proclamă limpede „Biserica Ortodoxă a Regatului Românesc”, hotarele căru­ia, precum se ştie, nici atunci, nici mai devreme nu au inclus teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Reprezentanţii români afirmă că Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813, a întemeiat Eparhia de Chi­şinău chipurile „în scopul de rusificare a populaţiei române din partea răsăriteană a Moldovei”. Dar istoricii moldoveni menţionează că anume din momentul creării eparhiei respective a început renaşterea vieţii culturale în Moldova după o lungă perioadă de criză, pe care a traversat-o în tim­pul asupririi turceşti. Graţie unui aport considerabil din partea Bisericii Ortodoxe Ruse şi a statului rus, în Moldova a fost organizat un sistem de învăţământ religios şi laic, au început să se deschidă şcoli primare, licee şi gimnazii în toate oraşele judeţene. În 1858, în Basarabia au fost deschise circa 400 şcoli de toate tipurile, unde îşi tăceau studiile mai mult de 12 mii de elevi.

Primul conducător al Eparhiei de Chişinău din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), a inaugurat, în 1813, la Chişinău un Seminar teologic, pe atunci unica instituţie de învăţământ din ţinut. În 1816, pe lângă acest seminar, la intervenţia Mitropoli­tului, a fost instituit şi un „pansionat pentru nobili”, o şcoală ce oferea studii laice. În 1814, graţie eforturilor mitropolitului Gavriil, în Basarabia a apărut prima tipografie.

Prin trudele sale pline de spirit de abnegaţie, de traducere în limba moldovenească a literaturii religioase şi a manualelor, s-a făcut renumit şi arhiepiscopul de Chişinău, Dimitrie (Sulima, 1821-1844). El a instituit în oraşele moldoveneşti multe şcoli cu studii fără plată. În 1836, s-a încheiat construcţia Catedralei din Chişinău cu hramul Naşterea Domnului, care până astăzi este un centru duhovnicesc al capitalei moldoveneşti.

Multe eforturi şi mijloace financiare proprii au depus în dezvoltarea învăţământului din Mol­dova arhiepiscopii Irinarh (Popov) şi Antonie (Şocotov), care s-au aflat în fruntea eparhiei în perioada 1844-1871. Cu susţinerea lor se editau multe cărţi religioase în limba moldovenească şi se înfiinţau noi şcoli parohiale, a fost deschis un liceu eparhial pentru fete.

În anii următori, ierarhii ce s-au aflat în fruntea catedrei chişinăuiene, de asemenea, au de­pus un efort considerabil în scopul luminării culturale a poporului şi se îngrijeau de prosperarea Ortodoxiei în Moldova. La începutul anului 1918, Eparhia Moldovei includea 1084 parohii, 27 mănăstiri, 7 schituri, de asemenea 3 seminare teologice. Biserica edita o revistă în limba moldove­nească – „Luminătorul”, şi una bilingvă – „Buletin eparhial de Chişinău”. Serviciul divin, în mod tradiţional, era oficiat în limbile moldovenească şi slavona veche bisericească.

Spre regret, la sfârşitul sec. XIX, în anumite cazuri, s-a dat dovadă de lipsă de respect faţă de limba şi cultura băştinaşilor, dar, către sec. XX, unor asemenea fenomene li s-a pus definitiv capăt. Astăzi, practic în toate locaşurile Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba moldovenească.

Dezvoltarea culturii şi spiritualităţii în Moldova şi Rusia, ce a avut loc în perioada 1812-1918 în cadrul aceluiaşi stat, a fost o continuare a acelor tradiţii bune care au unit frăţeşte aceste două popoare din timpuri străvechi. Tradiţia comună bisericească a moldovenilor şi a slavilor a început să se formeze încă din perioada aflării Principatelor Dunărene sub omoforul Bisericii Bulgare. Atunci moldovenii şi valahii, care nu aveau încă scrisul lor, au adoptat alfabetul, inventat de fraţii-întocmai cu apostolii Chirii şi Metodie şi limba slavonă în calitate de limbă bisericească. Slavona rămâne a fi pentru Moldova limba cărţilor până în sec. XVI. Dar, chiar şi după ce a fost înlocuită în oficierea divină cu limba moldovenească, interferenţa celor două culturi nu s-a întrerupt.

Din Moscova, în Moldova se aduceau icoane, obiecte de uz bisericesc. Domnitorii moldoveni invitau iconari ruşi pentru a picta locaşele sfinte. În 1640, Ia Iaşi, pe lângă catedrala „Trei Ierarhi”, a fost înfiinţată o şcoală în care predau călugări moldoveni şi ruşi.

O importanţă deosebită pentru dezvoltarea culturii naţionale în Moldova a avut-o dezvolta­rea tipăriturilor. În 1640, la rugămintea arhimandritului Varlaam (devenit ulterior mitropolit al Moldovei), Ia Iaşi din Kiev, Lvov şi Moscova, a fost trimisă o tiparniţă, specialişti-tipografi. La tipografia inaugurată au fost editate „Cazania” – carte de predici şi învăţături ale mitropolitului Varlaam (1643): „Cele şapte taine bisericeşti”, în traducerea lui Eustratie Logofătul (1645) şi „Re­gulamentul” domnitorului Vasile Lupu (1646) – primul cod de legi tipărit în Moldova. În 1679, la rugămintea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Patriarhul Moscovei loachim a susţinut organizarea celei de-a doua tipografii Ia Iaşi

Apreciind rolul Rusiei în dezvoltarea culturală a Moldovei, mitropolitul Dosoftei, în una din dedicaţiile sale poetice, scria: „Lucoarea de la Răsărit ne vine, răspândind lungi raze şi voie bună pe pământ”.

Mai târziu, multe cărţi bisericieşti în limba moldovenească s-au tipărit la Sanct-Petersburg. În 1770, din limba rusă şi alte limbi europene în cea moldovenească s-au tradus manuale de istorie, geografie, aritmetică. Comunicarea cu Rusia a contribuit la intrarea culturii naţionale moldove­neşti în circuitul comun european.

Autorii învinuirilor aduse Rusiei de „anexare nedreapta” a Moldovei în 1812, parcă ar uita că Rusia le-a adus popoarelor Moldovei eliberarea de sub jugul celor de altă credinţă, ce a durat aproape 3 secole şi a fost însoţit de violenţă şi jaf din partea conducerii turceşti şi asuprire a cultu­rii naţionale. Este trecut cu vederea şi faptul că, pe parcursul veacurilor, „anexării” i-au precedat zeci de adresări din partea domnitorilor, a mitropoliţilor şi boierilor cu rugăminţi de a le primi ţara în componenţa Rusiei.

Din sec. XV, s-au păstrat un şir de gramote ale domnitorului Ştefan al III-lea, în care el cere ajutor de la Ioan al lll-lea. În 1529, a fost semnat un tratat de unificare moldo-rus, graţie căruia hotarele Moldovei, pentru o perioadă, au fost apărate de incursiunile străine. În acea perioadă a jugului turcesc, deosebit de grea pentru Moldova, Rusia tot timpul i-a oferit susţinere financiară, diplomatică şi militară.

În 1654, domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan, pentru prima oară, l-a rugat pe ţarul Alexei Mihailovici să primească Moldova în componenţa Rusiei. În 1656, din laşi la Moscova a sosit o delegaţie de nivel înalt cu mitropolitul Ghedeon şi logofătul Grigorie Neniu în frunte. La 7 iunie 1656, mitropolitul Ghedeon a jurat în faţa Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Nicon, credinţă şi devotament Rusiei din partea clerului moldovenesc, a domnitorului şi a locuitorilor principatului. Dar înrăutăţirea situaţiei internaţionale nu a permis atunci realizarea definitivă a tratatului.

În sec. XVII – începutul sec. XVIII, domnitorii Moldovei au întreprins nenumărate încercări de a uni ţara lor cu Rusia. Sunt semnificative cuvintele mitropolitului de Suceava Dositeu, ce se conţineau în adresarea Iui către ţarii Ioan şi Petru, scrisă în 1684, la ordinul domnitorului, al înal­tului cler, boierilor şi al tuturor locuitorilor Moldovei: „Milostiviţi-vă şi eliberaţi-ne de duşmanii noşti, trimiţând armată împotriva agarenilor. Grăbiţi-vă, ca să nu pierim. De la niciuna dintre ţări nu avem nădejde de izbăvire, numai de la împărăţia voastră sfântă”.

În 1711, în timpul marşului peste Prut, întreprins în comun cu domnitorii moldoveni şi valahi, când armata lui Petru I se apropia de Iaşi, pentru a-l întâmpina în mod festiv pe ţar, boierii, orăşenii de vază şi toţi clericii „în frunte cu mitropolitul Ghedeon au ieşit în afara oraşului, unde cu mare bucurie s-au închinat lui Petru, slăvind pe Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit timpul eliberării lor de sub jugul turcesc”, mărturiseşte cronicarul acelor evenimente, I. Neculce. Ca răspuns la îndemnul domnitorului, în armata rusă s-au înrolat atunci mii de locuitori ai Moldovei. Marşul peste Prut a suferit eşec, dar el a pus început luptei militare comune a Rusiei şi Moldovei împotriva Imperiului Otoman.

În timpul războiului austro-turc din anii 1716-1718, cu rugămintea de a elibera Moldova de asuprirea turcească, la împăratul rus s-au adresat Dimitrie Cantemir, înalta conducere bisericească şi reprezentanţii dinastiei Sturza.

În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, boierii valahi au trimis reprezentanţii lor în Ru­sia, cu rugămintea de a organiza o campanie în direcţia Nistrului şi a Dunării, cu promisiunea de a o susţine pe toate căile. În acelaşi timp, ei au mijlocit şi pentru moldoveni, deoarece, în virtutea poziţiei geografice, Valahia nu putea trece sub protectoratul Rusiei fără eliberarea de sub jugul turcesc a Moldovei.

Documentele acelor timpuri mărturisesc că atunci când, în 1739, acţiunile militare au fost transferate în Moldova, „nu trecea zi, fără ca la statul major să nu fi venit ofiţeri valahi şi moldo­veni împreună cu soldaţi, care anunţau despre dorinţa lor de a se înrola în armata rusească”.

După începutul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în Sanct-Petersburg, din Moldova şi Valahia, a sosit o delegaţie reprezentativă în fruntea căreiea se aflau episcopul de Huşi Inochentie şi mitropolitul ungrovalah Grigorie, care în adresarea lor către împărăteasa Ecaterina a Il-a au mai exprimat încă o dată dorinţa întregului popor moldovenesc de a se alipi la familia noroadelor din Imperiul Rus.

La 16 septembrie 1770, soarta Principatelor Dunărene s-a discutat la şedinţa Consiliului de Stat. Rusia era gata să renunţe de la contribuţia din partea turcilor dacă Moldova şi Valahia vor primi independenţă. Amestecul statelor occidentale în tratativele ruso-turce din 1772-1773 a făcut ca Rusia să renunţe la această cerere. Totuşi ea se străduia cu orice preţ să obţină în tratat condiţii privilegiate pentru Moldova şi Valahia, ce le-ar fi oferit Principatelor dreptul la suverani­tate politică internă în cadrul Imperiului Otoman.

La 10 iulie 1774, a fost semnat Tratatul de Pace ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, în care s-a ţinut cont de propunerile părţii ruse şi în urma căruia s-a îmbunătăţit simţitor situaţia Principatelor Dunărene în componenţa Turciei. Rusia, de fapt, a fost recunoscută drept protectoarea populaţiei acestor state.

La 10 martie 1779, a fost semnată Convenţia de la Ainalî-Kanvak dintre Rusia şi Turcia, prin care s-au întărit juridic cedările Porţii în favoarea Moldovei. Plus la acestea, reprezentanţii mol­doveni la Istanbul au obţinut imunitate diplomatică şi Poarta a promis să nu atenteze la libertatea exprimării credinţei creştine.

Dar autorităţile turceşti şi-au încălcat în repetate rânduri angajamentele. In 1802, la Sanct-Petersburg a sosit iarăşi un mesaj din partea mitropolitului şi a boierilor din Valahia cu rugămintea de a oferi ajutor principatului. La 16 iulie 1802, ambasadorul rus la Istanbul a trimis guvernului turc o notă ce conţinea propuneri concrete privind îmbunătăţirea situaţiei în principate. Aceasta a pus început tratativelor ce au dus la perfectarea acordului ruso-turc cu privire la drepturile Valahiei şi Moldovei, conform căruia drepturile şi privilegiile Principatelor Dunărene în componenţa Imperiului Otoman au fost nu doar confirmate, dar lărgite simţitor şi precizate. Dar etapa paşnică de rezolvare a acestei probleme s-a încheiat în 1806, atunci când Rusia a fost nevoită, iarăşi cu ajutorul armatei, să apere drepturile popoarelor înfrăţite ale Moldovei şi Valahiei.

La 27 iunie 1807, mitropolitul ieşean Veniamin (Costachi) şi douăzeci dintre cei mai influenţi episcopi şi boieri s-au adresat către împăratul rus Alexandru I cu apelul: „Nimiceşte nesuferita cârmuire turcească, ce asupreşte bietul popor moldovenesc. Uneşte conducerea acestor pământuri cu ţara ta, de Dumnezeu păzită… Fie o singură turmă şi un singur păs­tor… Aceasta este rugămintea ce izvorăşte din adâncul sufletului acestui popor”.

Nici de data aceasta nu au putut fi îndeplinite aspiraţiile de veacuri ale moldovenilor, dar o par­te din Moldova istorică, în 1812, a fost totuşi luată sub protecţia Rusiei şi scăpată de sub oprimarea eterodoxă. Cealaltă parte a Moldovei împreună cu Valahia au format mai târziu un stat unic Ro­mân, independenţa căruia a fost obţinută, de asemenea, prin influenţa activă a Rusiei, care a sus­ţinut în războiul ruso-turc din 1877-1878 dreptul legitim al poporului frăţesc la autodeterminare.

Învinuind Biserica Ortodoxă Rusă de predispoziţie spre expansionism teritorial, partea ro­mânească se referă la faptul că, în sec XVIII, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a numit ..arhierei pentru administrarea pe teritoriile cucerite ale principatelor româneşti <…>, a două mitropolii ce se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, neavând pentru aceasta acordul ei”. Într-adevăr, în 1789, în timpul celui de-al doilea război ruso-turc, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a instituit tem­porar exarhatul Moldo-Valah, care a fost reactivat între anii 1808-1812 şi apoi definitiv desfiinţat în 1821. Dar nu trebuie să uităm că aceasta s-a tăcut la dorinţa a însăşi moldovenilor şi valahilor. Conform actului menţionat mai sus al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1882, „istoria luptei (populaţiei băştinaşe) cu monahii-fanarioţi este o adevărată dramă, ce provoacă durere sufletească în orice suflet creştinesc. Pe de o parte – sinceritate <…>, pe de altă parte – ne­recunoştinţa, dorinţa de a asupri, de a domina absolut şi grija de propriile interese, într-un cuvânt – exploatarea naţiunii întregi”. În 1792, în fruntea exarhatului a fost numit moldoveanul Gavriil (Bănulescu-Bodoni), care din toate puterile s-a străduit să îndrepte consecinţele deplorabile ale guvernării anterioare în principate, dar în scurt timp a fost arestat de autorităţile turceşti şi ţinut închis o perioadă de timp la Istanbul.

Către anul 1812, teritoriul actualei Moldove, în plan bisericesc, prezenta un şir de parohii răzleţite, care, aflându-se în jurisdicţia câtorva Biserici, de multe ori constituiau obiectul unor pretenţii reciproce. În 1813, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a unificat aceste parohii, astfel reînfiinţând şi întărind Biserica Ortodoxă din Moldova. Înfiinţarea, în 1813, a Eparhiei de Chişinău în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc ca urmare a dorinţei aprinse a moldo­venilor şi a înţelegerilor dintre Rusia şi Poartă, niciodată nu a fost contestată de către Patriarhia de Constantinopol. Relaţiile dintre Biserica Rusă şi cea din Constantinopol pe parcursul secolului XIX, niciodată nu au fost adumbrite de problema apartenenţei canonice a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Nu au apărut divergenţe între biserici nici atunci când Înaltpreasfinţia Sa Filaret, mitro­politul Moscovei, ghidat de grija de a menţine pacea bisericească în România, a susţinut tendinţa Sanctităţii Sale, Patriarhului Chirii al VII-lea, de a rezolva problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române pe cale strict canonică.

Despre faptul că legalitatea înfiinţării pe teritoriul Basarabiei a Eparhiei de Chişinău în compo­nenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, în sec. XIX, nu a fost supusă contestării, mărturiseşte şi dezvoltarea în acea perioadă a relaţiilor frăţeşti între Bisericile Română şi Rusă. Mulţi ani la rând, ierarhii de pe malul drept al Prutului au continuat să vadă în Rusia principala apărătoare a credinţei ortodoxe în regiune. În acest context, este elocvent faptul adresării, în 1859, a mitropolitului de Iaşi, Sofronie, către arhiepiscopul de Chişinău, Antonie, cea mai apropiată persoană administrativ-bisericească a Bisericii Ruse, cu rugămintea de a interveni cu o cerere în faţa împăratului, în scopul apărării Bisericii de persecuţiile din partea guvernării acelor timpuri. În „Însemnări… despre uneltirile în scopul distrugerii credinţei ortodoxe în principatele Moldova şi Valahia şi despre mijloacele de susţinere a acesteia”, prezentate, cu binecuvîntarea mitropolitului Sofronie, de către un împuternicit guvernului rus, se exprima rugămintea „de a asigura inviolabilitatea şi drepturile credinţei ortodoxe în principate”. În Însemnări, printre altele, se specifica: „Reforma moral-spirituală a naţiunii româneşti, ce are loc în Principatele Dunărene, este deloc întâmplătoare: ea a fost pregătită treptat, pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, când sub pretextul protecţiei şi compasiunii faţă de un popor mai slab, care (chipurile) ar fi fost ameninţat de influenţa unui vecin mai puternic (Rusia), sub forma civilizaţiei europene erau trimişi diferiţi învăţători care fără a-şi descoperi adevăratul scop, puneau stăpânire pe minţile oamenilor şi le înrobeau, transformându-le în nişte arme ale scopurilor sale.<…> Unii clerici, instigaţi de consulul englez, predicau pe ascuns despre aceea că se împlinesc proorociile precum că toate relele în Europa vin de la nord, adică de la Rusia'”. În acea perioadă, în România a fost creată o comisie extraordinară din rândul mirenilor pentru modificarea statutului bisericesc. Tipografiile religioase au fost „sustrase pentru a se tipări Sfânta Scriptură şi toate cărţile bisericeşti cu litere latine în loc de slavone şi nu în limba maternă, cunoscută de toţi, ci într-o lim­bă nou-inventată, semilatină şi semifranceză. <…> Bastionul Ortodoxiei şi focarul luminismului religios în Moldova, mănăstirea Neamţ, care din vechime s-a aflat sub protectoratul monarhilor ruşi, ce asigura întreaga ţară cu cărţi bisericeşti şi lucrări de învăţătură <…> s-a lipsit acum de orice mijloace morale şi materiale”. Afirmând că „toate mijloacele materiale ale Bisericii Moldoveneşti s-au păstrat acum doar în limitele Imperiului Rus”, autorul menţionatelor „Însemnări..” afirma că el e împuternicit de mitropolitul Sofronie şi locaşele sfinte din Moldova „la toate acţiunile <…> care vor fi îndreptăţite de către administraţia imperială, căreia orfana Biserică Moldovenească i se încredinţează întru totul, considerând-o unică speranţă, reazem şi apărare”.

În 1918, Biserica Ortodoxă Română, fără tratative preliminare cu Patriarhia Moscovei şi îm­potriva voinţei credincioşilor moldoveni, a inclus Eparhia de Chişinău în componenţa sa, reorga­nizând-o în aşa-numita „mitropolie a Basarabiei”. Această acţiune a primit la moment o apreciere corespunzătoare din partea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dar Preafericitul Tihon nu a spus că „credincioşilor ar trebui să le oferim dreptul să decidă, sub omoforul cărei Biserici ar dori ei să rămînă”, cum se afirmă incorect în documentul prezentat de partea română la tratativele din Bulgaria. Dimpotrivă, în mesajul adresat preşedintelui Sfân­tului Sinod al Bisericii Române mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei, în octombrie 1918, sfântul ierarh Tihon a insistat ca această problemă să se discute exclusiv „pe calea tratativelor ca­nonice între Bisericile Rusă şi Română”, ţinându-se cont de opinia clericilor şi a poporului Eparhi­ei de Chişinău. În acelaşi timp, nu se presupunea coexistenţa a două jurisdicţii pe acelaşi teritoriu.

Sfântul ierarh protesta contra acţiunilor anticanonice ale Bisericii Române, care „prin decizia sa unilaterală, adoptată fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul trecerii acesteia în supunerea sa, după ce Basarabia ortodoxă ultimii o sută de ani a fost o parte componentă a corpului bisericiesc rus”. După cuvintele Preafericitului Tihon, „aceste acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravin în egală măsură duhului dragostei creştine, prescripţiilor canonice seculare şi sfintelor tradiţii ale Bisericii Ortodoxe. Argumentul precum că unificarea politică întotdeauna are drept urmare şi unificarea Bisericilor, nu poate fi în acest caz o îndreptăţire pentru conducerea bisericească română, în primul rând deoarece ea, legătura dintre cele doua unificări, nu este îndreptăţită din punct de vedere istoric şi, în al doilea rând, deoarece această opinie se bazează pe amestecul între viaţa politică şi cea bisericească, diferite ca esenţă. Cu atât mai mult că însăşi actul de unire a Basarabiei la Regatul Român, cum am afirmat şi mai sus, nici pe departe nu este unanim recunoscut pe plan internaţional şi poate fi supus re­vizuirii la un bilanţ total al rezultatelor războiului mondial”. Scrisoarea Patriarhului se sfârşea cu o preîntâmpinare: „Dacă Biserica Română, în pofida obiecţiilor expuse, va încerca în mod for­ţat să întărească situaţia în folosul său, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comuniune frăţească şi canonică cu Sinodul Românesc şi să aducem acest litigiu în faţa judecăţii altor Biserici Ortodoxe”.

Astăzi, partea română explică ignorarea, în 1918, de către Bucureşti a protestelor Patriarhului Tihon prin faptul că „eparhia supusă Patriarhiei Moscovei şi-a încetat, de facto, activitatea în urma alipirii la 27 martie 1918 a Basarabiei la Patria-Mamă”.

Însa, este cunoscut faptul că trecerea structurilor bisericeşti ale Basarabiei în subordinea Bucureştiului Sfântul Sinod al Bisericii Române a început-o, înaintându-le arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului şi vicarilor sai, episcopului Gavriil al Akkermanului şi episcopului Dionisie al Ismailului cereri de a se dezice de jurământul dat Bisericii Ortodoxe Ruse. Ierarhii au refuzat să facă acest lucru şi autorităţile militare române i-au arestat şi i-au exilat peste Nistru. Arhiepiscopul Chişinăului, în acel moment, participa la Soborul Local ce avea loc la Moscova, în primăvara anului 1918, el a încercat să se deplaseze spre eparhia sa, dar autorităţile române nu i-au permis-o. Sinodul Român le-a declarat însă credincioşilor moldoveni că Stăpânul Anastasie a părăsit eparhia. În locul lui a fost numit de la Bucureşti arhiepiscopul Nicodim, care a intrat în confruntare cu clericii şi credincioşii basarabeni. „Moldovenii, scria cu acest prilej „România nouă”, publicaţia oficială românească de la Chişinău, ar trebui să ştie că ei înşişi sunt vinovaţi de aceasta, deoarece nu s-au hotărît să se dezică de arhiereul rus”.

Arhiepiscopul Anastasie, aflându-se în exil forţat, mulţi ani la rând s-a considerat capul Bi­sericii Moldoveneşti. În una din scrisorile sale, expediată la 30 noiembrie 1925 din Ierusalim, Stăpânul scria că aşteaptă doar momentul potrivit ca să se întoarcă în Eparhia de Chişinău. Această scrisoare, răspândită în popor, a trezit o adâncă însufleţire în rândul clericilor şi mirenilor Bisericii Moldoveneşti, nemulţumiţi de cruzimea manifestată de autorităţile române. Sunt cunoscute cazuri de torturare fizică a celor care participau la servicii divine oficiate în slavona bisericească. Ca re­zultat, un număr impunător de slujitori ai Bisericii s-au refugiat peste hotarele Moldovei.

Mărturiile numeroase despre împotrivirile clericilor şi mirenilor Eparhiei de Chişinău autori­tăţilor române pun sub semnul întrebării afirmaţia precum că „În 1918, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, poporul Basarabiei, exprimându-şi liber voinţa, s-a adresat cu cererea de reîntoarcere a bisericii din Basarabia sub protecţia canonică a Bisericii-Mame, Biserica Ortodoxă Autocefală Română”. Nu a fost înregistrată nici o adresare din partea credincioşilor şi clericilor Moldovei că­tre Conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a trece în sânul Bisericii Ortodoxe Ro­mâne. Nu cunoaşte istoria nici vreo adresare a credincioşilor moldoveni către Patriarhia Română, despre care mărturiseşte partea română. Sunt cunoscute doar cererile respective ale politicienilor, impuse cu forţa Bisericii.

Între anii 1918-1919, adepţii integrării Moldovei în statul român erau nemulţumiţi că „încă se mai află preoţi care nu numai că refuză să-l pomenească în timpul sfintei liturghii pe rege, familia regală şi Sfântul Sinod, dar şi instigă poporul la eliberare” de sub autorităţile române. Situaţia când majoritatea preoţilor, profesorilor şi a primarilor de la sate refuzau să participe la agitaţia proromânească, a dus la înăsprirea interdicţiei de a folosi slavona veche în serviciul divin şi a lim­bii ruse în predicile bisericeşti. Jandarmii urmăreau îndeplinirea acestui ordin în 1919, Siguranţa (poliţia politică românească) oraşului Bălţi raporta: „Moldovenii au o atitudine duşmănoasă faţă de administraţia română, evită clerul românesc <…>, îi ameninţă pe preoţi atunci când aceştia îl pomenesc pe rege în biserică”.

Conform mărturiei juristului român V. Erbiceanu, care a activat în Basarabia între anii 1918-1923, „în sfera bisericească <…> lupta se manifesta printr-o tendinţă evidentă a clerului spre inde­pendenţa Bisericii Basarabene faţă de cea Română, pentru păstrarea limbei slavone, a obiceiurilor bisericeşti, pentru păstrarea limbii şi a istoriei ruse în calitate de obiecte principale în seminarele teologice, pentru folosirea întregului patrimoniu al eparhiei doar în interesele basarabenilor”.

Încercarea de a introduce în Moldova, în octombrie 1924, calendarul bisericesc de stil nou a con­dus la o confruntare a credicioşilor şi clericilor moldoveni cu administraţia românească, ce a durat pe parcursul mai multor ani. Însăşi autorităţile române au constatat persistenţa în societatea basrabeană a unor tradiţii trainice a Ortodoxiei ruse, în care vedeau principala cauză a protestelor generale. Din mărturiile siguranţei: „Guvernarea ţaristă în Basarabia i-a imprimat Bisericii din această provincie un aspect „ortodox”, conservat atât în duhul cât şi în aspectul ei. Credinţa este învăluită de un misti­cism caracteristic poporului slav, iar bisericile, cu mici excepţii, sunt pline de icoane ale sfinţilor de la Kazani şi de pe Don, ce aparţin „Ortodoxiei ruse”, cu inscripţii în limba slavonă”.

Opinia publică şi presa din Basarabia i-a susţinut pe credincioşi. Nesupunerea clerului a fost reprimată dar protestele maselor largi ale populaţiei nu au încetat şi, în 1928, au căpătat proporţi­ile unei împotriviri generale cu caracter religios. O împotrivire deosebită o întâmpina batjocorirea de către naţionalişti a glotonimului „limba moldovenească” şi încercarea de a o numi română.

Chiar şi adepţii fervenţi ai românizării Basarabiei, din categoria cărora făcea parte O. Ghibu, recunoşteau că „în Basarabia, ideea naţională (panromânească) era ca şi inexistentă în sânul tuturor claselor sociale: ţărănime, cler, boieri…, „moldovenii” din Basarabia, în realitate, nu mai alcătuiesc o parte efectivă a poporului român, ei nu simt nici un fel de ataşament şi nici nu încearcă să se identifice cu dânsul.. În Basarabia tot mai mult avem de a face cu un popor moldovenesc deosebit”.

În anul 1938, în Basarabia tot mai mult s-a intensificat prigoana naţională, inclusiv în sfera bisericească. Sfântul Sinod al Bisericii Române le-a interzis preoţilor chiar şi în timpul mărturisirii să vorbească într-o altă limbă, decât cea românească. Pe mulţi credincioşi din Basarabia această interdicţie i-a determinat să rupă orice legătură cu Biserica. Înstrăinarea între cler şi popor se in­tensifica, având drept rezultat extinderea sectarismului şi a indeferentismului religios.

După o scurtă perioadă de timp (1940-1941), în care Basarabia s-a aliat în componenţa Uni­unii Sovietice, s-a început Marele Război pentru apărarea Patriei, în care România s-a alăturat Germaniei naziste.

Acum, în componenţa Bisericii Române s-a inclus un teritoriu şi mai extins. A fost adăugată (după expresia părţii române, „din considerente pastoral-misionare. ţinând cont de represaliile staliniste împotriva Bisericii Ortodoxe in această zonă”) misiunea ortodoxă de peste Nistru, care includea regiunea Odesa şi parte din regiunile Nicolaev şi Viniţa. În afară de aceasta, în una din eparhiile româneşti a fost inclusă Bucovina de Nord. Dictatorul României, Ion Antonescu, dădea personal indicaţii cum să fie dusă activitatea misionară în „Transnistria” şi cum să fie selectate ca­drele misionare. Pe teritoriul aflat în subordinea Ministerului German pentru ţinuturile Orientale şi transmis României prin tratatul germano-român din 30 august 1941, aveau loc represaliile clerului local. În mod forţat a fost introdus noul stil calendaristic.

Preşedintele misiunii din noiembrie 1942, episcopul Visarion (Puiu), îl cunoştea personal pe Ion Antonescu şi în rezolvarea problemelor bisericeşti avea privilegiul de a se adresa nu Preafe­ricitului Patriarh Nicodim, ci direct dictatorului „Cucerirea oricărui popor, medita episcopul Visarion într-o scrisoare din 5 ianuarie 1943, adresată lui I.Antonescu, începe prin arme, continuă prin strategii administrative, dar nu poate fi dusă până la bun sfârşit decât printr-o cucerire spirituală”.

Misionarii români se vedeau o putere care, treptat, ar fi trebuit să organizeze viata bisericească pe întreg teritoriul Rusiei. Formând cadre misionare, administraţia lui Antonescu crea pentru ele condiţii privilegiate. În toamna anului 1942, din 461 de preoţi care păstoreau populaţia regiunii dintre Nistru şi Bug, 265 au fost trimişi din România. O comisie specială creată în Episcopia de Ismail, transmitea jandarmeriei române pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare pe clericii care refuzau să participe la procesul de românizare a populaţiei.

Unii slujitori ai Bisericii au fost nevoiţi să colaboreze cu siguranţa. Populaţia afla despre ares­tările efectuate după denunţurile acestora, ale partizanilor, enoriaşilor cu convingeri politice in­comode puterii. În biserici se vindeau şi se împărţeau portretele lui Hitler, Mussolini, Antonescu. Erau marcate, ca sărbători, aniversarea atacului asupra URSS, cotropirea unor oraşe însemnate, zilele de naştere ale lui Hitler şi alte evenimente.

Pe măsura apropierii liniei frontului, cea mai mare parte a clericilor români a fugit în Româ­nia, deoarece se simţeau în Moldova şi „Transnistria” nişte străini. Faptul că în 1944 „Mitropolia Basarabiei” „a fost impusă de către puterea sovietică să-şi întrerupă temporar activitatea”, a fost salutat de popoarele Moldovei şi ale teritoriilor adiacente din Ucraina, la fel ca şi întreruperea activităţii pe aceste teritorii a administraţiei ocupante.

Rămâne neclar pe ce se bazează afirmaţia autorilor tezei citate, precum că această structură bi­sericească şi-a suspendat doar „temporar” activitatea. Or, există mărturii documentare referitoare la recunoaşterea necondiţionată de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române din acea perioadă a faptului aflării Eparhiei de Chişinău în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse.

Între anii 1945-1947, au avut loc câteva întâlniri ale Preafericitului Patriarh Nicodim cu ierar­hii Bisericii Ortodoxe Ruse, inclusiv cu Sanctitatea Sa, Patriarhul Alexii I şi cu episcopul Chişinăului Ieronim, în cadrul cărora au fost clarificate toate aspectele problemei privind întemeierea canonică a includerii Eparhiei de Chişinău în componenţa Patriarhiei Moscovei.

În scrisoarea trimisă la 20 mai 1945 Sanctităţii Sale, Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexii I, Preafericitul Patriarh al României Nicodim a promis că vor fi întreprinse toate măsurile pentru întoarcerea averilor bisericeşti scoase din Basarabia în timpul retragerii unităţilor militare române: „Prea târziu am aflat despre unele cazuri ce au avut loc în timpul războiului, pentru care regretăm şi ne mâhnim din adâncul sufletului… Tot ce a fost confiscat în bisericile din Basarabia şi Transnistria trebuie să fie înnapoiat. O comisie de control a realizării condiţi­ilor de pacificare activează în acest sens şi lucrurile avansează spornic în această direcţie”.

De atunci şi până în 1992, partea română nu a înaintat nici o declaraţie cu privire la anumite pretenţii faţă de Biserica din Moldova. De aceea, aşa cum se menţionează şi în Declaraţia Sfân­tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 6 noiembrie 2007, conform canonului 17 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic şi canonului 25 al celui de-al Vl-lea Sinod Ecumenic, a fost demult depăşit termenul de vechime, prevăzut pentru posibile discuţii la tema dată.

Teza, precum că „tratativele cu privire la drepturile jurisdicţionale ale Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” nu au avut loc „din cauza că teritoriul re­spectiv era deja ocupat de Uniunea Sovietică” şi că „în acel moment forţele armate sovietice deja se aflau în România pentru a impune un regim totalitar comunist”, nu are forţa de convingere, de­oarece de multe ori, în condiţii istorice mult mai aspre, dorinţa de a-şi dovedi dreptatea le-a permis Bisericilor să-şi apere ferm şi consecvent poziţiile canonice. Drept exemplu poate servi şi reacţia, despre care menţionam mai sus, a Patriarhului întregii Rusii, Tihon, la ruperea ilegală a Eparhiei Chişinăului de la Biserica Rusă, manifestată de sfântul ierarh în condiţiile unei sângeroase terori antibisericeşti întreprinse de către puterea sovietică.

În perioada când martorii vii mai păstrau în amintire toate circumstanţele legate de instituirea şi activitatea „Mitropoliei Basarabiei”, nici partea română, nici cea rusă nu au avut îndoieli în privinţa ilegalităţii oricăror încercări de a o „reactiva”. Astăzi, însă, cu trecerea timpului, este comod a invoca drept argument însăşi faptul existenţei în trecut a jurisdicţiei române pe teritoriul Republicii Moldova şi al Ucrainei, iar îndoielile privind legalitatea lui să fie trecute la categoria ipotezelor istorice.

Numind evenimentele din august 1944 „ocupaţie sovietico-comunistă” a Modovei, autorii afir­maţiilor menţionate încearcă să reevalueze acele realităţi pe care întreaga Europă le consideră o eliberare de sub jugul fascist. În acelaşi timp, este umbrită sfânta amintire despre soldaţii ce şi-au dat viaţa pentru salvarea omenirii şi se pun la îndoială temeliile actualei orânduiri de drept din Eu­ropa, inclusiv principiul inviolabilităţii hotarelor stabilite după cel de-al doilea Război Mondial.

Evident, marea majoritate a poporului român nu împărtăşeşte această opinie, precum nu îm­părtăşea nici dispoziţiile profasciste ale unui grup îngust de politicieni care au atras România în război de partea Germaniei hitleriste. Prin eforturile celor mai buni fii ai săi, poporul roman, în 1944, a reuşit să învingă această năpastă şi a încheiat războiul, aflându-se deja în lagărul biruito­rilor. Deşi afirmaţia precum că armata nazistă „la începutul lunii august 1944 a fost alungată atât din Basarabia cât şi din România în urma acelui fapt că armata română şi-a îndreptat baionetele împotriva Germaniei hitleriste” este evident eronată, la fel ca şi teza precum că armata română a luptat împotriva „armatei sovietice comuniste” doar „în primele etape” ale războiului. Este bine cunoscut faptul că eliberarea Moldovei şi a unei părţi considerabile a României a avut loc între 20 şi 29 august 1944, în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, întreprinsă de unităţile fronturilor al 2-lea şi al 3-lea Ucrainene, cu susţinerea Flotei Mării Negre, în acel moment când lor li se mai opuneau în componenţa grupelor militare „Ucraina de Sud” armatele a 6-a şi a 8-a germane şi a 3-a şi a 4-a române şi alte unităţi germano-române. Ofensiva rapidă a oştirilor sovietice a grăbit începutul răs­coalei antifasciste în România şi, la 29 august 1944, trupele sovietice, deja în comun cu răsculaţii români, au eliberat Bucureştiul.

În pofida opiniei autorilor documentelor prezentate de partea română, este cunoscut faptul că poporul român aprecia înalt fapta eroică a soldaţilor sovietici şi îşi amintea cu recunoştinţă despre eliberarea României de către aceştia. Aceste sentimente ale poporului le împărtăşea pe atunci şi Sfinţita Ierarhia a Bisericii Ortodoxe Române.

Iată doar unele fragmente din cele spuse de ierarhii români în anul 1947, în timpul vizitei prea­fericitului Patriarh Alexii la Bucureşti:

„Am avut de îndurat un război cumplit, dar în anii de grea cumpănă am găsit prietenie şi în­ţelegere reciprocă din partea armatei sovietice şi a poporului rus” (din cuvântarea Preafericitului Patriarh Nicodim, ţinută la 1 iunie 1947, în cadrul întâmpinării Sanctităţii Sale Patriarhului Alexii la Bucurueşti).

„Aduc mulţumiri prin intermediul Sanctităţii Voastre poporului rus şi pentru ajutorul recent pe care ni l-a <> oferit pentru alipirea Transilvaniei de Nord, unei părţi organice a României, la cor­pul ţării noastre. Nu vom uita niciodată acest act nobil, prin care, cu mari jertfe omeneşti, poporul păstorit de Sanctitatea Voastră ne-a eliberat fiii duhovniceşti din focul unor suferinţe groaznice” (din cuvântarea mitropolitului de Sibiu Nicolae, rostită la 5 iunie 1947 în cadrul întâlnirii cu Prea­fericitul Patriarh Alexii la Sibiu).

„Ne plecăm cu smerenie în faţa eroismului Sanctităţii Voastre pentru că aţi înflăcărat inimile ostaşilor sovietici care, ca un şuvoi nestăvilit, s-au năpustit asupra duşmanilor <…> ceea ce a dus la eliberarea părţii de Nord a Transilvaniei noastre” (cuvânt rostit de episcopul Vasile al Timişoarei la 6 iunie 1947 în catedrala din Timişoara, în cadrul întâmpinării Preafericitului Patriarh Alexii).

Păstrând în memorie lecţiile trecutului, trebuie să evităm repetarea unor greşeli tragice. Dim­potrivă, ar fi de folos pentru noi să păstrăm acele exemple de colaborare şi ajutor reciproc, care au fost multiple în istoria popoarelor noastre.

Apelul reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, conform căruia „în epoca contemporană Bisericile Ortodoxe frăţeşti ar trebui, în mod deosebit, să atragă atenţia la realităţile zilei şi să preţuiască mai mult comunicarea frăţească, colaborarea şi hrana păstorească a credincioşilor ortodocşi, decât să se axeze pe pretenţii jurisdicţionale”, merită o atenţie deosebită. Dar nu ar trebui să fie adresat el oare, în primul rând, însăşi Patriarhiei Române, ţinându-se cont de acţiunile recente îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe din Moldova?

Biserica Ortodoxă Rusă este şi în continuare gata pentru un dialog sincer cu Patriarhia Română, pornind de la convingerea că reglementarea situaţiei bisericeşti din Republica Moldova este posibilă exclusiv în albia respectării normelor canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe, pe calea adoptării unor decizii adecvate, luându-se în consideraţie interesele cetăţenilor ortodocşi din Moldova.

Scrisoare împăciuitoare a Mitr. Vladimir al Chișinăului catre Patriarhul nostru

Ieri a fost publicată pe site-ul oficial al Mitropoliei Chișinăului o scrisoare deschisă adresată PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, de către Mitropolitul Vladimir. Pe lângă faptul că reproșul legat de primirea unor preoți din jurisdicția sa nu este foarte tăios, este notabil îndemnul la dialog și spre o împăcare în folosul credincioșilor din Basarabia:

Fără a nesocoti la propriu decizia recentă a Sinodului nostru și cea din 1992 de înființare a Mitropoliei Basarabiei, Mitr. Vladimir se arată supărat de modul cum sunt primiți preoții din jurisdicția sa. Despre unii scrie că au fost opriți de la slujire sau caterisiți pentru „grave abateri morale și incompatibilitate cu slujirea preoțească”, iar despre alții că nu au cerut carte canonică de plecare, pe care le-ar fi acordat-o.

După o serie de conflicte care s-au întețit între Episcopul Petru de Bălți și ceilalți doi, Vladimir Căntărean și Vichentie Moraru, primul se adresează la 30 iunie 1992 Patriarhiei Moscovei să i se facă dreptate. Nu a existat un răspuns imediat.

Este foarte posibil că s-a lovit de opacitate spre dialog, însă cel mai probabil este că se lovește și de reversul la ce a făcut IPSa de prin anii ’90, nu doar de influențe nefaste actuale. Nu știm detaliile de culise, totuși ar trebui să primeze imboldul spre împăcare și rezolvarea conflictului vechi de mai bine de 30 de ani.

Într-adevăr, este vorba de o rană sângerândă și cei mai afectați sunt credincioșii basarabeni. Luată în mare, această problemă a început oficial în 1812, când ținutul numit azi Basarabia a fost luat de Imperiul Țarist și organizată acolo oficial o structură bisericească în anul următor. De atunci, Biserica din această zonă a aparținut de Patriarhia Moscovei până astăzi în afara perioadei dintre 1918-1940 și o scurtă vreme în 1944, când a revenit la Biserica Ortodoxă Română. Chiar și după independența Rep. Moldova (1991), ea a continuat să funcționeze în cadrul Bisericii Ruse.

Așadar istoric și moral nu se poate contesta apartenența la Biserica Română, în ciuda perioadei rusești. Viața duhovnicească din Țările Române era bogată și superioară chiar celei din Rusia în sec. al XVIII-lea, după cum atestă Sf. Paisie Velicicovschi, care alege să vină aici din Poltava, apoi să se întoarcă la Dragomirna și Neamț din Sfântul Munte Athos. Practic, din acest ferment s-a desprins Biserica din Basarabia și l-a păstrat în Imperiul țarist. O revenire ar însemna un act de dreptate.

Pe de altă parte, canonic vorbind, se pare că Mitr. Vladimir este ierarh deplin în această zonă împreună cu tot Sinodul său. Aceasta înseamnă că nu poate exista aici și o altă Mitropolie, a Basarabiei, precum în organizarea necanonică a diasporei în zilele noastre. Apare astfel o schismă și un conflict greu de împăcat între dreptul istoric și cel canonic, între pretențiile morale și situația bisericească actuală.

Scurt istoric și aprecieri canonice

Se pare că noi ne-am resemnat bisericește/canonic de la Mitropolitul Veniamin Costachi (momentul 1812 al acaparării politice a Basarabiei) și am acceptat pierderea acestui teritoriu, neavând puterea să-l cerem efectiv înapoi. Sau probabil că granițele statale constituiau atunci un argument suficient de puternic pentru configurarea arealului ecleziastic și imposibilitatea de a păstori în afara principatului.

Ulterior, după revenirea în cadrul Patriarhiei Române în 1918, recunoscută și de ruși, după cum se poate citi în istoricul acceptat chiar și de Mitropolia Chișinăului, noi declarăm că nu am recunoscut trecerea din 1944 din nou în jurisdicția Moscovei. Totuși aceasta nu a însemnat ruperea comuniunii bisericești.

Din 1991 intervine conflictul care persistă și astăzi între pro-români și pro-ruși. La vremea respectivă existau trei arhierei, dintre care Petru de Bălți a pledat pentru revenirea la Patriarhia Română.

În urmărirea acelor evenimente am la îndemână doar o carte scrisă de Romeo Cemârtan, Biserica Ortodoxă Rusă în geopolitica regiinală – cazul Republicii Moldova, Chișinău, 2020, care preia informații din diferite surse, și istoricul de pe pagina oficială a Mitropoliei Basarabiei (alcătuit de prof. Ghe. Badea din Iași).

În 3 aprilie 1992, în toiul conflictului din Transnistria, un grup pro-românesc de 52 de deputați a înaintat un Memoriu către Patriarhii Alexei al II-lea și Teoctist de la Moscova și respectiv București. Se cerea un dialog urgent între cele două Patriarhii „în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român și să așeze pe temeiurile firești raporturile interortodoxe româno-ruse”. Drept urmare Sinodul român se întrunește rapid pe 9 aprilie și emite un Comunicat în care este exprimată poziția sa față de problema în discuție, că nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, dar și intenția spre un dialog cu partea rusă pentru repararea nedreptăților cauzate pe plan bisericesc românilor de o parte și de alta a Prutului de pactul Ribbentrop-Molotov.

Arhiepiscopul Vladimir a întrunit mai multe Adunări eparhiale în acel an se pare pentru a contracara „românismul”. Important este că la una din ele, la 8 septembrie, a decis destituirea Ep. Petru și mutarea lui în alt post pentru neascultare de ierarhul superior. Totuși această decizie este repinsă ca abuzivă pentru că la vremea aceea nu exista o relație de supunere ierarhică, ci toți depindeau direct de Moscova

În această conjunctură, Adunarea Eparhială din 14 septembrie a decis reînființarea Mitropoliei Basarabiei, având drept locțiitor de Mitropolit pe Ep. Petru. De data aceasta, a venit și răspunsul de la Moscova pe 5 octombrie printr-un decret care îl oprește de la slujire pe acesta și înființează Biserica Ortodoxă din Moldova. Totodată, este dat un răspuns Patriarhiei Române în care se argumentează dreptul rusesc de jurisdicție.

Pe 19 decembrie Sinodul român ia act cu binecuvântare de înființarea Mitropoliei Basarabiei autonomă și de stil vechi, cu sediul la Chișinău.

Guvernul din Republica Moldova a aprobat la 17 noiembrie 1993 înființarea Mitropoliei Moldovei dependentă de Moscova și a refuzat legalizarea celei a Basarabiei. Aceasta din urmă a intrat în legalitate după un șir lung de procese și o hotărâre  a CEDO a obligat statul să o recunoască, fapt care a survenit în data de 30 iulie 2002. În prezent este pe rol un dosar depus la CEDO în 7 mai 2004 pentru recunoașterea Mitropoliei Basarabiei drept succesoare de drept a Mitropoliei din 1944, nu doar istorică, spirituală și canonică. În acel moment se preconizează preluarea patrimoniului material confiscat și naționalizat de comuniști.

Având în vedere că atât Biserica Română, cât și cea Rusă invocă dreptul credincioșilor basarabeni de a alege cum să-și ducă viața bisericească, de care structură să aparțină, Scrisoarea din prezent a Mitr. Vladimir ar putea fi o bună punte spre pace. Resorturile din culise sunt cunoscute de cei în cauză, însă eu personal consider că dialogul este singura soluție viabilă. Atitudinea conflictuală este acceptabilă doar în măsura în care o parte se lovește de opacitatea celilalte și în acest mod urmărește deblocarea spre dialog și o soluție finală admisibilă pentru toți.

Actualmente, Mitropolia Chișinăului este mult mai numeroasă decât a Basarabiei. Aceasta reflectă într-o măsură nu categorică alegerea moldovenilor.

Observații finale

Deși înființarea și activitatea Mitropoliei Basarabiei este canonic o schismă, totuși consider că există circumstanțe atenuante. Se poate invoca lipsa unei deschideri sincere spre dialog a părții rusești și chiar violențe din partea „moldovenilor” contra „basarabenilor”. În atare situație, forțarea notei este de înțeles în anumite limite.

Interesele politice și orgoliile personale fac mai mult rău în această dispută, de orice parte ar fi. De aceea apreciez gestul Mitr. Vladimir de a căuta dialogul, dacă nu ascunde altceva.

Însă factorul cel mai important ar trebui să fie dreapta credință și păstrarea moralei creștine în societatea de azi. Sunt de înțeles și justificate implicațiile politice de conjunctură, dar cu condiția să nu fie primordiale acestea. Încadrarea românească în paradigma valorilor occidental-europene cam știrbește credibilitatea bisericească. Pe de altă parte, imperialismul rusesc și pretențiile nefondate asupra Basarabiei constituie o amenințare a dominației și utilizării Bisericii pentru interese de nivel politic.

Grea alegere între istorie și canonicitate, între europenizare și rusificare.

Deciziile Sinodului BOR din primăvară (2024) și ecourile lui pastorale

Imagine: Basilica

Locul și importanța unui Sinod al Bisericii Locale

Rolul Sinoadelor Bisericilor Locale nu este unul infim, ci ar trebui să aducă limpezime obștii creștine, să soluționeze conflictele și problemele care se ivesc inerent în viața credincioșilor. De aceea este prevăzut de canonul apostolic 37 și de al 5-lea de la Sinodul I Ecumenic să se întrunească de două ori pe an Sinodul plenar care să cerceteze chestiunile de dogmă, administrative și conflictele apărute, dispoziție întărită de multe alte Sinoade de-a lungul timpului. Așa se face că deciziile sinodale precum cele luate de Biserica Ortodoxă Română în această primăvară îi privesc pe toți credincioșii români, îi afectează direct și ar trebui să manifeste un interes legitim față de cele hotărâte.

Buna chibzuială ar trebui să caracterizeze aceste decizii sau măcar să arătăm noi, fiecare, atenție și seriozitate temelor abordate (sau neabordate, lăsate nediscutate). Reglementările adoptate ar trebui să aducă o clarificare în chestiunile abordate în așa fel încât mesajul edificator să rămână peste timp. Măcar explicațiile pe marginea hotărârilor ar trebui să fie lămuritoare.

Dar îndrăznesc să spun că deja ne-am obișnuit ca tonul lacunar să înlocuiască limpezimea și problemele să persiste în loc să fie soluționate.

Hotărâri ale Sinodului BOR

Din cele 13 noi hotărâri ale Sfântului Sinod, am să mă refer numai la penultimele două din ele, legate de interferențe de jurisdicție bisericească în teritorii din afara țării, anume în Basarabia și Bucovina (Ucraina):

11. binecuvântarea, încurajarea și susținerea inițiativelor comunităților ortodoxe românești din Ucraina de a reface comuniunea cu Biserica Mamă, Patriarhia Română, prin organizarea lor juridică în structura religioasă numită Biserica Ortodoxă Română din Ucraina.

12. reafirmarea faptului că toți clericii ortodocși români și păstoriții lor din Republica Moldova care revin în Mitropolia Basarabiei sunt clerici canonici și credincioși binecuvântați, iar orice sancțiune disciplinară îndreptată împotriva lor pe motivul apartenenței lor la Biserica Ortodoxă Română este considerată nulă și neavenită, potrivit hotărârii sinodale nr. 8090 din 19 decembrie 1992.

Comentarii politice asupra deciziilor Sinodului BOR

Dacă demiterea așa-zisă a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, și sancționarea scrisă a Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului au fost mai mult discutate în spațiul public pe bună dreptate sau exagerat, tema interferenței BOR în Bucovina și în Basarabia a avut un ecou mai scăzut, dar nu a fost neglijată. Astfel, mi-a fost semnalat faptul că Vlad Cubreacov, din Republica Moldova, a scris un articol detaliat în care atinge și aceste subiecte în articolul său Ortodoxia Română din Ucraina între „Lumea Rusă” și „Lumea Ucraineană”, dar și portalul Știri pe surse vorbește pe larg, printre altele, despre un posibil conflict la orizont cu Rusia și Ucraina. Pe lângă unele aprecieri neîntemeiate, se pot extrage informații interesante din aceste două surse menționate.

Pe de o parte, nepomenitorii primiți de vlădica Longhin la Bănceni sunt priviți ca un semn al expansiunii Patriarhiei Moscovei în România ca în Turcia și în Africa prin exarhatele înființate acolo. Dar această comparație este deplasată și scoasă din context. Eu nu cunosc să existe antimise trimise de Mitr. Longhin nepomenitorilor din România, cu atât mai puțin să formeze prin ei o structură asemănătoare unui Exarhat. Iarăși, nu sunt convins deloc că ar lucra în interesele Moscovei, ci mai degrabă că este sub oblăduirea Mitr. Onufrie al Kievului, care s-a delimitat de Patriarhia Rusă după începerea războiului din țara vecină. Toate aceste afirmații aruncă o umbră de îndoială asupra seriozității cu care tratează subiectul autorul, fiind mult prea tributar unei viziuni politicianiste și mai puțin familiarizat cu planul bisericesc.

Totuși dovedește că este în temă cu evoluțiile bisericești, făcând referire la mai multe momente importante: decizia Sinodului nostru din primăvara lui 2019 prin care se solicita înființarea unui Vicariat ortodox în pentru românii din Ucraina, refuzul Mitr. Onufrie al Kievului de a recunoaște jurisdicția canonică a românilor în parohiile din Republica Moldova și Ucraina, atitudinea antiromânească sau deschisă a unor episcopi din Ucraina, propunerile recente ale schismaticilor ucraineni de a primi comunitățile românești mai ales din Cernăuți. Interesantă în mod deosebit este informația că există parohii care cer și chiar au ajuns deja unele să facă parte din BOR prin Mitropolia Basarabiei. La fel, notabilă este și dorința a 61% dintre românii din Ucraina (Cernăuți, Transcarpatia și Odesa) de a reveni în comuniunea BOR, conform unor studii sociologice.

La fel ca și celălalt articol menționat, perspectiva oferită este una predominant politică, lumească. Foarte mult contează războiul și implicarea instituțiilor statului, dar mai puțin prisma bisericească și canonică. În ultimă instanță, nu este luat în discuție interesul de bază al credincioșilor de a avea slujbe și îndrumare corectă în Hristos. Adeziunea poporului la Biserică este privită ca un factor ce influențează și este determinată, la rândul ei, de viața politică. Însă este trecut cu vederea faptul că interesele creștine sunt de altă natură decât sociale și politice și ar trebui să determine atitudini pline de curaj în apărarea valorilor ortodoxe morale, doctrinare și la nivel de organizare.

Interesantă este formularea similară dintr-un articol de pe Veridica în oglindă cu cei de la G4Media, în afara unei afirmații dubioase introduse de ei, anume că unii prelați din structura bisericească subordonată Patriarhiei de la Moscova susțin pe față invazia rusă din Ucraina, fără a da o dovadă sau trimitere în acest sens. Pare a fi un material scris la comun de cineva, dar adaptat de fiecare după cum a considerat. Deci este curios că există texte preformatate sau șablon pe aceste subiecte.

Reacții ale ierarhilor din Basarabia și Ucraina

Un purtător de cuvânt al Sinodului ucrainean, Mitropolitul Clement de Nijin și Priluki, a comentat decizia Sinodului BOR pentru UJO. Acesta a scos în evidență mai ales faptul că hotărârea în cauză atestă amenințarea la adresa libertății de credință din Ucraina din partea statului, dar și pericolul pentru integritatea Bisericii și pentru suveranitatea statului ucrainean pe teritoriul legat de România.

Mitropolia de Ungheni și Nisiporeni din Republica Moldova a publicat un studiu de drept canonic în care este contestată competența BOR de a anula sancțiunile asupra clericilor care trec la Mitropolia Basarabiei.

Opinii personale prezența BOR în Bucovina și Basarabia

Mai ales în contextul recent și fierbinte al interferenței Patriarhiei Ecumenice în Ucraina, reglementarea raporturilor bisericești dintre diferite țări și popoare ar trebui să fie tranșat mai concludent și în folosul credincioșilor. Ținta ar trebui să fie bunul mers al vieții duhovnicești, iar în momentul de față concret ne referim la românii din Basarabia și Ucraina.

Din păcate, dispozițiile sinodale recente nu aduc lumină, ci doar impun o linie de urmat fără explicații de rigoare. Nici măcar nu au existat luări de poziție ulterioare de contextualizare, așa cum au fost cele legate de „cazurile” Vasile Bănescu și Teodosie de la Constanța, dar nu ar fi târziu nici acum.

Deși mă interesează subiectul statului canonic al acestor regiuni care au fost cândva în componența Bisericii noastre, nu-mi pot face o imagine clară și o opinie pe măsură pentru că nu am informațiile necesare. Din ce-mi dau seama, doar instituțiile implicate, adică Patriarhia Rusă, cea Română și Biserica Ucraineană ar deține acest set de date care ar putea aduce mai multă lumină.

Ce pot spune eu este că mi se pare normal ca Patriarhia noastră să-și exprime pretenții asupra jurisdicțiilor în cauză, odată ce a afirmat cândva că nu a recunoscut niciodată desprinderea Bucovinei și Basarabiei din cadrul ei. Practic, este un litigiu în curs. Grija pastorală pentru credincioșii pe care i-a pierdut este îndreptățită, numai să fie una curată și sinceră, nu o ambiție după putere și stăpânire.

Chiar dacă granițele statului s-au schimbat în privința acestor teritorii canonice, zonele de împărțire bisericească ar fi trebuit să fie trasate pe criteriul etnic, nu statal. Avem exemple în acest sens chiar Ucraina, care este sau a fost dependentă de Moscova, la fel ca Belarusul. Altfel spus, aceste zone ar fi trebuit să rămână în păstorirea românească a lui Veniamin Costachi sau a Mitropoliților următori din Moldova. Doar în cazul în care ar fi fost recunoscută oficial această cedare de episcopii noștri, atunci nu mai putem emite pretenții. Însă, din informațiile prezentate de Pr. Mihai Andrei Aldea în articolul despre canonicitatea Bisericii Ruse în Moldova reiese că au existat proteste față de acest rapt și instalarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în Basarabia. Totuși rămâne nevoia unor acte bisericești concrete, pe care le-ar putea aduce Patriarhia noastră.

Foarte probabil există informații de interes în cartea de curând apărută Mitropolia Basarabiei: Istorie și Tradiție. Culegere de Documente și Materiale”, Volumul I, dar pe care nu o am la îndemână. Este de așteptat și al doilea volum cu informații despre evenimentele mai apropiate de noi. Chiar și așa, persistă impresia că nu au fost făcute suficiente demersuri la forurile bisericești îndreptățite pentru rezolvarea acestor conflicte, adică la nivel inter-ortodox.

În plus, situația parohiilor românești din Ucraina este diferită de a celor din Republica Moldova. Nu sunt emise pretenții asupra întregului teritoriu, ci asupra unei părți disparate. Pe ce temei canonic se poate face acest lucru? Doar pentru că există o stare de război și persecuție în țara vecină?

Totuși, chiar dacă presupunem că Patriarhia are dreptate în toate demersurile pe care le întreprinde în Basarabia și Bucovina, nu poate fi convingătoare pentru că în aceste zone se găsesc episcopi mai devotați credinței decât oricare din România. Mai mult, abaterile ierarhiei noastre de la credință prin ecumenism sau cedările făcute în pandemie sau în general mersul în tonul moralei europene descreștinate nu poate convinge pe nimeni că intențiile sunt pastorale, și nu expresii ale unor ambiții de stăpânire. Iar atâta vreme cât nu există consistență bisericească, ci politică, este greu să fie invocate temeiuri canonice, când de fapt ele sunt de natură socială și politică.

Din păcate, rușinoasă și elocventă este invocarea canonului 15 despre pretinsa erezie a războiului pentru trecerea clericilor de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei.

Fărădelegea instituționalizată nu suferă să fie înfruntată. Sminteală în Episcopia de Oradea cu ecouri dincolo de granițele ei

Imagine: Bihor online

Viața creștină este o luptă continuă cu păcatul. Din nefericire, aceasta ajunge să ia forme dramatice din cauza insolenței cu care valorile mondialiste nivelatoare intră în Biserică și sunt impuse chiar de clerici prin metodele specifice. Este elocvent cazul care a izbucnit acum ceva zile la Oradea, unde preotul Ciprian Mega, cel care mai pune puțin stavilă homosexualității în rândul preoților, este intimidat și tras în procese penale de cei împricinați pentru curajul său lăudabil. Totul pentru a se alinia și el resemnării trădătoare a celorlalți, care nu au îndrăzneala și puterea de a sta în fața nelegiuirii. Dar, de fapt, totul nu se limitează la o episcopie, ci la întreaga Patriarhie.

Esența conflictului

După cum relatează însuși Părintele Ciprian într-un interviu admirabil acordat publicației Adevărul, el a fost chemat în judecată pentru violarea vieții private după ce a trimis superiorilor ierarhici, Episcopului de Oradea și Patriarhului, niște capturi de ecran ale unor conversații cu conotații homosexuale dintre un preot consilier și alt bărbat. Acest lucru s-a petrecut în anul 2021 și avea ca scop să nu facă parte dintre slujitori la sfințirea bisericii preotul în cauză. Chiar în acel an a fost chemat ca martor în ancheta penală, unde a răspuns că a procedat în spiritul canoanelor bisericești și al Codului Penal. Însă în vara aceasta, adică după doi ani, a aflat că are calitatea de suspect în dosarul de violare a vieții private.

În situația aceasta dintr-un dosar penal, Pr. Ciprian a cerut în scris de la Episcopia Oradiei o explicație dacă acuzatorul său a avut binecuvântarea arhierească în acest demers, așa cum prevede regulamentul bisericesc. Acest act a ajuns în presă de la Episcopie și disensiunea a luat proporții mult mai mari.

Trebuie observat că reclamația nu are bază legală pentru că nu Pr. Ciprian a sustras acele conversații din telefonul respectivului preot consilier. Însă surprinde faptul că este trecută cu vederea fărădelegea cea mare a relațiilor gay menționate în dialogul răspândit de parcă nu ar fi ceva ieșit din comun pentru un preot. Culmea este că Biserica nu se autosesizează în această privință. Deși Patriarhia susține că forul imediat superior, Mitropolia Ardealului, ar trebui să cerceteze cazul, până acum nu a fost dispusă nici o măsură sau vreo anchetă împotriva slujitorului vădit cu înclinații imorale deosebit de grave.

Mai mult decât atât, Episcopia Oradiei a emis un comunicat public prin care respinge ca fiind mincinoase acuzele la adresa Părintelui Consilier Andi Bacter și transferă greutatea pe umerii Părintelui Ciprian, care este portretizat ca având imaginație regizorală și vede păcate acolo unde nu există. Nu se observă nici o imparțialitate în această atitudine, o cercetare obiectivă care să limpezească lucrurile, ci o părtinire clară.

Mizele reale

În mod evident, există un conflict între clericii cu înclinații homosexuale, care sunt în funcții de conducere ale Bisericii pe valul modern actual care promovează așa-zisa libertate de exprimare sexuală, și Părintele Ciprian Mega. Mai mult, prin aceasta se urmărește înfrângerea oricărui glas care îndrăznește să înfiereze acest mare păcat și să spună lucrurilor pe nume.

Toate acestea se petrec în contextul în care Părintele Ciprian a regizat anul acesta un film în care apar actori importanți chiar și din străinătate, printre care Mickey Rourke și Anthony Delon, numit 21 de rubini, care este o critică artistică la adresa progresismului moral și social promovat de puterile euro-atlantice cu complicitatea masivă a Bisericii. Filmul urmează să fie lansat zilele viitoare.

Toată această intimidare prin intermediul justiției române este foarte posibil să fie o mișcare prin care să fie oprită difuzarea filmului. În orice caz, insinuarea că situația ar sta invers și că Pr. Ciprian urmărește să-și facă o promovare prin scandal nu stă în picioare pentru că nu el este cel care a declanșat acest conflict, ci a fost atras într-un proces penal injust. Complicitatea organelor statului se poate intui din faptul că nu i se pune la dispoziție dosarul cu acuzele care i se aduc pentru a se putea apăra.

Evanghelie și intimidare

În astfel de situații, în Biserică ar trebui să acționeze simțul dreptății în inimile clericilor și credincioșilor implicați sau nu direct. După cum scrie Sf. Apostol Pavel, duhul Evangheliei poruncește ca păcatele grozave să fie sancționate, nu tolerate de întreaga comunitate a Bisericii. El îi mustră astfel pe corinteni: „Se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă” (1Cor. 5: 1-2). Un păcat la fel de mare este a fi hirotonit cleric un homosexual, apoi să mai continue să slujească.

Bineînțeles că cei care ar trebui să ia măsuri sunt ierarhii, însă un rol nu mai puțin important îl au credincioșii și clericii inferiori, preoți și diaconi de mir sau călugări. Nu doar cei din Eparhia Oradiei au o responsabilitate, ci astfel de fapte, care sunt promovate și cultivate sistematic, țin de interesul comun al ortodocșilor. O preocupare serioasă în acest sens, dar pe măsura fiecăruia, nu din iubire de scandal și gâlceavă, este de domeniul fiecăruia dintre noi. Cu rugăciune și dreaptă socoteală.

Din păcate, fărădelegea devine instituțională, nu o boală care să fie tratată în Biserică. Sfidarea este puternică, încât afectează și smintește cugetul tuturor, până la ultimul om de rând pentru că nu vorbim de păcate izolate, ci de o promovare sistematică și păguboasă.

Lăudabile sunt luările de poziție ale unor părinți care se pare că l-au felicitat în particular pe Pr. Ciprian, dar și cele publice ale câtorva clerici și publicații de presă.

Edificator este interviul Părintelui Ciprian Mega pentru ziarul Adevărul, care ar trebui să ne trezească la realitate din menghina neguroasă în care suntem prinși: Preot ortodox orădean, cineast premiat, atac la BOR: „Homosexualitatea a devenit criteriu de promovare” EXCLUSIV.

Nu toți au avut capacitatea să ia atitudine împotriva fărădelegilor sfidătoare, ci doar un număr mic de oameni, de Sfinți, cum ar fi Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ilie Tesviteanul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare ș.a. Totuși poporul credincios a fost în spatele lor. Aceste lucruri sunt rare astăzi, când nici oameni de înaintare nu prea se găsesc, nici popor care să-și cunoască păstorii și care să nu urmeze pe lupi în locul lor.

Nu în ultimul rând, relevant este și faptul că abaterile de la morala ortodoxă duc și la căderi din credință și la persecutarea celor care o mărturisesc. În acest sens, caterisirea de acum câțiva ani a Pr. Cosmin Tripon de către Episcopul Sofronie nu ar fi de mirare dacă ar fi privită drept o apărare a Bisericii în loc de apostazie. Atunci când confundă unii propria persoană și poziție cu Biserica, valorile se răstoarnă și binele nu mai este cel evanghelic, ci unul personal, egoist, nedrept și deformat sau chiar apostat.

O îndreptare a situației din Oradea, ca să nu mai zicem de sancționarea Episcopului de Huși și de îndreptarea greșelilor dogmatice semnate în Creta, ar fi minimul necesar pentru a trăi într-un mediu bisericesc care să nu fie viciat iremediabil.

Nimic sfânt în comunicatul Patriarhiei (Bănescu) pe tema situației credincioșilor români din Ucraina

Credincioși bucovineni care-și apără biserica să nu fie acaparată de schismatici (Imagine: Gândeste.org)

„Nu-L cunosc pe omul Acesta” pare a zice încă din prima propoziție Comunicatul Patriarhiei noastre despre românii din Ucraina enunțat prin gura d-lui Bănescu: „Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română”. Întregul text, preluat fragmentar de mai toate portalurile, este acesta:

„Preoții comunităților de etnie română din Ucraina nu aparțin de Patriarhia Română / BOR, ci în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Ucraineană rămasă în comuniune cu BO Rusă. Există și o structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală. Patriarhia Moscovei nu a recunoscut ieșirea de sub jurisdicția ei a Bisericii din Ucraina, deci persistă încă la nivel local o ambiguitate care se va limpezi odată cu sfârșitul războiului. Sperăm ca acesta să devină posibil cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății, întrucât pacea presupune dreptatea.

BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina (păstrarea identității lingvistice, religioase și culturale). Realitatea din diaspora și din comunitățile românești din jurul granițelor este însă pretutindeni una care evoluează în funcție de mulți factori locali și socio-culturali. Esențială este păstrarea și cultivarea conștiinței creștine, fidelitatea față de adevărul de credință și de valorile morale rodite de acesta.

Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist. Păstrându-și curată conștiința morală, patriotică și religioasă.

Rațiunea supremă a acestei adecvări o constituie adevărul obiectiv probat de crunta realitate imediată, neideologizată, nemanipulată de propaganda celor ce încearcă să justifice, inclusiv religios, războiul și crimele în masă. Această rațiune este cea autentic creștină, nu cea care contrazice Evanghelia lui Hristos în litera și în spiritul ei. Culmea cea mai înaltă a răului fiind crima”.

Mesajul transmis, dacă ar fi să fie descifrat din formulările contorsionate și corecte politic, ar fi că Patriarhia Română se delimitează de credincioșii etnici români din Ucraina pentru că ei „rămân” în comuniune cu rușii năvălitori. De fapt, ar trebui să se adecveze la „situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată” și să nu fie de partea celor care justifică războiul inclusiv prin argumente religioase, adică de partea rușilor.

În realitate, d-l Bănescu comite o serie de confuzii:

1. Biserica Ortodoxă Ucraineană nu este singura rămasă în comuniune cu BO Rusă, ci chiar și schismaticii din „structură ecleziastică ortodoxă care și-a declarat independența în relație cu Patriarhia Moscovei și care se manifestă ca autocefală” îl pomenesc în diptice, adică sunt în comuniune cu Patriarhul Chiril al Moscovei.

2. Nu doar structura condusă de Epifanie s-a delimitat de Biserica Rusă, ci și Mitropolia autonomă de sub PF Onufrie. Primii au făcut-o în mod schismatic, iar ceilalți și-au declarat independența în mod legitim în vara anului trecut, așteptând limpezirea tensiunilor pentru a fi puse toate aspectele în ordine.

3. Evanghelia nu se opune războiului din principiu și nu-l condamnă la modul absolut. Intrarea și motivațiile războiului țin de factorii politici și Biserica nu binecuvintează crimele, dar nici nu interzice înrolarea în armată. Amintim că există o pleiadă de Sfinți Mucenici care au făcut parte chiar din armata romană păgână, cum ar fi Sf. Gheorghe, Sfinții 40 de Mucenici, Sf. Teodor Stratilat și Teodor Tiron și mulți, mulți alții. Este adevărat că Patriarhul Chiril al Moscovei a făcut o serie de îndemnuri „jihadiste” incompatibile cu duhul ortodox, dar acestea nu pot fi puse pe seama întregii Biserici Ruse (pentru că nu sunt hotărâri sinodale, ci predici personale), cu atât mai puțin în cârca românilor noștri bucovineni.

Așadar îndemnul adresat românilor de acolo de a se „adecva” la realitatea războiului din Ucraina prin dezicerea de ruși este, de fapt, un reproș umilitor și nedrept. Aluzia ar fi că ei sunt în greșeală, fiind parte dintr-o structură care pactizează (este în comuniune) cu rușii, și ar trebui să îndrepte acest partizanat. Însă realitatea este că Biserica Ucraineană canonică nu-i susține pe ruși în nici un fel, ci cultivă simțul național de apărare a țării lor. Cu adevărat, putem spune că d-l Bănescu nu-i cunoaște la propriu pe românii noștri ortodocși din Ucraina, dar e grabnic să dea lecții și să se distanțeze de durerile și greutățile lor. Bineînțeles, condamnând sentențios războiul, dar nefiind alături de cei care suferă de pe urma lui.

Rămân și alte aluzii bulversante strecurate în comunicatul d-lui Bănescu. În primul paragraf, acesta își afirmă speranța că ambiguitatea jurisdicțională bisericească din Ucraina se va limpezi „cât mai curând în condițiile împlinirii dreptății”, adică prin recunoașterea celor care s-au desprins de ruși. În fapt, el justifică prin aceasta schisma pe care Patriarhia noastră încă nu a recunoscut-o. E de notat că nici portalul Basilica nu a păstrat în textul comunicatului această propoziție.

În aceste condiții, afirmarea seacă a faptului că „BOR a pledat și pledează firesc pentru respectarea drepturilor minorității românești din toate țările, nu doar din Ucraina” trece neobservată și nu produce nici un efect. De altfel, în condițiile presiunilor la care sunt supuși românii din Bucovina, este de neînțeles cum poate susține Patriarhia „firesc”, iar nu vehement și cu durere și compătimire creștine pe frații de dincolo de granița noastră politică. Este adevărat că Patriarhia precizează separat, la finalul articolul dedicat pe temă, că „este necesară obținerea de garanții scrise din partea autorităților bisericești şi ale statului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că acești ortodocși români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român”, însă aceste deziderate sunt neclare în contextul bisericesc confuz din Ucraina, nepractice.

Unii, cum ar fi partidul AUR, vin cu un îndemn pompos: „Veniți, fraților, acasă! România este și casă voastră! Patriarhia Română trebuie să vă fie pavăză și voi trebuie să va înscrieți și să țineți de Patriarhia Română, dacă slujiți în ritul creștin ortodox!”. Oricât de frumos sună această chemare, ea este goală de conținut și vădește ignorarea normelor bisericești. Această „venire” nu poate interveni de la sine din inițiativa minorității române în momentul de față. Este adevărat că Patriarhia noastră are tot dreptul să revendice teritoriile bisericești din Basarabia și Cernăuți, dar pretențiile acestea trebuie susținute și promovate în mod înțelept, demn și calculat, nu provocator și samavolnic. Deocamdată, după cum se vede și din Comunicatul discutat, nici statul român, nici Biserica noastră nu-și manifestă atenția și interesul real față de aceste comunități.

De fapt, Patriarhia se spală pe mâini și se dezice de românii din Bucovina din cauza criticilor pe care le-a primit de la vlădica Longhin, Mitropolitul din Bănceni și stareț al Mănăstirii de acolo, care este vocea comunității noastre de pe acele meleaguri. Orgoliul rănit de mustrările față de trădările făcute la Sinodul din Creta îndeosebi nu sună bine în urechile fine ale BOR-ului care se aliniază altei politici decât a Stăpânului real al Bisericii, Care este Hristos. În logica lor, echilibristica politică este preferabilă mărturisirii drepte și curajoase a Evangheliei. Chiar dacă ar fi să fie strâmbat cuvântul Domnului, nu se va da înapoi nici de la aceasta purtătorul de cuvânt al Patriarhiei noastre. Ba chiar va lansa în culise și acuze false la adresa Mitr. Longhin că ar fi rus și omul rușilor, deși este român și apărătorul cel mai de seamă al comunității românești din zonă.

Dar, cu toate că tonul Patriarhiei este unul politic, discordant cu Evanghelia pentru a nu se pune rău cu puternicii pământului, consider că adevărații credincioși, pătrunși de adevărul sfânt de credință, vor susține în rugăciune și cu orice le stă lor în putere și din suflete curate pe frații noștri români din Bucovina ucraineană. Situația lor este surprinsă bine de cuvintele înțelepte alte Mitropolitului Longhin din interviul de mai jos, deși foarte probabil durerile lor sunt mai multe decât poate cineva să le exprime în câteva minute:

https://youtu.be/-a_5Le5Ic7c

Duhovnicia în avarie a BOR în urma scandalului „Visarion Alexa”

Imagine: Cuvântul Ortodox

Scandalul recent apărut ce planează asupra ierarhiei BOR pune în umbră pe cel anterior despre abuzurile de care este acuzat fostul preot Visarion Alexa. Păcate au fost și vor mai fi în Biserică, dar important este să fie înțelese corect și depășite cu bine de credinciosul de rând. Voi încerca să exprim câteva idei în acest sens în continuare, deși sunt conștient că sunt prea firave față de cerințele împrejurărilor.

(Completare ulterioară: Este util de făcut diferențierea între păcatul personal și scandalul public. Impactul public îl putem aborda și chiar trebuie să-l absorbim și noi în sensul păstrării cursului evanghelic al lucrurilor. Nu putem băga pur și simplu capul în nisip, ci trebuie să urmărim să nu ajungem ca nivelul particular să nu fie transferat asupra corpului credincioșilor sau clericilor.)

Direct sau indirect, Taina Spovedaniei este pusă într-o lumină proastă de acuzele de agresiune sexuală menționate. Șocul emoțional pe care-l resimte orice credincios care ajunge la cunoștința unor astfel de fapte este enorm. Reacția pendulează, de obicei, între negare oarbă și sminteală.

Din păcate, răspunsul oficial de la cel mai înalt nivel al Sinodului BOR este nemulțumitor. Îndrumările legate de spovedanie sunt un răspuns formal, aluziv și neconvingător, care camuflează adevăratele probleme. Suntem deja obișnuiți cu tot felul de măsuri restrictive din societate care, de fapt, afectează buna desfășurare a activităților chipurile pentru a înlătura unele ilegalități.

Interdicția de a săvârși spovedania într-un spațiu separat este absurdă. Cadrul mărturisirii nu este de așa natură încât să favorizeze abuzurile. Dimpotrivă, ele pot fi evitate cu ușurință. Nu ambianța este problema, ci eventual duhovnicii cu apucături deviante, care ar trebui depistați și înlăturați. Restul recomandărilor nu sunt propuneri noi, ci reguli deja cunoscute scrise și nescrise.

Dar esența problemei nu constă în reglementarea exterioară a Tainei Spovedaniei, ci insuflarea unui duh de încredere credincioșilor și poporului român, recuperarea reperelor sfinte ale credinței ortodoxe. Patimi au toți oamenii, inclusiv duhovnicii sunt supuși ispitelor cumplite. Există chiar numeroase cazuri de căderi mari relatate în Pateric sau în alte cărți cu întâmplări folositoare. Dar trebuie găsită înțelepciunea adevărată și luminoasă care să dea sensul adânc al pocăinței și înțelegerii păcatului în așa fel ca să poată fi depășit.

Din nefericire, ducem lipsă critică de oameni cu adevărat duhovnicești, purtați de Duhul Sfânt, care să fie în stare să contrabalanseze aceste sminteli, și diavolul treieră. Dar socotesc că măcar e nimerit să căutăm și să cultivăm noimele cu adevărat evanghelice și cerești ale vieții în Hristos atât la nivelul credincioșilor practicanți ortodocși, cât și ca mesaj coerent pentru tot omul, indiferent de orientare religioasă. Dacă nu le împlinim, măcar să constituim un teren fertil pentru acestea. Realitatea că, în vremurile acestea de pe urmă, fărădelegea s-a înmulțit și dragostea multora s-a răcit (cf. Mt. 24: 12) poate fi sesizată în exterior, dar și în noi. Însă soluția nu constă în închiderea ochilor sau în deznădejde, nici într-o abordare strict socială și de fațadă, ci în înfruntarea cu mărinimie a situației, fără a osândi inchizitorial, purtând sarcinile unii altora, dar și identificând și spunând răului pe nume, nu mascându-l sub preș.

Ca un detaliu relevant, declarația d-lui Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, că Visarion Alexa ar putea reveni la slujire după o perioadă de penitență dacă nu se ajunge la condamnare penală ignoră realitatea. Sunt un contraexemplu de înfruntare a situației. Recunoașterea faptelor, probele indubitabile care indică un abuz, sminteala publică și renumele prost căpătat sunt suficiente motive pentru a nu fi repus în treaptă pentru că un preot trebuie să aibă măcar decență morală dacă nu chiar să insufle el însuși sfințenie celorlalți. Desigur că poate reveni la slujire sau poate chiar să spovedească în cazul în care se dovedesc false acuzațiile sau măcar de o gravitate redusă dublată de o pocăință pe măsură, pilduitoare. În rest, mesajul transmis de d-l Bănescu este de relativizare și coborâre a misiunii preotului la statutul de simplu funcționar cu standarde minimale și banale.

Lupta pe care o dă Biserica este să-și păstreze sfințenia, nu să iasă basma curată juridic din scandalurile în care este implicată. Secularizarea este primejdia cea mai mare care o paște.

Pe lângă puținele idei de mai sus, recomandăm în mod deosebit o predică folositoare pe acest subiect a Pr. Ciprian Mega Despre spovedanie:

Decizii ale Sinodului de primăvară al BOR. Botezul rămâne neschimbat, noi canonizări programate pentru 2025

Pe lângă alegerea a doi episcopi vicari, sesiunea de primăvară a Sinodului BOR aduce noi decizii interesante, bune, dar și cu o notă cel puțin de stângăcie. Este vorba de propunerea spre canonizare a unor sfinți sub titulatura „mărturisitori și mari duhovnici misionari români din timpul comunismului” și de păstrarea neschimbată a afundărilor de la Botez.

Din cuprinsul comunicatului oficial:

În cadrul aceleiași ședințe, au mai fost luate următoarele hotărâri:

  • Declararea anului 2022 în Patriarhia Română ca Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinţilor isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
  • Începerea demersurilor de canonizare a unor mărturisitori şi mari duhovnici misionari români din timpul comunismului, în anul 2025, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi a 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române (1925).
  • Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română nu poate modifica doctrina sa, ritualul său liturgic-sacramental şi disciplina sa canonică, îndemnând pe toți slujitorii săi la mai multă responsabilitate în săvârșirea Sfintelor Taine şi ierurgii.

În acest sens, luând act de discuțiile, îngrijorările şi neînțelegerile apărute în spaţiul public pe tema Botezului copiilor cu sănătate precară, Sfântul Sinod a făcut câteva precizări:

1) înainte de săvârșirea Sfintei Taine a Botezului, preotul are obligația de a se întâlni cu părinții și nașii copilului, care, după consultarea lor cu medicul pediatru, vor prezenta preotului starea de sănătate a copilului şi dorinţa ca el să fie botezat;

2) în cadrul Facultăților de Teologie din Patriarhia Română se va acorda o atenție sporită practicii liturgice referitoare la săvârșirea actului întreitei „afundări” din timpul slujbei Botezului, practică liturgică obligatorie pentru studenții teologi din anii terminali ai secțiilor de Teologie Pastorală;

3) în fiecare protopopiat din cuprinsul Patriarhiei Române va fi organizată o consfătuire anuală cu preoţii, referitoare la săvârșirea corectă a fiecărei Sfinte Taine. Vor fi susținute, de asemenea, cateheze cu credincioşii privind semnificaţia duhovnicească a Sfintelor Taine.

1. În ce privește canonizarea sfinților din perioada comunistă, mai important este de specificat despre ce nu e vorba, adică cine sunt trecuți cu vederea. Sfinții sunt reprezentativi și ocupă un loc deosebit în iconomia bisericească. A canoniza pe sfinții închisorilor sau a-i ignora este o alegere relevantă și un subiect intens pus în discuție. Desigur, nu doar cei din temnițe s-au sfințit, ci poate și mulți din afară, care și-au trăit cu mărturisire credința. Dar hulirea mișcării legionare nu ar trebui să umbrească cinstirea cum se cuvine a unor personalități de seamă, care s-au evidențiat nu prin activitate politică, ci prin trăire martirică. Cel mai cunoscut este Valeriu Gafencu. El nu se găsește pe lista obținută pe surse de unele publicații. Totuși sunt incluși cel puțin doi părinți care au murit în închisorile politice: Arhim. Gherasim Iscu și Pr. Ilarion Felea. Poate fi un început sau o închidere a subiectului. Cred că depinde mult și de noi, de pulsul credincioșilor, de inima care bate cu putere pentru Dumnezeu sau încet și cu frică, timid, ca nu cumva să deranjeze pretențiile lumii. Oricum, până în 2025 este cale lungă și cine știe ce alte evenimente bisericești pot schimba atmosfera până atunci în direcții mai mult ecumeniste și secularizante.

2. Ritualul Botezului prin afundare întreită nu poate fi modificat în urma presiunilor făcute după întâmplarea tragică de la Suceava, când un copil născut prematur a murit după săvârșirea Tainei.

 Sfântul Sinod a reamintit obligaţia statutară a Bisericii Ortodoxe Române de a rămâne în comuniune şi unitate dogmatică (doctrinară), liturgică (sacramentală) și canonică (disciplinară) cu Biserica Ortodoxă universală. În termeni mai dogmatici și mai expresivi, Pr. Stăniloae a formulat ideea de mai sus astfel: „Aşa cum în orice celulă a unui corp e corpul întreg cu lucrarea lui, cu specificul lui, aşa este în orice mădular sau parte a ei Biserica întreagă, şi prin aceasta Hristos întreg, dar numai întrucât respectivul mădular sau respectiva parte a ei rămâne în Biserică” (TDO, vol. 2, Despre sobornicitatea Bisericii). Deși cu greu pot face o echivalare a celor două texte, să zicem că este vorba de a rămâne în Biserica zidită pe temelia apostolilor prin păstrarea fidelă a predaniilor.

Una peste alta, bine că nu s-a dat curs unor schimbări propuse chiar și de către sinodali precum IPS Calinic de la Argeș. Am ajuns să răsuflăm ușurați că nu se schimbă prin locuri esențiale credința, nu mai avem pretenții la fermitate și claritate. Doar că provocarea aceasta ar fi trebuit să vizeze în primul rând pe credincioși, nu pe cei care ne atacă. Nu doar că suntem legați de mâini și de picioare să ne abatem de la credință, ci facem aceasta cu toată convingerea că este spre mântuirea noastră.

Cât privește cazul de la Suceava, el nu este încă elucidat. Nu se știe precisa cauza morții copilului. Este vorba de lichid înghițit în momentul afundării sau de altceva? O situație nefericită care probabil ar fi putut să fie evitată mai ales dacă scufundarea nu se făcea cu fața în sus. Chiar dacă ar fi o neglijență a preotului, asta nu înseamnă că ritualul este în sine barbar și de abandonat. Toate măsurile de precauția se luau și până acum de preoți și părinții copiilor; este bună o mai mare atenție de acum încolo.

ACTUALIZARE – Apelul la ordine adresat statului român de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Teodosie

ACTUALIZARE 2:

ACTUALIZARE:

Adăugăm comunicatul de presă al Patriarhiei, publicat pe Basilica.ro: „O excepţie necesară pentru un caz excepţional„, cu menţiunea că, în opinia noastră, titlul articolului nu este cel mai inspirat. Considerăm că nu este vorba despre o situaţie de excepţie ci, dimpotrivă, despre una de normalitate. Peştera Sfântului Apostol Andrei este la 80 km distanţă de municipiul Constanţa, în localitatea Ion Corvin, o aşezare de aproximativ 600 de suflete. Slujba se desfăşoară în aer liber, la loc larg, unde poate fi asigurată distanţarea fizică. Localitatea Ion Corvin nu este în carantină, situaţia este una de deplină normalitate. Considerăm că se concede prea mult statului atunci când comunicatele oficiale nu pun în discuţie caracterul discriminatoriu şi, mai ales, nelegalitatea, lipsa de temeinicie şi de proporţionalitate a măsurilor luate împotriva credicioşilor ortodocşi. Considerăm că singurul caz excepţional nu este cel dat de sărbătorirea Sfântului Apostol Andrei, ci cazul excepţional despre care ar putea vorbi comunicatul Patriarhiei este abuzul nemaiîntâlnit al autorităţilor, iar acest lucru ar fi trebuit condamnat ca atare, nu acceptat. Totuşi, este bine că avem o reacţie:

Patriarhia Română este preocupată atât de protejarea sănătăţii credincioşilor, cât şi de manifestarea libertăţii lor de credinţă.

În acest sens, este necesar un dialog permanent între autorităţile de stat şi locale competente şi autorităţile religioase, mai ales în situaţia unor zone carantinate sau având o rată ridicată de infectare cu noul coronavirus, dialog la care a îndemnat şi Preşedintele României în luna octombrie din acest an.

În cazul concret al pelerinajului la Peştera Sfântului Apostol Andrei din comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, comună care are un număr mic de locuitori (1992), se poate organiza, printr-o îngăduinţă a autorităţilor, pelerinajul, având în vedere caracterul excepţional al acestei sărbători pentru poporul român.

Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este singurul sfânt din Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a cărui pomenire este declarată sărbătoare naţională bisericească de către Sfântul Sinod, prin hotărârea nr. 4972 adoptată în şedinţa din data de 14-15 noiembrie 2001.

De asemenea, începând cu anul 2012, în Codul muncii, ziua de 30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Ocrotitorul României, este inclusă între sărbătorile legale în care nu se lucrează.

Ţinând cont de recunoaşterea de către Statul Român a rolului excepţional avut de către Sfântul Apostol Andrei în viaţa poporului român, este necesar ca autorităţile de stat competente să permită în mod excepţional credincioşilor din ţară să vină în pelerinaj la Peştera Sfântului Apostol Andrei, situată în comuna Ion Corvin, judeţul Constanţa, cu respectarea distanţei fizice, purtarea măştii şi dezinfectarea obiectelor atinse, aşa cum prevăd „regulile de protecţie sanitară privind activitatea cultelor religioase, inclusiv a slujbelor și rugăciunilor colective” (HG nr. 967/12.11.2020 privind prelungirea stării de alertă).

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


ARTICOLUL INIŢIAL: Nota theodosie.ro: Am întârziat preluarea scrisorii Înaltpreasfinţitului Teodosie adresată prim-ministrului în aşteptarea unor reacţii ale ierarhilor noştri privind incidentele de la hramul Sfintei Ecaterina. Din păcate, lipseşte chiar şi solidarizarea minimală, civică, pe care suntem datori să o exprimăm fără ezitare atunci când întâlnim nedreptăţi. În alte articole ale noastre, în care a fost luată în discuţie situaţia nepomenitorilor, am acuzat faptul că în Biserică se practică o marginalizare a ortodoxiei, că există un proces de înregimentare care operează pe temeiuri politice, iar nu în duh şi adevăr. Biserica este lipsită de elementele absolut necesare pentru participarea la mersul cetăţii, ierarhii ei îi refuză dialogul, împreună sfătuirea şi călăuzirea morală. Vedem astăzi că tăcerea episcopilor ortodocşi a ajuns să se manifeste chiar şi în situaţii de neconceput, strigătoare la cer, care compromit propria legitimitate. Conduita ierarhilor noştri contrazice cadrul juridic recunoscut Bisericii şi invită un şir neîntrerupt de abuzuri şi nedreptăţi care capătă valoare de precedent şi apoi de regulă.

Siteurile Basilica.ro şi Trinitas.ro sunt cu desăvârşire mute cu privire la viaţa Bisericii din aceste zile, nu doar cu privire la participarea ortodocşilor la treburile cetăţii. Deşi sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei este sărbătoare legală naţională, evenimentele de la Constanţa legate de aceasta sunt ignorate şi trecute sub tăcere, în modul cel mai sugestiv cu putinţă. Există conceptul de „strategic silence” în activitatea de comunicare publică, concept pe care îl înţelegem şi care ar putea fi acceptat în alte împrejurări, dar ceea ce vedem noi astăzi la ierarhii noştri nu este înţelepciune ci este laşitate şi fugă de răspundere.

În condiţii de normalitate, nu ideale, un apel precum cel al ÎPS Teodosie ar trebui să mobilizeze pe cei aflaţi în comuniune, pe cei care revendică aceleaşi năzuinţe şi interese, pe aparţinătorii aceluiaşi trup ecleziastic, astfel încât să existe o reacţie de apărare, coerentă şi viabilă, prin care să fie oprite nedreptăţile săvârşite de autorităţile de stat.

Normalitatea însă a dispărut, suntem în plin arbitrariu, ceea ce ne obligă şi pe noi creştinii la o reaşezare în matca firească a mărturisirii. Tulburarea lucrează în favoarea vrăjmaşului, de aceea îndrăznim să sugerăm ca reacţia de solidarizare să fie una coerentă şi să respecte aşezarea rânduită din Biserică. Este nevoie de o solidarizare explicită a clericilor din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, aşa cum avem exemplul iniţial al părintelui Eugen Tănăsescu, clerici în jurul cărora să se strângă mai apoi şi fiii duhovniceşti. ÎPS Teodosie trebuie să fie înconjurat mai întâi de ai săi, chiar dacă obişnuinţa comunicării publice ne face să credem că este prioritară reacţia Patriarhiei. Ar fi binevenită, dar nu este esenţială.

Îndrăznim să credem că esenţială este trezirea credincioşilor şi a clerului inferior. Prea multă vreme comunicarea Bisericii în societate a urmat exemplul multiplelor asociaţii civice creştine care clamau o legitimitate nesusţinută de substanţa participării civice. Avem prea multe carcase civice goale de conţinut iar această imprudenţă pare că se plăteşte acum şi se va plăti şi în viitorul apropiat. Au venit vremurile în care Biserica nu mai poate opera în baza acestor ficţiuni fără temei ci trebuie să-şi asume o realitate dureroasă, aceea că turma este una mică, foarte mică. Are vocaţia reală şi neatinsă de a redeveni mare, dar, la acest moment, numărul celor dispuşi să dea seama de credinţa ortodoxă este descurajant de mic.

Sunt deci chemaţi mai întâi preoţii şi credincioşii din Arhiepiscopia Tomisului să reacţioneze pe măsura nedreptăţilor, având încredinţarea că ierarhul care îi păstoreşte le este credincios, sincer şi netemător. Spre deosebire de restul credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, situaţia lor este una singulară.

Scrisoarea ÎPS Teodosie nu este o replică dată cuiva anume ci este o chemare la ordine a autorităţilor anticreştine. Răspunsul imediat a parvenit din partea primarului municipiului Constanţa care promite, batjocoritor, că va purta o „discuţie serioasă” cu ierarhul nostru. Domnul Orban a ales să tacă, strategic. În această încleştare Biserica nu controlează nicio pârghie de putere civică sau politică, nici măcar pe cele minimale şi recunoscute ei, formal, de lege. S-a aşezat singură în poziţie de victimă, învinovăţindu-se neînţelept de propria sa vocaţie de călăuzire a corpului social, abdicând de la propria misiune. Orice răgaz tactic care ne va fi îngăduit de statul necreştin nu trebuie să ne adoarmă conştiinţa întrucât lupta este abia la început, iar înfrângerea nu este altceva decât lepădare. Să nu fie! Avem nevoie de o revenire în sine, revenire care ne este la îndemână şi care decurge din buna aşezare sufletească pe care ar trebui să o regăsim în cazul oricărui creştin ortodox.

În cele ce urmează publicăm scrisoarea deschisă a Înaltpreasfinţitului Teodosie:

Domnule Prim-Ministru,

Incidentul petrecut la Constanța în dimineața zilei de de 25 noiembrie 2020, cu prilejul sărbătoririi hramului Bisericii Sfânta Mare Muceniță Ecaterina din cartierul Tomis Plus, când polițiștii și jandarmii au brutalizat și amendat credincioșii prezenți la slujbă, ne întărește convingerea, încă o dată, dacă mai era nevoie, că ne aflăm noi clerul, împreună cu credincioșii ortodocși, în fața unor mari abuzuri, pe care autoritățile le săvârșesc din ce în ce mai des, probabil sub îndrumarea dumneavoastră tacită.

Este inadmisibil ca articolul 29 din Constituția României, alineatul (1) și alineatul (5), să fie încălcate cu atâta naturalețe de către autoritățile locale pe care le coordonați prin miniștrii de resort. Niciodată drepturile credincioșilor ortodocși și ale clericilor de a se ruga nu au fost atât de mult batjocorite. Credincioșii Bisericii Ortodoxe Române și slujitorii ei sunt obligați acum să îndure umilința și frigul, să se expună unor grave probleme de sănătate din pricina temperaturilor scăzute (care afectează sistemul imunitar) și de dragul măsurilor exagerate, lipsite de logică și luate de necunoscuții dumneavoastră specialiști, în dispreț total față de normele de drept, de credința și tradițiile poporului român, care consideră că anularea unui drept fundamental, de exercitare și exprimare a credinței, nu reprezintă mare lucru, raportat la pandemia care ne încearcă.

Am îndurat suficient, de la începutul acestei pandemii, împreună cu toți oamenii de bună-credință din această țară și am respectat măsurile sanitare luate inițial, în mod responsabil. De această dată, însă, trebuie să denunțăm public abuzurile pe care le orchestrați, și pe care forțele polițienești și de jandarmerie le exercită asupra noastră, într-o țară europeană care se vrea a fi democrată și nu aflată sub dictatură și teroare.

Nu vom îngădui acum, ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine, pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, să ne fie călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet. Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?

În luna decembrie a anului 1989, oamenii cu credință în Dumnezeu, profund nemulțumiți de abuzurile puterii, s-au adunat la Timișoara în jurul casei pastorului reformat László Tőkés, căruia i se făcea atunci o nedreptate, mult mai mică în raport cu dorința noastră legitimă de a ni se respecta credința și demnitatea. Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou în stradă la Constanța și în alte părți ale țării „cu noi este Dumnezeu”, pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură. Un dram de înțelepciune în plus v-ar putea readuce în ultimul ceas, dumneavoastră și colaboratorilor în suflete omenia, credința și dreapta simțire pe care se pare că rațiunile pandemiei vi le-au întunecat.

Dumnezeu să vă dăruiască gândul cel bun pentru a face ceea ce este cu adevărat de folos oamenilor din această țară și a nu lupta cu înverșunare împotriva Lui Dumnezeu și a celor care cred în El. Doar o dată Fiul lui Dumnezeu s-a lăsat batjocorit… Lăsați-le oamenilor libertatea de a-L cinsti pe Dumnezeu, ca și El să vă mai îngăduie acolo unde credeți că v-ați înveșnicit.

Cu nădejdea că încă Dumnezeu mai poate lucra în mintea și în inima dumneavoastră,

† TEODOSIE,

Arhiepiscopul Tomisului


Siteul theodosie.ro nu aparţine Arhiepiscopiei Tomisului şi nu are legătură cu ÎPS Teodosie, opiniile exprimate în articolele publicate pe acest site aparţinând exclusiv autorilor.

Corectitudinea politică a ierarhiei în privința pelerinajelor echivalează cu trădarea credinței

Credința ortodoxă ne este atacată tot mai virulent, iar răspunsul Bisericii prin gura ierarhilor îndeosebi este din ce în ce mai deplorabil, mai „smerit” și mai „precaut”. Dispare cu totul curajul mărturisirii, al credinței, practic se anulează viața în Hristos, care este o cruce, o lepădare de lumea aceasta.

Au existat luări de poziție ale Patriarhului, Mitropolitului Teofan al Moldovei și Bucovinei și ale altor ierarhi față de restricțiile și interdicțiile legate de pelerinajele din această toamnă, totuși mult prea timide, prea fără mărturisire a credinței. Nu doar credincioșii, oamenii simpli, sunt afectați, ci însăși închinarea, cultul ortodox, care este discriminat și privit ca sursă de infectare.

Credincioșii reacționează, se mobilizează să se adune și să protesteze față de aceste măsuri abuzive și vădit ilegale, dar nu sunt sprijiniți și asumați de conducerea Bisericii, ceea ce creează o confuzie în mintea ortodocșilor și o bucurie în inima dușmanilor credinței. Hristos nu S-a delimitat de ucenicii Săi când au rupt spice și le-au mâncat spre sminteala iudeilor (Mt. 12: 1-2) sau când erau acuzați că nu postesc la fel de mult ca ucenicii fariseilor (Mt. 9: 14). Dar acum se vădește o ruptură între ierarhie și poporul credincios. Reacțiile de protest nu sunt greșite, ci foarte normale și îndreptățite. Poate fi înțeleasă reținerea Mitropoliei de a nu se implica în aceste manifestații, totuși nu este de acceptat dezicerea ei de ele, de preoții care au participat. Probabil chiar li s-a interzis să mai iasă în stradă. Declarațiile purtătorului de cuvânt al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Pr. Constantin Sturzu, asta lasă să se înțeleagă.

Într-o dezbatere oarecare, PS Ignatie, în asentimentul altor sinodali, declară că trebuie să ne mărturisim credința cu o smerenie „care să nu fie înțeleasă ca umilire sau obediență totală față de ceea ce ni se cere (impune)”. Dar tocmai aceasta fac arhiereii noștri, protestează cu o smerenie care se ploconește dincolo de limite, se umilește și devine obedientă față de abuzurile la care este supusă.

Apar, într-adevăr, atitudini greșite, ultra-ortodoxe, dar ele nu anulează justețea protestelor. Nu trebuie renunțat la mărturisire pt că nu ar fi „smerită”. Altfel ajungem să strecurăm țânțarul și să înghițim cămila, să scoatem părțile cele mai importante ale legii lui Dumnezeu, cum ar fi dreptatea, mila și credința. Cine nu poate mărturisi cu smerenie nu e în stare nici să tacă smerit, așa că mai bine face un bine și un rău (mărturisire și mândrie) decât două rele (lepădare și mândrie).

Bineînțeles că întregul context al restricțiilor din această pandemie este abordat greșit și tolerat ca atare în ciuda evidențelor că este o mare manipulare medicală și politică la mijloc. În acest sens, replicile de la min. 2:20:00 până la 2:40:00 din filmarea de mai sus sunt relevante. Înghițim falsuri chiar și atunci când ar trebui să spunem că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Omenește vorbind, este foarte probabil că arhiereii caută soluții, atitudini și urmează o politică, o tactică prin care să nu se ajungă la instigări nefolositoare. Dar ceea ce se cere este apărarea Bisericii fără rezerve, cu curaj, prin împlinirea îndatoririlor pe care le are orice episcop în fața lui Hristos. Aici nu e vorba de politică, de atitudini sociale, ci de cu totul altceva. Pe când se lasă impresia că avem de pierdut proprietăți, bani, venituri sau alte lucruri materiale. Nu, avem de pierdut credința atunci când ni se interzice manifestarea ei.

Nu în ultimul rând, ar trebui să fim conștienți că atacul este mult mai țintit asupra Ortodoxiei, dus de personaje bine înfipte, după cum dau de înțeles unii jurnaliști. Dar nu fac atât de mult rău aceste atacuri cât face slăbiciunea celor care ar trebui să fie paznicii Bisericii, ierarhii și toți reprezentanții ei oficiali.

Nu este nici o bucurie sau vânătoare a greșelilor ierarhiei, ci doar o dorință sinceră să fie puse lucrurile în matca lor firească și credincioșii să fie puși în valoare și să-și cunoască locul care li se cuvine. Și nu se poate fără a atinge rana.

Comunicat de presă: Doar Episcopia Hușilor se delimitează de fostul ei Episcop, Corneliu Onilă

PS Corneliu la hirotonia ca episcop, lângă (de la dreapta la stânga) Episcopul Eftimie, Mitropolitul (pe atunci) Daniel și IPS Casian

Basilica.ro: Comunicat de presă

Întrucât au fost mai multe solicitări din partea presei privind formularea unui punct de vedere referitor la reţinerea pentru 24 de ore a fostului episcop Corneliu Onilă, Episcopia Huşilor menţionează că a luat act de această reţinere şi de natura juridico-penală a faptelor puse în sarcina acestuia, fapte de o mare gravitate, care au menirea de a tulbura pe oricine, sub toate aspectele.

Cazul, fiind de natură penală, ţine de competenţa organelor abilitate ale Statului, iar Episcopia Huşilor, neputându-se substitui acestora, aşteaptă finalizarea procesului.

După ce va fi emisă o hotărâre de necontestat în acest caz, forurile prevăzute de Statutul şi Regulamentele bisericeşti sunt abilitate să ia măsurile care se impun.

Începând cu luna august 2017, Episcopia Huşilor nu a mai avut niciun fel de legătură canonică cu fostul episcop Corneliu Onilă.

Regretăm sminteala creată de acest caz, precum şi implicaţiile morale care nu fac cinste nimănui, cu atât mai puţin cu cât acestea sunt asociate imaginii unui slujitor al Bisericii, care trebuie să fie, prin excelenţă, un exemplu de moralitate. Nicio instituţie, însă, nu poate fi confundată cu o persoană. Mecanismele de combatere a faptelor penale trebuie să funcţioneze, indiferent de persoana în cauză.

Prin urmare, îi îndemnăm pe toţi credincioşii să nu lase ca acest caz, profund nefericit, să îi tulbure mai mult decât a făcut-o până în prezent.

În spiritul celor menționate, până la o decizie finală, ne rezervăm dreptul de a nu dezvolta mai mult acest subiect, în afara celor deja precizate.

Biroul de presă al Episcopiei Huşilor

Nota noastră: Cu toate că Episcopia Hușilor se disociază de fostul ei episcop, totuși nu trebuie pierdută din vedere dubla măsură a BOR, care i-a permis să demisioneze și totuși îl cinstește cu salariu, onoruri și cinstiri ca pe un episcop nevinovat și calomniat pe nedrept.

În acest sens, PS Calinic se pare că nu se dezice deloc de (încă) PS Corneliu, ci îl pomenește ca episcop deplin la slujbe. Dar nu numai el, ci și Mitropolia Moldovei și Bucovinei, care îi asigură toate facilitățile, și Sinodul BOR, care i-a stabilit o retribuție lunară.

Așadar situația este foarte confuză. Nu aceleași privilegii au fost acordate Părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, spre exemplu. De el Sinodul s-a dezis chiar într-un mod necanonic și neortodox, afirmând că exorcismul constă doar în citirea unor rugăciuni și stropirea cu aghiazmă, fără alte proceduri. La vremea respectivă, chiar Episcopul Corneliu a „decis excluderea celor cinci din viaţa monahală pe baza datelor preliminare obţinute de instituţiile statului”.

Având în vedere toate acestea, precum și modul tendențios în care a fost prezentată situația de la Huși de către unii jurnaliști „de investigație”, ne putem aștepta ca instanța să dea o soluție de albire a arhiereului retras și să arunce vina în cârca altuia, deși există probe evidente a vinovăției lui? Eu personal nu exclud o astfel de perspectivă.

Ca o precizare, nu contest ca greșită întreținerea ierarhului retras Corneliu la Văratic (deși este scandaloasă), ci duplicitatea care înconjoară acest caz foarte sensibil și tratarea lui de către BOR într-un mod problematic.

Comentariu ulterior: Fondul pe care vine acest comunicat este arestarea preventivă pentru 30 de zilem nu doar de 24 de ore a fostului Episcop de Huși Corneliu. I se aduce acuzația de agresiune sexuală continuată și viol. În același proces este cercetat și Sebastian Jitaru.

Translate page >>