Poate că gestul cel mai generos prin care-și dovedește actualul Papă disponibilitatea spre unire sinceră cu „ceilalți creștini” este păruta renunțare la adaosul Filioque din Crez. În scrisoarea de zilele trecute, tradusă și în românește în limbaj catolic pentru cei care nu o pot consulta în limbile oferite oficial de Vatican, este citat articolul despre Duhul Sfânt din Simbolul de credință fără adaosul Filioque. În felul acesta, este recunoscută oficial varianta autentică sinodală din 381, însă cu o observație adăugată într-o notă de subsol.
Diplomația catolică oferă viziunea despre adaosul Filioque într-o propoziție: «Declarația “și de la Fiul purcede (Filioque)” nu se găsește în textul de la Constantinopol; a fost introdusă în Crezul latin de Papa Benedict VIII în 1014 și este subiect de dialog ortodox-catolic». Din această precizare rezultă că Papa nu a renunțat la Filioque, chiar dacă dă un pas înapoi. Nu se spune nimic dacă este corectă și justă inserarea din 1014, dar este lăsată în dezbatere oficială cu ortodocșii. Altfel spus, este posibilă o revizuire în cazul că se va ajunge la un acord viitor, însă deocamdată lucrurile rămân neschimbate. De aceea ne interesază cum va arăta o posibilă unire a ortodocșilor și catolicilor.
Indicii despre viitoarea unire ecumenistă
Deși actualul Papă s-a lăsat greu înduplecat să vină la Niceea pentru comemorarea Sinodului I Ecumenic, se pare că nu face notă discordantă, până la urmă, față de tradiția ecumenistă deja înscrisă în atitudinea papistașă față de restul lumii creștine. Inițial a refuzat să urmeze programul făcut de defunctul Papă Francisc de a vizita Istanbulul în prima parte a anului 2025, dar în final a acceptat să vină pe final de an.
Iar venirea sa din acest sfârșit de săptămână este prefațată de o poziționare din care reiese disponibilitatea și efortul de a se ajunge la o unitate creștină pe baza Crezului niceo-constantinopolitan și a botezului „unic”. Astfel, Papa declară că mișcarea ecumenică a adus pe catolici la starea actuală de a „recunoaște pe membrii celorlalte Biserici și comunități bisericești drept frați și surori ai noștri în Isus Cristos”. Deocamdată, „ceea ce ne unește este mult mai mare decât ce ne desparte” (§12).
Așadar Papa declară că, la nivel oficial, există o recunoaștere reciprocă a comuniunii între „Biserici”, însă nu deplină și nu vizibilă.
În ce fel va arăta unirea vizibilă și formală, potrivit Papei? Ea va fi realizată printr-un ecumenism incluziv, care să accepte atât pe unii, cât și pe alții.
Ecumenismul descris de Papă „trebuie să lase în urmă controversele teologice, care și-au pierdut rațiunea lor de a fi (raison d’être) și să dezvolte o înțelegere comună și chiar o rugăciune comună către Duhul Sfânt pentru a ne aduna laolaltă într-o singură credință și o singură iubire”.
Mai precis, tot potrivit scrisorii, nu e vorba despre „un ecumenism care urmărește să se întoarcă la starea dinainte de diviziuni, nici la o recunoaștere reciprocă a status quo-ului actual al diversității de Biserici și comunități ecleziale. Mai degrabă este un ecumenism care privește spre viitor, care caută împăcarea prin dialog pe măsură ce ne împărtășim darurile și moștenirea spirituală”.
Cred că perspectiva aceasta este greu de contemplat de orice gândire logică și normală. În ce fel poate fi atinsă o unire care să nu fie nici întoarcere la starea dinainte de rupturi, dar nici rămânere în diviziunea actuală și totuși ea să fie o împăcare autentică și transpusă în cadre vizibile? Pe românește, pare a fi vorba despre a împăca și capra, și varza, adică o struțo-cămilă, ceva autentic.
Preluând și asumând ideea dintr-un document comun al Papei Ioan Paul al II-lea și Shenouda al III-lea (copt), aflăm că „într-o creștinătate reconciliată, o asemenea comuniune presupune faptul că relația Episcopului Romei cu Bisericile Răsăritene și episcopii lor […] va trebui să fie substanțial diferită de relația acceptată acum în cadrul Bisericii Latine și că Bisericile vor continua să aibă dreptul și puterea de a se guverna singure potrivit propriilor tradiții și obiceiuri” (p. 111), adică ortodocșii se vor raporta la Papă cum o fac și astăzi, fără să schimbe nimic (p. 86).
Împăcarea dintre primatul actual și administrarea sinodală va fi cumva astfel definită: „Episcopul Romei acționează simultan ca episcop al unei eparhii locale, ca primat al Bisericii Apusene sau Latine și ca slujitor al unității la nivel universal” (p. 97). Adică ceea ce pentru catolici va fi primat pentru restul va fi ceva general și vag.
La modul concret, catolicii sunt dispuși să lase primatul papal la fel cum a fost definit la Conciliul I Vatican (unde a fost introdusă infailibilitatea în 1870), dar vor ține cont că trebuie înțeles și explicat în context. Adică i se va da altă semnificație. Ținând cont de faptul că la momentul întrunirii Conciliului I Vatican au existat niște presiuni care au determinat accentuarea unei perspective centralizatoare, acum ea trebuie și poate revizuită, reintepretată de către ei deoarece acum climatul este diferit.
În rezumat, în viitoarea Biserică unită prin eforturi ecumeniste, actualele confesiuni și credințe vor fi privite ca tradiții compatibile și aduse la un loc într-o Biserică mare, numită „a lui Hristos”. Va exista comuniune bisericească, dar fiecare pe limba lui și în armonie perfectă unii cu alții.
Unirea în haos dogmatic fără trădări de credință
Din cele expuse foarte succint mai sus, rezultă că unitatea la care se va ajunge nu va fi atinsă prin puterea Duhului Sfânt al adevărului, ci într-un duh de dragoste pietistă și bezmetică, în care fiecare va rămâne fidel tradițiilor sale, dar va fi simultan în comuniune și va accepta/îmbrățișa credințe eterodoxe. O asemenea situație nu mi-o pot imagina decât prin renunțarea la acrivia dogmatică, mai bine zis chiar prin abandonarea gândirii sănătoase banale. Mai importantă va fi unirea în veselie decât adevărul riguros. Biserica va fi privită ca o instituție pământească menită să ducă la împlinirea poruncilor lui Hristos, dar fără seriozitate, în amăgire cruntă asemănătoare mișcării harismatice și ruptă de menirea sa în veșnicie. În ea se vor încadra fără probleme cei lipsiți de verticalitate, dar nu o vor putea accepta cei deprinși cu adevărata credință.
După cum vedem de pe acum, nu există trădări de credință chiar dacă ele sunt clare. Ignoranța va fi mai puternică decât vigilența.
Practic, nu vom putea găsi ce să reproșăm unirii viitoare ecumeniste la nivel formal pentru că nu va fi trădată credința (ortodoxă), dar va fi un asemenea amalgam, că greu se va putea înțelege ceva măcar logic. Altfel spus, va fi un bâlci al dogmelor în care și Filioque va fi păstrat și respins în același timp.
Mai precizez că această perspectivă oferită de Papa Leon este în perfect consens cu acordurile semnate până acum de ortodocși și catolici la Ravenna (2007), Chieti (2916) și Alexandria (2023). Deci ne privește și pe noi direct nu doar pentru că Papa se va întâlni cu Patriarhul Ecumenic zilele viitoare, ci pentru că acesta este cursul lucrurilor. De aceea va fi necesară o analiză pe viitor a discuțiilor bilaterale menționate mai sus pentru folosul celor interesați.
Ca o notă în plus, este interesant că portalul Basilica ne informează că dialogul ortodox-luteran continuă și se axează tocmai pe sinodalitate-primat, subiect comun cu catolicii. Aceasta indică un efort conjugat de aducere a tuturor la un numitor comun concomitent, chiar dacă temele nu sunt specifice confesiunilor în cauză.
Bineînțeles că temperația avântului ecumenist de după presiunile făcute după Sinodul din Creta a fost doar temporară și asistăm la o revigorare a eforturilor de unire chiar și din partea ierarhiei române fără jenă.
Sinodul I Ecumenic (Icoana ortodoxă pe fundal catolic. Imagine: Orthodoxia.online
Biserica a stabilit în tradiția ei să fie sărbătorite evenimentele importante pentru că este vital ca pericolele care au fost depășite să fie mereu ocolite și folosul duhovnicesc câștigat din confruntările cu răul și rătăcirile să se permanentizeze. Anul acesta Sinodul I Ecumenic are o semnificație cu atât mai importantă, cu cât se împlinesc 1700 de ani de când s-a ținut el, în 325.
Credința în dumnezeirea lui Hristos o păstrăm și noi până astăzi, însă alte aspecte ce țin de esența Bisericii sunt disputate și chiar răstălmăcite față de vremea aceea. Chiar se ajunge ca prilejul aniversării Sinodului I să fie folosit în scopuri cu totul străine și contrare Ortodoxiei, anume pentru înfrățirea cu papistașii prin festivități organizate la Niceea de Patriarhul Ecumenic cu prezența Papei de la Roma.
Sinodul apostolic (anul 48) – prototip al celor de după el
Deși adunarea apostolilor care a decis eliminarea practicilor iudaice din conduita și legea creștină nu a fost denumită Sinod, ea este recunoscută ca atare de tradiția ulterioară. Acolo au fost configurate normele pe care trebuie să le îndeplinească un Sinod. Pe acel model s-au întrunit și celelalte Sinoade pentru a cerceta problemele arzătoare.
Descrierea din cartea Faptele Apostolilor (cap. 15) punctează câteva aspecte esențiale: în urma unei zarve pe temă teologică, apostolii și preoții s-au adunat să cerceteze subiectul. După multă vorbire, cuvintele lui Petru și Iacov au cântărit cel mai mult. Împreună cu ceilalți de seamă dintre apostoli și preoțime, hotărârea a fost luată „adunți într-un gând” (FA 15: 25). Cu toate că au fost mulți împotrivitori, încredințarea adevărului de la Dumnezeu a venit prin gura celor care erau inspirați de Duhul Sfânt, drept pentru care și decizia finală conține formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. Aceasta nu este o simplă expresie goală, ci este adeverită prin insuflare de sus și chiar prin vedenii. Ea este în consonanță cu proorocii, cu învățăturile Mântuitorului și cu credința fermă a apostolilor.
Deși controversele începuseră din Antiohia, rezolvarea a venit la Ierusalim prin adunarea apostolilor. Nu mulțimea cuvintelor sau a celor care susțin o idee a fost determinantă, ci conformarea cu predania adevărată. Exprimarea părerilor a avut darul de a fi pusă în evidență atât rătăcirea, cât și poziția corectă. În felul acesta, este condamnată ferm abaterea de la dreptarul sănătos și promovat adevărul de credință riguros.
Un punct esențial este acela că decizia a fost luată de toți laolaltă, nu doar de conducători. Din scrisoarea celor din Ierusalim, aflăm că hotărârea este semnată de „apostoli și preoți și frați”, fiind scrisă de „apostoli și preoți, cu toată Biserica”. În nici un caz nu se poate vorbi de o putere separată a episcopilor, cum s-a întâmplat la diferite Sinoade tâhărești. Drept urmare, este foarte important ca hotărârile sinodale să fie primite de întreaga Biserică în cunoștință de cauză.
Primul Sinod Ecumenic după o tradiție de Sinoade Locale
De la epoca apostolică și până la libertatea deplină de credință obținută sub împăratul Constantin, Biserica a funcționat sinodal. Au existat foarte multe Sinoade care s-au ocupat cu neregulile care interveneau, atât administrative, cât mai ales cu privire la abaterile de credință. Spre exemplu, pe vremea Sf. Ciprian de Cartagina s-au întrunit mai multe Sinoade pentru a condamna diferite practici care atentau la unitatea Bisericii, printre care și acceptarea botezului ereticilor. Dar multe s-au ocupat cu diferiți episcopi care făceau tulburări sau alte subiecte arzătoare. Un șir de trei Sinoade importante sunt și cele care l-au condamnat pe Pavel de Samosata în Antiohia în jurul anului 270. Deși acesta nu a părăsit reședința episcopală, având sprijin în regina locului, a fost scos până la urmă prin decretul împăratului Aurelian la cererea creștinilor din acea vreme. Aceasta a fost o situație de înțelegere între autoritățile romane și creștini.
Numeroase erezii au fost conamnate sinodal în perioada de până la Sinodul I Ecumenic, printre care montaniști, pavlicieni, navatieni, manihei, catari. Era suficientă condamnarea lor locală pentru a fi stopată întinderea ereziei. Însă, odată cu răspândirea liberă a creștinismului, a apărut nevoia unei decizii ecumenice, adică a toată lumea.
Chiar și după Sinodul I Ecumenic, practica întrunirii de Sinoade a continuat, fiind cunoscute un număr mare ce s-au ținut până la al doilea Sinod Ecumenic (381). Acestea au fost Sinoade Locale pentru că nu au fost acceptate de toate Bisericile, dar canoanele emise de ele sunt recunoscute pretutindeni și sunt normative.
Astăzi sistemul sinodal se menține îndeosebi în cadrele Patriarhiilor și Bisericilor Locale prin ședințe bianuale, în primăvară și toamnă, dar și cu orice alt prilej deosebit. Unele Biserici au obiceiul de a forma un Sinod permanent ce se adună lunar, din care fac parte doar o parte dintre ierarhii acelei regiuni prin rotație.
Sinodul I Ecumenic nu poate fi aniversat cu ereticii
În această perioadă, în contradicție cu tradiția ortodoxă, era așteptată aniversarea a 1700 de ani de la evenimentul de la Niceea de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu împreună cu Papa Leon. Despre aceste demersuri am mai atras atenția în alte articole.
Deși evenimentul era anunțat pentru sfârșitul lunii mai, deja ne aflăm în iunie și nu s-a întâmplat. Fiind un acord cu Papa Francisc, este posibil ca proaspătul ales Papa Leon să aibă alt program, deși Patriarhul Bartolomeu l-a vizitat la Roma de două ori după instalare pentru a stabili relații fraterne și și-a manifestat încrederea că activitățile programate sunt în continuare pe agendă. La prima întâlnire s-a ajuns la înțelegerea ca întâlnirea de la Niceea să aibă loc pe parcursul acestui an, foarte posibil în noiembrie, când este sărbătorit hramul Patriarhiei de Sf. Ap. Andrei, conform unor informații publicate de agenția Ρομφαία.
Aceasta este cea mai flagrantă încălcare a sinodalității. În loc de condamnarea ereziilor, se dorește recunoașterea lor. În loc de proclamarea dreptei credințe, se urmărește promovarea prieteniei cu rătăcirea. În loc de unitatea Bisericii prin scoaterea în afara ei a dezbinărilor de la dreapta învățătură, se impune dezbinarea Ortodoxiei, slăbirea ei și unirea cu erezia papistașă.
Pe lângă această încălcare sfidătoare a sinodalității, trăim o separare tot mai accentuată între ierarhia superioară și credincioșii drept-slăvitori. Se formează o elită clericală ce domină prin alterarea sinodalității și excluderea celorlalți și prin depărtarea de tradiția autentică a Bisericii. Manifestări ale acestei tiranii sunt: adoptarea Sinodului din Creta în ciuda ereziilor cuprinse în documentele lui și prin proceduri anti-sinodale (absența clericilor inferiori și mirenilor și lipsa unanimității la adoptarea hotărârilor) și necaterisirea episcopilor aflați în greșeli grave. Exemplul grăitor este al lui Corneliu (fost episcop de Huși), condamnat chiar la închisoare, dar și alte cazuri, cum ar fi Petroniu al Sălajului și Sofronie al Oradiei.
Dacă este să prăznuim cum se cuvine pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, aceasta o facem prin lupta împotriva ereziilor și neregulilor din ziua de astăzi precum au făcut aceia. Păstrarea credinței primite de la ei presupune și fuga de neghina pierzătoare a ereziilor și păcatelor ce subminează unitatea și sfințenia Bisericii.
Deși s-a încetățenit ideea că la Sinodul I Ecumenic a fost stabilit modul cum se calculează data Paștilor, după cum am arătat într-un articol anterior de aici, nu există un canon emis în această privință la Niceea. Subiectul este atins doar de două canoane, unul apostolic și altul de la Sinodul din Antiohia. În rest, există alte surse bisericești care oferă informații în acest sens. Mai jos va fi prezentată o trecere în revistă a referințelor din unele surse pe care le-am avut la dispoziție:
* Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (cartea a șaptea, cap. XX): „În afară de epistolele amintite, Dionisie a mai compus în timpul acela și câteva epistole care s-au păstrat până astăzi. În ele autorul vorbește cu grai sărbătoresc despre praznicul Paștilor. Dintre aceste epistole pe una o adresează lui Flaviu, alta lui Dometie și Didim. În aceasta din urmă ele expune o regulă de calculare pentru o perioadă de opt ani a datei Paștilor, arătând cum se cade să se calculeze serbarea Paștilor, anume numai după echinocțiul de primăvară”.
* Socrate, Istoria bisericească (cartea 1, cap. 8): „…disputa cu privire la Paști, care era purtată doar în regiunile din Răsărit. Aceasta s-a ridicat de la unii care doreau să țină Paștile mai mult în conformitate cu obiceiul evreilor, în timp ce alții preferau modul de prăznuire al creștinilor generalizat în lume.”
(cartea 5, cap. 22): „Drept aceea, în timp ce unii în Asia Mică țineau ziua menționată anterior (14 nissan, n.n.), alții în Răsărit țineau sâmbăta, dar se diferențiau cu privire la lună. Unii spuneau că trebuie urmați iudeii, deși nu păstrează exactitatea, iar alții țineau Paștile după echinocțiu, refuzând să sărbătorească împreună cu iudeii, spunând că ‘trebuie să fie prăznuit Paștile mereu când soarele este în Aries, în luna Xanticos de la antiohieni și aprilie la romani’. Erau convinși să facă așa nu cu iudeii cei de acum, care sunt rătăciți în toate, ci cu cei din vechime și cu Iosif, după cum zice acela în a treia carte a Antichităților iudaice. Aceștia erau în dezacord unii cu alții astfel, iar toți ceilalți până în părțile de Apus și până la ocean se află făcând Paștile după echinocțiu după o predanie veche. Căci toți aceștia, lucrând în acest mod, niciodată nu au fost în dezacord cu ei, nu cum tot spun unii că Sinodul din vremea lui Constantin ar fi schimbat această sărbătoare”.
* Eusebiu, Viața lui Constantin cel Mare (cartea a treia, 5): „Mai era însă şi altă boală – mai veche şi necruţătoare – care de multă vreme iscase neînţelegeri în Biserică , anume sfada privitoare la sărbătorirea Paştelui. Unii susţineau că se cuveneau păstrate rânduielile iudeilor, în vreme ce alţii cereau să fie respectată data exactă, şi să nu ne luăm după rătăcirea unor oameni şi aşa aflaţi în afara binecuvântării evanghelice. 2. Or, de vreme ce şi în privinţa aceasta mulţimile de pretutindeni ajunseseră de multă vreme să nu se mai poată înţelege, încurând Dumnezeieştile Scripturi în aşa fel încât nimeni nu le mai putea descurca (fiindcă la vremea unuia şi aceluiaşi praznic, datorită deosebirilor de dată, prăznuitorii îi aduceau cinstire în chipuri foarte deosebite: în timp ce unii se mai nevoiau în post şi asceză, ceilalţi îşi şi aflaseră limanul de linişte), nimeni nu se mai dovedea în stare să afle acestui rău leacul; părţile învrăjbite păreau deopotrivă de puternice”.
* Casiodor, Istoria bisericească tripartită (cartea I, cap. XX, după Sozomen): „Suporta cu greu când auzea că unii se ridicau împotriva tuturor în privința stabilirii sărbătorii Paștelui. Căci atunci în orașele din Răsărit cei care erau dezbinați din acest motiv, fără să fie separați între ei în lăuntrul societății (fără să fi rupt comuniunea, n.n.), totuși sărbătoreau duminica după obiceiul iudeilor și, cum e de obicei, întinau strălucirea adunării printr-o asemenea deosebire”.
* Canonul 7 apostolic:
Dacă un episcop sau prezbiter sau diacon ar săvârși sfânta zi a Paștelui înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să se caterisească.
* Canonul 1 Antiohia:
Toți care cutează să dezlege hotărârea despre praznicul Paștilor mântuitoare a Sfântului și Marelui Sinod adunat în Niceea în prezența binecinstitorului împărat iubit de Dumnezeu Constantin, să fie excomunicați și scoși din Biserică dacă stăruie a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori prezbiter ori diacon, va cuteza după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea Bisericilor şi să serbeze Paștile cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce că şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte de la Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu.
* Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, (cartea I, cap. 9 și 10):
9. Scrisoare sinodală către Biserica alexandrinilor (din partea Părinților adunați la Sinodul din Niceea):
„…12. Vă vestim şi despre înţelegerea în legătură cu Sfintele noastre Paşti, că adică, după dorinţele voastre, s-a rezolvat şi această problemă, încât toţi fraţii din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paştele odată cu romanii şi cu voi şi cu toţi care ţin Paştele de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi…”
10. Scrisoarea împăratului Constantin (cel Mare) către episcopii care au lipsit de la Sinodul de la Niceea, despre cele hotărâte aici
1. Constantin Augustul către Biserici.
Căpătând obişnuinţă din buna orânduire a treburilor obşteşti, după câte a fost darul puterii divine, am socotit că, înainte de toate, năzuinţa mea trebuie să fie ca să se păzească de către preafericitul popor al Bisericii soborniceşti o singură credinţă şi o dragoste curată şi aceeaşi evlavie față de atotputernicul Dumnezeu.
2. Dar nu era posibil să se ajungă altfel la un aranjament durabil și sigur decât dacă, adunându-se la un loc episcopii de pretutindeni sau cei mai mulţi dintre ei, să se facă judecata fiecăruia dintre cei ce aparţin preasfintei religii (creştine). Apoi, după ce s-a strâns un număr cât mai mare (și eu însumi ca unul dintre voi am fost de faţă, căci nu aş putea să tăgăduiesc ceea ce mă bucură foarte mult, că adică am devenit împreună slujitor al vostru), au fost toate până într-atâta supuse unei cercetări cuviincioase, încât părerea (definiţia) plăcută lui Dumnezeu, Care veghează asupra tuturor, a ieşit la lumină spre acordul unităţii (unirii), ca să nu rămână încă ceva spre neînţelegere sau spre discutare a credinţei.
3. Tot acolo în Sinod, discutându-se şi despre sfânta zi a Paştilor, s-a părut, prin consimţământul general, că este bine ca toţi creştinii de pretutindeni să serbeze în aceeaşi zi. Căci ce va putea fi mai frumos pentru noi, ce va putea fi mai măreţ decât ca această sărbătoare, prin care am dobândit nădejdea nemuririi, să fie ţinută fără abatere de către tot creştinii după o singură rânduială şi o socoteală clară?
Mai întâi s-a părut că e lucru necuviincios ca această preasfântă sărbătoare să o săvârșim folosind obiceiul iudeilor, care şi-au mânjit mâinile cu o crimă nelegiuită şi, fiind murdăriţi, pe bună dreptate şi-au orbit sufletele.
Se cuvine acum ca, după ce a fost înlocuit obiceiul acestora printr-o orânduire mai dreaptă pe care ara păstrat-o din prima zi a Patimilor până azi, să se continue observarea ei şi în veacurile viitoare. 4. Să nu avem nimic comun cu neamul duşmănos al iudeilor, căci am primit (învăţat) de la Mântuitorul o altă cale. În faţa noastră se deschide un drum al prea sfintei noastre religii, drum după lege şi strălucit. Pe acesta apucând, în bună înţelegere, să ne îndepărtăm de acel cuget întinat, prea cinstiţi fraţi. 5. Căci este ceva cu adevărat de râs ca aceştia (iudeii) să se laude că, fără rânduiala lor, noi n-am fi în stare să respectăm Paştile.
Cum vor putea să gândească corect aceia care, după acea ucidere a Domnului (deicid), rătăcind cu mintea, sânt conduşi nu de o judecată sănătoasă, ci de o pornire neînfrânată acolo unde îi împinge turbarea lor înăscută. De aci se întâmplă că unii, chiar dacă nu văd adevărul de partea aceasta, (a iudeilor) greşind ca întotdeauna cât mai mult, să săvârşească Paştile a doua oară în acelaşi an, contrar îndreptării convenite. 6. De ce, dar, să urmăm acelora, care dovedesc că suferă de o înfricoşătoare rătăcire, căci nu vom îngădui niciodată ca să se serbeze de două ori Paștele în acelaşi an? Şi, chiar dacă acestea nu erau publicate, trebuia ca înţelepciunea voastră să se străduiască şi să se roage întotdeauna ca, în nici un chip, ceea ce este curat în sufletele voastre să nu aibă legătură cu obiceiurile oamenilor foarte răi.
7. Afară de acestea, trebuie să ne gândim şi la faptul că nu este îngăduit ca să existe deosebire în astfel de probleme şi în legătură cu sărbătoarea unei astfel de religii (creştine). 8. Mântuitorul ne-a hărăzit o singură zi a dezrobirii noastre, adică cea a prea Sfintei Patimi. El a voit ca una să fie Biserica Lui cea sobornicească, ale cărei mădulare, chiar dacă foarte adesea sunt răspândite în multe şi diferite locuri, se încălzesc, totuşi, într-un singur duh, adică în voinţa lui Dumnezeu.
9. Să judece acum cugetul sfinţiei voastre cât de înspăimântător şi urât este ca în aceleaşi zile unii să petreacă timpul cu post şi alţii să pregătească ospeţe, iar după zilele Paştilor, unii să petreacă în sărbători şi odihnă, iar alţii să se dedea posturilor rânduite. De aceea Providenţa divină vrea să se ajungă la îndreptarea cuvenită şi ca Paştile să fie săvârşit într-un singur fel, precum şi eu socotesc că toţi sunt de aceeaşi părere.
10. Din această cauză a trebuit ca să se rânduiască astfel acest lucru, încât noi să nu mai avem nimic comun cu paricizii şi deicizii aceia. Şi este o rânduială folositoare pe care o respectă toate Bisericile din părţile de Apus şi de Miazăzi şi de Miazănoapte ale lumii creştine. Şi chiar unii din părţile Răsăritului, despre care acum toţi au fost de părere că procedează bine. Şi eu însumi am susţinut că şi înţelepciunii voastre are să-i placă şi că ceea ce se respectă printr-o singură şi unanimă consimţire în oraşul romanilor, în Italia şi toată Africa, în Egipt, Spania, Galia, Britania, Libia, în toată Grecia, în dioceza Asiei şi a Pontului şi în Cilicia, are să primească cu bucurie şi înţelepciunea voastră, socotind că nu numai că este mai mare numărul Bisericilor din locurile amintite, ci mai ales că toţi, în general, voiesc acest lucru prea drept şi cuviincios. Şi raţiunea sănătoasă cere ca să nu mai fie nici o legătură cu sperjurul iudeilor. 11. Şi, ca să spun pe scurt, toţi au aprobat ca sfânta sărbătoare a Paştilor să se ţină în una şi aceeaşi zi. Nu trebuie să fie nici o deosebire pentru o zi aşa de sfântă, ci e mai bine să se urmeze aceleaşi hotărâri în care să nu fie nici un amestec de greşeli sau de păcate.
Urmând astfel celor de mai sus, primiţi cu mulţumire harul cel ceresc, într-adevăr, ca o poruncă divină. 12. Căci tot ce se face în sfintele adunări ale episcopilor are legătură cu voinţa divină. De aceea, după ce am înfăţişat, prea iubiţilor noştri fraţi, cele scrise mai înainte, imediat trebuie să primiţi si să aplicaţi hotărârea amintită mai sus şi observarea acestei sfinte zile (a Paştilor) ca, atunci când am să vin pentru a vedea mult dorita faţă a înţelepciunii voastre, să pot să săvârșesc această sfântă sărbătoare în una şi aceeaşi zi cu voi.
Pentru toate mă voi bucura cu voi, văzând răutatea diavolească alungată de către puterea divină prin măsurile noastre şi în acelaşi timp cum crește peste tot credinţa, pacea şi înţelegerea noastră. Dumnezeu să vă păzească, prea iubiţi fraţi!
* Capitolul 17 din Constituțiile Sfinților Apostoli (în traducerea pr. Ică jr. din vol. Canonul Ortodoxiei I, revizuită pe alocuri) poruncește următoarele:
„Cum anume trebuie să se facă Paștele și când și că nu trebuie prăznuit împreună cu evreii Așadar, fraților, voi, care ați fost răscumpărați cu scumpul Sânge al lui Hristos (1Pt. 1, 19), trebuie să țineți în mod exact zilele Paștelui cu toată grija după echinocțiu, ca nu cumva să faceți de două ori pe an pomenirea singurei Pătimiri, ci o singură dată pe Cel ce a murit o singură dată, nepăzind însă prăznuirea lui împreună cu iudeii. Fiindcă acum nu e nici o comuniune între noi și ei (2Cor. 6, 14-15), căci au rătăcit în însăși hotărârea privitoare la ce cred că săvârșesc, cum rătăciți și departe de adevăr sunt din toate părțile. Voi însă păziți strict echinocțiul de primăvară, care are loc în ziua a 22-a a lunii a 12-a, care e dystros; ținând-o până în ziua a 21-a a (fazei, n.n.) lunii, pentru ca ziua a 14-a (a fazei lunii, n.n.) să nu cadă în altă săptămână și din neștiință să săvârșim Paștele de două ori pe an sau să prăznuim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în altă zi decât numai în Ziua Domnului (Duminica).”
* Sf. Epifanie de Salamina, Panarion (cartea 3, cap. 1), Despre audieni: „Conexiunea Paștelui a fost stabilită din trei lucruri: din parcursul solar pentru duminică și pentru lună din parcursul selenar (al lunii) pentru cel după Lege, pentru că Paștile se junghie în ziua a paisprezecea a fazei lunii, după cum a zis Legea. Deci nu poate veni dacă nu a trecut echinocțiul,, care nu este păzit de iudei, nici nu vor să săvârșească acest lucru cu precizie; căci a căzut la ei și sunt rătăcite toate” (traducere după textul grecesc din PG 42).
Observații: Oricine poate trage concluzii pe baza textelor bisericești de mai sus, ba chiar poate adăuga în ecuație altele care au fost eventual omise de mine. Concluziile personale pe care le trag din citirea materialelor sunt următoarele:
Pentru Apostoli și Părinții Bisericii era importantă corelarea dintre mersul astrelor (soare și lună, echinocțiu și luna plină) și nu doreau să se lase influențați de datinile și ritualurile evreiești din vremea lor. Data Paștelui trebuie să fie în raport corect cu momentul calendaristic al Răstignirii și Învierii Mântuitorului, mai exact imediat după luna plină de primăvară, adică cea de după echinocțiu.
În primele zile ale creștinismului erau în uz calendare lunare, asemănătoare celui evreiesc. De aceea era la îndemână calcularea lunii pline după alte repere. Momentele echinocțiului și lunii pline trebuie transpuse în orice tip de calendar. Acest rol l-au avut inițial preponderent Patriarhii de Alexandria chiar înainte de Sinodul I de la Niceea, iar aceștia foloseau calendarul egiptean, nu pe cel iulian.
Chiar dacă cele trei metode de calculare a datei Paștelui nu produceau rupere de comuniune, Sinodul I Ecumenic a stabilit o singură formulă pentru a se ajunge la unitate. El nu a formulat-o, ci a adoptat-o pe cea majoritară în acea vreme și care era corectă și acceptată de cei mai mulți. Singurul lucru clar care răzbate din decizia Sinodului este că nu trebuie ținut cont de datinile iudaice în stabilirea sărbătorilor creștine. Această idee se regăsește și în canonul 7 apostolic, și în 1 Antiohia.
Diferențe pe această temă au continuat să fie chiar și după Sinodul de la Niceea. Cunoscute sunt cele între Roma și Alexandria. Au existat și Sfinți care au avut păreri greșite, cum ar fi Sf. Columban din Marea Britanie, care s-a corectat până spre sfârșitul vieții și s-a conformat cu Roma, după ce s-a convins de corectitudinea observațiilor.
