Harul Preasfântului Duh: etape, transformări și căderi

de Ierom. Lavrentie | 27 iul. 2019 | Cuvinte duhovnicești | 0 comentarii

Dobândirea harului Duhului Sfânt reprezintă esența vieții creștine. Legătura cu Dumnezeu prin sălășluirea Lui în inimă este garanția că suntem pe calea cea bună a mântuirii, după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său» (1In. 3,24 și 4,13). Prezența harului este foarte puternică și indubitabilă, încât ea este o dovadă indispensabilă a stării de sănătate duhovnicească interioară și a legăturii reale cu Dumnezeu. Însă foarte adesea este confundată lucrarea de sus, a luminii harice, cu alte energii firești sau pătimașe și chiar demonice. De aceea Sfinții Părinți au lăsat unele indicii clare prin care să fie deosebit harul de înșelăciune și recomandă atenție și precauție în a primi orice simțământ lăuntric ca fiind insuflare de la Dumnezeu.

În general, semnul cel mai elocvent al harului sunt roadele. Venirea Duhului aduce în suflet o altă dispoziție, o transformare prin care iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu mai este străină, ci limpede și dorită, clară ca lumina zilei și la îndemână. Sf. Siluan Athonitul a insistat foarte mult pe un semn aparte: dragostea de vrăjmași. Nimeni nu poate iubi pe dușmanii săi decât dacă are în sine pe Dumnezeul dragostei și izvorul a tot binele. În orice caz, sălășluirea Duhului Sfânt în suflet nu este un fapt foarte simplu și la îndemână, ci presupune ispitire și prefaceri interioare ample.

Citim și vorbim adesea despre fapte ale oamenilor sfinți și ne minunăm de ele, dar de foarte multe ori nu înțelegem cum să tragem un folos personal din acestea, care este tâlcul lor și cum acționează Hristos. Ori ni se par inaccesibile, ori prea la îndemână. Există o serie de trei prezentări foarte interesante și ample ale modului cum lucrează harul în sufletul omului în cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, trad. de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Ed. Sofia, 2001. Acestea sunt folositoare și pentru începători, dar și pentru cei mai sporiți. Aducem în atenție mai jos ultima dintre ele.

Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează; şi-l chinuieşte cu în­văţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti în­tru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale. Iar de va ră­tăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-21).

Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune mântuirea fiecărui suflet.

Idei generale despre obiectul acestor versete

Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre mântuire?

Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns şi – de cele mai multe ori, de altfel – cu asprime şi oa­recum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi ră­mâne credincios şi nu încetează să caute sfinţirea lui deplina, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării, pe care singur şi-a căutat-o.

Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului, prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.

„Harul – spune Sfântul Macarie cel Mare – este prezent necontenit în om (în creştin) şi, unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om în moduri diferite, după bunul său plac şi ţinând seama de folosul urmărit”.

Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh, pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bine-plăcută Sfântului Duh şi se va arăta vreme îndelungata răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”. Aceste cuvinte ale marelui ascet slu­jesc ca deplină perifrază a citatului de mai sus.

De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel ? De ce nu îşi re­varsă din primele clipe mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?

În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege această cale, şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu împlinească imediat făgăduințele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulțirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o adu­că jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi ves­teau slava şi înălţarea deasupra fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în tem­niţă. David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii.

De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumne­zeu, chivernisind mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.

Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocu­pe îndreptarea sau curăţirea: altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă. în funcţie de starea morală a celui adus la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi şi, străbătând întrea­ga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lu­crurile sensibile cu legături aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei curăţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea, desprindem parcă o parte chiar din ini­mă. Îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare.

„Celor ce încep să iubească cucernicia, drumul virtuţii li se pare aspru şi plictisitor nu pentru că ar fi aşa în realitate, ci pentru că omul trăieşte în voia patimilor încă din pântecele maicii sale”.

Mântuirea noastră este săvârşită de Domnul Iisus Hristos prin suferinţele şi moartea Lui. Acestea sunt cele care au dărâ­mat zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi au deschis porţile tuturor binecuvântărilor cereşti peste neamul omenesc. Crucea este temelia împărăţiei harice a lui Hristos. Şi fiecare om, ca să se învrednicească de făgăduinţele acestei împărăţii, trebuie să se facă negreşit părtaş suferinţelor lui Hristos – nu cu gândul, ci cu fapta. O astfel de împărtăşire pogoară har din plin în sufletul omului (vezi: 1Pet. 4, 13-14). De aceea se poate spune că harul mântuitor este cel ce produce în sufletul omului tristeţea, amărăciunea, frica, chinurile lăuntrice, pen­tru ca, înălţându-l pe cruce (vezi Gal. 5, 24; 6, 14) şi împărtăşindu-l astfel cu patimile lui Hristos, să-şi deschidă drum cât mai larg în sufletul omului şi să-l sfinţească.

„Dumnezeu nu-l poate milui altfel pe omul care şi-a dorit să fie cu El decât supunându-l la ispite pentru adevăr. Căci din veac şi din neam în neam, calea către El se ţine prin cruce şi prin moarte. De aici putem afla că Dumnezeu Se îngrijeşte de om atunci când îi trimite necontenit întristări”.

Dar, în principal, harul lui Dumnezeu îngăduie tristeţile şi îşi ascunde mângâierile şi ajutorul vădit, lăsând omul parcă de unul singur, pentru formarea şi întărirea în el a caracterului moral-creştin, şi anume:

a) Pentru a dezrădăcina încrederea în sine şi pentru a în­rădăcina smerita nădăjduire în Dumnezeu. Omul firesc este încredinţat, de obicei, că are destule calităţi şi forţe. Acesta este sentimentul lui permanent, care se întăreşte zi de zi prin succese în diferite treburi neduhovniceşti. O asemenea dis­poziţie se poate naşte în el chiar şi atunci când păşeşte deja în împărăţia harului şi începe viaţa duhovnicească. Întrucât ea îl pune pe om într-o situaţie primejdioasă, apropiată de căderea decisivă, harul lui Dumnezeu se îngrijeşte să o stârpească de la început; de aceea, ori îşi ascunde de om orice mângâiere, ori îl lasă fără nici un ajutor vădit, atunci când inima i se tul­bură, când se ridică cugetele şi patimile şi când toată necurăţia i se arată în faţa conştiinţei, amintindu-i de cele trecute şi cerându-i noi satisfacţii.

Acum este momentul când se dezvăluie pe deplin ce în­seamnă omul în sine! El se grăbeşte cu râvnă să-şi resta­bilească pacea lăuntrică; dar nici prin cea mai puternică încor­dare a voinţei, nici prin cea mai severă convingere a minţii, el nu poate stinge vreo patimă, nu poate curma vreun gând păcă­tos. Numai chemarea cu nădejde a lui Dumnezeu astâmpără furtuna lăuntrică a gândurilor pătimaşe şi, totodată, îi arată omului unde să caute ajutor, de unde vine ajutorul şi prin ce poate fi el, omul, puternic. Repetată de câteva ori, o astfel de experienţă înrădăcinează în om convingerea profundă că omul în sine este jalnic şi sărac: şi sărac şi orb şi gol (Apoc. 3,17) şi că, dacă a făcut ceva bun, dacă a biruit vreo patimă, dacă a rezistat vreunei ispite – toate acestea i-au fost dăruite de Dum­nezeu, în Care, de aceea, şi trebuie să-şi caute mângâierea.

„Retragerea pilduitoare a harului – spune Diadoh – aduce sufletului o mare mâhnire, o înjosire şi chiar o deznădejde mă­surată, pentru ca, după cum se cuvine, să-i fie umilite iubirea de sine şi mândria; de altfel, în acelaşi timp harul îi acordă şi ajutor – dar în mod tainic”. Harul îşi ascunde „de minte prezenţa şi, parcă cu bună ştiinţă, apropie sufletul de răutatea demonilor, astfel încât, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmașului său, «sufletul» să caute cu mare frică şi cu profundă smerenie ajutorul lui Dumnezeu – tot aşa cum mama îşi lasă pentru scurtă vreme din braţe pruncul, care nu vrea să sugă cum trebuie la sân, pentru ca acesta, speriindu-se de oarecare oameni urâţi ori de animalele din preajmă, să se întoarcă cu strigăt, cu temere şi cu lacrimi la sânul ei”.

b) Pentru a nu viola libertatea. Nu încape îndoială că în­dreptarea de sine trebuie să fie o problemă de libertate, care este doar înlesnită de har. Dar dacă harul, deschizându-se de prima dată cu toată puterea, nu şi-ar micşora niciodată lumina şi nu şi-ar ascunde lucrarea de ochii sufletului, atunci sufletul s-ar lega, ca să zicem aşa, de har şi ar deveni oarecum obligat să trăiască numai după insuflările lui: căci sufletul nu poate să nu se supună puterii divine a harului, cel care dăruieşte fericirea.

„La început, în cei botezaţi – spune Diadoh – harul îşi tăi­nuieşte prezenţa, aşteptând iniţiativa sufletului, dar de îndată ce omul se îndreaptă cu totul spre Domnul, el îi dezvăluie su­fletului prezenţa sa printr-un fel de senzaţie de nedescris; şi iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind în acelaşi timp săgeţilor diavoleşti să-l atingă până în adâncul simţirii, pentru ca sufletul, cu voinţă râvnitoare şi cu dispoziţie smerită, să Îl caute pe Dumnezeu, pentru ca astfel libertatea noastră să nu fie cu totul înlănţuită de legăturile harului”.

c) Pentru ca să pună la încercare sau, mai bine zis, să pună în siguranţă credinţa sufletului. Sufletul, în starea lui actuală, este foarte schimbător. Nu ne putem bizui pe el în nici un fel. De aceea, harul nu se încredinţează sufletului dintr-o dată şi în întregime, nu îi dăruieşte totul dintr-o dată, temându-se ca su­fletul să nu cadă în uitare de sine şi, prin nesocotirea darului, să nu se prăpădească, îl mângâie aşadar doar în parte, îi în­tinde în mod vădit mâna de ajutor numai în cazuri rare şi din­tre cele mai primejdioase. Prin astfel de vizite ale harului, în suflet se formează o dispoziţie constantă de a recurge în nevoi numai la harul lui Dumnezeu şi, totodată – pentru a se învred­nici de ajutorul şi de bunăvoinţa harului – se formează în el o grijă permanentă şi veghetoare de a-i fi credincios, de a dori şi de a face numai ceea ce îi este plăcut harului şi ceea ce acesta îi cere. Printr-o dorinţă îndelungată de acest fel, în suflet prin­de rădăcini un astfel de devotament faţă de harul dumneze­iesc, prin care să nu se îngăduie nici măcar în gând ceva ofen­sator la adresa Duhului lui Dumnezeu. Ce mai poate împie­dica, după aceasta, Duhul Sfânt să lumineze sufletul cu toată lumina Sa? Căci putem deja nădăjdui că sufletul nu va între­buinţa darul cu rele intenţii. În general, ceea ce se obţine cu osteneală se preţuieşte mult şi se păzeşte cu grijă. De aceea, sufletul ajunge la pace abia după ce trece prin foc şi prin apă (Ps.65, 12).

d) În sfârşit, pentru a distruge slava deşartă cea visătoare. Există, după observaţiile marilor asceţi, un fel de forţă de neînfrânt, care îndreaptă sufletul asupra «contemplării» lui însuşi, asupra demnităţii şi a desăvârşirii lui. Căci nu numai fapta bună, ci şi o simplă idee onorabilă – mai ales la vederea unor neajunsuri la alţii – stârnesc sufletul să se laude faţă de el însuşi şi să viseze la propriile eroisme şi fapte duhovniceşti. Tuturor le este cunoscută primejdia unei astfel de îngâmfări. De aceea, harul lui Dumnezeu, călăuzind sufletul spre mân­tuire, prin frecventa lui lăsare de unul singur, se străduieşte să-i sugereze că şi el are aceleaşi neajunsuri pe care le vede şi la alţii, că şi el este încă departe de desăvârşirea pe care o caută şi pe care şi-o atribuie acum, pe nedrept.

„Preasfântul Duh, deşi la începutul desăvârşirii dă sufletu­lui să guste din dulceaţa lui Dumnezeu cu toată simţirea şi pe îndestulate, pentru ca mintea să cunoască precis răsplata fi­nală pentru strădaniile bine-plăcute lui Dumnezeu, apoi însă ascunde pentru multă vreme acest nepreţuit dar dătător de viaţă, pentru ca, deşi am împlini toate celelalte virtuţi, să ne considerăm de nimic pentru că nu am dobândit încă sfânta iubire ca pe o necesitate”.

În general, toate lucrările harului Sfântului Duh, de curățire și de îndreptare – mâhnirile, îngăduirea căderilor, ispitele, îndepărtările și mângâierile – au ca scop să formeze și să întărească omul lăuntric, să-l aducă la starea de sfințenie și, în acest fel, să îl facă templu imaterial al lui Dumnezeu.

Lămurirea amănunțită a acestor versete

Această idee generală despre prezența – la început ascunsă, începătoare și apoi, în cele din urmă, vădită – a harului în sufletele credincioșilor ni se va dezvălui mai limpede, dacă vom pătrunde mai detaliat și mai în particular în sensul cuvintelor înțeleptului Sirah.

Versetul 18: Că umblă cu el cu fața ascunsă și-l încearcă la început cu ispite.

Harul Sfântului Duh, dăruit prin botez sau restabilit prin pocăință, îi este propriu sufletului în permanență: umblă cu el pe toate drumurile lui, ca un prieten, îl păzește ca o dădacă, se îngrijește de binele lui ca o mamă de liniștea pruncului ei. Dar tocmai această grijă educativă îl obligă, parcă, să umble la început cu el cu fața ascunsă, adică indirect, nu față către față, ci în ascuns, imperceptibil chiar pentru suflet, sau aspru, sever, cu un fel de neiubire. (Prima idee se confirmă prin opoziția dintre cuvintele umblă cu fața ascunsă și se va întoarce drept la el, iar ultima idee prin cuvintele care urmează: îl înfricoșează și-l strâmtorează și-l chinuiește).

Și-l înfricoșează și-l strâmtorează. Iată prima descoperire în suflet a lucrării harului purificator. În sufletul păcătos există un fel de insensibilitate, un fel de răceală față de lucrurile duhovnicești. Înrobindu-se și încântându-e de succesele și de desăvârşirile văzute, sufletul nu se lasă impresionat de nimic nevăzut. El meditează sau citeşte despre starea jalnică a păcă­tosului, despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre moar­te, despre înfricoşătoarea Judecată, despre chinurile veşnice – dar toate acestea sunt pentru el lucruri străine, care parcă nu îl privesc. Astfel de gânduri – oaspeţi mântuitori ai sufletului – i se menţin uneori oarece vreme în minte, pentru interesele cunoaşterii, dar apoi sunt înlăturate de alte gânduri mai plă­cute, nelăsând nici o urmă a influenţei lor asupra sufletului. Inima neînmuiată de har este de piatră. Tot ce este sfânt ori păleşte în ea, ori este respins înapoi, lăsându-o la fel de rece ca mai înainte. Păcătosul care se îndreaptă simte acut această împietrire şi, de aceea, mai înainte de toate Îl roagă pe Dom­nul ca să-l izbăvească de insensibilitatea cea împietrită şi să-i dăruiască lacrimi sincere de pocăinţă.

Harul mântuitor, în prima sa acţiune asupra inimii, resta­bileşte şi curăţeşte simţul duhovnicesc. Acum sufletul, venindu-și în fire, îşi vede totala neorânduială şi se gândeşte să facă ba una, ba alta pentru îndreptarea sa; dar nu găseşte în sine nici forţa şi nici dorinţa de fapte bune. De aici, în mod firesc, se naşte în el gândul: oare nu a depăşit, cumva, limita dincolo de care nu mai există întoarcere la Dumnezeu? Nu s-a depra­vat oare într-atât, încât nici puterea lui Dumnezeu nu poate să facă din el ceva bun? Un astfel de gând frânge sufletul. În această tulburare, el se îndreaptă către milostivul Dumnezeu, dar conştiinţa muşcătoare i-L prezintă mai viu pe Dumnezeu ca pe Dreptul Judecător, ca pe asprul pedepsitor al nelegiuiţi­lor. El îşi derulează toată viaţa şi nu găseşte nici o faptă bună, pentru care să se poată socoti vrednic de preţuirea lui Dumne­zeu. Pe Dumnezeu, deasupra Căruia nu mai este nimeni, o făptură atât de măruntă dintr-o lume atât de mare a cutezat să-L insulte, împotrivindu-se faţă de voinţa Lui atotputernică! Apoi groaza morţii, a Judecăţii, a chinurilor veşnice, închipu­irea că toate acestea îl pot ajunge peste câteva clipe sau chiar acum – îi desăvârşesc înfrângerea. Frica şi cutremurul se abat asupra lui şi întunericul îl acoperă (vezi Ps. 54, 6). În acest timp, sufletul se atinge într-un fel de chinurile veşnice. Harul, care a adus sufletul în această stare apăsătoare, îl păzeşte, to­todată, de deznădejde şi, când cutremurul îşi produce efectul, îl ridică până la cruce şi astfel revarsă în inimă nădejdea feri­cită a mântuirii. De altfel, această frică mântuitoare nu mai părăseşte apoi sufletul pe tot parcursul îndreptării lui: numai la început ea conlucrează obligatoriu la zdruncinarea din te­melii a bolii păcatului, iar după aceea rămâne în suflet ca paznic împotriva căderilor, amintindu-i încotro duce păcatul. De aceea, când află vreo ispită, când în inima necurăţită se mai naşte vreo aprindere pentru păcatele obişnuite, sufletul se îndreaptă cu teamă şi cu frică spre Domnul, rugându-L să nu-l lase să cadă şi să-l izbăvească de focul cel veşnic. În acest fel, harul abate asu­pra sufletului frica mântuitoare pe tot parcursul îndreptării şi chiar până la capătul vieţii, dacă sufletul nu reuşeşte să se înalţe până la acea stare în care frica dispare în iubire.

„Când sufletul începe, cu multă luare aminte, să se curăţească – spune Diadoh – atunci el simte frica de Dumnezeu ca pe un fel de leac dătător de viaţă, care, prin dezvăluirile con­ştiinţei, îl arde în focul nepătimirii. Apoi, curăţindu-se puţin câte puţin, el ajunge la purificarea deplină, sporind în iubire pe măsura micşorării fricii şi, in acest fel, dobândeşte iubirea desăvârşită”.

Versetul 19. Şi-l chinuieşte cu învăţătura sa.

Adică, prin modul său de conducere şi de educare(παιδεια), prin îngăduirea ispitelor, a nenorocirilor, a ademeniri­lor, a mişcărilor păcătoase, harul îl încearcă pe om şi îi dez­văluie conştiinţei lui ce este el de fapt, care îi este starea, cât de sus se află în viaţa duhovnicească, cât de mult a reuşit în îndreptarea sa (βασανιζω de la βασανος – piatră prin care σε determină calitatea aurului). Pentru aceasta este de ajuns îngăduirea mişcării gândurilor. Acum se dezvăluie complet ce se ascunde în străfundurile cele mai adânci ale inimii; căci gândurile izvorăsc din adâncul ei. Apreciindu-și calitatea gân­durilor, omul află limpede cine este şi ce îi rămâne de făcut. De altfel, oricum ar face harul aceasta, principalul fel, ca să spunem aşa, al călăuzirii lui constă în a-l face pe om în per­manenţă pe deplin conştient de neputinţele sale.

Sau, mai direct: îl chinuieşte cu învăţătura sa – adică prin modul său de călăuzire, prin faptul că nu-i dezvăluie sufletului dintr-o dată toată lumina sa şi toată puterea mângâierii lui, ci îl va ţine multă vreme într-o stare de oarecare amărăciune şi tristeţe (βασανιζω, adficio quocunque modo – a înfrânge, a răni (prin orice mijloc)).

Omul îndreptat poartă în mintea sa conturul desăvârşirii creştine şi al fericirii date de viaţa în Hristos. Pe de altă parte, chiar la începutul drumului desăvârşirii, însuşi Preasfântul Duh – cum conchide Diadoh – lasă sufletul să se înfrupte din dulceaţa lui Dumnezeu, cu toată simţirea şi pe îndestulate. Apoi, când pentru multă vreme harul ascunde de suflet acest dar nepreţuit, acesta este silit să se întristeze, amintindu-şi de iubirea duhovnicească ce l-a vizitat, dar pe care acum nu o mai simte, şi este mâhnit, neavând puterea să renască în sine aceeaşi desfătare, pare-se din neajunsul faptelor ascetice desă­vârşite. Astfel se pot explica marile strădanii, neobişnuitele privegheri, posturile ieşite din comun ale sfinţilor asceţi. Ei caută cu lacrimi în ochi comoara nepreţuită, pe care au avut-o, dar pe care nu o mai au. Acesta este marele dor după împărăţia cerească!

Până ce va prinde încredere în el (în suflet) şi-l va ispiti întru îndreptările sale: până când va putea avea încredere în su­flet şi îl va face iscusit şi încercat în toate drumurile lui, cele prin care harul aduce în suflet îndreptare; sau, altfel spus, până când trezeşte în suflet credinţa în el sau încrederea în el, astfel încât sufletul să aibă evlavie faţă de îndemnurile lui ca faţă de tot ce e mai sfânt şi dumnezeiesc; sau cât timp îl va călăuzi pe toate căile lui, acelea prin care sufletul poate să-şi însuşească îndreptăţirea. Iată hotarul acţiunilor de ispitire ale harului, iată limita de educare a sufletului, în urma căreia pu­tem spune că ajunge la starea barbarului desăvârşit, la măsu­ra vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4, 13).

Însuşi harul deţine un fel de schiţă a educaţiei (fără îndo­ială, schimbătoare, în funcţie de persoanele educate), după care el nu îi arată deschis sufletului faţa sa până când nu îm­plineşte tot ce-i de trebuinţă pentru acesta; iar pe de altă parte, şj fiecare suflet are o limită a lui, doar prin atingerea căreia se face vrednic de instaurarea deplină a harului. Acestea sunt, după cum se vede, încrederea în suflet din partea harului şi credinţa în har din partea sufletului. Într-adevăr, după o ase­menea stare a sufletului, nu-şi mai are locul îndoiala că sufle­tul va rămâne credincios pentru totdeauna insuflărilor harului.

Această mobilitate a sufletului la semnul harului este pri­mul lucru pe care se străduieşte să-l formeze Duhul, Care edu­că sufletul, sau, altfel spus, în împărăţia harului, mobilitatea sufletului reprezintă însuşirea cea mai importantă pe care tre­buie să-o aibă sufletul transfigurat de har.

„Omul care Îl caută pe Domnul îşi supune mintea la as­cultare faţă de Hristos şi se învredniceşte de un acelaşi duh cu Domnul, pentru că niciodată nu Îl mâhnește pe Duhul Domnului”.

„Dumnezeu Însuşi Se încredinţează inimii, când omul Îi dedică sufletul şi gândurile sale.”

De altfel, pentru noi, un astfel de hotar este slab definit. Mai precis îl explică Apostolul Pavel. El spune: o urmăresc că doar o voi prinde (Fil. 3, 12). Ce anume? Ca pe Hristos să dobândesc, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi să fiu primit părtaş la patimile Lui (Fil. 3, 8, 10). Ce face el pen­tru aceasta? Pe toate le socotesc că sunt pagubă… m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie… ca… să mă aflu întru El (Hristos), nu având dreptatea mea cea din Lege (Fil. 3, 8,9).

Calea spre comuniunea vie cu Hristos este respingerea tu­turor celor personale, o anumită uitare de sine şi o totală în­străinare de sine. În Iisus Hristos nu te poţi afla cu ceva al tău, personal. De aceea, Diadoh spune:

„Când omul va dobândi toate virtuţile, dar mai cu seamă totala neagonisire, atunci harul îi va lumina întreaga făptură cu o anumită simţire deosebit de profundă”. Aşa se pare că trebuie să fie.

Căci ce înseamnă neagonisirea? Sau ce se întâmplă în su­flet când apare în el neagonisirea? Duhul omenesc, prin firea sa, nu este lacom. El devine lacom atunci când este dominat de suflet şi de trebuinţele trupeşti. Apoi, când, prin îndelun­gate strădanii şi eroisme, cu ajutorul harului, duhul îşi supune complet şi sufletul, şi trupul şi, primindu-le în sine, înăbuşă în el mișcările şi astfel îl înduhovniceşte pe om în întregime – atunci în el nu trebuie să mai rămână nici urmă de agonisire, dar totodată dispare şi orice piedică din calea instaurării depline a harului în el.

De aceea, Diadoh spune: „Dacă cineva, încă trăind, va muri în urma strădaniilor ascetice, acela va deveni întru totul lăcaş al Sfântului Duh: întrucât acesta, încă înainte de a muri, a înviat”. Aşadar neagonisirea poate fi socotită drept limită a curăţirii sufletului.

Versetul 20. Şi iarăşi se va întoarce drept la el…

Adică, cu cuvintele lui Macarie cel Mare: „după curăţirea omului, lucrarea harului se arată în el cu desăvârşire şi el primeşte deplina înfiere a Duhului”; sau, cu cuvintele lui Diadoh: „Harul îi luminează întreaga făptură, într-o anumită simţire deosebit de profundă, şi el se face întru totul lăcaş al Sfântului Duh”. Şi, odată cu aceasta, după făgăduinţa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl vin la el şi Îşi fac lăcaş în fiinţa lui sfinţită (vezi In. 14, 23). Şi se va însem­na peste om lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Ps. 4, 6).

Şi-l va veseli… Şi-l va întâmpina ca o mama şi ca femeia tinereţilor îl va primi. Îl va hrăni cu pâinea înţelegerii şi cu apa înţelepciunii îl va adăpa; și… desfătare şi cunună de bu­curie și nume veşnic va moşteni (Sir. 4, 20; 15, 2-3, 6).

A săltat fătul Ioan in pântecele mamei sale când a simţit apropierea Domnului. Se bucură şi saltă duhul nostru când harul Sfântului Duh îl face părtaş la dumnezeire. Dumnezeul nostru este Dumnezeul fericirii. De aceea toţi cei care I se fac părtaşi se umplu de o desfătare de negrăit. Sfinţii asceţi care s-au împărtăşit de această fericire nu găsesc cuvinte pentru a o exprima.

„Uneori, lumina ce străluceşte în inima omului – spune Macarie cel Mare – îl pătrunde pe dinăuntru atât de puternic, încât, cufundându-se pe de-a-ntregul în această dulceaţă şi în această plăcută simţire, el iese afară din sine, din preaplinul iubirii şi de atâtea taine ascunse, pe care le contemplă în el”.

„Sufletul se înflăcărează în această stare – spune Diadoh – și, cu o bucurie şi o iubire de negrăit, năzuieşte atunci să iasă din trup şi să se ducă la Domnul şi să nu mai cunoască această viaţă trecătoare.”

Versetul 21. Şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale – Ce taine are harul? Tainele harului sau ale lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului. Harul îi dezvăluie discipolului Său:

a) Taina întrupării, a suferinţei, a morţii şi a învierii lui Iisus Hristos. Apostolul Pavel pune acest lucru drept ţel al năzuinţelor creştinului (Fil. 3, 10), care fără îndoială că este atins de cei desăvârşiţi, ajunşi la măsura vârstei plinirii lui Hristos Nu se poate ca Domnul să nu-i învrednicească a li Se dezvălui în toată plinătatea Lui, a Se dezvălui şi inimii, şi în­ţelegerii, care stă toată în Domnul (vezi Evr. 3, 16-19). Şi ce este aici cu neputinţă, când Însuşi Domnul sălăşluieşte în această inimă?

b) Taina îndreptăţirii sau a însuşirii de către suflet a meri­telor lui Hristos, după care acestea se socotesc a fi ale lui. Apostolul Pavel pune drept mijloc de comuniune cu suferințele lui Hristos asemănarea cu El în moartea Lui (vezi Fil. 3, 10), iar această asemănare s-a săvârşit deja în cel sfinţit, aşa cum am văzut mai sus. Acelaşi Apostol consideră îndreptăţi­rea drept o urmare a sfinţirii: Dar v-aţi spălat – spune el – dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru (1Cor. 6, 11). Iar cel îndreptăţit trebuie să simtă comuniunea cu suferinţele Dom­nului, comuniune care l-a îndreptat;

c) Taina vieţii harice: iubirea şi, prin iubire, smerenia.

Dumnezeu este iubire; de aceea numai cel ce s-a îm­părtăşit de El are iubire şi ajunge la ea.

„Mintea – spune Diadoh – cu toate că primeşte toate vir­tuţile prin simţire, desăvârşindu-se cu o anumită ritmicitate şi cu o armonie inexplicabilă, totuşi nu poate dobândi iubirea duhovnicească dacă nu va fi pe deplin luminată de Sfântul Duh… Harul divin, zugrăvindu-l pe om după asemănarea lui Dumnezeu, arată prin iluminarea iubirii că chipul a primit întru totul frumuseţea asemănării”.

„După arătarea crucii – vorbeşte Macarie cel Mare despre viziunea sa – harul lucrează şi împacă toate mădularele şi inima, astfel încât sufletul, de mare bucurie, se arată ca un copil lipsit de răutate şi omul nu mai osândeşte pe elin sau pe iudeu sau pe păcătos ori pe cel dedat lumii; ci omul lăuntric vede totul cu ochi curat şi se bucură de întreaga lume şi doreşte să-i cinstească în orice fel şi să-i iubească şi pe elini, şi pe iudei”. Totodată el uită de sine datorită prearevărsatei iu­biri faţă de Dumnezeul cel sfinţitor.

„Eu cunosc un asemenea om – spune Diadoh – care într-atâta Îl iubeşte pe Dumnezeu, încât nu ştie ce este el însuși. El își ascunde parcă în iubirea de Dumnezeu meritele dobândite de la aceasta şi întotdeauna se consideră pe sine ca rob netrebnic.”

„Când mintea se luminează vizibil şi mulţumitor de sfântul har – spune el într-alt loc – atunci sufletul are o smerenie parcă firească. Întrucât, fiind hrănit de harul dumnezeiesc, el nu se mai poate înfumura de slavă deşartă, chiar dacă ar împlini necontenit poruncile Domnului, ci se consideră mai prejos decât toţi: căci s-a împărtăşit din blândeţea lui Dumnezeu.”

Cât priveşte credinţa şi nădejdea, acestea se desăvârşesc și chiar sunt înghiţite de iubire, care este mai mare decât ele. Diadoh, explicând înalta putere a iubirii, adaugă: „Cel în care Dumnezeu produce o astfel de iubire, acela se află în timpul acesta mai presus decât însăşi credinţa, întrucât, prin înalta iubire, el Îl cuprinde deja în simţirea inimii sale pe Cel venerat de credinţă”. Când Domnul Se află în inimă, atunci şi nădejdea îşi atinge sfârşitul: cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? (Rom. 8,24).

Astfel de taine ajung parcă firesc în orice suflet, copleşit în întregime de har. Dar nu încape îndoială că harul, uneori în viziuni sau în extaze, îi dezvăluie sufletului şi alte taine cereşti, ca unei persoane care, prin desăvârşirile sale, este vred­nică să le vadă aşa cum sunt. Despre aceste dezvăluiri, Macarie cel Mare vorbeşte astfel:

„Unora li s-a arătat prin lumină semnul Crucii şi s-a pe­cetluit în omul lăuntric. Altădată, stând cineva iarăşi la rugăciune, a fost parcă răpit în extaz şi s-a pomenit stând în biseri­că înaintea altarului, unde i s-au adus trei pâini, care păreau frământate cu mir; şi, cu cât mânca mai mult din ele, cu atât mai mult se înmulţeau şi creşteau. Altora li s-a arătat un fel de veşmânt luminos cum nu se află pe pământ în veacul acesta şi care nu poate fi făcut de mâini omeneşti. Căci, aşa cum Domnul, urcând pe munte cu Ioan şi cu Petru, Şi-a prefăcut veșmântul şi l-a făcut strălucitor asemenea fulgerului – aşa era și acel veşmânt, încât s-a minunat şi s-a înspăimântat acel om, scoţându-şi-l de pe el”.

„Uneori el, fiind ca un fiu de împărat, într-atât nădăjduieşte în Fiul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl, că i se deschid porţile şi intră în multe lăcaşuri. Şi, cu cât intră mai departe, tot mai multe uşi i se deschid, de la o sută de lăcaşuri la altă sută de lăcaşuri; şi se îmbogăţeşte şi, cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât mai mult i se arată în depărtare alte noi descoperiri mi­nunate. Şi i se încredinţează, ca unui fiu şi moştenitor, aseme­nea lucruri, pe care buzele şi limba omenească nu le pot po­vesti şi descrie.”

De altfel, chiar dacă această înălţime poate fi atinsă de omul care s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu, să se menţină în permanenţă la nivelul ei îi este cu neputinţă. Acest lucru nu poate fi suportat de firea omenească. Un sfânt bărbat L-a rugat pe Domnul: „Doamne! Slăbeşte-mi valurile harului Tău, căci altfel mor de plinătatea fericirii”.

Şi Macarie cel Mare, căruia Dumnezeu i-a dezvăluit atâtea taine (putem crede că dezvăluirile despre care vorbeşte i-au fost arătate chiar lui), consideră că o astfel de înălţare are loc numai din când în când.

„Dacă acele semne minunate care i se arată acum omului și pe care le-a văzut din proprie experienţă s-ar afla tot timpul cu el, el nu ar mai putea nici să primească cuvântul slujbei, nici să împlinească anumite munci, nici să audă ceva, nici să se în­grijească de sine în caz de nevoie şi nici de ziua de mâine, ci doar ar sta într-un colţ, extaziat şi parcă îmbătat. De aceea nu îi este dată omului treapta desăvârşirii.”

Versetul 22. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui.

De va rătăci – dacă va îngădui să se lase ademenit. Chiar şi după primirea (prin botez) sau întoarcerea (prin pocăinţa a darului harului, din inimă se nasc multe şi felurite cugete păcătoase, întrucât potolirea lor completă nu se săvârşeşte dintr-o dată ci, putem spune, abia după sfinţire. Dar, in acelaşi timp, din partea harului, prin intermediul conştiinţei capătă libertate şi trebuinţele legitime, care de obicei, la prima încer­care a ispitei, sunt mai puternice decât mişcările vicioase sau cel mult egale cu acestea – dacă omul îşi va îndrepta întregul suflet către îndemnurile harului. Atunci, de regulă, gândul vicios este izgonit din suflet, mai devreme sau mai târziu, şi în suflet se întronează liniştea.

Dar, dacă a îngăduit obiectului ispitei să zăbovească în su­flet – la început, poate numai ca să se amuze sau pentru dis­tracţia minţii (acesta este primul pas spre cădere) – atunci la scurtă vreme i se alătură inima, care naşte o mişcare pătimaşă (este al doilea pas); slaba voinţă, pe care inima s-a obişnuit să o conducă, începe să dorească (este al treilea pas); între timp, glasul conştiinţei, trezită la început de har, se stinge tot mai mult; apare raţiunea, care, sub acoperirea inimii, ticluieşte jus­tificări sofiste; glasul conştiinţei amuţeşte; toată făptura s-a aprins de dorinţă; voinţa s-a hotărât şi taina fărădelegii lăun­trice s-a înfăptuit (este al patrulea pas). După aceasta, fireşte, urmează şi fapta însăşi (este al cincilea pas). Omul şi-a îngă­duit să se lase ademenit si a căzut.

Cu mult mai uşor se înfăptuieşte cea de-a doua cădere şi cu atât mai lesne a treia; şi, cu cât mai des se repetă căderea, cu atât mai mult păcatul se înrudeşte iarăşi cu sufletul şi, în cele din urmă, se cuibăreşte în el şi îl cuprinde în întregime. Bolovanul aruncat de pe povârnişul unei prăpăstii nu se opreşte până când nu ajunge la fundul ei. Sufletul depravat nu mai este în stare să se umple de har, la fel cum burduful vechi nu poale primi vinul nou şi atunci harul îl părăseşte.

De va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui. Păcătosul îşi pierde libertatea. Sclav al păcatului, el i se supune în toate, ca un animal instinctului. Întunericul i-a orbit ochii, iar el nu mai vede încotro merge, nu îşi vede pierzania. În sfârșit, precum ochiul lumina, un alt suflet va cere iarăşi lumina harică. În iad i se preface viaţa trăită în păcat! Înflăcărându-se de râvnă, el intră din nou în rândul adevăraţilor fii, după duh şi după viaţă, ai Bisericii. Dar un alt suflet cade iarăși și iarăşi se ridică; de câteva ori cade şi de câteva ori se ridică.            În acest timp, simţul îi amuţeşte din ce în ce mai mult, se înăspreşte, se pietrifică şi, prin urmare, devine tot mai puţin capabil să perceapă insultările harului şi să simtă starea în care se află. Pentru un alt suflet este posibilă căderea defini­tivă în deznădejde, în urma căreia nu mai există restabilire şi putinţă de înnoire prin pocăinţă. Atunci harul îl lasă pentru totdeauna în mâinile căderii lui.

Atât de grijuliu este harul, atât de anevoioasă este îndrep­tarea, atât de bogate şi de înalte sunt făgăduinţele harului, atât de primejdioasă este căderea, şi mai cu seamă căderea repe­tată! Nu putem să încheiem mai bine cercetarea noastră decât cu cuvintele lui Macarie cel Mare:

„Cu adevărat, minunat este atunci când sufletul, afierosindu-se întru totul Domnului, alipindu-se numai de El, Unicul, şi vieţuind fără prihană în poruncile Lui şi cinstind cu evlavie Duhul lui Hristos, Care l-a găsit şi l-a acoperit – se va învred­nici să fie de un singur duh şi de o singură alcătuire cu El, aşa cum spune Apostolul: Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (1Cor. 6, 17).

Dacă însă cineva se lasă pradă grijilor sau slavei deşarte ori dorinţei de putere ori se agită în căutare de onoruri omeneşti şi dacă sufletul acestuia se alipeşte şi se amestecă cu cugetele lumii ori se face robul vreunor lucruri ale acestei lumi şi se îngrijeşte de dobândirea acestora – un asemenea suflet nu poate în nici un chip să evite, să îndepărteze şi să alunge droa­ia de patimi, în care este ţinut prizonier de căpeteniile viclene; pentru că iubeşte şi împlineşte voia căpeteniei întunericului şi nu se scârbeşte de începuturile cele rele.

Să ne sârguim, aşadar, cu tot sufletul şi cu toată gândirea a ne alătura Domnului şi a fi urmaşii lui Hristos, ca astfel să ne arătăm vrednici de împărăţia cea veşnică şi să ne facem păr­taşi cereştilor bunătăţi, proslăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfân­tul Duh în vecii vecilor!”