Destructurarea Ortodoxiei – între apostazie și exemple de credință vie

Situația tensionată bisericească din ultima vreme pare că produce doar dezastre. Dar mai întâlnim și situații fericite, care sunt de urmat nu neapărat în literă, cât mai ales în duhul lor. Este firesc să fie ales grâul de neghină prin ispite.

Știrea că în SUA o parohie sau mai multe au trecut din jurisdicția Patriarhiei Ecumenice (PE) în cea rusească rămâne o informație seacă pentru că sunt imediat bănuite afinități etnice. Dar faptul că inițiativa vine din partea unor americani stârnește alt interes. Înainte de a puncta unele detalii importante, iată relatarea evenimentelor din gura (penița) celor implicați:

Desemnarea (ar putea fi numită „alegere” doar în sensul cel mai îngust etimologic) Mitropolitului Elpidofor (Lambriniadis) ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bisericii Grecești din America va fi pomenită fără îndoială ca un punct de cotitură în istoria Bisericii secolului XXI. S-a stins cu siguranță acum orice speranță ar mai fi existat că schisma dintre Constantinopol și Moscova cu privire la Ucraina este doar un eveniment temporar, neimportant.

Arhiepiscopul Elpidofor este un teolog distins și cultivat. Ca cetățean turc, este un candidat de primă linie și evident cândva să-l urmeze pe SS Bartolomeu la Tronul Ecumenic. În controversele majore ale domniei lui Bartolomeu (Sinodul Cretan, ca și schisma ucraineană), a apărat poziția și autoritatea Patriarhului în mod susținut și fidel. Chiar dacă nu există nici un motiv de îndoială asupra sincerității cu care a adoptat aceste poziționări, este evident că are in interes întemeiat să întărească o jurisdicție fragilă în prezent, pe care este previzibil că o va conduce într-o zi.

Astfel, desemnarea lui în al doilea cel mai puternic post din Patriarhia Ecumenică are o semnificație dublă.

Pe de o parte, transmite mesajul că este puțin probabil să fie vreo revenire în Fanar când Patriarhul Bartolomeu părăsește scena. Pe de altă parte, ridică mizele teologice deoarece Arhiepiscopul Elpidofor nu consideră treaba ucraineană o problemă oarecare de a proclama din nou controlul Constantinopolului asupra unui domeniu năbădăios stăpânit ilegal de câteva secole de Moscova.

Dimpotrivă, folosește cel mai serios termen de oprobriu dintre toată Ortodoxia pentru a-și descrie adversarii, unul pentru care Fanarul face și imposibilul pentru a-l evita să-l folosească. El spune că ei sunt eretici.

În 2009, Arhimandritul de atunci Elpidofor a ținut un discurs memorabil la Școala Teologică Sfânta Cruce (Holy Cross), care mai poate fi găsit online, de exemplu la https://www.aoiusa.org/ecumenical-patriarchate-american-diaspora-must-submit-to-mother-church/. În acest discurs face următoarele declarații interesante, pe care le-a dezvoltat altă dată în teza lui bine-cunoscută că Patriarhul Ecumenic este „primus sine paribus”:

„Permiteți-mi să adaug că refuzul de a recunoaște primatul în sânul Bisericii Ortodoxe, un primat care nu poate fi decât să fie întrupat de un primus (adică de un episcop care are prerogativa de a fi primul între episcopii colegi) constituie nu mai puțin decât o erezie. Nu se poate accepta, pe cât de des se spune, ca unitatea dintre Bisericile Ortodoxe să fie păzită fie de o normă comună de credință și cult, fie de un Sinod Ecumenic ca o instituție. Ambii factori sunt impersonali, în timp ce principiul unității în teologia noastră ortodoxă este totdeauna o persoană. Într-adevăr, la nivelul Sfintei Treimi, principiul unității nu este firea dumnezeiască, ci Persoana Tatălui („Monarhia” Tatălui), la nivelul ecleziologic al unei Biserici Locale, principiul unității nu este preoțimea sau cultul comun al creștinilor, ci persoana Episcopului, așa încât, la nivel pan-ortodox, principiul unității nu poate fi o idee, nici o instituție, ci este necesar să fie, dacă suntem consecvenți cu teologia noastră, o persoană… În Biserica Ortodoxă avem un primus și el este Patriarhul Constantinopolului.”

De remarcat prima frază: „constituie nu mai puțin decât o erezie”.

De remarcat a doua teologumenă (opinie teologică general recunoscută), că persoana care funcționează ca principiu de unitate pentru Biserica sobornicească nu este Hristos Însuși, ci mai degrabă un episcop.

În sfârșit, de remarcat că episcopul în cauză nu este (după cum pare să indice o citire literală naivă a sfintelor canoane) episcopul Romei, ci cel al Noii Rome. (Acesta din urmă este un punct serios foarte neglijat în controversa prezentă. Oricare ar fi rolul deținut de Primus în Ortodoxie – i.e. fie că este „primus inter pares”, fie „primus sine paribus” – nu există îndoială că de secole Primatul istoric a fost Papa Romei. Singurul motiv pentru respingerea primatului roman astăzi este că Biserica romană a abandonat învățătura ortodoxă. Și totuși Constantinopolul, cu anatemele sale ridicate, părea să sugereze mai mult decât orice altă Patriarhie Ortodoxă că nu există o asemenea apostazie. Atunci cum poate Fanarul să pretindă că este esențial pentru Biserică, de vreme ce Vaticanul ar trebui să aibă o pretenție mai solidă? Dacă mișcarea ecumenică ar fi să aibă succes și comuniunea deplină cu Roma ar fi restabilită, ar ceda cu plăcere Constantinopolul primatul? Și cum se împacă existența, chiar și doar formală, a Romei ortodoxe cu pretenția Fanarului că Biserica „nu poate exista” fără Patriarhul de Constantinopol?)

Probabil cuvintele lui sunt pasibile de o răstălmăcire, dar Arhiep. Elpidofor pare să creadă că Patriarhul Ecumenic este un soi de Papă, nu Vicarul lui Hristos, în aparență, ci al lui Dumnezeu Tatăl! Pare să creadă și că cei care nu sunt de acord cu acest punct de vedere sunt eretici.

Aceasta este mai degrabă o pretenție mai serioasă decât „Știi, acum, că URSS a dispărut, ar trebui să fie o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală liberă de Moscova”.

Cum poate menține Ortodoxia mondială comuniunea cu o Patriarhie care promovează o ecleziologie străină și se referă la cei care obiectează ca la niște „eretici” (un termen pe care nu-l aplică romano-catolicilor și protestanților)?

Mai există un aspect în ridicarea lui Elpidofor pe care-l relevă discursul din 2009. Deși Fanarul a fost istoric foarte împotriva etnofiletismului (în parte pentru a opri incursiunile Biserici bulgare și ale altora în teritoriul ei canonic), este o problemă de documentare istorică faptul că Patriarhia s-a văzut mereu pe sine ca bastionul naționalismului grecesc. (Însuși Patriarhul Bartolomeu probabil că nu ar nega aceasta, nici nu ar vedea vreo problemă în ea, după cum este clar din remarcile sale din 2018 despre „precăderea” „poporului nostru”.)

În cuvântarea sa, ținută la seminarul din America doar grecesc, Elpidofor este preocupat în mare măsură tocmai de această chestiune. Spune că „ecumenicitatea este inima elenismului și e străină prin definiție de orice formă de naționalism sau șovinism cultural”. Adaugă faptul că „diaspora” se referă nu la oameni care trăiesc temporar în pământuri dincolo de Imperiul Roman, ci la aceia care trăiesc permanent acolo. Totuși, într-o contradicție aparentă, viziunea lui despre acești oameni este limitată la imigranții din țările tradițional ortodoxe și la descendenții lor. Preocuparea lui primordială este menținerea culturii și tradiției (grecești în acest caz) fără asimilare și are de spus aceasta despre „convertiți”:

„Un alt mare număr de candidați la preoție a venit dintre convertiți, care au puțină familiarizare, dacă nu chiar deloc, cu experiența ortodoxă și sunt caracterizați de obicei de comportament și mentalitate super-râvnitoare. Atrage interesul faptul că convertiții care au fost hirotoniți în preoție reprezintă un procent disproporționat mai mare decât convertiții dintre credincioși. Rezultatul acestei reprezentări necorespunzătoare este că, cel mai adesea, preoții convertiți păstoresc turme care sunt purtătoare ale unor tradiții culturale, dar, din cauza păstorilor lor fie sunt lipsiți de familiaritatea necesară cu tradiția, fie chiar se opun ei conștient, reușesc să o degradeze și treptat să dezrădăcineze acele elemente culturale care erau expresia parohiilor pe care le deservesc”.

Chiar dacă este o preocupare legitimă, este de remarcat că Eplidofor nu vorbește niciunde despre o misiune de a-i aduce pe americani ca un întreg la Ortodoxie, nici nu discută despre parohiile care nu au o etnie singulară (sau deloc). În contextul unei discuții la un seminar (unde Decanul din vremea aceea se numea Fitzgerald), discursul părea să aibă un mesaj clar descris printr-o poreclă pe care i-au dat-o unii în mod sarcastic: discursul „prea mulți xenoi (străini).

Eu sunt un xenos. După câte știu, interacțiunea strămoșilor mei de după schismă cu creștinii ortodocși a fost limitată la a se lupta cu ei pe Frontul de Est. Soția mea și eu ne-am convertit la Ortodoxie în 1988 la catedrala OCA din Boston. Am fost fondatorii și editorii bibliotecii Sf. Pahomie acum adormite, unul dintre primele site-uri de patristică ortodoxă din 1994. Obișnuiam să predăm istorie creștină online și am fost implicat pentru un număr de ani în mobilizarea evanghelizării ortodoxe în secta rastafarienilor. În 1997, ne-am mutat din Boston în Lubbock, Texas, unde am fost hirotesit citeț în GOARCH (Biserica diasporei grecești din America) și am fost cântăreț la Biserica Ortodoxă Greacă Sf. Andrei până în octombrie anul trecut.

Lubbock este un orășel universitar cu o populație de aproape un sfert de milion. Este plasat în centrul Llano Estacado, un platou de-abia populat, care încalecă granița de stat dintre Texas-New Mexico. Primii ortodocși din Lubbock probabil că au fost negustorii libanezi care au ajuns în jur de 1900, dar nu era nici o parohie până când câțiva greci s-au decis să întemeieze una în anii ’70. Au reușit după o luptă grea și multe dificultăți: Lubbock, deși destul de întins, este neobservat pentru majoritatea americanilor din cauza izolării sale. Sf. Andrei nu a avut preot până în 1996; înainte de asta, oamenii conduceau peste 100 de mile până la Amarillo pentru Liturghie.

Când am ajuns eu și soția mea, nu eram siguri la ce să ne așteptăm. Am găsit o parohie care era parte din Arhiepiscopia Greacă, dar și multi-etnică și primitoare. Ritualul liturgic și muzica erau biantine, dar slujbele erau în întregime în engleză și era depus orice efort pentru a adapta pe oameni cu fonduri diferite: greci, bineînțeles, și convertiți, arabi, ucraineni, ruși, sârbi, români, bulgari… și probabil membri ai altor naționalități pe care le uit. „Grecii” din parohie erau ei înșiși o amestecătură de imigranți recenți care erau în SUA de câteva generații. Ambii preoți care au slujit în cei 21 de ani ai mei la parohia Sf. Andrei erau absolvenți ai Seminarului Sf. Vladimir (OCA).

Parohia nu era utopică, ci avea reușitele ei. Doi dintre tinerii din parohie (amândoi convertiți, după cum ar fi prezis Arhiepiscopul Elpidofor) au ajuns să devină preoți ai Arhiepiscopiei Grecești, un record remarcabil pentru o parohie atât de mică și tânără după standardele grecești. Amândoi sunt, aș putea adăuga, clerici remarcabili, chiar sfinți. Unul dintre ei, pe care îl admir în mod special, a fost portretizat pe pagina de internet a GOARCH în martie. Nici unul dintre ei nu corespunde cu caricatura de preot-convertit a Arhiep. Elpidofor ca ignorant fanatic al culturii grecești (într-adevăr, amândoi s-au însurat cu grecoaice!)

Eu și soția mea am fost foarte impresionați de generozitatea parohienilor greci la Sf. Andrei, de devotamentul lor pentru educația religioasă a copiilor și, mai presus de toate, de stăruința lor absolută de a păstra vie o parohie într-un orășel neînțelegător fundamentalist protestant, ignorat de restul țării, mereu pe marginea colapsului financiar. Cel puțin de două ori parohia părea că se închide sigur; o dată a fost salvată de o donație „anonimă”, de fapt din partea episcopului actual al eparhiei, un om foarte bun și sfânt.

Apoi a intervenit în 2018schisma din prezent. Eu și soția mea eram nefericiți cu direcția Arhiepiscopiei Grecești de ceva vreme (am fost președinte al consiliului parohial în timpul Sinodului din Creta), dar am reușit mereu să ne convingem să rămânem, chiar și numai pentru că nu aveam unde să mergem în altă parte: parohia din Amarillo de la 100 mile era cea mai apropiată și era grecească și ea. Mai mult, nu doream să provocăm o separare în comunitatea deja luptată; îl respectam pe Mitropolitul nostru; și (după cum îmi amintesc că spuneam mai mult de o dată) „Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat o erezie, și nu doar vorbărie, sigur cel puțin una dintre Bisericile Ortodoxe ar rupe comuniunea pentru ea”.

În orice caz, chestiunea ucraineană a făcut ca pretenția mai mult decât papistă a Patriarhului Bartolomeu de a fi „primus sine paribus” să fie imposibil de ignorat. Am decis să părăsim parohia și să ținem slujbele citețului în particular. Totuși nu am spus nimănui ce făceam, în afară de preotul paroh. Nu doream să fim văzuți ca și cum am semăna dezbinare și tot speram ca treaba să fie rezolvată în câteva săptămâni. Apoi am descoperit că alții au observat absența noastră și am decis eventual să anunțăm public că începeam o nouă parohie sub ocrotirea Sf. Ecaterina din Alexandria.

La început nu am avut nici un loc să ne întâlnim așa că ne întâlneam afară, pe o bancă din campusul universitar, cu cupola cerului deasupra capetelor, stolurile de porumbei (ocazional șoimi) făcând cercuri deasupra noastră. Unii alergători se uitau la noi amuzați, dar în cea mai mare parte eram ignorați. Timp de trei luni aceasta a fost biserica noastră.

Îmi imaginam că, odată ce anunțasem existența noastră, mulți dintre parohienii noștri de la Sf. Andrei vor dori să ni se alăture; la urma urmei, chestiunile teologice păreau mai degrabă evidente. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, vechea parohie s-a împărțit după linii etnice clare. Aproape toți parohienii care au venit din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat grupului nostru; aproape nimeni altcineva nu a făcut asta. (Ar putea să-l intereseze pe Arhiepiscopul Elpidofor că cei convertiți au rămas – până acum – cu GOARCH).

Aceasta este tragedia a ceea ce se întâmplă: o parohie abia-viabilă a devenit două. Parohia noastră, sunt încrezător, sub omoforul unor episcopi care învață Ortodoxia, iar cealaltă este (în schismă) sub omoforul unui Patriarh și al unui Arhiepiscop devotați unei doctrine despre care cred că este eretică. Chiar dacă nu cred că cea a Sf. Andrei este fără har, parohienii ei sunt supuși unei influențe nocive. Dar aceasta nu este vina este parohienilor rămași de la Sf. Andrei. Puțini sau nici unul nu sunt preocupați deloc de hegemonia constantinopolitană, cu atât mai puțin de autocefalia ucraineană. Pentru ei, parohia Sf. Andrei este biserica ortodoxă, biserica pe care ei sau părinții lor au construit-o din nimic cu sudoare și sacrificiu, biserica unde au fost botezați sau cununați sau unde se așteaptă să le fie slujită înmormântarea. Acolo L-au întâlnit pe Domnul în fiecare duminică în Euharistie. Poate că este atât de imposibil pentru ei să părăsească GOARCH pe cât le-ar fi țăranilor francezi din secolul al XII-lea să respingă papismul; pentru ei, ar însemna să „iasă din Biserică”.

Dar, cu aducerea Arhiepiscopului Elpidofor, sigur într-acolo ajung lucrurile.

La prohia misionară Sf. Ecaterina, am avut un progres rapid. Am fost acceptați în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei aproape imediat. Cunoscutul decan din Texas, Pr. John Whiteford, a fost numit parohul nostru; cu toate că distanța l-a împiedicat să ne viziteze încă în persoană, am avut două Liturghii slujite de Ierromonahul Aidan (Keller) din Austin.

Nu mai trebuie să facem slujba pe o bancă din parc; o parohie anglicană ne-a permis să folosim capela lor abandonată a Școlii de duminică, întregită cu ferestre pătate amuzant care descriu bucuria copiilor din anii 1930 din lume. Un prohian (Alexey Ageev, care merită să fie menționat pe nume) a construit un altar tradițional de lemn și a donat câteva sute de icoane tipărite. Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sf. Ecaterina Mara Muceniță (și ale Sf. Andrei cel întâi-chemat!), probabil că vom fi în stare, în ciuda păcatelor și slăbiciunilor noastre, să asigurăm o mărurie pentru Hristos pe Llano Estacado.

Dar cum e cu cealaltă parohie? Cum e cu „diaspora” grecească? Cum o vor duce sub Arhiepiscopul Elpidofor?

Acum este anul 1055.

Dionysius Redington

Observațiile noastre:

1. Întâi de toate, trebuie spus că am introdus în forma finală a textului un amendament, o precizare enunțată de autor la comentarii, ulterior publicării articolului. Inițial caracteriza parohia părăsită ca fiind „în schismă” (pe care am păstrat-o la locul ei între paranteze), apoi a revenit cu precizarea care se regăsește acum în text. Atitudinea față de ortodocșii care au fost lăsați în urmă este fundamentală. Ea denotă dacă reacția este una lumească sau una bisericească, trufașă și sfidătoare sau din conștiință și mâhnire pentru situația în care se află Biserica. Este foarte important ca delimitările față de erorile dogmatice vehiculate în spațiul ortodox să fie de natură teologică, nu din patimi și țâfnoșenie. Conjunctura actuală, când nu a fost pronunțată o condamnare asupra unor ierarhi sau chiar Biserici întregi, presupune că Dumnezeu este prezent în toate jurisdicțiile și lucrător. Până la o anatematizare, pot și e bine să intervină mustrările între patru ochi sau cu doi sau trei martori, adică sancționarea provizorie, dar nu mai mult.

2. Formula pe care a găsit-o autorul este una strălucită. Parohia grecească este descrisă ca fiind sub omoforul unor episcopi ce învață erezii care sunt nocive pentru credincioși. Această situație este apărută chiar după Sinodul din Creta și tinde să se agraveze prin adăugarea mai multor învățături greșite dogmatic (papismul pe lângă ecumenism). Reacția este una firească de delimitare în conjunctura aceasta, în care este trădată credința. Unii o trăiesc deja prin întreruperea pomenirii, deși nu toți în modul acesta sănătos.

3. Cazul acesta ne arată trupul viu al Bisericii; ne trezește la realitatea crudă că episcopii nu sunt și nu trebuie priviți ca niște mașini de luat decizii pe care să le urmăm, ci ca oameni ca și noi, cărora le este testată credința. Ne identificăm sau nu cu poziția adoptată de ei? Este alegerea noastră care ne definește ca și credincioși, de care, din păcate, cei mai mulți nici măcar nu sunt conștienți. Atât de firavă și mimetică este credința lor, atât de mare este apostazia contemporană!

4. Putem bănui unele resentimente naționaliste americane în desfășurarea evenimentelor, totuși este limpede că motivația adevărată este una ce ține de corectitudinea credinței. Până la urmă, chiar este deplânsă polarizarea tot la nivel naționalist (mai mult slavii s-au raliat la noua parohie). Atitudinea a la long a acestui credincios american, care preferă să înfrunte orice vitregie pentru a lupta pentru puritatea credinței ortodoxe, este o mustrare pentru toți ortodocșii tradiționali. Astfel de credincioși cred că Își dorește și Domnul, închinători în duh și adevăr, adevărați israeliți.

5. Fenomenul acesta al fragmentării și demantelării Ortodoxiei se răspândește cu putere. După cum spuneam mai sus, ecumenismul este dublat de noi erezii și schisme. Nici în România nu mai este de găsit duhul autentic bisericesc. Este posibil să fim nevoiți să apelăm și noi cât de curând la soluții radicale dacă vom dori să ne păstrăm credința curată în sufletul nostru. Oricum Patriarhia noastră nu pare să urmeze o linie foarte de încredere în ce privește ecumenismul, ba probabil chiar la fel de precară și în ce privește disputa ucraineană.

6. Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijate aspectele teologice expuse în articol. Se pare că papismul de factură fanariotă constituie o erezie nouă mai percutantă decât ecumenismul (teoria ramurilor Bisericii). Cel mai rău este nu se întrevede o calmare a spiritelor, ci, dimpotrivă, o radicalizare a taberelor. Dacă odinioară a existat o polarizare ortodoxie-erezie între bizantini și latini, se pare că asistăm la o nouă împărțire în tabere greci-slavi. Totuși conflictul actual bisericesc este instrumentalizat să aibă un impact mult mai destructiv.

Cei mai mulți acuză astfel de acțiuni, ca cea descrisă, că ar fi dezbinătoare. Dar nu văd sau ignoră intenționat faptul că sunt reacții la dezbinarea spirituală pe care o produc noile idei eretice vehiculate la cel mai înalt și mai răspândit nivel. Desigur că ne găsim în situația de a face față singuri unei rupturi bisericești. Alegem dreapta credință, interesele pământești sau apostazia? Sau măcar alegem ceva?