Scrisoarea 28 a Sf. Ignatie Briancianinov, despre erezii (din cartea De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, editura Sofia, 2009, p. 86-98)

Ce priveliște vrednică de tânguire amară sunt creştinii care nu ştiu în ce constă creştinismul! Iar această priveliște se înfățișează acum aproape neîncetat privirilor; acestea sunt mângâiate doar rareori de priveliștea contrară, care negreșit e mângâietoare! Rareori pot, în gloata numeroasă a celor ce își dau numele de creștini, să se oprească asupra care sunt creştini și cu numele, şi cu fapta!

Îmi puneți din nou următoarea problemă: „De ce să nu se mântuiască, îmi scrieți, păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Între ei sunt oameni cu o mare bunătate. A-i da pierzării pe aceşti oameni atât de buni ar fi un lucru potrivnic milostivirii lui Dumnezeu!… Da! Aceasta ar fi un lucru potrivnic chiar și rațiunii omenești sănătoase! Iar ereticii sunt creştini și ei. A te socoti pe tine însuți mântuit, iar pe membrii celorlalte confesiuni pierduţi este un lucru și nebunesc, și extrem de trufaș!”

Mă voi strădui să vă răspund cât mai pe scurt, ca multa grăire să nu vatăme limpezimea expunerii. Creştinilor! Voi judecaţi despre mântuire, dar nu ştiţi ce e mântuirea, nu ştiţi de ce au oamenii nevoie de ea; în fine, nu-L ştiţi pe Hristos, Singurul nostru mijloc de mântuire! Iată adevărata învăţătură despre aceasta, învăţătura Sfintei Biserici Soborniceşti: mântuirea stă în recăpătarea împărtăşirii cu Dumnezeu. Tot neamul omenesc a pierdut această împărtăşire prin căderea protopărinţilor. Tot neamul omenesc este o tagmă de fiinţe pierite. Pieirea este partea tuturor oamenilor, atât a celor îmbunătăţiţi, cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelege, ne naştem în păcat. Mă voi pogorî în iad la fiul meu plângând (Fac. 37, 35), grăieşte Sfântul Patriarh Iacov despre sine şi despre sfântul său fiu, Iosif cel feciorelnic şi preafrumos! S-au pogorât la iad după încheierea pribegiei lor pământeşti nu numai păcătoşii, ci şi drepţii Vechiului Testament. Iată puterea faptelor bune omeneşti, iată preţul virtuţilor firii noastre căzute! Pentru a reface împărtăşirea omului cu Dumnezeu, altfel spus, pentru mântuire, era neapărată nevoie de răscumpărare. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo alta din fiinţele înalte, dar mărginite şi zidite: a fost săvârşită de însuşi Dumnezeu, cel nemărginit. Pătimirile – partea neamului omenesc – au fost înlocuite de pătimirea Lui; lipsurile meritelor omenești au fost acoperite de vrednicia Lui cea nemăsurată. Toate faptele bune omenești, care sunt neputincioase și te pogoară în iad, au fost înlocuite de o singură faptă bună puternică: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Domnul a fost întrebat de către iudei: Ce să facem ca să lucrăm lucrurile lui Dumnezeu? Domnul le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu: să credeți în Cel pe Care L-a trimis El (In. 6, 28-29). O singură faptă bună ne trebuie penru mântuire: credința, însă credința se arată prin fapte. Prin credință, doar prin credință putem intra în Împărtășirea cu Dumnezeu, cu mijlocirea tainelor dăruite de către El. Degeaba, în chip greșit, gândiți și spuneți că păgânii și mahomedanii care sunt oameni buni se vor mântui, adică vor intra în împărtășire cu Dumnezeu! Degeaba vă uitați la concepția contrară acesteia ca la o inovație, ca la o rătăcire strecurată în învățătura Bisericii! Nu! Aceasta este învățătura dintotdeauna a Bisericii celei adevărate, atât a Vechiuluii, cât și a Noului Testament. Biserica a mărturisit dintotdeauna că unul singur este mijlocul de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a mărturisit dintotdeauna că până și cele mai mari virtuți ale firii căzute se pogoară în iad. Dacă drepții adevăratei Biserici, luminătorii din care lumina Duhul Sfânt, proorocii și făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul Ce avea să vină, dar care s-au săvârşit din această viaţă înaintea venirii Lui, dacă aceştia s-au pogorât în iad, cum vreţi ca păgânii şi mahomedanii, care nu L-au cunoscut pe Răscumpărător şi nu au crezut în El, să primească, pentru faptul că vi se par dumneavoastră oameni de treabă, mântuirea, pe care ne-o aduce un singur mijloc – unul singur, repet, care este credinţa în Răscumpărător? Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! Înţelegeţi că nu-L cunoaşteţi, că v-aţi lepădat de El, socotind că mântuirea este cu putinţă fără El, pentru nu ştiu ce fapte bune! Cel ce crede că te poţi mântui fără credinţa în Hristos se leapădă de Hristos şi, poate fără să îşi dea seama, cade în păcatul greu al hulei împotriva lui Dumnezeu.

Socotim, grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că prin credinţă se va îndreptăţi omul, fără faptele Legii – iar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptăţindu-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus (Rom. 3, 28, 22-24). Veţi replica: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte este moartă”. Cercetaţi ce anume cere Sfântul Apostol Iacov! Veţi vedea că el cere, la fel ca toţi scriitorii de Dumnezeu insuflaţi ai Sfintei Scripturi, faptele credinţei, nu faptele bune ale firii noastre căzute! El cere credinţă vie, mărturisită prin faptele omului celui nou, nu faptele bune ale firii căzute, ce sunt potrivnice credinţei. El citează o faptă a Patriarhului Avraam, faptă din care s-a vădit credinţa dreptului: este vorba de aducerea ca jertfă lui Dumnezeu a propriului fiu unul-născut. Α-ţi junghia fiul ca să-l jertfeşti nu este nicidecum o faptă bună potrivit firii omeneşti: aceasta este o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă a credinţei. Uitaţi-vă bine în Noul Testament şi, îndeobşte, în toată Sfânta Scriptură: veţi găsi că aceasta cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că această împlinire este numită „fapte”, că în urma acestei împliniri a poruncilor lui Dumnezeu credinţa în El devine vie, fiind lucrătoare; fără aceasta ea este moartă, fiind lipsită de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că faptele bune ale firii căzute, care vin din simţuri, din sânge, din porniri şi din simţămintele gingaşe ale inimii sunt oprite şi lepădate! Iar dumneavoastră tocmai prăpăditele astea de fapte bune vă plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, chiar daca sunt însoţite de lepădarea lui Hristos, aţi vrea să le daţi mântuirea.

Ciudată este părerea dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă! De unde și până unde, cu ce drept o găsiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştin, ar trebui să aveţi despre aceasta o con-epţie creştinească, nu alta, samavolnică sau luată de nu ştiu unde! Evanghelia ne învaţă că prin cădere am dobândit raţiunea cea cu nume mincinos, că raţiunea firii noaste căzute, oricare ar fi valoarea ei naturală, la orice treaptă de sofisticare ar ti ajuns prin erudiţia lumească, păstrează valoarea pe care i-o dă căderea: rămâne rațiune cu nume mincinos. Trebuie s-o lepădăm, trebuie să ne încredinţăm călăuzirii credinţei: sub această călăuzire, la vremea potrivită, după nevoințe însemnate în buna credinţă, Dumnezeu îi dăruiește robului Său credincios înţelegerea Adevărului, altfel spus, raţiunea duhovnicească. Această raţiune poate şi trebuie recunoscută ca raţiune sănătoasă: ea este credinţa cea adeverită pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de bine în capitolul 11 al Epistolei sale către evrei. Temelia raţiunii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe această piatră tare se zideşte ea şi de aceea nu se clatină şi nu cade. Iar „raţiunea sănătoasă”, de care vorbiţi dumneavoastră, noi, creştinii, o socotim raţiune atât de bolnavă, atât de întunecată şi rătăcită, încât vindecarea ei nici nu se poate săvârşi altfel decât prin tăierea cu sabia credinţei tuturor cunoştinţelor care o alcătuiesc şi prin lepădarea ei. Iar dacă am recunoaşte-o – pe un oarecare temei şubred, tulbure, pururea schimbător – drept sănătoasă, atunci ea, „sănătoasă” cum este, negreşit Îl va lepăda şi pe Hristos. Lucrul acesta este dovedit de experienţă. Şi ce vă spune raţiunea dumneavoastră sănătoasă? Că a recunoaşte pierzarea oamenilor buni care nu cred în Hristos este ceva contrar ei? Mai mult decât atât: că această pierzare ar fi potrivnică milostivirii unei fiinţe atotbune ca Dumnezeu. Bineînţeles, aţi avut descoperire de sus despre acest lucru, despre ceea ce este potrivnic şi ceea ce nu este potrivnic milostivirii lui Dumnezeu? Nu? Dar raţiunea dumneavoastră sănătoasă arată asta. A! Rațiunea dumneavoastră sănătoasă!.. Şi totuşi, cu rațiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi, cu propria minte omenească mărginită, să înţelegeţi ce este potrivnic şi ce nu este potrivnic milostivirii lui Dumnezeu? Daţi-mi voie să-mi rostesc gândul: Evanghelia, altfel spus, învăţătura lui Hristos, altfel spus, Sfânta Scriptură, altfel spus, Sfânta Biserică sobornicească ne-au descoperit tot ce poate cunoaşte omul despre milostivirea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice filosofare, orice înţelegere omenească, care este de neajuns pentru ele. Zadarnică este trufia minţii omeneşti atunci când încearcă să-L hotărnicească pe Dumnezeu, Cel fără hotar, când încearcă să explice inexplicabilul, să supună judecăţii sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere este o întreprindere satanică!… Tu, care îţi dai numele de creştin şi nu ştii învățătura lui Hristos! Dacă din această învăţătură cerească, harică, nu ai învăţat că Dumnezeu e de nepătruns cu mintea, du-te la școală, ascultă ce învață copiii acolo! Profesorii de matematică le explică, vorbind despre teoria infinitului, că acesta, ca mărime infinită, nu se supune legilor cărora le sunt supuse mărimile finite – numerele –, că rezultatele lui pot fi cu desăvârşire opuse rezultatelor numerelor. Iar tu, vrând să statornicești legi lucrării milostivirii lui Dumnezeu, zici: „Asta se potriveşte cu ea, asta este potrivnic ei!” Ea se potriveşte sau nu cu raţiunea ta „sănătoasă”, cu concepţiile şi cu senzaţiile tale! Oare din asta reiese că Dumnezeu este obligat să înțeleagă şi să simtă aşa cum înţelegi şi aşa cum simţi tu? Or, tocmai asta ceri tu de la El! Iată un lucru cât se poate de nechibzuit şi întru totul trufaş! Aşadar nu învinui judecăţile Bisericii de lipsa bunului simţ şi a smereniei: acesta e neajunsul tău! Ea, Sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu, pe care i-a descoperit-o Dumnezeu Însuşi! O urmează ascultători toţi fiii ei cei adevăraţi, luminându-se prin credinţă, călcând în picioare raţiunea îngâmfată, care se ridică împotriva lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar fi o altă cale către cunoaşterea de Dumnezeu, o cale pe care să o croim minţii noastre prin propriile puteri, nu ne-ar fi fost dăruită dumnezeiasca descoperire. Ea ne-a fost dată pentru că avem neapărată nevoie de ea. Aşadar deşarte şi mincinoase sunt interpretările proprii şi rătăcirea minţii omeneşti!

Spuneţi: „Ereticii sunt tot creştini”. De unde aţi mai scos-o şi pe asta? Numai un om care își dă numele de creştin fără să ştie nimic despre Hristos se va socoti, în adâncul neştiinţei sale, creștin de acelaşi fel ca ereticii şi nu va deosebi sfânta credinţă creştinească de odraslele blestemului – ereziile hulitoare de Dumnezeu! Altfel judecă despre aceasta creştinii adevăraţi! Numeroase cete de sfinţi au primit cununa mucenicească, au ales mai degrabă cele mai cumplite chinuri, închisoarea, surghiunul, decât să se învoiască a avea împărtăşire cu ereticii în învăţătura de Dumnezeu hulitoare a acestora. Biserica sobornicească a socotit dintotdeauna erezia un păcat de moarte, a socotit dintotdeauna că omul molipsit de cumplita boală a ereziei este mort sufleteşte, străiin de har şi de mântuire, părtaş al diavolului și al pierzării acestuia. Erezia e un păcat al minţii. Erezia este un păcat mai mult diavolesc decât omenesc; ea este fiică a diavolului, născocire a lui, necredință apropiată de închinarea la idoli. Părinții numesc de obicei închinarea la idoli „necredință”, iar ereerezia – „rea credinţă”. În închinarea la idoli, diavolul primea cinstire ca un dumnezeu de la oamenii orbiţi, iar prin erezie îi face pe oamenii ce orbecăie părtaşi ai păcatului său de căpetenie: hula împotriva lui Dumnezeu. Cine va citi cu luare aminte Actele Sinoadelor Ecumenice se va convinge cu uşurinţă că ereticii au un caracter cu totul satanic: va vedea cumplita lor fățărnicie, trufia lor cea nemăsurată, va vedea purtarea lor alcătuită din minciună necontenită, va vedea că ei sunt dedați cu tot felul de patimi josnice, va vedea că ei, atunci când le stă în putere, nu se dau înapoi de la cele mai cumplite fărădelegi. Deosebit de grăitoare în această privinţă este ura lor cea neîmpăcată faţă de fiii Bisericii Adevărate și setea de sângele lor! Erezia este unită cu împietrirea inimii, cu o cumplită întunecare și vătămare a minţii; se ţine cu îndărătnicie în sufletul molipsit de ea şi greu este pentru om să se vindece de această boală! Orice erezie cuprinde hulă împotriva Duhului Sfânt: ea huleşte fie dogma Sfântului Duh, fie lucrarea Sfântului Duh, dar nrspărat Îl huleşte pe Sfântul Duh. Esenţa oricărei erezii este hula împotriva lui Dumnezeu. Sfântul Flavian, Patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu sângele său mărturisirea credinţei adevărate, a rostit hotărârea Sinodului Local de la Constantinopol împotriva ereziarhului Eutihie în cuvintele următoare: „Eutihie, până acum preot şi arhimandrit, a fost dat în vileag pe deplin atât de faptele lui din trecut, cât şi de lămuririle lui de acum că este părtaş rătăcirilor lui Valentin şi Apolinarie, că urmează cu îndărătnicie lui hulei lor împotriva lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât nici măcar n-a băgat în seamă sfaturile şi poveţele noastre spre primirea învăţăturii celei sănătoase. Drept aceea, plângând şi suspinând pentru pieirea lui cea desăvârşită, vestim în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulă împotriva lui Dumnezeu, că este lipsit de tot cinul preoţesc, de împărtăşirea noastră şi de cârmuirea mănăstirii sale, dându-le de ştire tuturor celor ce vor sta de vorbă cu el sau vor merge la el de acum înainte că vor fi supuşi afuriseniei”. Această hotărâre este un model al părerii generale a Bisericii Soborniceşti despre eretici; această hotărâre a fost recunoscută de toată Biserica şi întărită de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie stătea în aceea că el nu mărturisea în Hristos după întrupare două firi, aşa cum mărturiseşte Biserica, ci recunoştea doar singură firea dumnezeiască. Veţi spune: „Şi atât, asta e toată vina lui?…” Caraghios prin lipsa lui de cunoaştere adevărată şi cumplit de jalnic prin miezul şi urmările sale răspunsul dat de o oarecare persoană sus-pusă, învestită cu puterea acestei lumi, Sfântului Alexandru, Patriarhul Alexandriei, cu privire la erezia ariană! Persoana cu pricina îl sfătuieşte pe Patriarh să păstreze pacea, să nu stârnească gâlceavă, care este atât de potrivnică duhului creştinismului, din pricina unor cuvinte; scrie că el nu găseşte nimic condamnabil în învăţătura lui Arie, ci doar o anumită deosebire in modul de exprimare. Acest „mod de exprimare, în care nu este nimic condamnabil”, observă istoricul Fleury, respinge dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – numai atât! Aşadar dărâmă toată credinţa creştină – numai atât! Remarcabil este faptul că toate ereziile din vechime, sub felurite măşti schimbătoare, năzuiau spre un singur scop: ele respingeau dumnezeirea Cuvântului și răstălmăceau dogma Întrupării. Cele mai noi se străduie în primul rând să respingă lucrările Sfântului Duh cu hule îngrozitoare, ele au lepădat dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, toate lucrurile în care Biserica sobornicească a recunoscut dintotdeauna lucrarea Sfântului Duh. Ele numesc lucrurile acestea „rânduieli omeneşti”, ba chiar şi mai obraznic: „superstiţie”, „rătăcire”! Bineînţeles, în erezie nu vedeţi nici talhărie, nici hoţie? Poate doar pentru că n-o socotiţi păcat? În ea este lepădat Fiul lui Dumnezeu, în ea este lepădat și hulit Duhul Sfânt – numai atât! Cel care a primit şi ţine o învăţătură hulitoare de Dumnezeu rostește hulă împotriva lui Dumnezeu; nu tâlhăreşte, nu fură, chiar face faptele cele bune ale firii căzute! Cum poate Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată pricina ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, este profunda necunoaştere a creştinismului!

Să nu credeţi că această necunoaştere este un neajuns de mică însemnătate! Nu! Urmările ei pot fi pierzătoare, mai ales acum, când în societate circulă nenumărate cărticele cu titlu creştin, dar cu învăţătură satanicească. Neştiind adevărata învăţătură creştină, puteţi primi un gând mincinos, hulitor de Dumnezeu, drept adevăr, vi-l puteţi însuşi, iar odată cu el vă veţi însuși și pierzarea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui! Acele nedumeriri pe care le-aţi exprimat deja în scrisoarea dumneavoastră sunt nişte vrăjmaşi cumpliţi ai mântuirii dumneavoastră. Miezul lor este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea dumneavoastră, nu vă jucaţi! Altfel, veţi plânge veşnic. Îndeletniciţi-vă cu citirea Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (nu a Terezelor, nu a Franciscilor şi a celorlalţi smintiţi apuseni pe care Biserica lor eretică îi dă drept Sfinţi!); cercetaţi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce fel de vieţuire, de gânduri şi simţăminte se cuvine să aibă creştinul. Pornind de la Scriptură şi de la credinţa vie, să-L cercetaţi pe Hristos şi să cercetaţi creştinismul. Înainte de a veni ceasul cel înfricoşător în care vă veţi înfăţişa lui Dumnezeu spre a fi judecat, dobândiţi îndreptăţirea pe care El o dă în dar tuturor oamenilor prin creştinism!