Patriarhia Română la trei ani după Sinodul din Creta

Problema Sinodului din Creta este adusă în atenție de Patriarhie pe propriul site atât pentru cititorii din țară, cât și pentru cei de limbă engleză, ceea ce este un semn îmbucurător. Chiar și modul cum este prezentat lasă loc la dialog, dar nu și la înțelegere și seriozitate. Faptul că este adusă în discuție reacția destul numeroasă a unor clerici de la noi din țară de a întrerupe comuniunea arată grijă și preocupare. Întrebarea se pune: ce mai lipsește pentru a avea o abordare constructivă din partea ambelor tabere într-o confruntare destul de surdă până acum?

Poziționarea oficială față de Sinod este una de mediere între cei care îl impun și cei care îl contestă. Pe de o parte, este prezentat ca un „eveniment spiritual major” care a stârnit, totuși, reacții de protest; pe de altă parte, se spune că deciziile nu au fost de natură dogmatică și, deci, contestările sunt nejustificate. Practic, Sinodul trebuie să rămână în picioare, dar fără să aducă modificări concrete în viața bisericească.

PF Părinte Patriarh Daniel susținea în 2017 și reafirmă acum că documentele Sinodului doar „descriu problemele majore” cu care se confruntă Biserica Ortodoxă și ele „reprezintă o reafirmare a continuităţii în mărturisirea credinţei ortodoxe a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”. Dacă așa ar sta lucrurile, ar fi foarte bine și orice reacție de respingere ar fi nefondată.

Totuși mărul discordiei îl reprezintă relația pe care o stabilește Biserica Ortodoxă cu celelalte Confesiuni; le consideră parte a Bisericii lui Hristos sau în afara ei? Dacă ar fi să ne luăm după aceleași declarații ale PF Părinte Patriarh, în Creta s-a decis că trebuie să avem „un mesaj de dialog şi cooperare practică” față de creștinii neortodocși și că „numai Biserica Ortodoxă este «BisericaUna, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică»”. Este îmbucurătoare această interpretare, dar, din păcate este una personală, care nu poate fi susținută de realitate, adică de textul documentelor adoptate și de acțiunile ulterioare ale altor Patriarhii participante. Aici intervine o rupere a firului de dialog onest și apare provocarea la reacții categorice, chiar de  întrerupere a pomenirii, la o astfel de opacitate.

Ar fi utilă o analiză la rece a stării de fapt.

Dialogul Patriarhie – contestatari

Mai întâi de toate, se pune problema dialogului. Patriarhia este recunoscută pentru incapacitatea de a purta dezbateri reale deja de multă vreme. Obosește mereu printr-un limbaj de lemn, necaracteristic Evangheliei, prin care acoperă multele probleme din Biserică. Această abordare erodează încrederea credincioșilor și ei pornesc din start cu o lipsă de disponibilitate justificată. Îmi susțin aceste afirmații prin faptul că au existat de-a lungul timpului foarte multe declarații, acțiuni și manifestări ecumeniste, de rugăciuni în comun, acorduri de unire și recunoaștere a ereticilor pe care Patriarhia le-a tratat greșit, ba chiar le-a prezentat într-o lumină favorabilă. Foarte mulți duhovnici, dintre care cei dintâi Arhim. Iustin Pârvu și Arsenie Papacioc, și-au exprimat public dezaprobarea față de direcția ecumenistă oficială. Toate acestea creează un cadru care nu poate fi ignorat. Cu alte cuvinte, abaterile eventuale de la dogmă semnate la Sinodul din Creta ar constitui picătura care umple paharul. Și nimeni nu se așteaptă ca această picătură să intervină în mod fățiș și solemn, ci tot pe ascuns, cum s-au întâmplat toate și până acum. Dacă se merge tot pe o disprețuire autoritară a credincioșilor din partea sinodalilor, prăpastia dintre ierarhia superioară și opincă se adâncește tot mai tare și est firesc să genereze reacții de delimitare concrete și nedorite.

Așadar mesajele oficiale ale Bisericii noastre trebuie citite cu precauție. Aceasta pentru că orice atitudine înțeleaptă presupune o preîntâmpinare a răului, nu o indiferență iresponsabilă. Ba mai mult, deja compromisurile pe plan dogmatic sunt avansate, încât greu mai putem vorbi de prevenire, cât mai mult de revenire la linia credinței sănătoase.

Pentru a sesiza obiectiv cum stau lucrurile, este necesar să fie analizat fondul problemei. Ce s-a hotărât, de fapt, în Creta? Chiar sunt atât de fanatici și rebeli cei care au luat atitudine de împotrivire? Sau Patriarhia duce în eroare, maschează trădarea la care s-a angajat?

Decizii dogmatice

Într-adevăr, nu au fost abordate direct probleme dogmatice, nici nu au fost exprimate dogme de credință concrete. Totuși s-a dus atingere clară unor aspecte ce țin de învățătura despre natura Bisericii, care este una dogmatică. Deci putem afirma că Sinodul „nu a formulat dogme și canoane noi”, totuși aceasta nu reprezintă o descriere fidelă a ce s-a întâmplat acolo. Nici măcar nu prezintă corect problema pe fond. Formal, da, nici măcar nu s-a pus problema luării unor decizii ce țin de învățătura de credință. Totuși rezultatul este tocmai validarea unor concepții eretice. Deci putem vorbi de o iresponsabilitate din partea ierarhiei noastre și chiar de ascundere voită a trădării de credință, lucru fundamental, ce nu poate fi trecut cu vederea.

„Biserica Ortodoxă singură este Biserica cea una a lui Hristos”

În articolele de „aniversare” a trei ani de la Sinod este reluată o afirmație discutabilă, anume că documentele din Creta prezintă Biserica Ortodoxă ca fiind singura Biserică, celelalte culte fiind chemate să se unească cu ea. Chiar dacă celelalte Confesiuni sunt numite Biserici (ceea ce nu ar fi extrem de grav) și sunt privite ca parte din Biserica lui Hristos, ar fi fost un plus important, poate chiar decisiv, mărturisirea că doar Biserica Ortodoxă este Biserica cea una. Măcar documentul care se ocupă cu această temă ar fi fost ambiguu și neconcludent, neutru. Dar să vedem despre ce este vorba. Paragraful la care se face referire este chiar primul din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În traducerea oficială, el sună astfel:

„Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.”

La o analiză succintă, se observă că nu există o corespondență totală între referințele Patriarhiei noastre și textul sinodal. În primul rând, nu există specificația că „doar” Biserica Ortodoxă ar fi Biserica una. Lucrul acesta este esențial pentru că face diferența. Una este apartenența, exprimată prin „fiind”, și alta este identitatea exclusivă, care ar fi trebuit să fie marcată prin acel „doar”.

Chiar și așa, contextul ar putea induce ideea de exclusivitate, că numai ortodocșii sunt Biserica cea una. Dar reiese acest lucru din paragraf sau chiar contrariul?

Identificarea Ortodoxiei ca fiind Biserica cea una este considerentul pentru care ea ar ocupa un «loc central» în «promovarea unității creștine». Acest «loc central» (de fapt, «principal», într-o traducere mai atentă) nu indică exclusivitatea ei, ci tocmai contrariul, amestecarea și includerea ei în masa așa-zișilor creștini care-și caută unitatea. Deci nu rezultă de aici nici o exclusivitate de care pomeneam mai sus, ci dimpotrivă, o comuniune cu ceilalți.

Mai mult, comuniunea indicată de poziția centrală nu este una doar de „dialog și cooperare practică”, ci este una dogmatică. Acest lucru este semnalat de faptul că unitatea este căutată pe baza unor convingeri ce țin de «conștiința eclezială profundă», care nu poate fi decât la nivel dogmatic. Dacă textul ar fi fost tradus mai fidel, lucrul acesta ar reieși mai clar în evidență, pentru că, de fapt, este vorba de «conștiința de sine eclezială profundă», care implică identificarea dogmatică a Ortodoxiei. Au existat, de altfel, discuții importante în Comisiile pregătitoare cu privire la această «conștiință de sine», care se referă la definirea clară a limitelor bisericești.

Recapitulând, se poate observa că, în realitate, Sinodul din Creta nu vorbește despre exclusivitatea Bisericii Ortodoxe de a fi Biserica cea una. Dimpotrivă, căutarea unității pierdute, pe care se străduiesc să o restabilească creștinii din lumea contemporană, presupune că toți fac parte din Biserica lui Hristos, fapt ce conduce la necesitatea ca ei să ajungă la acord și unitate. Altfel spus, Biserica Ortodoxă nu este privită doar ea ca Biserica cea una, ci mai există destui care aparțin aceleia și cu care trebuie să coopereze pe toate planurile. Practic, asistăm la o răsturnare a învățăturii de credință ortodoxe cu privire la Biserică și raportul ei cu ereticii.

Chiar dacă textul acesta este mai tehnic și puțin accesibil, el nu ar trebui să justifice manipulările pe care le întreprinde Patriarhia. Pentru că, dincolo de aceste subterfugii, a fost semnată participarea ortodocșilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, organizație care prezumă recunoașterea reciprocă a membrilor ei drept mădulare ale Bisericii lui Hristos (pe lângă alte nenumărate principii neortodoxe). Acest lucru nu poate fi mascat cu nimic, nu poate fi băgat sub preș, se vede din avion.

Bineînțeles, nu trebuie trecute cu vederea implicațiile pe care le presupune Sinodul din Creta. Prin el, sunt validate toate acțiunile ecumeniste întreprinse în cadrul Bisericii Ortodoxe. O mostră clară este cea oferită de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, campion pe terenul acesta. O girare a unor astfel de acțiuni nu poate fi calificată decât ca iresponsabilă.

Întreruperea pomenirii

În aceste condiții, în care avem parte de declarații evazive și mincinoase, reacția de respingere a documentelor Sinodului din Creta este una absolut îndreptățită și aproape indispensabilă. Fără o delimitare și un protest hotărât, care poate merge chiar până la oprirea pomenirii, credincioșii de rând rămân cu reperele care li se vând „taraba” Patriarhiei, adică în rătăcire grozavă.

Chemările ipocrite ca lămuririle privind credința să fie exprimate în comuniune, nu în dezbinare, nu au nici un temei. Nu au existat nici măcar lămuriri sincere din partea Patriarhiei, darmite disponibilitate de a dezbate subiectele aprinse. Asistăm doar la intrigi care să ducă tema în derizoriu și atât. Poate că aici și cei care au întrerupt pomenirea ar trebui să manifeste mai mult tact pentru a avea un cuvânt cu greutate, trezvitor.

Cine sunt păstorii cei buni: ierarhii care nu se sinchisesc să vândă credința sau preoții care se delimitează de aceștia? Orice justificare nu face decât să-i așeze pe primii tot mai mult în rând cu Ana și Caiafa, care nu au căutat decât pretexte ca să-L omoare pe Hristos.

Un model vrednic de urmat pentru arhipăstorii de astăzi îl constituie atitudinea Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Aceștia au avut tactul și prezența să respingă tatonările catolice din vremea lor și să mărturisească onorabil credința ortodoxă mântuitoare. Incomparabil exemplu față de melanjul ecumenist de astăzi, la un secol și jumătate distanță.