Iubiților, vorbim că trebuie să fim deștepți. «Deștept» vrea să spună treaz, trezit, nu doarme nimeni. Vă amintiți e câte ori a spus Hristos verbul «privegheați». Și l-a spus metaforic. Nu înțelegea să nu dormiți, să nu mergeți pe patul vostru să dormiți. «Privegheați», «a priveghea» vrea să zică rămân treaz. Unde? În atenție. Iau aminte. Sunt treaz. Ceea ce spunem cuiva, dormi pe tine, te-am prins la furat. Nu. Voi fi un om deșteptat, adică treaz… Pentru că celălalt pe care-l spunem astăzi, «deștept», este un cuvânt pentru inteligent. În timp ce privegheați înseamnă să fiu în priveghere, să iau aminte. Poate să nu am multă inteligență, să am puțină, dar să iau aminte.
Astfel este scris, iubiților. Când va veni Antihrist, foarte mulți creștini dintre noi… acum nu vorbim în procente, să zicem 95%, 97% (vă voi spune de unde îl scoatem), se vor închina lui Antihrist. Și clerici, și patriarhi, episcopi și popor, și savanți și cercetători și cei vestiți.
De ce?
Pentru că nu vor avea privegherea cea în Hristos.
V-am spus de unde am scos asta, da? Acum reiau. În Apocalipsă sunt scrise următoarele. V-am spus adesea și adesea. Spune îngerul lui Ioan. Îi dă o trestie și îi spune: Măsoară! Măsoară templul! Lungimea reală a templului era aproape 30 – 33 măsuri. Nu era mare templul lui Solomon, care ați remarcat că nu exista în epoca în care a văzut acestea în vedenie Evanghelistul. Templul istoric fusese dărâmat. L-au dărâmat romanii. Și în afara porții templului, puține măsuri, puține, 5-6-7 măsuri, foarte aproape, era altarul mare al arderilor de tot. Și îi spune: Măsoară templul câte trestii sunt. Măsoară și altarul. Oprește-te, îi spune. Toate celelalte… care celelalte? Ceea ce era dincolo pe dealul Sion. Erau multe clădiri pe dealul Sion și toată cetatea Ierusalim, vor fi călcate de neamuri trei ani și jumătate.
Toți Părinții spun că Ierusalimul este o icoană a Bisericii. Dar mult mai mult dealul Sion. Dar și mai mult templul lui Solomon. Dar cetatea întreagă și toate celelalte clădiri de pe dealul Sion vor fi călcate de neamuri. Adică ce vrea să spună asta? Neamurile sunt necreștinii. Va fi Antihrist cel care va impune voia lui. Asta se va întâmpla trei ani jumătate, cât e împărăția lui Antihrist. Comparativ acum, luați cetatea topografic… luați și templul; sunt aceia care nu se vor închina lui Antihrist. Aceasta reprezintă ceea ce a fost măsurat. De ce? Pentru că ceea ce este măsurat aparține de cunoașterea lui Dumnezeu, aparține de pomenirea lui Dumnezeu. Ceea ce nu este măsurat nu aparține pomenirii lui Dumnezeu. Este ceea ce spune Dumnezeu: nu te voi pomeni. Să nu fie! Nu te voi pomeni pe tine. Nu te recunosc. Deci luați comparativ o cantitate și cealaltă cantitate. Toată cetatea cu o mică parte deasupra pe dealul Sion. De aceea v-am spus că de acolo înțelegem mai mult sau mai puțin că puțini vor fi aceia care se vor mântui.
Cu un înțeles bun. Doriți să vă mântuiți? Dacă da, trebuie să avem priveghere. Și spunem acestea pentru că nu știm ce vine mâine. Nu la uși, a intrat înăuntru vrăjmașul. Nu spun numai despre erezii. Nu spun una sau alta. Nu spun multe. Voi spune numai un lucru: ecumenismul. Care ecumenism are în clipa aceasta transmițători patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și așa mai departe.
Ați auzit? Ecumenismul are transmițătorii lui, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi și așa mai departe. Ați înțeles asta? Deci cum va lua o întorsătură mintea noastră când mâine ne vor spune că se înțelege «succesiv», prin metoda salamului puțin câte puțin…
NU VOM REACȚIONA? VOM FI PRINȘI ÎN SOMN? VAI ACELUIA CARE NU VA REACȚIONA!
Chiar dacă vor fi puțini aceia care vor fi rămas drepți… nu știu, totuși nu se vor închina, totuși nu vor primi… Poate glasul lor nu va fi auzit, poate mii, poate să avem mucenicie, după cum am avut mucenicia, dar nu vor accepta. NU VOR ACCEPTA. Vă rog să luați aminte. Acest lucru este foarte important. De aceea spune Înțelepciunea lui Sirah: Vai celor pierduți cu inima! Zice: Și ce vor face când îi va vizita Domnul? Inima am zis că vrea să însemne mintea, și mintea. Textul are răbdare, dar Părinții citesc în loc de răbdare cuvântul inimă. Este în Filocalie, îl găsiți mai ales în primul volum l-am găsit.
Vai acelora care și-au pierdut, zice, inima lor, mintea lor. Și, când îi va vizita Domnul, ce vor face?
Și când îi va vizita Domnul?
Mai apoi decât toate acestea va veni Domnul. Și moartea personală a fiecăruia, dar și când va veni Domnul, ce vom face dacă ne-am pierdut mintea și nu am priceput și ne-am amăgit?
De aceea într-adevăr, după cum spune Înțelepciunea lui Sirah, vă citesc traducerea, nu va fi povățuit și nu va fi format după Dumnezeu oricine nu este treaz și destoinic în practică. Nu va fi povățuit. Nu va putea să fie povățuit.
Textul Părintelui Atanasie Mitilineos este o traducere după transcrierea cuvântării care poate fi ascultată în limba greacă în filmulețul de mai sus.
Mai trebuie subliniat faptul că privegherea la care se face referire nu este o simplă atenție sau concentrare omenească, ci o luare aminte în Hristos, prin trezvia minții care se dobândește prin eliberarea sau măcar prin lupta cu patimile. Slăbiciunile și viciile fac mintea greoaie și neputincioasă să vadă, să recunoască pericolele reale duhovnicești care pândesc în diferite situații și cu atât mai puțin să se păzească de ele. Acest lucru nu trebuie să genereze deznădejde, ci problematizare bună, pregătire de a nu fi amăgiți de cursele diavolului și ale lumii.
Provocările la adresa dreptei credințe din ultima vreme din partea ecumenismului, mai ales după Sinodul din Creta, au succes îndeosebi din cauza despărțirii artificiale între morală și corectitudinea credinței. Pe de o parte unii consideră că oamenii pot fi buni chiar și fără a crede drept, iar alții exagerează cu patimă valoarea ortodoxiei în dauna vieții îndreptate. În ambele cazuri există o separare a celor două componente, care duce pe căi diferite la neglijarea cuvintelor lui Hristos: „fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Faptele care nu-și trag puterea de la Hristos nu valorează nimic, dar și cele care nu au roadele (dragostea, mila și dreptatea) lui Hristos sunt dovedite că nu au rădăcina în El, ci sunt omenești.
Cea mai succintă prezentare a interdependenței
dintre dreapta credință și trăirea curată o face Sf. Ioan Gură de Aur în aceste
cuvinte: „După cum nu se poate ca cel ce se găsește în rătăcire – însă cu o
viață curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot așa și cel ce
trăiește în răutate nu cu ușurință va putea să privească la înălțimea dogmelor,
ci tot cel ce voiește a cuceri adevărul trebuie a se curăța iute de toate
patimile. Cel ce se izbăvește de patimi iute se va izbăvi și de rătăcire și se
va învrednici de adevăr”[1].
Deci nu doar ortodoxia influențează trăirea, ci și invers. În plus, legătura
dintre ele nu este una fixă, rigidă și automată, ci una care vine prin inimă,
funcționează prin mecanisme care țin de viața lăuntrică, de transformări
așezate, statornice și cu o oarecare inerție ce ține de experiențele duhovnicești.
Nu există o determinare stabilită pe criterii exterioare, ci interioare.
În general, gândurile, faptele și atitudinile
noastre trebuie probate, puse la încercare. Ispitirea aceasta intervine pentru
a le vădi dacă sunt cu adevărat bune sau doar au aparența bunătății, dar esența
le este rea. „Smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7) și chiar ereziile „ca să
se învedereze cei încercați” (1Cor. 11, 19). În Patericul egiptean se spune la fel: „ridică ispitele și nimeni nu este
care să se mântuiască” (Avva Antonie, 7).
Valoarea faptelor bune este dată de credință
Doar faptele care izvorăsc din credința curată și sănătoasă sunt bune cu adevărat și mântuitoare. Lucrul acesta îl arată și Sf. Ioan Scărarul când face legătura între credința greșită a lui Evagrie și concepțiile sale despre nevoință: „Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit că este mai înțelept decât cei înțelepți și în rostire, și în înțelegere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, arătându-se mai fără de minte decât cei fără de minte, nu numai în multe altele, ci și în aceasta. Căci zice: când sufletul poftește mâncare felurită, să se strâmtoreze cu pâine și apă. … Noi, respingând porunca lui, zicem să tăiem întâi mâncările care îngrașă, pe urmă pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac plăcere”[2]. Asceza pe care o aproba Evagrie era una greșită, pe principii eronate, gnostice. Din păcate, aceste învățături pătrundeau și în mediul ortodox și mulți le puneau în aplicare din neștiință, lucru care se petrece adesea și cu alte curente neortodoxe. O situație asemănătoare a fost denunțată de Sf. Ignatie Briancianinov cu privire la cartea de origine papistașă Urmarea lui Hristos, dar se întâmplă și cu practicile orientale (yoga) și cu diferite concepții moraliste care se strecoară în viețuirea ortodoxă.
Însă, după cum arată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur de la început, și viața cuiva îl determină să fie receptiv sau refractar față de credința adevărată. Lucrul acesta este adeverit de mulți romani din Evanghelie care au venit la Hristos și credința lor a fost lăudată de El mai mult decât a iudeilor și fariseilor din vremea aceea. Însuși Apostolul Pavel s-a convertit și a devenit „vas al alegerii” (Fapte 9, 15) datorită râvnei sale curate; s-a făcut Apostol din prigonitor. Dar și Sfinți precum Ioanichie cel Mare și Gherasim de la Iordan au fost înșelați pentru o vreme de ereziile iconoclastă și monofizită, însă, datorită curăției lor, s-au întors ușor la dreapta credință.
Un fapt vrednic de luat aminte este relatat în Pateric despre Avva Ghelasie. Un oarecare Teodosie a vrut să-l facă să defaime Sinodul de la Calcedon. Dar el, „din așezarea omului aceluia și din priceperea ce avea de la Dumnezeu, a cunoscut vicleșugul socotelii lui și nu numai că n-a fost răpit cu depărtarea lui de la dreapta credință, ca mai toți cei de atunci, ci, precum se cade, l-a ocărât și l-a izgonit” (§Ghelasie, 4). Mai târziu nu s-a înfricoșat nici de amenințarea cu arderea pentru dreapta credință. Așadar comportamentul smintitor și impulsiv, care ascunde interese personale, nu au fost compatibile cu credința dreaptă în ochii Cuviosului.
Există și alte exemple elocvente care demonstrează legătura dintre morală și credință. Starețul Varsanufie de la Optina povestește despre scriitorul Gogol cum a fost schimbat în bine după discuțiile cu Starețul Macarie. Dar relatează și despre Tolstoi, care a devenit neortodox din mândrie. Și-a făcut Evanghelia lui și principiile proprii și nu a ascultat de Starețul Ambrozie, care a spus numai atât despre el: „Are mult egoism (iubire de sine)”. Starețul Macarie vorbește astfel despre Tolstoi: „Începutul căderii este în gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? … L-a ispitit gândul că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Și l-a primit și a crezut în el. Apoi l-a ispitit iarăși gândul că Evanghelia nu este scrisă corect, corectând Evanghelia cum i-a trecut prin cap. Astfel a căzut din credința ortodoxă”[3].
Desigur că oamenii credincioși sinceri și cu gând
curat formează o turmă mică. Există mulți din Biserica Ortodoxă care nu sunt cu
adevărat creștini. La o încercare, trădează pentru că nu au convingeri trainice
în ei. Nu este suficient să te naști în dreapta credință, ci să te naști din
nou, lăuntric în ea. Iar aceasta nu înseamnă doar adeziunea la crezul ortodox,
ci preschimbare interioară. Și Apostolul Petru a fost următor al lui Hristos din
râvnă exterioară și a căzut. Dar, pentru că o avea și pe cea interioară, s-a
ridicat prin pocăință, ca o dovadă că nu cere Dumnezeu de la noi să avem un
crez, un ideal omenesc, ci unul duhovnicesc, sădit în conștiință. Idealurile pot
duce la fanatism pentru că înflăcărează sângele și tulbură mintea. Curajul și
dăruirea care vin în acest chip sunt avântate și „fără cunoștință” (Rom. 10,
2).
De aceea ne propunem să cultivăm învățăturile
patristice despre nevoință în paralel cu dreapta credință pentru a avea
consistență toate împreună.
Răzvrătirea și râvna fără discernământ
Așa cum Tolstoi și-a alcătuit Evanghelia proprie, la fel există capcana ca o minte cu râvnă greșită să-și facă lege și canoane proprii. Ecumeniștii vin cu „legea” iubirii, prin care reinterpretează totul, toate hotarele pe care le-au pus Părinții Bisericii între Ortodoxie și erezie sau chiar și între creștinism și alte religii. Dar mai grav este că opoziția față de ei, prin care ar trebui să fie păstrat adevărul, este compromisă și ea. Este făcută adesea tot după legi proprii, după interpretări personale ale canoanelor și fără a mai ține cont de dragostea creștină. Spre exemplu, câțiva, puțini, resping Sinodul din Creta, dar neagă posibilitatea întreruperii pomenirii și se dezic de ea. Ații, în partea opusă, justifică ura față de ereticii ecumeniști și aplică o îndepărtare care este mai drastică decât normele bisericești. Înainte de o condamnare oficială, operează o separare nu doar de clericii ecumeniști, ci și de cei aflați în comuniune cu ei ca de niște contaminați.
Revolta nu face parte din simțămintele care zidesc Biserica. Oprirea pomenirii nu trebuie să vină din răzvrătire, nu este o ieșire din ascultarea ierarhilor, ci ar trebui să fie o faptă ziditoare. Ea este acceptată de canoane (31 apostolic și 15 I-II) și are menirea de a păstra linia sănătoasă, nu de a se dezice cineva de ierarhi. Iar direcția cea bună nu este o simplă ideologie, o listă de puncte de credință, ci un mod de viață. Reacția la devierile ecumeniste trebuie să vină tocmai din necesitatea de a ne păzi de cugete rele și din trezvia minții. Cum poate fi indiferent la trădarea credinței cineva trezvitor? Sau cum poate justifica cineva abaterile semnate în Creta fără să-și adoarmă vigilența conștiinței?
Mesajul sănătos socotesc că este acela al
păstrării nealterate a tradiției sfinte a Bisericii. E greu să fac un inventar
al tuturor abaterilor din rândul nepomenitorilor, dar îmi propun o critică
constructivă. Punctul de pornire ar fi că delimitarea trebuie să se facă față
de cei care profesează ecumenismul, nu față de cei care sunt în comuniune cu
ei. Comuniunea,
până la o condamnare a ereziei, nu este vinovată canonic și, deci, nu poate
fi socotită ca o greșeală. Nu trebuie să urmărim cu cine să fim în comuniune,
de parcă toți ar fi ecumeniști din start. Ci atenția trebuie îndreptată spre
cine trebuie sancționat și arătat în greșeala ereziei predicată cu capul
descoperit, anume ierarhii semnatari în Creta și cei care îi susțin deschis.
Dorința mea este ca râvna cea bună să-i însuflețească atât pe „pomenitori”, cât și pe „nepomenitori”, să fie părăsită frica și lașitatea, dar și răzvrătirea necugetată, laxismul moral, dar și încrâncenarea. Exemplele Sfinților sunt neprețuite: Sf. Paisie Aghioritul, majoritatea mănăstirilor athonite și cei trei episcopi greci care au oprit comuniunea doar cu Patriarhului Atenagora în anii ’70, Sf. Iustin Popovici, Sf. Vasile cel Mare[4], Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Maximovici și Luca al Crimeii, precum și Bătrânul Gavriil din Athos sunt doar câțiva care pot fi luați ca repere bune. Toți aceștia s-au împotrivit fățiș ecumenismului (și bolșevismului), dar cu discernământ, fără să rupă unitatea Bisericii. Au sancționat doar pe cei vinovați, nu au făcut și „victime colaterale”. Cei care se depărtează de comuniunea cu ecumeniștii vădiți sunt de înțeles și au acoperire canonică, dar cei care se rup și de cei în comuniune cu aceia o fac dintr-o exagerare. Desigur că au o oarecare îndreptățire în exemplul Sf. Teodor Studitul, dar nu au dezvinovățire pentru faptul că sunt indiferenți la toți ceilalți Sfinți Părinți, unii chiar contemporani cu Sf. Teodor. Nu este scuzabil să fie invocată ascultarea de „Sfinții Părinți”, dar aceștia să fie neglijați și defăimați, ca și atâtea canoane. O viziune patristică presupune discernământ și cercetare amănunțită.
Dumnezeu să ne țină în credința mântuitoare prin
fapte și cugete bune!
[1] Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră
corintheni, Omilia VIII, traducere de Arhim. Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice
SOCEC&co., București, 1908, p. 103.
[2]Scara,
XIV, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, 1992, p. 2014.
[3] Mitropolitul Meletie de Preveza, Starețul Varsanufie, Sfaturi către monahi și
omilii către mireni, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.181-182.
[4] După cum se poate vedea din Epistola 113, Sf. Vasile nu cerea o
mărturisirea foarte precisă tocmai pentru a nu se autoizola. Mulți l-au acuzat
în vremea lui de arianism, lucru pe care l-ar face destui și astăzi, pe când el
a fost unul din cei mai mari Sfinți și apărători ai Ortodoxiei fără
compromisuri. Lipsa de concesii dogmatice a fost declarată și de Pr. Teodor Zisis prin comuniunea cu credincioșii
ortodocși a celor care au întrerupt pomenirea. E vorba doar de o iconomie
pastorală necesară.
„Atât timp cât este încă viu omul nostru cel vechi, el se face cunoscut prin felurite patimi, prin tristețe, deznădejde… Această lege a nașterii în chinuri se observă și în viața duhovnicească. După cum femeia nu știe în ce fel crește rodul ei în pântece, cum se face purtarea și creșterea lui, așa și în viața duhovnicească…” (Starețul Varsanufie de la Optina)
Credința este trăită mereu ca o trezire a conștiinței fiecăruia, ca o transformare lăuntrică. De aceea ea are nevoie să fie păzită în inimă în așa fel încât mediul exterior să nu o stingă. O provocare deosebită pentru orice creștin este cum să trăiască în lume fără a fi din lume, cum să fie un mădular viu al Bisericii. Aceasta mai ales în contextul în care mediul bisericesc nu mai dă importanța cuvenită dreptei credințe și este tot mai secătuit moral și secularizat, iar cel dinafară este intruziv și nociv asupra curăției sufletului.
Discernământul duhovnicesc este pus la încercare de
realitățile de astăzi cum să țină mintea neamăgită de diferite concepții și
credințe greșite, dar și inima neasprită de răutate. Dragostea s-a răcit și
adevărul s-a împuținat, dar scăpare și mântuire încă există pentru orice suflet
creștin. Cursele mondializării și ale ecumenismului sincretist urmăresc să
altereze moralitatea și credința și toate valorile umane de bun simț în
mentalul colectiv, dar și în conștiințele individuale. De aceea, lupta pentru a
avea un cuget bun este strâns legată de apărarea principiilor sănătoase și în
societate.
Când am dorit să plec de la Mănăstirea Petru Vodă pentru
a scăpa de zarvă și a fi mai retras, a fost nevoie să insist pe lângă Părintele
Iustin să-mi dea acceptul. Spre surprinderea mea, atunci când mi-a dat
aprobarea, într-un final, mi-a zis să nu mă izolez de tot, să scriu. Cred că
acest îndemn nu se referă doar la mine, ci reprezintă un imperativ al zilelor
noastre, ca creștinii să fie mai prezenți prin rugăciune, dar și prin apărarea
valorilor lor duhovnicești. Este nevoie de o lucrare ziditoare pentru Biserică.
Marii duhovnici căutau oameni care să apere interesele ortodocșilor, să exprime
în vremea de acum învățăturile ortodoxe cu dedicare, nu formalist, pentru că
există o criză și la acest nivel.
Comunismul, dar și perioada de după ’90 a adus o timorare
și o slăbire a vieții duhovnicești. Linia oficială a fost trasată într-un mod foarte
diluat și chiar deraiat de la făgașul evanghelic și ortodox. Rugăciunea și
isihasmul aproape că nu mai au loc, dar nici chiar evlavia simplă. Sunt permise
la un nivel mimat. În ciuda eforturilor Părintelui Stăniloae de a revigora
viața filocalică prin publicarea unor texte patristice foarte folositoare, dar
și a altor Părinți români duhovnici, nivelarea dogmatică și morală are mai mare
câștig de cauză. Din nefericire, un mare neajuns este că lipsesc reperele și
cei în stare să le dea. Este mare nevoie de o revigorare a autenticului în
Biserică printr-o nevoință care va da rezultate doar cu mari eforturi, pentru
că roadele Duhului se câștigă cu greu.
Importanța formării duhovnicești și abordarea provocărilor lumii
Atunci când am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă, în 2003,
Părintele Iustin tocmai începea să editeze o revistă, „Glasul monahilor”.
Pentru mine era ceva neașteptat pentru că pe vremea aceea existau doar
publicații oficiale destul de sforăitoare și foarte puține materiale scrise în
duhul autentic al vieții ortodoxe. Nici chiar Părintele nu dăduse prea multe
interviuri și vocea sa era slab auzită. Multe s-au schimbat de atunci.
Culmea este că
acea revistă nu a apărut la inițiativa „Bătrânului”. Venise să se închinovieze
cineva care lucrase în publicistica ortodoxă și astfel a apărut această idee,
care a prins bine în mediul de acolo. Desigur, existaseră discuții și până
atunci pe internet, dar mai mult la un nivel polemic și foarte puțini aveau
acces și preocupare pentru mediul online (cu care oricum nu eram familiarizat).
Dar o voce care să exprime
răspicat opiniile și valorile ortodoxe nefardate era necesară. Chiar și pentru
mine părea ceva de necrezut, fără să fi fost foarte fascinat de asta. Toate
acestea pentru că predomina o stare de înfrângere, defetistă, de genul: nu avem
ce face contra mondializării și necredinței care ne năpădește; trebuie doar să
ne facem loc printre valuri ca să scăpăm „nepecetluiți” de duhul lumii.
De altfel, nici revista nu a fost gândită foarte incisivă, ci mai mult ca o
reacție de onoare. Totuși a fost un factor declanșator pentru o altă
perspectivă, pentru o altă implicare. Și, de atunci, deși nu a fost editată mult
timp, totuși s-au schimbat multe. Au apărut mai multe cărți, mai multe luări de
poziție, apoi a apărut activitatea pe internet… Nu zic că acesta a fost un
episod foarte important, ci unul mai mult pasager, dar unul de la care se poate
face o digresiune. Cum vedea Părintele Iustin vocea noastră?
Pentru că subiectele fierbinți nu erau ocolite (și existau destule și la
vremea aceea), am întrebat pe Părintele cum trebuie abordate? Iar răspunsul lui
caracteristic a fost: mai pe departe; să insistăm pe lucrurile de trăire, de
pocăință, de viață corectă, fără să le evităm pe cele fierbinți. Deși am
insistat că fac foarte mult rău anumite tendințe publice, unele venite chiar
din partea oficială a Bisericii, mi-a replicat că foarte mult zidesc lucrurile
simple, de bază pentru viețuirea creștină, spuse curat, care contrazic de la
sine toate derapajele și smintelile din jur. Acestea centrează cel mai mult. Și,
în acest fel, revista a fost ca un ghimpe în coasta celor de la Mitropolie de
atunci, care mereu a încercat să o oprească.
Din păcate, a fost o poticneală și pentru cei care voiau mai mult „nerv”.
Dar, fără construirea fondului ortodox, incisivitatea în a denunța și combate
diferitele deraieri și sminteli consider că nu dă roade duhovnicești, ci cel
mult sociale, ba poate chiar negative, psihotice.
Este foarte bine că s-a ajuns ca acum vocile ortodoxe, Părinți și mireni,
să se exprime cât de cât. Din păcate, este trist faptul că glasurile seamănă
mai mult a hărmălaie, iar predominantă rămâne tăcerea și impasibilitatea.
Desigur că există tot mai mulți indiferenți și tot mai puțini credincioși
autentici, nemodernizați, nealiniați la mentalitatea tolerantă până la lepădarea
de propriul crez. Totuși este nevoie, chiar disperată, și de o voce mai
cristalină, echilibrată, care să împace blândețea și pacea lui Hristos cu o
atitudine de înfruntare a demonismului perfid sau mascat care ne înconjoară.
Un etalon al cuvântului ortodox poate fi considerat Părintele Serafim Rose,
care a asimilat sincer Ortodoxia și i-a înțeles valoarea, dar care cunoștea
foarte bine și duhul lumii, nihilismul american. El a încercat să evite
extremele, ecumenismul și schisma, evoluționismul și misticismul înșelat,
modernismul și înapoierea. S-a confruntat puternic cu aceste devieri. A fost
lovit din ambele părți, atât de oficialii ecumeniști, cât și de radicalii
schismatici. Deși un om cultivat, a trăit extrem de simplu. Deși retras, nu a
părăsit sufletele măcinate de aceleași probleme cu care se confruntase și el.
Deși american, a trăit liniștea „Tebaidei rusești” în sânul Bisericii Ruse din
Afara Granițelor. Abordările sale cu privire la probleme cruciale, cum ar fi
evoluționismul, ecumenismul, semnele vremurilor, rămân foarte actuale.
Cu alte cuvinte, duhul de rugăciune, de viață în Hristos este ceea ce avem
nevoie cel mai mult astăzi. În contextul asaltului falsității, trebuie să știm
să ne păzim de rătăciri. Însă esența rămâne creșterea în Hristos, nu lupta cu
Antihristul. Zăpăceala duhovnicească din jur poate fi antifonată de pacea
interioară dată de puterea lui Dumnezeu. Nu suntem influențați implacabil de ce
este în jur decât în caz că nu avem temelie interioară. Liniștea lăuntrică este
cel mai bun remediu și singura care poate înfrunta corect tulburările
vremurilor acestea din urmă. Orice nu vine din buna așezare constituie o
răzvrătire și atât, fără a fi și ziditor. Lipsite de o perspectivă clară asupra
atitudinii pe care trebuie să o avem în diferite situații, reacțiile noastre nu
pot fi decât un pumn lovit în aer. De aceea, orice disperare și acțiune
neașezată nu este conformă cu Evanghelia, care spune: „nu vă tulburați, căci
trebuie să fie” (Mc. 13, 7) toate acestea. Perspectiva pe care o dă Hristos
este aceea a încrederii în El: „când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri,
să știți că El este aproape, lângă uși” (Mc. 13, 29). Cum poate fi cineva într-o
astfel de dispoziție fără a avea pe Dumnezeu în el, pe Care să-l aștepte și în
afară?
Fără a promova un creștinism căldicel, care să evite problemele fierbinți
prin concesii sau nepăsare vinovată, adevărata credință trebuie să fie una
pozitivă, o lumină care să strălucească pe Dumnezeu, nu o atitudine de
demonizare a lumii. Trebuie să știm și să spunem și ce vrem, nu doar ce negăm
și criticăm. Cu alte cuvinte, este necesar să avem răspunsuri senine și viabile
pentru provocările întunericului; altfel nu putem avea pretenția să fim luați
în seamă de ceilalți sau, mai rău, poate chiar și de Hristos.
Instituționalismul
bisericesc strivitor
O primă piedică în calea vieții sănătoase duhovnicești este formalismul
bisericesc. Desigur că este necesară o expresie instituțională a Ortodoxiei, dar,
dacă aceasta nu țâșnește din izvoarele limpezi ale credinței, din preocupări
sincere, va naufragia într-o formă fără fond, într-o corectitudine politică seacă.
Ce legătură poată să aibă și cum va conduce la Hristos?
Dumnezeu nu este aflat decât dincolo de carapacea dură a ortodoxiei
rutinate. După cum îmi povestea personal și relatează aceasta și în prefața
unei cărți, un traducător român a trecut de la catolicism la dreapta credință
abia când a văzut pe marii Părinți duhovnicești, Cleopa, Arsenie Papacioc… Până
atunci nu vedea nici o diferență între cele două credințe. Plusul și pulsul
care fac Biserica autentică este nivelul superior față de morala omenească:
duhovnicia, lupta cu păcatul. Abia acestea ne descoperă un organism bisericesc
viu, nu funcționăresc, rigid, instituțional.
Desigur că nimeni nu este scutit de rutină, de indiferență, de învârtoșare
și oboseală, totuși ortodoxia începe de la conștiința că viața în Hristos este
dincolo de nepăsare, începe cu căutarea și problematizarea cea bună. Chiar dacă
trăirea nu poate fi mereu la înălțime, dar cugetul poate stabili un standard și
o năzuință bună.
Este greu să fie cultivată această dispoziție în condițiile în care
conducerea bisericească impune standarde lumești, vânează și persecută
zbaterile autentice. Spre exemplu, sfințenia din închisorile comuniste nu este
pusă la loc de cinste prin canonizarea măcar a unor mărturisitori notabili din
atâția; este mai importantă pacea cu Cezarul. Temele de maximă importanță, precum
homosexualitatea, ecumenismul, biometria, vaccinurile sunt ținute la periferie
în loc să fie promovate într-un mod onest. Bioetica este apanajul Bisericii;
atunci când ea abandonează aceste subiecte arată că este tranchilizată,
amorțită. Ce să mai vorbim de abordarea altor aspecte mai lumești? Ar fi de
remarcat portalul Doxologia că încearcă ceva, cu bune și rele, dar cu notă
evident bisericească.
Conștientizarea acestor bariere nu presupune eliminarea ierarhiei. Critica
nu înseamnă demolare, ci conștientizare a unor limite peste care trebuie
trecut.
Ecumenismul, laxismul
dogmatic și Sinodul din Creta
Ateismul este plaga cea mai puternică a acestor vremuri. Dacă el nu
generează lepădare fățișă de credință, cel puțin indiferentism religios tot
aduce. Astfel se face că rar mai este întâlnită rigoarea în cele ce privesc
dreapta credință; cel mult la nivel declarativ.
Ecumenismul este curentul care macină din interior Biserica. Sigur că el
are o evoluție istorică de invadare a spațiului creștin de duhul lumesc,
politic și pătimaș. Pacea orizontală a devenit în ultimul secol un crez mult
mai puternic decât nevoia de cer. Religia se dorește să rămână la un nivel
pământesc. De aici răsare indiferența față de dogme, care sunt adevăruri
revelate. De acum pot fi negociate, redefinite. Totuși cum putem fi plăcuți lui
Dumnezeu și să avem pretenția să ne mântuim sufletul când tratăm adevărul de
credință la diverse? Cum putem să ne curățim inima când disprețuim tot ce este
mai de valoare: învățătura cerească a Evangheliei, în care este viața veșnică?
Grija de a avea credință dreaptă nu vine din legalism, ci din nevoia de a
ne elibera duhovnicește prin adevărul revelat, prin lumina Duhului. Fățărnicia
în credință ar fi cea mai amarnică înșelare. Relativizarea dogmatică reprezintă
transformarea împărăției cerurilor în una pământească, a luminii în umbră, a
focului în cenușă. Pentru că adesea Hristos este lepădat în fața oamenilor,
intereselor și fricilor pământești. A păstra flacăra harului și a cunoașterii
duhovnicești nu se poate realiza decât cu inima, cu conștiința. Nu păzirea
literei va da putere sfântă, ci duhul smerit. Pentru că, într-un final, inima
necredincioasă și litera moartă nu vor reuși să țină aprinsă cum se cuvine
făclia dreptei credințe. E nevoie de o alt fel de putere, de sus.
Lucrurile acestea sunt vădite de ispita adusă de Sinodul din Creta, la care
au fost luate decizii controversate. Mulți le justifică a fi corecte, dar nu
există o dezbatere onestă nici până acum, fapt ce denotă că ele ascund trădări.
Nu insist aici pe erorile dogmatice, deși este un subiect important, de la care
ar trebui să plece orice abordare sinceră. Deja vorbim de o confruntare de
orgolii. Cei ce au semnat nu sunt dispuși nici măcar să fie dezbătute hotărârile,
vor să le ascundă, să le fardeze. Necinstea aceasta sufletească spune multe,
dar și incită la reacții și frustrări. Au apărut multe luări de poziție, dar și
presiuni mari pentru a suprima orice reacție de opoziție. Unii au întrerupt
pomenirea ierarhilor semnatari și transmit un mesaj: nepăsarea nu este bună.
Desigur că nu este obligatorie întreruperea pomenirii, dar se impune o
restabilire a credinței ortodoxe pe făgașul ei firesc. Trebuie reparat ceea ce
a tulburat Sinodul prin legalizarea ecumenismului. Acum foarte puțini se găsesc
pe o cale împărătească a împotrivirii în duh, fie prin oprirea comuniunii, fie
prin alte mijloace. Subiectul a ajuns să fie pus la naftalină, deși este vital
pentru mântuire. Cei mai mulți tac din frică și oportunism, iar alții sunt la
extrema opusă, aproape de schismă. Nu sunt eu în măsură să judec, doar consider
că orice compromis și orice lepădare de cei care iau atitudine este, la rându-i,
o lepădare de credință, dar la nivelul conștiinței fiecăruia. Nimeni nu poate
fi catalogat și tratat ca eretic decât dacă propovăduiește persistent și
deschis ecumenismul (o erezie). Greu pot fi făcute procese de intenție, care ar
trebui să rămână la judecata lui Dumnezeu, fiind dificil de cuantificat. De
aceea, delimitarea la grămadă de ierarhi și de credincioșii de rând este o
ispită cu tentă schismatică.
Toate Tainele sunt săvârșite pe credința Bisericii. De aceea, cei care sunt
indiferenți față de ea și chiar o trădează în diferite chipuri, direct sau
indirect, își primejduiesc sufletul. Pe de altă parte, doar atunci suntem
vinovați de păcatele episcopilor, când le aprobăm. Pe când simpla pomenire a lor
la slujbă reprezintă recunoașterea a tot ce decurge din el ca reprezentant al
Bisericii, nu ca persoană. Iar oprirea pomenirii reprezintă un efort de a izbăvi
Biserica de greșelile lui; nu este o reacție în folosul personal, ci al comunității.
Așa se spune în finalul canonului 15 I-II, cel atât de invocat, că reacția urmărește
folosul Bisericii, nu al celui care ia această măsură.
În orice caz, dacă până acum câteva zeci de ani lupta era pentru păstrarea
duhului credinței ortodoxe, acum și litera este ciuntită și trebuie apărată.
Biometria
Un alt subiect foarte delicat este cel legat de actele biometrice, cum ar
fi pașaportul, cardul de sănătate și, în viitor, buletinul. Unii, mai avântați,
problematizează și CNP-ul. Desigur că toate acestea sunt niște anomalii sociale
și ascund un sistem de înrobire spirituală; însă depinde cum ne împotrivim lor,
cu cât discernământ.
În primul rând, trebuie să căutăm a fi creștini pentru a scăpa de
pecetluirea antihristică descoperită în Apocalipsă, nu să fugim de ea pentru a
fi creștini. Concludentă este afirmația Scripturii: „Se vor închina fiarei toți
cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții
Mielului celui înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13, 8). Cu alte
cuvinte, doar cei „care nu sunt dedați cu minciuna și spurcăciunea” (Apoc. 21,
27) vor reuși să nu se închine lui Antihrist. Așadar toată nevoința este de a
păzi inima curată, nu mâna și fruntea nepecetluită; abia atunci vor fi
dobândite amândouă acestea. Iar cine se îngrijește de Antihrist nu are garanție
că dobândește pe Hristos.
Concret, la momentul actual, orice creștin sincer vede că se pregătesc
cursele de pe urmă. Indiferența față de semnele și sistemul care se
construiește denotă lipsă de credință și împietrire a inimii. Ar fi normal și o
datorie să se împotrivească pecetluirii ce vine. Dar și preocuparea obsesivă de
Antihrist și de a scăpa de pecete e posibil să ducă la o cădere similară cu a
lui Petru, care s-a lepădat de Hristos și nu a avut tăria să meargă până la
moarte pentru El. Credința este cea pusă la încercare și ea trebuie consolidată
din timp.
La vremea de acum consider că actele cu cipuri nu constituie o lepădare,
dar este o datorie de conștiință să nu fie luate și chiar să fie dusă o luptă
împotriva lor. Nu este pusă acum în discuție credința în Hristos și nici nu
există o pecetluire vizibilă cu numele fiarei sau cu „666”.
Am scris aceste rânduri pentru a sensibiliza o căutare sinceră a lui Dumnezeu și pentru a avertiza asupra pericolelor care pândesc spațiul ortodox, de a dărâma credința în special din inimă.
